VIAȚA ECONOMICĂ DIN NORDUL DOBROGEI ÎN SECOLELE X-XIV/ECONOMIC LIFE IN NORTHERN DOBRUDJA 10th-14th CENTURIES

VIAȚA ECONOMICĂ
DIN NORDUL DOBROGEI ÎN SECOLELE X-XIV

BIBLIOTECA
ISTRO-PONTICĂ
Institutul de Cercetări Eco-Muzeale
Seria “Gavrilă Simion” Tulcea
ARHEOLOGIE
11
ECONOMIC LIFE
IN NORTHERN DOBRUDJA 10th-14th CENTURIES
LA VIE ECONOMIQUE
DANS LE NORD DE LA DOBROUDJA AUX Xe-XIVe SIECLES
Tulcea 2015
BIBLIOTECA
ISTRO-PONTICĂ
Seria
ARHEOLOGIE
11
VIAȚA ECONOMICĂ
DIN NORDUL DOBROGEI ÎN SECOLELE X-XIV
Tulcea 2015
CUPRI NS
13 Recuren a unei teme complexe: Evul mediu nord-dobrogean
(acad. Victor Spinei)
17 Introducere
20 Capitolul 1. Izvoare i istoriografia problemei
20 A. Izvoarele scrise
20 A.1. Izvoare narative
32 A.2. Izvoare diplomatice
34 A.3. Izvoare cartografice
38 B. Datele oferite de cercetarea arheologic
38 B.1. Izvoare arheologice
39 B.2. Izvoare numismatice
41 B.3. Izvoare sigilografice
42 B.4. Izvoare epigrafice
44 C. Istoriografia problemei
52 Capitolul 2. Cadrul natural
52 A. Relieful
53 A.1. Geologia
54 A.2. Solurile
54 B. Clima
55 C. Re eaua hidrografic
55 C.1. Dunărea, Delta Dunării și Complexul lagunar Razelm
57 D. Vegeta ia
58 E. Fauna
61 Capitolul 3. Cadrul politic i administrativ
61 A. Situa ia administrativ-militar i economic a Dobrogei din
secolul al VII-lea pân în 971
68 B. Bizan ul dup anul 1000. Înfiin area themei Paristrion
80 C. Bizan ul i migratorii. Consecin e i efecte asupra spa iului
nord-dobrogean
100 D. Al doilea arat bulgar As ne tii
108 E. Forma iunile politice locale
122 Capitolul 4. Economie i comer
122 A. A ez rile urbane, rezultat al activit ilor economice
122 A.1. Apari ia a ez rilor urbane
132 A.2. Așezările urbane și rurale. Repere istorice și
arheologice
138 A.2.1. Așezări nord-dobrogene
138 Hâr ova Carsium
140 Ostrov Beroe (Piatra Frec ei)
145 Turcoaia Troesmis
147 M cin Arrubium
150 Garv n Dinogetia
155 Isaccea Noviodunum
163 Tulcea Aegyssus
164 Nuf ru Proslavi a
170 Enisala Palanca
175 Enisala (Yeni-Sale)
178 A.2.2. Orașe portuare
181 A.3. Elemente de urbanistică medievală
188 Capitolul 5. Ocupa ii
189 A. Agricultura
193 B. Cre terea animalelor
195 C. Pescuitul
197 D. Vân toarea
199 E. Me te ugurile
199 E.1. Prelucrarea metalelor
200 E.1.1. Distribuirea resurselor minerale feroase și
neferoase în Dobrogea
203 E.2. Prelucrarea metalelor feroase și neferoase
205 E.2.1. Prelucrarea fierului
209 E.2.2. Prelucrarea aramei și bronzului
211 E.2.3. Prelucrarea plumbului
212 E.2.4. Prelucrarea aurului și argintului
215 F. Ol ritul în secolele X-XIV
216 F.1. Ceramica local
217 F.1.1. Ceramica nisipoasă
219 F.1.2. Ceramica cenușie
219 F.1.3. Ceramica din humă albă cu vopsea roșie
222 F.1.4. Oalele cu toartă
222 F.2. Atelierele de olari
224 F.3. Reproducerea formelor ceramice de import
227 F.4 Ceramica de import
228 F.4.1. Ceramica smăl uit
228 F.4.1.1. Ceramica smăl uit monocrom
228 F.4.1.2. Ceramica cu smal verde-măsliniu (oliv)
230 F.4.1.3. Ceramica cu smal de diferite culori
230 F.4.1.4. Ceramica smăl uit monocrom cu decor în relief
231 F.4.1.5. Ceramica smăl uit monocrom cu decor incizat
(sgrafitto)
232 F.4.2. Ceramica smăl uit policrom
232 F.4.2.1. Ceramica smăl uit policrom cu decor pictat
233 F.4.2.2. Ceramica smăl uit policrom cu decor incizat
(sgraffito fin)
233 F.4.2.3. Ceramica smăl uit policrom cu decor incizat i
pictat
234 F.4.3. Ceramica smăl uit cu monogram
234 F.5. Ceramica nesm l uit
235 F.5.1. Amforele
235 F.5.1.1. Tipul 1
241 F.5.1.2. Tipul 2
245 F.5.1.3. Tipul 3
248 F.5.1.4. Tipul 4
252 F.5.1.5. Tipul 5
253 F.5.1.6. Tipul 6
254 F.5.1.7. Ulcioarele
255 F.5.1.8. Vasele sferoconice
256 F.5.1.9. Ceramica gălbuie-roșiatică
260 G. Prelucrarea lemnului
265 H. Industria materiilor dure animale
269 I. Prelucrarea materiilor textile
269 I.1. Torsul
270 I.2. esutul
271 I.3. Croitoria
271 I.4. Prelucrarea pieilor și a blănurilor
272 J. Comer ul
272 J.1. Circula ia monetar
295 J.2. Drumuri comerciale
297 J.3. Comer ul local
300 J.4. Comer ul extern i de tranzit
306 J.5. Zone şi produse de schimb
323 Concluzii
328 Abstract
337 Résumé
347 Bibliografie
393 Abrevieri
395 Lista ilustra iilor
400 Plan e
CONTENT/ TABLE DE MATI ÈRES
13 Preface (acad. Victor Spinei)

