Sunteți pe pagina 1din 8

4.5.

MODIFICARILE CADAVERICE

Încetarea funcţiilor vitale ale organismului si întreruperea relaţiilor acestuia cu mediul


extern - moartea, transformă organismul viu într-un corp inert supus descompunerii în
substanţe organice şi anorganice numit cadavru.
De cele mai multe ori cadavrele, organele sau fragmentele de organe ce provin de la
animale moarte sau sacrificate nu sunt proaspete, între momentul morţii animalului şi cel al
examenului necropsic interpunându-se un interval de timp variabil, uneori de ordinul zilelor.
În acest interval de timp, în cadavru se instalează progresiv transformări biochimice şi
structurale materializate sub forma aşa numitelor modificări cadaverice sau postmortale.
Cunoaşterea în detaliu a modificărilor cadaverice, respectiv a momentului apariţiei
fiecăreia dintre acestea precum şi a modului lor de manifestare morfologică, este importantă
din următoarele motive:
- modificările postmortale, îndeosebi cele tardive, aşa cum este putrefacţia,
maschează leziuni discrete produse în timpul vieţii animalului şi cu rol uneori cert
în stabilirea cauzei morţii;
- unele modificări cadaverice, se confundă macro- şi chiar microscopic cu unele
leziuni, făcând posibil diagnosticul celor din urmă doar pe cadavre foarte proaspete;
de exemplu, autoliza cadaverică conferă organelor compacte un aspect de “organ
fiert” identic macroscopic cu acela produs de distrofia granulară sau de inflamaţia
parenchimatoasă;
- sesizarea şi consemnarea corectă a modificărilor cadaverice contribuie esenţial la
stabilirea momentului (ziua sau chiar ora) morţii animalului, ceea ce, în unele
cazuri, capătă o importanţă juridică deosebită.
În majoritatea manualelor de anatomie patologică modificările cadaverice sunt
prezentate într-o clasificare didactică şi pronunţat subiectivă, în două categorii: precoce şi
tardive, în funcţie de momentul instalării lor. În realitate este imposibil de stabilit o
diferenţiere pur cronologică, transformările postmortale fiind în dinamică şi în relaţie cu
numeroşi factori legaţi de animal şi de mediul exterior.
În cele ce urmează vom prezenta modificările cadaverice în funcţie în principal de
sediul lor morfologic.

4.5.1. Modificări ale pH-ului mediului intern

Procesele vitale la vertebratele homeoterme se desfăşoară la un pH uşor alcalin, cuprins


în general între 6,5 şi 7,0.
După moarte, ca urmare a glicogenolizei anaerobe din masele musculare şi a eliberării
unor cantităţi mari de acid lactic, mediul intern capătă un caracter net acid, pH-ul său
coborând până la 5,0 ; se produce deci o acidifiere a cadavrului.
Mai târziu, ca urmare a apariţiei unor compuşi chimici cu reacţie bazică, cadavrul suferă
o alcalinizare.

4.5.2. Modificările temperaturii cadavrului.

Ca urmare a abolirii activităţilor de termoreglare după moarte, cadavrul tinde să ajungă,


ca oricare alt corp inert, la temperatura mediului ambiant. Cum aceasta rareori depăşeşte, cel
puţin la noi în ţară, temperatura medie a homeotermelor, se va produce întotdeauna răcirea
cadavrului.
Rapiditatea răcirii cadavrului este, în condiţii medii, de aproximativ 10C pe oră.
Durata răcirii cadavrului variază în primul rând în funcţie de temperatura externă, dar şi
cu talia animalului, starea lui de întreţinere şi chiar cu boala de care a suferit animalul. Astfel,
răcirea se instealează mai rapid iarna decât vara, la animalele de talie mică şi la cele slabe;
bolile convulsivante ca tetanosul şi intoxicaţia cu stricnină ca şi cele caracterizate prin intense
fermentaţii intestinale produc o creştere a temperaturii corporale după moarte cu 1-20C, după
care se instalează o răcire lentă.
Temperatura cadavrului se stabileşte prin măsurarea cu termometrul a temperaturii
rectale; în lipsa termometrului, se apreciază aproximativ temperatura suprafeţei corporale cu
dosul palmei.