Préface
17 Introduction
Introduction
20 Chapter 1. Sources and Historiography of the problem
Chapitre 1. Sources et l historiographie du problème
20 A. Written sources
A. Les sources écrites
20 A.1. Narative sources
A.1. Les sources narratives
32 A.2. Diplomatic sources
A.2. Les sources diplomatiques
34 A.3. Cartographic sources
A.3. Les sources cartographiques
38 B. Data provided by archaeological research
B. Les donnees fournies par la recherché archéologique
38 B.1. Archeological sources
B.1. Les sources archéologiques
39 B.2. Numismatic sources
B.2. Les sources numismatiques
41 B.3. Sigillography sources
B.3. Les sources sigillographiques
42 B.4. Les sources épigraphiques
B.4. Epigraphic sources
44 C. Historiography of the problem
C. L historiographie du problème
52 Chapter 2. Natural environment
Chapitre 2. Le cadre naturel
52 F. Relief
A. Le relief
53 A.1. Geology
A.1. Géologie
54 A.2. Soils
A.2. Sols
54 G. Climate
B. Le climat
54 H. Hydrographic network
C. Le réseau hidrographique
55 C.1. Danube Delta and Razim lagoon complex
C.1. Le Danube, le Delta du Danube, le Complexe lagunaire
Razelm
57 I. Vegetation
D. La végétation
58 J. Fauna
E. La faune
61 Chapter 3. Political and administrative frame
Chapitre 3. Politique et administration
61 A. The administrative, military and economic situation of Dobruja
from the seventh century until 971
A. La situation administrative, militaire et économique de la
Dobroudja au VIIe siècle jusqu a 971
68 B. Byzantium by the year 1000. Establishment of Paristrion Thema
B. Le Byzance après l an 1000. La creation du Théma Paristrion
80 C. Byzantium and migratory people. Consequences and effects on
Northern Dobruja
C. Le Byzance et les migrateurs. Conséquences et effets sur l espace
de la Dobroudja du Nord
100 D. The second Bulgarian Empire - the Asen dinasty
D. Le deuxième Empire bulgare Les Assans
108 E. Local political formations
E. Les formations politiques locales
122 Chapter 4. Economy and trade
Chapitre 4. L économie et le commerce
122 A. The urban settlements, the result of economic activities
A. Les agglomérations urbaines, comme résultat des activités
économiques
124 A.1. The appearance of urban settlements
A.1. L’émergence des aggloméerations urbaines
132 A.2. The urban and rural areas. Historical and archeological
highlights
A.2. Les zones urbaines et rurales.Repères historiques et
archeologiques
138 A.2.1. Settlements of Northern Dobruja
A.2.1. Établissements dans le Nord de la Dobroudja
138 Hâr ova Carsium
140 Ostrov Beroe (Piatra Frec ei)
145 Turcoaia Troesmis
147 M cin Arrubium
150 Garv n Dinogetia
155 Isaccea Noviodunum
163 Tulcea Aegyssus
164 Nuf ru Proslavi a
170 Enisala Palanca
175 Enisala (Yeni-Sale)
178 A.2.2. Port towns
A.2.2. Villes portuaires
181 A.3. Elements of medieval urban planning
A.3. Eléments de planification urbaine médievale
188 Chapter 5. Occupations
Chapitre 5. Professions
189 K. Agriculture
A. L agriculture
193 L. Livestock farming
B. L élevage
195 M. Fishing
C. La pêche
197 N. Hunting
D. La chasse
198 O. Crafts
E. L artisanat
199 E.1. Metal working
E.1. Travail des métaux
200 E.1.1. Distribution of ferrous and nonferrous mineral resources in
Dobruja
E.1.1. La distribution des ressources minérales ferreuses et non
ferreuses en Dobroudja
203 E.2. Ferrous and nonferrous metal processing
E.2. Le travail des métaux ferreux et non ferreux
205 E.2.1. Iron processing
E.2.1. Le traitement du fer
209 E.2.2. Processing of copper and bronze
E.2.2. Le traitement du cuivre et du bronze
211 E.2.3. Processing of lead
E.2.3. Le traitement du plomb
212 E.2.4. The processing of gold and silver
E.2.4. Le traitement de l’or et de l’argent
215 F. 11th 14th centuries Pottery
F. La poterie aux Xe XIVe siècles
216 F.1. Local pottery
F.1. La poterie locale
217 F.1.1. Ceramics sandy
F.1.1. Céramique sableuse
219 F.1.2. Gray pottery
F.1.2. Céramique grise
219 F.1.3. Pottery of white clay with red paint
F.1.3. Céramique d’argile blanche avec de la peinture rouge
222 F.1.4. Pots with handle
F.1.4. Les pots avec poignée
222 F.2. Pottery workshops
F.2. Les ateliers de poterie
224 F.3. Reproduction of import ceramic forms
F.3. La reproduction des formes céramiques d importation
227 F.4. Import ceramics
F.4. La céramique d importation
228 F.4.1. Glazed ceramic
F.4.1. La céramique émaillée
228 F.4.1.1. Monochrome Glazed ceramic
F.4.1.1. Céramique émaillée monochrome
228 F.4.1.2. Ceramic with olive green (olive) enamel
F.4.1.2. Céramique avec émail vert olive
230 F.4.1.3. Ceramics with enamel of different colors
F.4.1.3. Céramique avec émail de différentes couleurs
230 F.4.1.4. Monochrome Glazed ceramic with embossed decor
F.4.1.4. Céramique émaillée monochrome à décor en relief
231 F.4.1.5. Monochrome glazed pottery with incised decoration
(sgrafitto)
F.4.1.5. Céramique émaillée monochrome à décor incisé
(sgraffites)
232 F.4.2. Polychrome enameled ceramic
F.4.2. La céramique émaillée polychrome
232 F.4.2.1. Polychrome glazed pottery with painted decoration
F.4.2.1. Céramique émaillée polychrome à décor peint
233 F.4.2.2. Polychrome glazed pottery with incised decoration
(sgraffito fin)
F.4.2.2. Céramique émaillée polychrome à décor incisé (sgraffites
fins)
233 F.4.2.3. Polychrome glazed pottery with incised and painted
decor
F.4.2.3. Céramique émaillée polychrome à décor incisé et peint
234 F.4.3. Glazed ceramic monogrammed
F.4.3. La céramique émaillée avec monogramme
234 F.5. Unglazed ceramics
F.5. La céramique non glacée
235 F.5.1. Amphorae
F.5.1. Les amphores
235 F.5.1.1. Type 1
241 F.5.1.2. Type 2
245 F.5.1.3. Type 3
248 F.5.1.4. Type 4
252 F.5.1.5. Type 5
253 F.5.1.6. Type 6
254 F.5.1.7. Pitchers
F.5.1.7. Les cruches
255 F.5.1.8. Sphero-conical vessels
F.5.1.8. Les pots sphériques-coniques
256 F.5.1.9. Reddish yellow Ceramics
F.5.1.9. La céramique jaunâtre rougeâtre
260 G. Wood processing
G. Le travail du bois
265 H. The industry of hard materials animals
H. L industrie des matériaux durs d animaux
269 I. Textiles processing
I. Le traitement des textiles
269 I.1. Wool spinning
I.1. Le filage
270 I.2. Weaving
I.2. Le tissage
271 I.3. Tailoring
I.3. La couture
271 I.4. Processing of leather and fur
I.4. Le traitement des cuirs et des fourrures
272 J. Trade
J. Le commerce
272 J.1. Monetary circulation
J.1. La circulation monétaire
295 J.2. Trade routes
J.2. Les routes commerciales
297 J.3. Local trade
J.3. Le commerce local
300 J.4. Foreign trade and transit
J.4. Le commerce extérieur et de transit
306 J.5. Areas and exchange products
J.5. Zones et produits d’échange
323 Conlusions
Conclusions
328 Abstract
337 Résumé
347 Bibliography
Bibliographie
393 Abbreviations
Abréviations
395 List of illustrations
Liste des illustrations
400 Illustration
RECUREN A UNEI TEME COMPLEXE:
EVUL MEDI U NORD-DOBROGEAN
Dintre toate regiunile româneşti, spaţiul nord-dobrogean a avut o

dinamică a vieţii economice dintre cele mai alerte la cumpăna primelor
două milenii ale erei creştine, decurgând din poziţia sa geografică
privilegiată, dar şi a unor circumstanţe de natură politică, care s-au
constituit în factori favorizanţi pentru o evoluţie ascendentă a
comunităţilor umane din zonă. Cu toate că Dobrogea a fost de-a lungul
unor întinse perioade o adevărată via gentium – adică un culoar de trecere
al triburilor nomade din stepele ponto-caspice spre regiunile balcanice
învecinate, perturbând astfel devenirea istorică firească a colectivităţilor
locale –, pe parcursul unor secvenţe cronologice compacte sau dispersate,
entităţile statale implantate în teritoriul dintre cursul Dunării şi litoralul
pontic au asigurat prin măsuri administrative şi de altă natură un anumit
standard de dezvoltare arealului geopolitic avut în vedere. Chiar dacă
acestuia i s-au dedicat de-a lungul timpului numeroase studii erudite, în
mod inerent au rămas de clarificat aspecte mai sumar explorate de
specialişti, a căror reexaminare prin prisma unor materiale informative în
parte inedite a fost asumată de autorul prezentului volum.
Lucrând de mai mulţi ani cu multă pasiune şi profesionalism la
Muzeul de Istorie şi Arheologie din cadrul Institutului de Cercetări Eco-
Muzeale „Gavrilă Simion” din Tulcea, într-un perimetru profesional
emulant, Aurel Daniel Stănică a acumulat o fructuoasă experienţă în
munca de teren, obţinând rezultate meritorii, apreciate de toţi colegii cu
preocupări similare şi materializate, între altele, prin redactarea mai
multor studii de specialitate şi a unei teze de doctorat, susţinute cu succes
în anul 2010 la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
Practica arheologică asiduă, dublată de stagiile de documentare
perseverente în bibliotecile de profil, i-au permis abordarea unei teme
deloc facile, implicând vaste prospectări, spirit de observaţie, forţă
analitică, luciditate interpretativă şi asociativă.
Aurel-Daniel Stănică
Substanţa subiectului lucrării se poate reconstitui numai printr-o

coroborare plurivalentă a informaţiilor eterogene extrase din sursele
scrise şi din cele arheologice, ele completându-se şi nuanţându-se
reciproc. Eludarea uneia din cele două categorii ar fi fost cu totul
păgubitoare, întrucât ar fi îngustat drastic cuantumul cunoştinţelor asupra
vieţii economice, fapt conştientizat pe deplin de autor. În domeniul
izvoarelor scrise s-a operat cu surse narative, diplomatice şi cartografice,
dar acestea din urmă, deşi relevante pentru reţeaua de aşezări portuare şi
localizarea lor, furnizează relativ puţine date asupra realităţilor
economice din zonă. În ceea ce priveşte izvoarele arheologice, ele au fost
clasificate în surse arheologice propriu-zise, precum şi în surse
numismatice, sigilografice şi epigrafice, primele două, deosebit de
consistente, fiind exploatate cu acuitate şi multă eficienţă.
În privinţa istoriografiei, autorul volumului şi-a propus să facă o
enumerare cronologică a contribuţiilor mai importante, un interes mai
pregnant acordându-se textelor elaborate de specialiştii români.
Introducerea unui capitol dedicat prezentării ambientului geografic al
teritoriului investigat, în urma consultării analitice a literaturii de
specialitate datorată geografilor şi geologilor, îşi dovedeşte utilitatea în
configurarea raporturilor complexe dintre ansamblul mediului şi
elementul antropic şi relevarea trăsăturilor reliefului, solului, climei,
reţelei hidrografice, vegetaţiei şi faunei care au exercitat o influenţă
directă sau indirectă asupra ramurilor economiei comunităţilor locale.
Un alt palier din ansamblul arhitecturii lucrării este cel aferent
prezentării cadrului politic al zonei investigate, autorul sesizând că unele
progrese în sfera meşteşugurilor şi în evoluţia aşezărilor urbane se află în
conjuncţie nemijlocită cu apartenenţa teritoriului nord-dobrogean la
anumite structuri statale. Rămâne indubitabil faptul că extinderea
autorităţii militare şi administrative a Imperiului bizantin la gurile
Dunării, spre sfârşitul secolului al X-lea, prin ofensiva viguroasă
declanşată de bazileul Ioan I Tzimiskes, a impulsionat perceptibil viaţa
economică din întreg nord-estul Peninsulei Balcanice, mai ales prin
revigorarea centrelor citadine şi fluidizarea raporturilor comerciale,
posibilă şi graţie sporirii masei monetare de pe pieţele de schimb
paristriene. Pentru a avea o perspectivă mai largă asupra evenimentelor
14
Viaţa economică din nordul Dobrogei în secolele X-XIV
politice din Balcani, autorul a considerat necesar – deşi limitele