4.5.3. Modificările globilor oculari

Acestea debutează la 6-8 ore după moarte prin pierderea treptată a transparenţei corneei
care, după Pellegrini N. (1987), devine complet opacă după aproximativ 10 ore vara şi 20
ore iarna.
După aproximativ 12 ore vara şi 24 ore iarna, pe sclerotică apar pete mici, roşiatice apoi
verzui, care în timp confluează modificând cu totul aspectul sclerei la circa 48 ore după
moarte.
Concomitent cu modificările descrise anterior are loc o deshidratare şi retractarea
consecutivă a globilor oculari.
După 72-80 ore de la moarte se produce ramolirea şi topirea tuturor componentelor
globilor oculari.

4.5.4. Modificări ale mobilităţii osteomusculare

După moartea animalului, asistăm întotdeauna, dar într-o derulare larg variabilă, la
pierderea elasticităţii maselor musculare şi intrarea acestora într-o stare de contractură
susţinută denumită rigiditate; aceasta persistă un timp, după care cadavrul redobândeşte o
stare de mobilitate asemănătoare celei din timpul vieţii - rezoluţia.

Rigiditatea cadaverica se exteriorizeaza printr-o stare de contractură prelungită a


musculaturii si mai ales prin imobilizarea articulatiilor, mai uşor de sesizat la articulaţiile
membrelor.
Mecanismul ultrastructural de producere a rigidităţii este asemănător celui al contracţiei
musculare din timpul vieţii, exceptând prelungirea în timp a contracţiei.
Rigiditatea se instalează iniţial în ţesutul muscular neted, debutând la câteva minute
după moarte prin contractura musculoasei glandelor seminale. Urmează apoi contracţia
structurilor musculare cutanate şi din pereţii organelor cavitare sau tubulare: uter, vezică
urinară, stomac, intestin. În această fază este mai uşor de sesizat pe cadavru horipilaţia, mioza
oculară şi, la examenul interior, apariţia inelelor de contractură ale intestinului.
La aproximativ 30 minute după moarte se instalează contractura miocardului
ventricular, ceea ce face ca la examenele necropsice, cavităţile cardiace ventriculare să apară
în mod normal cu cantităţi reduse de sânge.
Musculatura somatică (striată de tip scheletic) se contractă invariabil într-o succesiune
cranio-caudală, după legea lui Nysten .
Primii, la 2-3 ore după moarte, se contractă muşchii pteriogoidieni, maseteri şi ai limbii,
apoi musculatura cervicală, a trenului anterior, toracică, abdominală şi a trenului posterior;
rigiditatea se generalizează la aproximativ 24-36 ore de la moartea animalului.
Rigiditatea cadaverică se apreciază cel mai uşor, chiar pe un cadavru nedeschis, prin
gradul de imobilitate a articulaţiilor membrelor.
Şi această modificare postmortală este dependentă de numeroşi factori, ea instalându-se
mai rapid în sezonul rece, la animalele mici sau slabe, după boli febrile şi la animalele moarte
după un efort intens (câinii de vânătoare sau vânatul).
Este util a sublinia că, la examenul histologic, fibrele musculare recoltate de la cadavre
aflate în rigiditate apar ondulate şi cu zone tumefiate şi omogene – nodurile de rigiditate,
aspect structural foarte asemănător cu acela al hialinozei intracelulare cu localizare musculară.

Rezoluţia cadaverică denumeşte starea de relaxare definitivă a cadavrului, pierderea


tonusului maselor musculare şi reluarea mobilităţii articulare.
Rezoluţia debutează după instalarea totală a rigidităţii, deci la aproximativ 24-36 ore de
la moarte şi se încheie la aproximativ 48-72 ore de la moarte. Succesiunea topografică a
instalării rezoluţiei este aceeaşi ca în cazul rigidităţii.
Histologic, masele musculare somatice în rezoluţie prezintă fibra musculară uşor
contractată, omogenizată şi cu nucleii fragmentaţi sau lizaţi şi apa de constituţie acumulată
între sarcolemă şi endomissium.
Unii autori consideră rigiditatea cadaverică drept unica transformare musculară
postmortală, în evoluţia ei descriind trei perioade: de instalare, de stare şi de rezoluţie (Tabel
5).

Tabel 5
Dinamica evoluţiei în ore a rigidităţii cadaverice
la animale la temperatura de 150C (ore)
(după Jivănescu I. şi Paul W., 1973)

Categoria de Perioada de Perioada de Perioada de


animale instalare stare rezoluţie
Animale mari 14-28 28-48 48-72
Animale mijlocii 10-24 24-38 38-54
Animale mici 6-12 12-22 22-34

Indiferent de maniera în care sunt clasificate şi descrise, modificările cadaverice ale


ţesuturilor musculare sunt foarte utile la stabilirea vechimii cadavrului, respectiv a datei morţii
animalului.

4.5.5. Modificări ale sângelui

Vom descrie aici o modificare de repartiţie a sângelui în cadavru - hipostaza şi apoi


modificări propriu-zise ale sângelui ca ţesut: coagularea, hemoliza, imbibiţia hemoglobinică
şi petele cadaverice.

Hipostaza cadaverică reprezintă acumularea sângelui în exces, prin simplu fenomen


gravitaţional, în regiunile declive ale cadavrului, respectiv cele de pe partea pe care a stat
cadavrul imediat după moarte.
Această modificare apare precoce, în prima oră după moarte şi este maximă după 10-12
ore.
Hipostaza cadaverică poate fi sesizată chiar la jupuirea cadavrului, acesta prezentând
ţesutul conjunctiv subcutanat cu vasele ectaziate şi pline cu sânge închis la culoare şi
necoagulat.
La examenul interior, hipostaza poate fi observată mai uşor la organele pereche, mai
ales la nivelul pulmonilor, pulmonul hipostatic fiind turgescent, de culoare roşie-vişinie
generalizată şi mai greu decât simetricul său.
Chiar dacă mecanismele sunt asemănătoare, trebuie să diferenţiem hipostaza
postmortală de congestia hipostatică ce apare în timpul vieţii, la animalele care zac îndelung
pe aceeaşi parte. Procesul patologic este frecvent observat, sub forma congestiei pulmonare
hipostatice, la animalele mari cahectice sau cu fracturi grave.

Coagularea este o modificare postmortală precoce care începe la 30 minute după


moarte şi se suprapune în timp, cu aproximaţie, pe instalarea rigidităţii.
La examenul interior, în cavităţile cordului şi în lumenul vaselor mari vom găsi coagulii
cadaverici sau cruorici, sub forma unor mulaje roşii-negricioase, lucioase şi elastice, care se
desprind uşor de la peretele cordului sau al vaselor; ei se deosebesc net de coagulii ce apar în
timpul vieţii - trombi, care sunt roşii-cenuşii, fermi la palpare sfărmicioşi şi aderenţi la
endocard sau intimă (Tabel 6).

Tabel 6
Caracteristici macroscopice ale trombilor şi ale coagulilor cadaverici
(după Oprean O.Z., 1998)

Criteriu macroscopic Tromb Coagul cadaveric


Suprafaţă Rugos Neted
Culoare Roşu-cenuşiu Negricios
Consistenţă Tare Elastic
Aderenţă Aderent Neaderent

Este de remarcat că în hipocalcemie, asfixie, boli septicemice sau stări de hipoxie,


coagularea este întârziată sau chiar anulată.
După Ciurea V. (1962), coagularea la cal şi la câine se desfăşoară mai lent decât la alte
specii.

Hemoliza
În cele mai multe cazuri hemoliza urmează coagulării, ea desfăşurându-se aproximativ
în acelaşi timp cu rezoluţia.
În situaţii când coagularea nu se mai instituie sau consecutiv coagulării, la deschiderea
cordului şi a marilor vase sângele apare sub forma unei mase fluide, de culoare roşie-
negricioasă.