cronologice fixate în titlul volumului nu îi impuneau – să ofere date şi
asupra perioadei anterioare, adică asupra secolelor VII-IX. În altă ordine
de idei, ne aşteptăm să rămână în vizorul medieviştilor verificarea cu
discernământ critic a teoriilor colportate în istoriografia românească
privind presupusa prezenţă cvasipermanentă a bizantinilor de-a lungul
axului dunărean la sfârşitul mileniului I şi în deceniile ulterioare
succesului răscoalei Asăneştilor.
După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, un rol activ în
realităţile economice de pe litoralul vest-pontic şi din vecinătatea Deltei a
fost asumat de negustorii genovezi, cărora le revine meritul de a fi
racordat la parametri superiori fluxul comercial din bazinul Mării Negre
la acela din centrele disipate pe litoralul răsăritean al Mării Mediterane.
În legătură cu activitatea laborioasă a negustorilor italieni în zona
dunăreană şi maritimă a Dobrogei, există detalii sugestive în actele
notariale genoveze, redactate în latina medievală în porturile dunărene şi
în cele din sudul Crimeei în decursul secolului al XIV-lea, puse în
valoare în deceniile trecute de mai mulţi eminenţi medievişti italieni şi
francezi, dar care nu au beneficiat, cel puţin deocamdată, de traduceri în
română sau în limbi de largă circulaţie.
Cititorul va putea decela discernământul autorului atunci când
supune analizei materialul arheologic propriu-zis, ca şi cel numismatic,
sigilografic şi epigrafic. Pe baza prospectării atente a acestuia şi detaşat
de povara ideilor preconcepute, a reuşit să aducă contribuţii de reală
utilitate pentru evoluţia principalelor ocupaţii practicate de comunităţile
locale dobrogene, atât în privinţa prelucrării metalelor, a agriculturii,
creşterii vitelor, vânătorii şi pescuitului, cât şi referitor la olărit şi comerţ.
Întrucât inventarul ceramic reprezintă materialul arheologic cel mai
numeros şi divers recuperat în cursul campaniilor de săpături, examinării
sale i s-a dedicat un spaţiu generos, de aici rezultând o investigare
detaliată şi nuanţată din punct de vedere tipologic şi cronologic, ca şi
delimitări verosimile între speciile ceramice produse de olarii locali şi
acelea provenind din importuri.
La reuşita lucrării a contribuit indubitabil experienţa de arheolog a
autorului, domnia sa coordonând activitatea a numeroase şantiere în
15
arealul septentrional al Dobrogei, astfel că a fost în măsură să-şi recolteze

personal o parte din materialul studiat în volum, care se regăsește în mod
consistent în ilustraţia textului, alături de vestigiile publicate de cei ce
l-au precedat în preocupări.
În ansamblul ei, lucrarea cu caracter monografic asupra vieţii
economice din Dobrogea secolelor X-XIV, elaborată de tânărul coleg
Aurel Daniel Stănică, reflectând onestitate ştiinţifică şi un statornic
travaliu intelectual, reprezintă un opus meritoriu, cu certe elemente
originale, care pune în valoare propriile rezultate ale cercetărilor
arheologice, precum şi ale colegilor săi de breaslă, pe baza unei bogate
literaturi de specialitate, datorată atât specialiştilor români, cât şi a celor
din străinătate.
acad. Victor Spinei
16
I NTRODUCERE
Zona Gurilor Dunării, implicit nordul Dobrogei, a participat prin

intermediul centrelor sale urbane, încă din Antichitate, la viaţa
economică şi comercială ce interconecta nordul cu sudul Mării Negre,
bazinul Mării Mediterane cu cel pontic.
Dobrogea de Nord, din punct de vedere fizico-geografic, reprezintă o
zonă ce are drept limite spre nord şi est compartimentul depresiunii
predobrogene, corespunzător luncii şi Deltei Dunării, spre sud falia
Peceneaga – Camena, spre vest prelungindu-se dincolo de Dunăre, pe sub
straturile sedimentare mai recente.
Lucrarea noastră are în vedere un spaţiu geografic puţin mai larg,
incluzând aici, în ceea ce numim generic Dobrogea de Nord, şi zona
centrală cu Podişul Casimcei. Ne-am oprit pe alianiamentul Hârşova şi
Capul Midia, care reprezintă, din punct de vedere geologic şi geografic,
zona de unde începe Podişul Dobrogei de Sud.
Intervalul temporal al investigaţiei noastre – secolele X-XIV – nu a
fost stabilit aleatoriu. După cum se cunoaşte, secolul al X-lea are o triplă
însemnătate: prezenţa şi revenirea bizantinilor în Dobrogea; reorganizarea
politică şi administrativă a spaţiului dobrogean, ca parte integrantă a
Imperiului Bizantin; o dezvoltare accelerată şi o cristalizare a societăţii
locale din punct de vedere al culturii materiale şi spirituale. În ceea ce
priveşte secolul al XIV-lea, acesta marchează sfârşitul unei perioade din
evoluţia socio-istorică a zonei de nord a Dobrogei şi deschiderea unui nou
capitol, prin apropierea turcilor otomani de regiune, soldată cu o integrare
deplină în 1419-20 în graniţele statului otoman, cel care a preluat controlul
politic asupra teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră.
Preocuparea pentru acest subiect a creat deja un anumit instrumentar
metodologic, ce a ajuns la rezultate interesante, problema vieţii economice
fiind schiţată, de mai bine de trei decenii, de Petre Diaconu şi Eugen
Stănescu şi reprezentând punctul de plecare în abordarea temei noastre.
17
Legăturile themei Paristrion cu Rusia Kieveană şi Imperiul Bizantin au

fost analizate în diverse studii de către Ion Barnea. De asemenea, o
atenţie specială s-a acordat registrelor genoveze, dar s-au neglijat
descoperirile arheologice din secolele XIII-XIV. Tangenţial, o serie de
specialişti s-au ocupat de categoriile de obiecte care au rezultat din
cercetările arheologice şi care evidenţiau anumite activităţi cu caracter
economic. Preocupările cele mai intense au fost în sfera circulaţiei
monetare, cea care dă măsura vieţii economice din nordul Dobrogei în
secolele X-XIV.
Cu toate acestea, abordarea acestei teme nu ni s-a părut superfluă,
deoarece o serie de descoperiri arheologice pun într-o nouă lumină
contextul sub care s-a derulat economia şi mecanismele care au
determinat evoluţia acesteia. În acest sens, putem aprecia că cercetările
arheologice sistematice, preventive sau cercetările de teren, în special
cele din ultimii cincisprezece ani, au dus la descoperirea unor noi situri,
materiale arheologice şi date, care au fost puncte de plecare în abordarea
problematicii economice, reinterpretarea informaţiilor cunoscute şi
fenomenelor istorice adiacente. Credem că demersul nostru este unul
binevenit, deoarece astfel am încercat să creionăm o imagine de
ansamblu asupra vieţii economice în nordul Dobrogei într-o perioadă
foarte tulbure şi instabilă din punct de vedere politic.
Puţinele date istorice referitoare la intensa viaţă comercială de la
Gurile Dunării în secolele X-XV pot fi completate de informaţiile oferite
de cercetarea arheologică şi numismatică a ultimelor decenii. Un efort de
sintetizare a acestor informaţii de natură arheologică şi numismatică ar
înlesni eventual şi reevaluarea unora dintre datele istorice referitoare la
problematica vieţii economice din zona de nord a Dobrogei.
Lucrarea este structurată pe patru capitole. Primul dintre ele este
dedicat prezentării izvoarelor istorice şi istoriografiei referitoare la viaţa
economică. Al doilea capitol descrie cadrul natural şi efectele sale asupra
habitatului din zona de nord a Dobrogei. Cel de-al treilea tratează cadrul
politic şi administrativ care a jalonat evoluţia aşezărilor şi comunităţilor
din regiune. Ultimul capitol este cel mai cuprinzător şi prezintă detaliat
evoluţia aşezărilor şi toate aspectele vieţii economice din nordul
Dobrogei în secolele X-XIV. În realizarea acestei ultime părţi a lucrării,
18
vom face apel la informaţiile redate în izvoarele scrise şi, în mod

deosebit, completate de cercetarea arheologică. Multe date, informaţii
sunt inedite şi provin din cercetări relativ recente, la care am participat
personal, fie sunt descoperiri arheologice care se regăsesc în colecţii la
care am avut acces, aparţinând următoarelor instituţii: Institutul de
Cercetări Eco-Muzeale „Gavrilă Simion” Tulcea – Muzeul de Istorie şi
Arheologie, Centrul de Cercetări Arheologice Noviodunum–Isaccea;
Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” şi Muzeul Naţional de Istorie a
României Bucureşti – Depozitul bazei şantierului arheologic Nufăru.
Economia pune în evidenţă conectarea zonei nord-dobrogene, zonă
producătoare de bunuri în secolele X-XIV, la marile rute comerciale ale
lumii medievale, conferindu-i-se acestui spaţiu rolul de „centru de
convergenţă” a activităţilor comerciale şi nu numai, antrenând şi alte regiuni.
Departe de a epuiza subiectul, lucrarea de faţă îşi propune marcarea

unui stadiu în privinţa temei abordate, constituindu-se totodată într-un
punct de plecare şi un instrument de lucru în cercetarea interdisciplinară a
peisajului economic din spaţiul nord Paristrian.
Adresez mulţumirile şi gratitudinea mea d-lui academician Victor
Spinei, pentru bunăvoinţa şi susţinerea constantă în timpul stagiului de
doctorat. Mulţumiri şi un gând de recunoştinţă referenţilor din comisia de
susţinere a doctoratului (iunie 2010), domnilor profesori Dan Gh.
Teodor, Ionel Cândea şi Gabriel Custurea, pentru sugestiile asupra
contribuţiei arheologice din cadrul tezei.
Mulţumirile mele se îndreaptă şi spre dl. Aurel Vîlcu, pentru
sugestii, observaţii critice şi modul de abordare a circulaţiei monetare.
Mulţumiri speciale adresez d-nei Oana Damian, de al cărei ajutor am
beneficiat pe tot parcursul demersului meu, pentru discuţiile purtate şi
pentru colaborarea pe care am avut-o în privinţa şantierului arheologic
Nufăru, în cadrul proiectelor de cercetare arheologică şi preventivă.
19
d re s s]  [ Ty p e th e se nd e r p ho ne nu mbe r ]  [ Ty p e the se nd e r e - ma i l ad d re s s]
CAPITOLUL 1
I ZVOARELE ŞI I STORI OGRAFI A PROBLEMEI
A. Izvoarele scrise
A.1. Izvoare narative