Imbibiţia hemoglobinică este procesul de infiltrare a hemoglobinei eliberată prin


hemoliză, iniţial în intimă şi endocard, apoi în peretele vascular şi în ţesuturile limitrofe
perivasculare, ce capătă o culoare roşie-vişinie difuză.
De remarcat este faptul că unele formaţiuni patologice, focare de necroză sau noduli de
proliferare celulară, pot suferi, la cadavrele vechi, imbibiţia hemoglobinică, situaţie în care
culoarea lor cenuşiu-gălbuie sau albicioasă va deveni roşiatică.

Petele cadaverice
Modificare cadaverică târzie, apariţia petelor cadaverice este consecutivă hemolizei şi
interesează organele şi ţesuturile ce vin în contact cu masa gastrointestinală.
Petele cadaverice au o culoare verzui-albăstruie sau chiar negricioasă şi sunt rezultatul
combinării hemoglobinei difuzată din vase cu hidrogenul sulfurat provenit din fermentaţiile
conţinutului tubului digestiv postdiafragmatic. Ele se observă pe faţa viscerală a ficatului şi a
splinei, pe feţele ventrale ale rinichilor şi pe seroasa peritoneală. La cadavrele vechi ale
animalelor cu piele nepigmentată, petele cadaverice se observă deja la examenul exterior, în
zona abdominală ventrală.

4.5.6. Imbibiţia biliară

Modificare postmortală relativ precoce, imbibiţia biliară se instalează la câteva ore după
moarte.
Modificarea se manifestă prin colorarea în galben - verde a ţesutului hepatic limitrof
vezicii biliare şi a peretelui stomacului, sub forma unei pete verzui în zona în care acestea vin
în contact cu vezica biliară.

4.5.7. Modificări ale integrităţii tisulare

Descompunerea substanţei vii se datorează iniţial acţiunii propriilor enzime tisulare -


autoliza, căreia i se va adăuga în timp şi aceea a enzimelor florei ambientale - putrefacţia.

Autoliza cadaverică este o transformare de integritate tisulară precoce şi se realizează


ca urmare a dezorganizării sistemelor membranare intracelulare şi eliberării enzimelor proprii
ale lizozomilor şi ale condriomului. Mai ales enzimele lizozomale, prin acţiunea lor
centrifugă, sunt responsabile de această primă etapă a dezintegrării substanţei vii.
Componenta funcţional specifică a diverselor ţesuturi şi organe (celulele
parenchimatoase) este mai vulnerabilă în faţa procesului de citoliză decât stroma de susţinere
conjunctivo-vasculară. De aceea, la organele cu stromă de susţinere săracă, zise şi
parenchimatoase, autoliza se instalează mai rapid şi se manifestă macroscopic mai pronunţat.
Iniţial, rinchii, ficatul, miocardul prezintă petele autolitice. Acestea apar sub forma unor
zone slab delimitate, cu forme neregulate şi culoare cenuşie. În timp petele autolitice se
extind, confluează şi în cele din urmă conferă întregului organ un aspect cenuşiu asemănător
organului fiert.
Este de reţinut faptul că acelaşi aspect macroscopic în organele anterior menţionate se
observă în distrofia granulară şi în inflamaţia parenchimatoasă, cele două leziuni fiind astfel
posibil de diagnosticat macroscopic doar pe cadavre foarte proaspete.
La nivelul mucoaselor tubului digestiv sau ale căilor respiratorii autoliza se manifestă
prin acumularea la suprafaţa acestora a unor depozite vâscoase şi albicioase, constituite din
mucusul expulzat din glande în timpul rigidităţii şi din celulele epiteliale deblocate de la
suprafaţa mucoasei; este foarte greu de diferenţiat macroscopic această modificare
postmortală de inflamaţia catarală.

Putrefacţia este rezultatul acţiunii enzimelor proprii la care se adaugă acţiunea


centripetă a enzimelor bacteriene eliberate de flora tubului gastrointestinal ca şi de aceea a
mediului extern.
La cadavrele foarte vechi, marile organe îşi vor pierde treptat consistenţa,
tranformându-se în cele din urmă într-o magmă negricioasă.
Fermentaţiile tisulare urmate de apariţia unor gaze cu miros specific ca amoniacul,
metanul sau hidrogenul sulfurat şi de aceea a unor diamine alifatice specifice cadavrului
denumite ptomaine, sunt răspunzătoare de mirosul respingător al cadavrului.
Gazele de fermentaţie se acumulează iniţial ca vezicule sub capsulele organelor, apoi în
masa acestora, conferindu-le aspect crepitant la palpare şi buretos pe suprafaţa de secţiune,
modificări ale emfizemului cadaveric.

4.5.8. Timpanismul cadaveric-

Modificare foarte târzie, timpanismul cadaveric este corolarul tuturor proceselor de


fermentaţie şi putrefacţie din care rezultă eliberarea unor mari cantităţi de gaze.
Acumularea de gaze în organele interne putrefiate se însoţeşte de un fenomen
asemănător în interiorul stomacului şi al intestinului; excesul de gaze din tubul digestiv
trebuie diferenţiat de distensiile produse în unele infecţii gastrointestinale intens gazogene.
Gazele se vor acumula în timp şi în cavitatea abdominală şi în ţesutul conjunctiv subcutanat,
ducând la balonarea întregului cadavru.

4.5.9. Modificări postmortale ale principalelor organe interne

4.5.9.1. Encefalul
Cu toate că este bine protejat de cutia osoasă craniană faţă de acţiunea factorilor externi,
encefalul este foarte sensibil la modificările autolitice, datorită bogăţiei lui în lichid tisular şi
mai ales în enzime hidrolitice.
Macroscopic, autoliza cadaverică imprimă encefalului aspect lucios şi umed, ştergerea
şanţurilor cerebrale şi scăderea consistenţei masei nervoase, modificări atribuibile deopotrivă
edemului cerebral.
Chiar şi la nivel histologic, modificările sunt asemănătoare edemului cerebral: la doar 6
ore de la moarte în citoplasmele neuronilor se observă vacuolizare, tigroliză, dispariţia
progresivă a nucleolilor, tentă oxifilă a nucleolilor, care ar putea fi confundaţi cu eventuale
incluzii virale; concomitent se produc acumulări de transsudat în jurul pericarionilor şi în
spaţiile perivasculare Virchow- Robin, sub forma, la examenul microscopic, a unor halouri
libere.

4.5.9.2. Cordul
Organul intră relativ repede, la 30 minute după moarte, în rigiditate (rigor cordis).
Datorită automatismului cardiac ce se păstrează câteva minute după instalarea morţii şi
datorită faptului că partea stângă a cordului intră mai repede în rigiditate, la examenul
necropsic, cordul stâng apare în mod normal, aproape cu totul lipsit de sânge. Prezenţa
sângelui, în cantităţi mari, în cordul stâng denotă o rigiditate incompletă şi o slabă capacitate
de expulzie, semne ale unor leziuni miocardice.
Nu trebuie omis faptul că hemoliza este urmată de imbibiţia hemoglobinică a
endocardului, modificare postmortală ce poate masca unele leziuni fine.
Zonele cenuşii palide de autoliză cardiacă ar putea fi confundate cu leziuni de
miocardită parenchimatoasă cu etiologie toxică sau toxiinfecţioasă.

4.5.9.3. Pulmonul
În comparaţie cu alte organe interne, datorită structurii sale areolate şi abundenţei
ţesuturilor conjunctive, pulmonul este mai rezistent la acţiunea factorilor distructivi endo- şi
exogeni care acţionează postmortal.
Mai frecventă la nivelul pulmonilor este hipostaza cadaverică, manifestată printr-o
colorare mai roşie a pulmonului de pe partea pe care a murit animalul.
Dintre alte modificări postmortale ale pulmonilor, menţionăm: autoliza, putrefacţia,
emfizemul cadaveric, aspiraţia de conţinut gastric la animalele în agonie sau de sânge din
căile respiratorii anterioare.