În demersul nostru de reconstituire a vieţii economice din nordul
Dobrogei, izvoarele scrise (literare sau narative) sunt cele care ne permit
o privire de ansamblu asupra acestui aspect.
Autorii acestor izvoare narative – cronici, istorii, anale etc. –
consemnează fapte şi evenimente istorice, iar valoarea acestora este cu
atât mai importantă cu cât autorul a fost martor ocular al evenimentelor
povestite sau a trecut prin regiunea descrisă. O mare parte a autorilor
cuprind în operele lor şi informaţii primite de la alte persoane sau
folosesc fie izvoare narative mai vechi, fie tradiţii din memoria colectivă.
Cel mai mare număr de surse narative cu referire la spaţiul dintre
Dunăre şi Mare în perioada secolelor X-XIV sunt cele bizantine.
Incursiunile armatei bizantine, confruntările şi incursiunile populaţiilor
migratoare beneficiază de atenţia cronicarilor bizantini. Tangenţial sau
indirect se face referire şi la viaţa economică a regiunii. Oricum, oricât de
lacunare sau ambigue ar fi informaţiile pe care le conţin, acestea rămân
surse importante în cunoaşterea unor activităţi economice.
Începând cu a doua jumătate a secolului al IX-lea se constată o
revitalizare a schimburilor comerciale care stau la baza economiei
bizantine şi în care vor fi antrenate şi noile teritorii înglobate în Imperiu.
Extinderea domeniului geografic bizantin, odată cu restabilirea
thalassocraţiei imperiale în Mediterana orientală şi centrală, în urma
recuceririi insulelor mediteraneene, provoacă o revenire a negustorilor
greci în Adriatica, un control al drumurilor comerciale din Mesopotamia
superioară şi din Balcani, precum şi, în mod special, duce la revigorarea
20
vieţii urbane bizantine, care cunoaşte în secolul al X-lea o ultimă

perioadă de înflorire.
Unul dintre documentele vremii, Cartea eparhului din secolul al X-
lea, ne-a lăsat informaţii importante asupra vieţii economice de la
Constantinopol1. În document sunt amintite principalele corporaţii din
capitala imperială, aflate sub controlul riguros al eparhului, care numeşte
patronii, controlează cantitatea şi calitatea mărfurilor, fixează preţul de
cumpărare şi vânzare, limitează exporturile etc. O atenţie deosebită
manifestă eparhul pentru mărfurile de lux şi, în mod special, faţă de
aprovizionarea capitalei2. Activităţile economice urmează aceeaşi curbă
ascendentă, pe măsură ce oamenii de afaceri şi meşteşugarii îşi extind
aria de activitate. Negustorii sunt prezenţi pe marile pieţe ale Orientului,
unde războaiele nu reuşesc să împiedice reluarea contactelor bizantino-
arabe; ei pătrund în Italia şi chiar mai departe, pe pieţele din Occident, şi
frecventează „drumul de la varegi la greci” din Răsărit, care făcea
joncţiunea între Baltica şi Mediterana.
În Marea Neagră, care se prezenta ca o mare interioară, traficul
comercial a fost puternic influenţat de puterea navală care a deţinut
controlul asupra Strâmtorilor. Consecinţă directă a acestei situaţii, Marea
Neagră a fost „proprietate” bizantină până la cucerirea Constantinopolului
de către latini în 1204. Numai ruşii sau varegii au încercat să perturbe
incontestabila talassocraţie bizantină. Între anii 860 şi 1043, ruşii au
navigat în mod repetat prin Marea Negră, în încercarea lor de a ataca
Constantinopolul. Cu toate acestea, Bizanţul a rămas stăpânul real al
Mării Negre, datorită organizării sale şi superiorităţii tehnologice – în
1
Cartea eparhului este un document atribuit împăratului Leon al VI-lea Înţeleptul
(886-912). Cercetările efectuate asupra textului au stabilit că este vorba despre o
culegere de norme şi reglementări realizată pe parcursul secolului al X-lea. DID 3,
p. 90-92; Bolşacov-Ghimpu 1972, p. 105; Madgearu 2007, p. 39-41.
2
Documentul înfăţişează un tablou amplu al vieţii meşteşugăreşti şi comerciale din
capitala bizantină, acordând o atenţie deosebită breslelor sau corporaţiilor, a căror
existenţă, înainte sau după secolul al X-lea, este puţin cunoscută, fiind controversată
atât originea, cât şi data dispariţiei lor. Cartea eparhului se referă doar la capitala
bizantină, dar, fără îndoială, astfel de asociaţii corporatiste existau şi în alte oraşe din
Imperiul Bizantin, dar lipsesc informaţiile despre ele. Gregory 2013, p. 97.
21
special în ceea ce priveşte proiectarea navelor şi armelor, cu referire la

focul grecesc.
Bizantinii folosesc supremaţia lor maritimă ca pe o armă geopolitică.
Această atitudine le-a facilitat menţinerea unor poziţii cheie în imediata
apropiere şi în Delta Dunării, de unde se putea exercita o anumită
presiune, precum cea asupra primului stat bulgar3.
În această perioadă, la gurile Dunării, şi anume la Lycostomion
(Lycostomo, Lycostoma), se afla comandamentul flotei bizantine din Pontul
Stâng. Nu întâmplător, cu prilejul luptelor din anul 917 dintre bulgari şi
bizantini, flota imperială, aflată sub comanda drongarului Romanos (viitorul
împărat Roman I Lekapenos), îşi face apariţia pe Dunăre.
În cursul evenimentelor din primăvara anului 971, flota bizantină,
condusă de drongarul Leon, înaintează pe Dunăre până la Durostolon
(Silistra), pentru a veni în sprijinul armatei conduse de însuşi împăratul
Ioan Tzimiskes4.
Cu siguranţă, în această perioadă caravanele de negustori au traversat
şi Dobrogea de Nord, în drumul lor către pieţele de la Marea Baltică sau,
în sens invers, spre Constantinopol şi pieţele din Balcani. Drumul de la
varegi la greci, prin segmentul său transdobrogean, a jucat un rol
esenţial, atât pentru economia Imperiului, cât şi, în mod special, pentru
cea locală, indiferent cine a controlat sau exercitat autoritatea asupra
regiunii; toate acestea având consecinţe în ceea ce priveşte economia
locală.
După revenirea şi integrarea de către bizantini a teritoriului Dobrogei,
în timpul lui Tzimiskes (971), economia capătă din nou o intensitate
necunoscută de multă vreme pe întinsul acestei provincii. O populaţie
numeroasă, adusă din zone ce nu pot fi precizate, dar judecând după
cultura materială ce ne-a rămas, a fost aşezată în zona de nord a spaţiului
3
Această politică explică şi campania împotriva bulgarilor, lansată în anul 763 de către
Constantin al V-lea, în care fusese antrenată o flotă de 2600 de nave. Barnea 1971,
p. 208-209.
4
Existenţa unei dominaţii bulgare sau menţinerea unui control bizantin în spaţiul ponto-
danubian în secolul al IX-lea constituie încă obiectul unor diferende la nivel
istoriografic. Există totuşi o serie de argumente arheologice sau istorice care pledează
pentru ideea că nordul şi centrul acestei regiuni nu au intrat în zona de conflict a celor
două state, fiind în continuare controlate pe cale navală de către bizantini. Barnea
1971, p. 211.
22
dobrogean, pe ruinele vechilor cetăţi romano-bizantine. La adăpostul

ruinelor fostelor cetăţi, ale căror incinte sunt refăcute, sau în cadrul
cetăţilor recent construite, s-au dezvoltat într-un ritm impresionant noi
aşezări, unele cu aspect urban sau de târg, cu meşteri specializaţi în tot
felul de meşteşuguri cu negustori care întreţineau legături comerciale cu
diferite centre ale vremii.
Izvoarele istorice înregistrează pentru secolul al XI-lea o viaţă
economică activă. Aceasta este surprinsă şi descrisă atât de izvoarele slave5,
cât şi de cele bizantine6, care fac referire la regiunea de la gurile Dunării.
Cele mai multe referiri sunt despre thema Paristrion–Paradunavon,
dezvăluind o serie de aspecte privind organizarea politică, militară,
socială şi câteva date privind administraţia acestei provincii.
Paradunavonul aste atestat de izvoarele scrise sub denumirea
generică de „oraşele, cetăţile paristriene, ţinuturile de pe lângă Istru”7. În
legătură cu numărul mare de oraşe de pe linia Dunării, întâlnim referiri în
Cronica lui Nestor, care descrie campania din anul 968 a cneazului
Sviatoslav al Kievului în Bulgaria: „Sviatoslav a învins pe bulgari şi le-a
cuprins 80 de cetăţi pe Dunăre. Şi după ce a aşezat acolo în Pereiaslaveţ
un guvernator, a primit tribut de la greci …”8. Numărul de „80 de cetăţi
pe Dunăre” este evident exagerat, sugerând multitudinea aşezărilor cu
caracter urban de pe linia Dunării. Nu trebuie scăpat din vedere
caracteristica aşezărilor urbane, ce alternau între o viaţă plină de ocupaţii
specifice lumii rurale şi una tipică organizării oraşelor. Încercarea de a
stabili o linie de delimitare între rural şi urban este foarte dificilă, fiind
foarte probabil ca şi o serie de aşezări rurale să fi fost incluse în această
categorie. Linia de demarcaţie între cele două aspecte de habitat, urban/
rural, lipseşte aproape cu desăvârşire 9.
5
Cronica lui Nestor, p. 71.
6
FHDR 3, Nicolas Kataskepenos, p. 159; Skylitzes, p. 65; Zonaras, p. 225, 227;
Attaliates, p. 69, 73; Nil Doxopatrix, p. 163, 165.
7
FHDR 3, Skylitzes, p. 61, 65; Attaliates, p. 69, 71, 73; Bryennios, p. 79; Kedrenos,
p.155.
8
9
Pentru secolele XIII-XIV, au fost identificate 70 de aşezări pe linia Dunării, de o parte
şi de alta a fluviului, începând cu vecinătatea Belgradului. Popa 1972, p. 425-435.
Pentru Dobrogea de Nord, prin cartarea informaţiilor arheologice, rezultă un număr de
peste 50 de aşezări şi necropole. Având în vedere întinderea Deltei şi suprafeţele mari
23
Pentru nordul Dobrogei, cercetările de teren au dus la identificarea

unui număr apreciabil de aşezări, care pot fi încadrate în două mari
categorii: fortificate şi nefortificate (rurale).
Aflată pe linia drumurilor comerciale ce uneau Rusia şi oraşele
Europei Centrale cu Bizanţul, regiunea Dobrogei de Nord a cunoscut o
evoluţie remarcabilă a centrelor de locuire, fie că este vorba de aşezări
rurale sau cu caracter urban10.
Dacă izvoarele scrise referitoare la organizarea themei Paristrion–
Paradunavon11 sunt relativ numeroase, cele care prezintă aspecte legate
de viaţa comercială şi economică sunt puţine. În acest sens, putem cita
precizarea din Cronica lui Nestor: „După ce Sviatoslav i-a învins pe
pecenegi, asediatorii Kievului, se îndreaptă spre zona Dunării de Jos,
explicându-şi gestul: Nu-mi place să trăiesc în Kiev, aş vrea să stau la
Dunăre, în Pereiaslaveţ, acolo este centrul ţării mele. Acolo se adună
toate bogăţiile: din Grecia aur, pavolovi, vin şi diferite fructe, din Boemia
şi Ungaria argint şi cai; din Rusia blănuri, miere, ceară şi sclavi12”.
Imaginea pe care o redă Cronica lui Nestor pare a fi cât se poate de
sugestivă în privinţa zonei de interferenţă comercială care va fi
Paristrionul. Informaţia izvorului literar este confirmată, în mare măsură,
de cercetările arheologice. Descoperirile de obiecte de podoabă din
Boemia (pandantivele globulare), ţesăturile din Grecia (precum
fragmentul de ţesătură cu broderie descoperit la Garvăn–Dinogetia) şi
cele mai multe obiecte din aur, monede, cruciuliţe şi piese de podoabă,
veneau tot din Bizanţ sau Rusia Kieveană. În legătură cu celelalte produse
enumerate de Sviatoslav, precum fructele, mierea, nu putem să le
identificăm arheologic, fiind supuse degradării în timp scurt, iar prezenţa
sclavilor nu poate fi încă documentată. Cercetările efectuate asupra
materialului osteologic din aşezarea de la Garvăn–Dinogetia confirmă
prezenţa cailor din Ungaria în zona Dunării de Jos13.
de pădure care acopereau partea centrală a regiunii, avem imaginea unei zone intens
locuite în secolele X-XIV.
10
Theodorescu 1974, p. 71.
11
Baraschi 1981, p. 311-345.
12
13
Dinogetia I, p. 302, 336, 381.
24
Integrarea spaţiului istro-pontic în Imperiul Bizantin în vara anului 971

reprezintă un moment important în intensificarea activităţilor economice
între oraşele de la Dunăre şi metropolele Bizanţului14. Ocupaţiile tradiţionale
– agricultura şi creşterea animalelor15 –, dezvoltarea meşteşugurilor şi a
comerţului sunt factori care au favorizat, în mare măsură, dezvoltarea şi
evoluţia societăţii locale. Producerea pe plan local a diverselor categorii
de materiale atestă prezenţa unor meşteri specializaţi. În majoritatea
aşezărilor nord dobrogene se întâlnesc obiecte de uz caznic, podoabe,
obiecte de cult, arme etc., care provin din import. Totodată, se constată,
începând cu primele decenii ale secolului al XI-lea, şi o intensificare a
circulaţiei monetare. Aceste date sugerate de cercetările arheologice sunt
confirmate de unele izvoare literare16.
Cronica bizantină a lui Skylitzes, compilată ulterior de Kedrenos,
care face referire la invazia din anul 1046 (1048), ne informează că
pecenegii au găsit la Dunăre „mare belşug de vite, vin şi de băuturi
preparate din miere, de care nu auziseră vreodată”17. Ceva mai târziu, un
text hagiografic ne relatează despre o intensificare a activităţilor
comerciale în aşezările de la Dunărea de Jos – ε ς τ ά π α ρ α δ ο ύ ν α ϐ χ ά σ τ ρ α
– între anii 1042-104518.
Pentru a doua jumătate a secolului al XI-lea procesul de evoluţie a
aşezărilor este redat de Attaliates, care spune că de-a lungul Dunării
existau „multe şi mari oraşe”19.
Un alt document este Alexiada, în care Ana Comnena, fiica
împăratului Alexios I Comnenul, a înregistrat luptele rebelilor din
imperiu care s-au întins din Paristrion până în Thracia şi Marea Egee20.
Descriind situaţia de la Dunăre, aşa cum se prezenta în anul 1086, Ana
Comnena consemna următoarele: „Un oarecare neam scitic jefuit zilnic
de sauromaţi, părăsindu-şi locuinţele, a coborât către Dunăre. Iar cum era
nevoie să intre în înţelegere cu cei care locuiau în regiunea Dunării, toţi
14
15
Dinogetia I, p. 267.
16
DID 3, p. 331; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 1-162; Custurea 2000, p. 73-202.
17
FHDR 3, p. 154-155. Skylitzes-Kedrenos, II, p. 586;
18
DID 3, p. 125.
19
FHDR 3, Attaliates, p. 72-73, p. 204; tot Mihail Attaiates face referire în scrierile sale
la populaţia locală de la Istru.
20
Bănescu 1938, p. 26-27.
25
fiind de aceeaşi părere, au dus tratative cu şefii acestora şi anume cu

Tatu, numit şi Chalis, cu Sesthlav şi Satzas (căci trebuie să amintesc şi
numele celor mai de seamă bărbaţi dintre ei, deşi corpul povestirii mele
se murdăreşte cu aceştia), unul din ei stăpânind Dristra (Silistra), iar
ceilalţi Vicina şi celelalte (oraşe, ţinuturi etc). Deci, după ce s-au înţeles
cu aceştia, trecând de atunci încolo fără teamă Dunărea, prădau regiunea
situată de-a lungul ei şi s-au făcut stăpâni şi pe câteva cetăţi. După aceea,
având oarecare linişte şi făcând arături, au semănat mei şi grâu”21.
Pasajul de mai sus a atras atenţia specialiştilor şi a provocat discuţii
aprinse în ceea ce priveşte etnicul personajelor menţionate de Ana
Comnena şi zonele controlate de aceştia22. O informaţie importantă este
menţionarea Vicinei şi a celorlalte oraşe şi ţinuturi, dar şi practicarea de
către populaţia locală a agriculturii, sugerând printre altele, şi alte
activităţi economice23.
Existenţa unor reţele de drumuri a constituit poate elementul cel mai
reprezentativ al prezenţei bizantine în regiune. Ca un adevărat sistem
sangvin al uriaşului organism reprezentat de Imperiul Bizantin, drumurile
au contribuit şi decis anumite momente ale istoriei. Din punct de vedere
economic, drumurile au asigurat circulaţia mărfurilor, oamenilor şi
ideilor, creşterea sau decăderea unor aşezări urbane şi chiar regiuni24.
Restabilirea liniilor de navigaţie din Marea Neagră şi gurile Dunării
a avut la rândul lor un efect un efect pozitiv în dezvoltarea aşezărilor
urbane şi renaşterii activităţilor comerciale.
Deloc de neglijat sunt informaţiile cuprinse în unele surse literare
slave – Cronica mănăstirii Ipatievscaia 25 – ce fac referire la spaţiul
dobrogean din secolele X-XII şi care vorbesc de existenţa a numeroase
oraşe, iar izvoarele bizantine conţin expresia „oraşele paristriene”, care
21
FHDR 3, Ana Comnena, p. 89; DID 3, p. 139.
22
DID 3, p. 141-146.
23
Barnea 1968, p. 243.
24
Existenţa, în perioada romană, a unei infrastructuri rutiere foarte bine puse la punct ne
face să presupunem că o parte dintre aceste drumuri au fost utilizate şi în perioada
cuprinsă între secolele X-XIV.
25
Baraschi 1981, p. 314.
26
indică, de asemenea, prezenţa unor aşezări de tip urban ce caracteriza

regiunea26.
Majoritatea relatărilor datorate cronicarilor bizantini se regăsesc în
seria Fontes Historiae Daco-Romaniae27. Cronica lui Nestor (Povest
vremennykh let) a fost tradusă şi publicată de G. Popa-Liseanu28. Pentru
secolele X-XII, cronicile orientale, armeneşti sau vest-europene fac referire
mai mult la evenimente istorice care au legătură cu spaţiul românesc şi
mai puţin la regiunea dintre Dunăre şi Mare.
Sursele narative, fiind ecoul unor realităţi istorice, au înregistrat şi
pentru secolele XIII-XIV unele ştiri, care zugrăvesc şi aspecte economice.
Parcurgând firul istoriei, la începutul secolului al XIII-lea, o serie de
evenimente produse sincronic marchează zona danubiano-pontică, având
efecte multiple în spaţiul euro-asiatic. Începând de la Cruciada a patra
(1204), continuând apoi cu asalturile tătaro-mongole (1241-1242) şi până
la finele secolului al XIV-lea, un vast teritoriu cuprins între Oceanul
Pacific şi Europa Centrală cunoaşte schimbări remarcabile, ce duc la
stabilirea unei noi realităţi demografice şi la formarea unei noi hărţi
geopolitice.
În primele decenii ale secolului al XIII-lea, ofensiva catolică,
urmând celei de a patra cruciade vizând linia Carpaţilor şi Dunării, este
stopată de o nouă ameninţare. Marea invazie tătaro-mongolă are efecte
devastatoare pentru lumea catolică care, în acele vremuri, prin Imperiul
Latin, controla Constatinopolul. Rusia ortodoxă nu putea reacţiona la
noul pericol apărut din Orientul îndepărtat, iar Polonia distrusă, Ungaria
ocupată, Cehia, Germania parţial devastate, redau tabloul dezastrului care
pusese stăpânire pe Europa Centrală şi de sud-est.
Mongolii îşi delimitează zonele de influenţă în Câmpia Panoniei,
când, la finele anului 1241 şi începutul anului 1242, se află de moartea
marelui han Udegei. Întregul angrenaj al maşinăriei de război mongole se
deplasează rapid prin Balcani, traversează Dobrogea, pentru a ajunge în
capitala de la Sarai.
26
FHDR 3, p. 65, 69, 73, 89, 97, 113, 163-165, 225, 227; Stănescu 1968, p. 469-491;
Tăpkova-Zaimova 1976, p. 34-70; Diaconu 1977, p. 1895-1896.
27
FHDR 3; FHDR 4.
28
Cronica lui Nestor, passim.
27
Efectele distructive ale trecerii mongolilor prin Dobrogea lasă urme