4.5.9.4. Splina
La scurt timp după sacrificare sau eutanasie se observă o retractare a organului, ca
urmare a contracturii musculaturii netede trabeculare.
Datorită contactului nemijlocit cu stomacul, pe faţa viscerală a splinei apar relativ
repede petele cadaverice de sulfmethemoglobină, capsula căpătând o coloraţie albăstrui-
negricioasă.

4.5.9.5. Ficatul
În ficat, organ sărac în stromă vasculo-conjunctivă de susţinere şi în contact direct cu
masa gastrointestinală, modificările postmortale se derulează mai rapid decât la alte viscere.
Pierderea integrităţii tisulare se manifestă iniţial sub forma petelor autolitice, cu
diametrul de 3-4 milimetri şi contur şters ce se extind şi, în final, prin confluare, imprimă
întregului ficat aspect de organ fiert.
Pe faţa viscerală a ficatului apar relativ precoce petele cadaverice, de aceea leziunile
mai slab manifestate macroscopic se vor căuta pe faţa diafragmatică unde sunt conservate
datorită contactului strâns cu diafragmul.
Fermentaţiile de putrefacţie produc emfizemul cadaveric sub forma aspectului buretos al
suprafeţei de secţiune şi a bulelor de gaze situate sub capsula Glisson.
Permeabilitatea pereţilor vezicii biliare după moarte va induce imbibiţia biliară în
ţesutul hepatic limitrof, ce capătă culoarea caracteristică a pigmenţilor biliari.

4.5.9.6. Rinichii
Datorită predominanţei ţesutului morfofuncţional specific, ultrastructurii epiteliului
renal şi toxicităţii secreţiei urinare, rinichii sunt foarte vulnerabili în faţa proceselor de liză
tisulară.
Autoliza se manifestă precoce, atât macroscopic cât şi la nivel structural. La examenul
necropsic rinichiul are aspectul destul de nespecific de organ fiert. Examenele histologice
evidenţiază o pronunţată liză tubulară la 6 ore de la moartea animalului.
Petele cadaverice se exteriorizează prin colorarea negricioasă a feţelor ventrale ale
rinichilor.
La rinichi se observă uşor, prin comparaţie cu organul pereche, hipostaza cadaverică,
manifestată prin colorarea în roşu generalizat a rinichiului decliv.

4.5.9.7. Tubul gastro-intestinal


Modificările cadaverice ale tubului digestiv postdiafragmatic se datorează în principal
contactului direct al structurilor sale cu conţinutul alimentar adeseori fermentescibil.
Chiar în primele ore de la moartea animalului se produce o expulzie a secreţiei de
mucus şi o descuamare a celulelor epiteliale ce se acumulează la suprafaţa mucoasei gastrice
şi intestinale, dând un fals aspect de inflamaţie catarală. Mai mult decât în cazul altor organe
se impune deci ca recoltarea probelor pentru examenul histologic să se efectueze cât mai
curând după moarte, pentru a devansa instalarea fenomenelor autolitice.
La 24 ore de la moartea animalului începe să se producă imbibiţia hemoglobinică şi apoi
cea sulfmethemoglobinică.
La examenul necropsic al intestinului imediat după moarte sunt observate inelele de
rigiditate ( de contractură). Contracţiile peretelui intestinal sunt uneori atât de puternice încât
duc la invaginaţie; această modificare cadaverică se deosebeşte de invaginaţia intestinală din
timpul vieţii prin lipsa fenomenelor de stază sanguină şi infarctizare.
Emfizemul cadaveric, urmare a fermentării conţinutului alimentar sau a materialelor
patologice, se manifestă prin dilataţia excesivă şi subţierea peretelui stomacului şi al
intestinului subţire. Aspectele acestei modificări postmortale impun diferenţierea de dilataţiile
gastrointestinale produse de infecţiile gazogene.