adânci asupra infrastructurii, societăţii şi economiei locale29.
Această perioadă plină de incertitudini şi puţin cunoscută a fost
completată, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, de venirea turcilor
selçiukizi care au întemeiat în jurul Babadagului prima aşezare turcească
din Europa. Deşi nu constituie subiectul demersului nostru, trebuie
acordată o menţiune specială istoriei celor aproape 2.000 de familii de
turci30 veniţi din Anatolia în anul 1263, sub conducerea lui Saru-Saltuk,
un locotenent al lui Izzedin Keykavuz31.
Cronicarul turc Yazijioghlu, care a consemnat în scrierile sale istoria
vechilor turci, face referire la acest episod spunând: „Împăratul le-a
acordat acestora (selçiukizilor), ca loc de patrie, ţara Dobrogei (Dobrage
ilini), care avea locuri bune, potrivite pentru creşterea vitelor, climă
plăcută şi locuri bune de vânat. Atunci, ei au înştiinţat, în taină, familiile
turceşti nomade (türk obalarına) din Anatolia, care depindeau de ei. Sub
pretextul pentru iernare (kıslak), aceştia au descins la Iznik şi după scurt
timp au trecut din Üsküdar multe familii turceşti (türk evi)”. Nu poate fi
exclus faptul că acest grup avusese alte ocupaţii înainte de invaziile
mongolilor şi de mişcările de populaţii din acea perioadă, cum ar fi
păstoritul şi vânătoarea”.
Grupul selçiukizilor, condus de Saru-Saltuk şi colonizat în Dobrogea
ca rezultat direct al intervenţiei diplomaţiei bizantine, a urmărit obiective
precise32. Oricare ar fi fost intenţiile împăratului Mihail al VIII-lea,
grupul colonizat a adus în părţile nordice ale provinciei elemente de
cultură materială şi spirituală diferită de cea a populaţiei locale33. În
29
Cercetările arheologice au surprins rezultatul trecerii triburilor de stepă, şi anume:
distrugerile şi incendierile.
30
Unele surse menţionează 10.000 de familii. Vergatti 1969, p. 403; Vergatti 1973,
p. 299.
31
În Bizanţul lui Mihail al VIII-lea, turcii ajunşi în Europa sunt plasaţi în zone de
frontieră, precum Dobrogea, Macedonia sau Moreea.
32
Wittek 1952, p. 639-668; Decei 1978, p. 169-192.
33
Este un subiect care nu a beneficiat de atenţia cuvenită din partea comunităţii
ştiinţifice, puţini sunt cei care au încercat să clarifice anumite aspecte. Problema
colonizării turcilor selçiukizi pe teritoriul Dobrogei a provocat o seamă de opinii
contradictorii. Stabilirea lor în regiune a fost chiar pusă sub semnul întrebării, deşi
izvoarele au consemnat-o. Duţu 1999, p. 25.
28
acelaşi timp s-a produs o revigorare demografică, cu implicaţii în plan

economic şi militar.
Un efect direct şi cuantificabil privind economia regiunii septentrionale
a Dobrogei a reprezentat-o stabilirea în regiune a comercianţilor
genovezi.
În anul 1261, basileul Mihail VIII Paleologul a încheiat tratatul de la
Nymphaion, prin care bizantinii primeau sprijinul flotei genoveze,
absolut necesar pentru recucerirea Constantinopolului, iar abilii negustori
genovezi obţineau dreptul de a face comerţ în Marea Neagră. Cedarea
unor privilegii comerciale în favoarea negustorilor din comuna ligură a
reprezentat, în fapt, dreptul de monopol în bazinul pontic. Comtoarele
italiene, stabilite la periferia Imperiului Bizantin sau a Imperiului
Mongol, prefigurau o nouă abordare a comerţului, bazată pe o concepţie
individualistă, care a triumfat în faţa ordinii colective specifice societăţii
bizantine34. În condiţiile în care Imperiul Mongol asigura legăturile
comerciale „pe uscat de la gurile Volgăi până în China, iar bazinul pontic
era o placă turnantă a comerţului dintre Asia şi Europa”35, „ansamblul
stabilimentelor genoveze din Marea Neagră a depăşit în complexitate şi
proporţii toate celelalte constelaţii coloniale create de Genova în Evul
Mediu”36.
„Teritoriul Dobrogei, fostă provincie a Imperiului Bizantin, cu
numeroase centre de schimb, cu o populaţie posedând din belşug bunuri
care îi interesau pe aceia dornici de a face negoţ în Marea Neagră, i-a
văzut pe genovezi aşezându-se pe pământurile sale imediat după ce au
trecut Bosforul”37. Buni navigatori, întrebuinţând tipuri de corăbii care le
permiteau să acosteze în locuri în care adâncimea apei era redusă, să
pătrundă adânc pe fluvii, genovezii se stabilesc în nordul Dobrogei,
regiune propice pentru tipul lor de ambarcaţiuni şi pentru desfăşurarea
activităţilor negustoreşti, în care excelau. Posibil ca genovezii să fi folosit
informaţiile primite de la bizantini şi să se fi aşezat în puncte în care
existau centre favorabile în desfăşurarea de activităţi comerciale.
34
Brătianu 1999, p. 254-260.
35
Brătianu 1929, p. 270.
36
Lopez 1938, p. 362.
37
Vergatti 1973, p. 300.
29
Comerţul internaţional din Marea Neagră a cunoscut perioada sa de

maximă intensitate între anii 1310-1340. Datorită „păcii mongole” şi
navigatorilor italieni, Europa Centrală şi de Sud-Est a putut fi
aprovizionată cu preţioasele mărfuri orientale: mirodenii, mătăsuri etc38.
În acest context, un rol determinant, în lanţul care făcea legătura dintre
Asia şi Europa, a revenit zonei din nordul Dobrogei, unde negustorii
italieni îşi întemeiaseră factoriile.
După mijlocul secolului al XIV-lea, polii comerţului intercontinental
s-au deplasat către Egipt şi Siria39. Declinul marelui comerţ internaţional
din Marea Neagră, implicit al coloniilor de la gurile Dunării, au
determinat pe cei care erau direct implicaţi în activităţile comerciale, să
revină la micul comerţ local şi regional. Am putea spune că o
caracteristică generală a regiunii din nordul Dobrogei a fost reprezentată
de adaptarea la comerţul local, regional sau intercontinental, în funcţie de
realităţile politice şi de apropierea sau de depărtarea de marile axe ale
comerţului internaţional de Marea Neagră.
Desfăşurate în condiţiile asigurate de regimul monopolului,
activităţile comerciale ale genovezilor sunt ameninţate de reapariţia, în
primele decenii ale secolului al XIV-lea, a veneţienilor în bazinul pontic.
Instalarea acestora la Tana, cu acordul hanilor mongoli, a declanşat
competiţia pentru valorificarea şi exploatarea eficientă a comerţului din
regiune.
Rivalităţile dintre cele două puteri maritime au generat două mari
războaie genovezo-veneţiene, cel dintâi din anii 1350-1355, cel de al
doilea din anii 1376-1381, cu implicaţii generale necercetate în măsura
cuvenită, cu efecte şi repercursiuni asupra Dobrogei 40.
Un alt aspect urmărit de genovezi, menit să compenseze pierderea
controlului asupra litoralului nordic după anul 1333, l-a reprezentat
dirijarea comerţului lor spre Europa Centrală41. Prin stăpânirea gurilor
Dunării, după a doua jumătate a secolului al XIV-lea, alianţa genovezilor
cu regele Ludovic de Anjou al Ungariei, îndreptată împotriva Veneţiei,
38
Balard 1983, p. 36-37; Ciocâltan 1998, p. 178-179.
39
Andreescu 2001, p. 5.
40
Papacostea 2009, p. 60.
41
Andreescu 2001, p. 7.
30
dar şi a tătarilor, care erau respinşi din teritoriile est-carpatice, au deschis

prima legătură continentală42.
Această deschidere spre rutele continentale a reprezentat o nouă etapă
în evoluţia politicii genoveze din Marea Neagră în secolul al XIV-lea.
Beneficiind de ofensivele antitătare ale Ungariei, Poloniei, Ţării
Româneşti şi Moldovei din deceniile al cincilea şi al şaselea, care au
creat conjunctura perfectă în dezvoltarea unor noi politici comerciale,
genovezii sunt cei care au exploatat această oportunitate.
Două mari drumuri continentale care făceau legătura cu bazinul
pontic au fost rezultatul acestei strategii a negustorilor italieni. Pentru a
exploata în linişte noile posibilitaţi, genovezii şi-au asigurat controlul
efectiv al punctelor finale ale acestor drumuri care stabileau legătura cu
Marea Neagră şi Europa Centrală: castelul de la Licostomo şi cetatea
Chilia, la gurile Dunării, Cetatea Albă (Maurocastrum), la vărsarea
Nistrului în mare43. Implicarea, prin intermediul genovezilor, a centrelor
de la Chilia, Licostomo şi Vicina în intensul schimb de mărfuri din
interiorul continentului a adus un aflux de mărfuri şi bani, cu implicaţii
directe în evoluţia ulterioară a regiunii din nordul Dobrogei.
Tezaurul de informaţii de tot felul, aflat în actele notariale genoveze,
evidenţiază economia unor centre care desfăşurau un comerţ care aducea
mari câştiguri celor care îl practicau. La 1281, în actele sale, Gabriele de
Predano consemnează că se aduceau ţesături, ceramică fină, podoabe,
mirodenii, vinuri etc., pentru a lua în schimb cereale, animale, piei, peşte
sărat, icre, ceară, robi, sare ş.a.
Participarea directă sau indirectă a genovezilor a fost hotărâtoare în
deschiderea drumurilor continentale, care legau nordul Dobrogei cu
centre urbane din Europa Centrală. Dacă activitatea pe drumul
Braşovului, cel care mijlocea legătura cu centrele de la gurile Dunării,
este cunoscută datorită privilegiului acordat în 1369 de regele Ludovic de
Anjou, anumite aspecte au rămas neclarificate 44. Drumul moldovenesc,
42
Controlul asupra cetăţii Chilia şi fortului Licostomo, a reprezentat garanţia funcţionării
acestei noi rute comerciale.
43
Papacostea 1988, p. 151-204; Panaitescu 1994, p. 89-93.
44
Papacostea 2009, p. 60-61. Regalitatea ungară a urmărit deschiderea largă a porţilor
regatului negustorilor genovezi, prin activitatea braşovenilor la Dunărea de Jos şi
Marea Neagră.
31
care lega centrul comercial de la Cetatea Albă cu Polonia şi Marea

Baltică, a avut un rol la fel de însemnat pentru evoluţia Europei Centrale.
Noul sistem de reţele al comerţului internaţional – două drumuri
continentale între Marea Neagră şi Europa Centrală (unul în comun cu
Ţara Românescă şi Ungaria, celălalt cu Moldova şi Polonia) – a
îndeplinit o funcţie istorică însemnată, cu implicaţii majore pentru spaţiul
dintre Dunăre şi Mare, dar, în special, pentru ţinuturile extracarpatice 45.
Exploatarea perspectivelor comerciale date de accesul la Marea Neagră a
generat o competiţie ce viza constituirea unei reţele de itinerarii ale
comerţului internaţional care lega mari oraşe din Europa Centrală de
gurile Dunării. Sursele documentare referitoare la acest subiect sunt
generoase, ceea ce a generat şi în istoriografia română o literatură relativ
bogată consacrată drumurilor comerciale şi accesului la comerţul
internaţional din bazinul pontic. N. Iorga, P.P. Panaitescu, Gh.I. Brătianu,
Ş. Papacostea etc., au valorificat documentele emise de cancelaria
Regatului ungar, privilegiile comerciale ale domnitorilor din Ţara
Românească şi Moldova care acopereau activitatea şi libera circulaţie a
negustorilor la gurile Dunării şi Marea Neagră46.
A.2. Izvoare diplomatice

Actele emise de cancelariile imperiale sau cele emise de
reprezentanţii puterilor vremii în diverse locaţii, şi care au însemnătate
pentru situaţia economică a spaţiului din nordul Dobrogei, sunt în număr
relativ mic. Începând cu secolul al XIII-lea, teritoriul dintre Dunăre şi
Mare a fost cuprins, prin intermediul marilor drumuri ale comerţului
internaţional, în vastul sistem de schimburi comerciale, aflat în plină
dezvoltare, dintre Europa şi lumea asiatică. Principalii actori ai acestui
intens schimb comercial, veneţienii şi, mai ales, genovezii, ne vor lăsa
informaţii importante privind amploarea comerţului de la gurile Dunării.
Tratatul de la Nymphaion, încheiat între Genova şi Imperiul Bizantin
în 1261, a creat genovezilor (şi cu acordul tătarilor care controlau
teritoriile din nordul şi vestul Mării Negre) circumstanţe favorabile
pentru a-şi întemeia emporiile comerciale şi o implicare directă în
45
Papacostea 1999, p. 163-220; Papacostea 1999a, p. 254-258.
32
comerţul de la gurile Dunării. Genovezii vor desfăşura activităţi

comerciale prin oraşele porturi Vicina, Chilia şi Licostomo47.
Activităţile economice, mai ales comerţul, operaţiunile bancare etc.
impuneau „oamenilor de afaceri” din comuna ligură consemnarea în
registre speciale a tuturor operaţiunilor desfăşurate. Un rol important l-au
avut notarii şi diecii ale căror cunoştinţe juridice le permiteau să
redacteze documente ce aveau ca obiect acte de comerţ, operaţiuni
bancare, de vânzare-cumpărare, asigurări pentru nave şi mărfuri,
testamente, declaraţii etc. Fiecare categorie de documente cuprindea
informaţii importante privind economia, demografia, instituţiile, viaţa
socială, cultura. Spre exemplificare amintim cele 37 de acte redactate în
perioada iulie - octombrie 1281 de Gabriel de Predono48. Cele mai multe
dintre acestea sunt acte de comandită ce conţin valoroase informaţii
despre tranzacţiile comerciale dintre Pera şi Vicina. Contractele
reprezintă cea mai importantă sursă pentru istoria economică a
enigmaticului oraş Vicina şi pentru înţelegerea a ceea ce localitatea a
reprezentat în cadrul comerţului de la gurile Dunării.
Dintre notarii care emiteau acte la Chilia la mijlocul secolului al
XIV-lea, cel mai cunoscut este notarul Antonio di Ponzò, care, în mai
puţin de un an, a redactat circa 270 de acte49.
Actele redactate în porturile dunărene de notarii genovezi Antonio de
Ponzò şi Gabriele de Predano ne permit să reconstituim cadrul în care
s-au desfăşurat activităţile economice de aici. Astfel, negustori de grâne,
de miere şi ceară, de vinuri, bancheri, cantaragii sau misiţi, fierari,
cojocari, armatori, cârciumari, genovezi, veneţieni, greci, tătari, armeni,
constantinopolitani, cetăţeni liberi sau sclavi apar menţionaţi în documente.
Acelaşi notar consemnează în registrele sale că se aduceau ţesături,
ceramică fină, podoabe, mirodenii, vinuri etc., pentru a lua în schimb
cereale, animale, piei, peşte sărat, icre, ceară, robi, sare etc. Aceste produse
46
Aceste documente le asigurau accesul nemijlocit a negustorilor braşoveni şi lioveni la
centrele comerţului pontic, inclusiv cele de la gurile Dunării.
47
Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea viaţa economică a regiunii septentrionale a
Dobrogei începe să îşi revină şi datorită apariţiei genovezilor care aduc mari cantităţi
de mărfuri, iar oraşele portuare de la gurile Dunării intră în vastul angrenaj al
comerţului internaţional.
48
Brătianu 1927, p. 46-50.
49
Balard 1980, passim; Pistarino 1971, passim.
33
au generat o intensă circulaţie monetară, fapt care ne domonstrează

existenţa unei economii puternice, mai ales că în Dobrogea de Nord s-au
descoperit monede emise de domnitorii Ţării Româneşti, Vladislav
Vlaicu, Radu I, Dan I, monede moldoveneşti de la Petru Muşat, emisiuni
ale Hoardei de Aur, dar şi monedă sârbescă, bosniacă sau veneţiană.
În secolele XIII-XIV oraşele porturi de la gurile Dunării întreţineau
legături economice cu toate centrele pontice, cu importante oraşe
mediteraneene sau din zone geografice cu mult mai depărtate 50.
Un act diplomatic, de o însemnătate deosebită, este diploma din
22 iunie 1368, prin care Ludovic de Anjou acorda negustorilor supuşi lui
Demetrius princeps Tartarorum scutire de vamă în regatul ungar, pentru
ca braşovenii să beneficieze la rândul lor de asemena scutiri în terra lui
Dimitrie51.
Alte izvoare diplomatice nu sunt cunoscute, dar există un element, şi
anume sigiliile care însoţeau diverse acte, unele conţinând sigur şi referiri
la activităţile economice. Practica autentificării documentelor de către
oficiali şi particulari, întâlnită în antichitate, o regăsim şi în perioada
medio-bizantină. Folosirea sigiliilor reprezenta o dovadă de autenticitate
şi integritate a obiectului pe care îl însoţea. Sigiliile autentificau înscrisuri
şi produse care erau emise de persoane particulare, ateliere, oraşe sau
autorităţi imperiale şi, de aceea, au o importanţă deosebită şi în ceea ce
priveşte situaţia politică, administrativă, religioasă, dar şi pentru stabilirea
rutelor şi a relaţiilor economice din regiunea din nordul Dobrogei.
A 3. Izvoare cartografice
Hărţile, în special cele nautice, cunoscute şi sub denumirea de
portulane, realizate pe baza unor cartografieri amănunţite ale litoralului
mărilor, conţineau toate informaţiile necesare piloţilor de porturi sau
celor care navigau în larg. În apropierea coastelor erau trecute adâncimile
50
Numărul notarilor care au activat în aşezările dunărene şi care au consemnat
activitatea economică sau care fac referire la acestea este mai numeros. Iliescu 1971,
p. 261-265; Iliescu 1995, p. 917-923; Baraschi 1981, p. 314-341.
51
Numeroasele privilegii comerciale emise de Ludovic de Anjou au urmărit sistematic
să promoveze legăturile comerciale cu unele din marile oraşe ale Europei Centrale, cu
Adriatica şi Marea Neagră, şi să constituie o reţea de itinerarii ale comerţului
internaţional prin teritoriul regatului ungar şi spre marele beneficiu al acestuia. DRH
D1, p. 90; Papacostea 1999, p. 163-220.
34
mici, curenţii, farurile şi toate elementele ce împiedicau sau ajutau

navigaţia.
Călătoriile pe mare şi uscat au dat un nou impuls geografiei şi
cartografiei prin acumularea de noi cunoştinţe, redate sub anumite forme
în lucrările publicate. Noile metode utilizate în cartografie erau tot mai
complexe, incluzând în lucrările realizate informaţii foarte preţioase
privind situaţia politică sau economică a zonelor studiate.
Pentru perioada cuprinsă între secolele X-XIV se cunosc un număr
relativ mic de hărţi, dar acestea au o valoare extraordinară pentru datele
de geografie istorică pe care le conţin. Hărţile din secolul al XIV-lea
reflectă realităţi din acestă perioadă, cele mai importante fiind cele
genoveze şi veneţiene, utilizate de navigatorii celor două republici
italiene prezenţi în factoriile de la gurile Dunării. Aşa se explică interesul
de care s-a bucurat nordul Dobrogei în rândul negustorilor vremii, a celor
care au controlat regiunea unde Dunărea şi Marea Neagră ofereau
condiţii prielnice pentru transportul mărfurilor şi racordarea la marele
comerţ internaţional.
La informaţiile sporadice oferite de izvoarele scrise, se adaugă harta
elaborată pe la anul 1154 de geograful arab Idrisi, de la curtea regelui
normand Roger al Siciliei. Nu se cunoaşte sursa informaţiilor folosite de
către geograf. Dacă pentru anumite teritorii, cum este cel al vechii Rusii,
Idrisi a plasat cu exactitate poziţia geografică a localităţilor cunoscute,
pentru aşezările din Dobrogea şi Peninsula Balcanică nu a dovedit tot
atâta precizie52. Spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea, este
denumit de geografii arabi din secolele IX-XII, inclusiv de Idrisi, ard
Bruğan (Burğan, Borğan, Berğan), denumire care desemna bulgarii de la
Dunăre53.
Itinerariul descris de Idrisi, între Constantinopol şi zona de la gurile
Dunării, traversează o serie de localităţi cunoscute de pe litoralul de vest
al Mării Negre, până la Barnas (Varna). Apoi urmează unele aşezări a
căror localizare a dat naştere la discuţii contradictorii, fără să se ajungă la
un rezultat concret. Este menţionat Armucastru (Ermocastro) „oraş vechi
cu clădiri înalte, câmpii roditoare şi comerţ aducător de câştig, aşezat pe
52
Este prima hartă care plasează localităţi şi descrie distanţa dintre ele, utilă la
identificarea şi localizarea unor aşezări de pe linia Dunării sau zonele învecinate.
35
panta unei coline plăcute, ce domină marea”, situat la 25 mile nord de

Varna, trei mile sud de Dunăre şi două zile faţă de oraşul Disina (Vicina).
Această aşezare a fost identificată cu cetatea romano-bizantină de la
Capul Dolojman (Argamum, Argamo, Ar(ga)mucastru)54. În continuare
este descris drumul comercial ce urma cursul Dunării (Danu), din amonte
în aval, Idrisi începând de pe teritoriul Serbiei de astăzi şi ajungând până
la Deristra sau Dristra (Silistra), localitate pe care o descrie ca pe un
„oraş cu străzi largi, bazaruri numeroase şi resurse bogate”. Prin
analogie, putem presupune că şi aşezările urbane din nordul Dobrogei
aveau o configuraţie asemănătoare. „De la Deristra, prin stepă, până la
oraşul Berisklafisa, aşezat pe malul unui râu şi aproape de o mlaştină,
sunt patru zile de mers spre răsărit”. După unele interpretări, acest „oraş”
trebuie identificat cu Periaslaveţul din Cronica lui Nestor sau cu
Preslavul Mic, localizat la Nufăru (Prislava), pe braţul Sf. Gheorghe55.
De la Berisklafisa spre răsărit erau patru zile de mers până la Disina
(Vicina), „oraş cu resurse abundente şi cu împrejurimi roditoare”. Iar în
altă parte spune: „De la Disina, localitate aşezată nu departe de gura
Dunării, până la Mare, 40 de mile”56.
În afară de localităţile enumerate, Idrisi menţionează şi altele, pentru
localizarea acestora emiţându-se tot felul de ipoteze57.
53
Brătescu 1920, p. 35-38; Grămadă 1930, p. 229; Alexandrescu-Dersca 1958, p. 97-114
54
Din păcate, această ipoteză nu poate fi susţinută şi de descoperirile arheologice care
nu atestă o reluare a locuirii după 971. O altă ipoteză propunea identificarea cu cetatea
Enisala sau cu Constanţa. Localizarea la Enisala trebuie înlăturată, deoarece aceasta a
fost construită de genovezi în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. DID 3, p. 163.
55
Grămadă 1930, p. 242; Cihodaru 1968, p. 224-228; DID 3, p. 163; Perhavko 1994,
p. 278-290.
56
Localizarea Vicinei a reprezentat un subiect des abordat de istorici şi arheologi.
P. Diaconu o localizează la Păcuiul lui Soare, W. Tomaschek, C. Jirecek, N.
Dobrescu, J. Bromberg, V. Ciocîltan la Măcin, N. Grămadă, N. Bănescu, Gh. Moisescu,
Şt. Lupşa, A. Filipaşcu, C.C. Giurescu la Isaccea, C. Brătescu la Niculiţel, Gh. I.
Brătianu la Mahmudia, N. Iorga între Isaccea şi Tulcea, M. Lerian la Somova, G.
Atanasov la Nufăru etc. Iorga 1899, p. 47-48; Brătianu 1923, p. 113-190; Brătianu
1935; Brătianu 1944, p. 77-80; Bănescu 1930, p. 32-37; Grămadă 1924, 437-549;
DID 3, p. 163-164; Cihodaru 1968, p. 217; Vergatti 1969, p. 401-413; Vergatti 1970,
p. 297-329; Diaconu 1970, p. 275-295; Giurescu 1971, p. 257-260; Lerian 1973, 409-
447; Atanasov 1994, p. 109-128; Moisescu 2000, p. 363-370; Ciocâltan 2014, p. 17-
22.
57
DID 3, p. 164.
36
O altă localitate menţionată de Idrisi este Linocastro, aşezată pe

malul drept al Dunării şi care a fost identificată cu Hârşova. Ridicat în
dreptul unui important vad al Dunării, „între Balta Ialomiţei şi Balta
Brăilei de o parte, între Bărăganul Munteniei şi stepa Dobrogei de alta,
trecătoare a turmelor de oi în cursul tuturor veacurilor (şi astăzi i se zice
„Vadul oii”) şi loc de ancorat corăbii care, între alte produse, vor fi
încărcat aici şi lâna atâtor turme”. Linocastro sau Cetatea lânii se
identifică cu Hârşova, căreia i se potriveşte şi descrierea lui Idrisi de
„cetate, târg şi centru de comunicaţie pentru negustori”58.
După cum am precizat, informaţiile cuprinse în harta lui Idrisi şi care
fac referire la teritoriul Dobrogei din secolul al XII-lea sunt incomplete,
contradictorii şi neclare. Acest lucru a provocat mari controverse în
încercările de identificare a localităţilor menţionate de geograful arab59.
Totuşi, documentul lui Idrisi, cu toate neajunsurile sale în localizarea
aşezărilor din hartă, ne lasă să extragem unele informaţii care întregesc
tabloul documentelor ce fac referire la tipul aşezărilor sau sugestii
privind unele activităţi economice în secolul al XII-lea.
Ceva mai târziu, odată cu pătrunderea negustorilor italieni în Marea
Neagră, numărul acestor izvoare creşte, iar din prima jumătate a secolului
al XIV-lea s-au păstrat portulane şi hărţi nautice importante pentru ţinutul
din nordul Dobrogei. Menţionăm portulanul lui B.R. Motzo din 1296,
portulanele din anii 1311, 1323, 1318, 1320-1321 ale genovezului Pietro
Vescone, cel din anii 1320-1321 ataşat unei lucrări a lui Marino Sanudo
cel Bătrân, cel din anul 1339 al lui Angelino Dulcert, harta veneţiană din
anul 1367 a fraţilor Pizigani.
Utilizarea, uneori descifrarea, este una foarte dificilă din cauza
caracterului schematic şi a modului diferit în care sunt plasate sau se
redau distanţele între localităţi60. Totuşi, izvoarele cartografice din
secolele XII-XIV rămân singurele surse importante care atestă unele
porturi de la Dunărea maritimă şi litoralul de apus al Mării Negre.
58
Brătescu 1920, p. 29.
59
Acestu lucru sugerează ca Idrisi a utilizat surse diferite pentru alcătuirea
documentului său.
60
Probabil sursele diferite care au stat la baza acestor hărţi, diferenţele între acestea,
percepţia cartografului au făcut să existe mari neconcordanţe în redarea cât mai fidelă
37
Izvoarele cartografice ce fac referire şi la nordul Dobrogei au fost

strânse şi publicate în diverse volume şi studii de N. Grămadă61,
M. Popescu-Spineni62, I. Dumitriu-Snagov63, O. Iliescu64, Silvia Baraschi65
şi V. Eskenasy66.
B. Datele oferite de cercetarea arheologică
B.1. Izvoare arheologice

Puţinele date istorice ce fac referire la viaţa economică din nordul
Dobrogei în secolele X-XIV sunt completate de informaţiile oferite de
cercetarea arheologică. Investigaţiile arheologice propriu-zise sunt
completate de cercetările de teren, care au identificat pentru zona de nord
a Dobrogei – pe malul drept al Dunării şi interiorul regiunii – o serie de
aşezări. Prin cartarea informaţiilor arheologice, rezultă, pentru perioada
secolelor X-XIV, un număr de peste 50 de aşezări şi necropole. Ţinând
cont de zona Deltei şi de suprafeţele mari de pădure care acopereau
partea centrală a regiunii, avem imaginea unui teritoriu intens locuit.
Din datele furnizate de cercetarea arheologică, coroborate de puţinele
informaţii oferite de izvoarele scrise, se poate deduce că viaţa
comunităţilor din nordul Dobrogei a evoluat după posibilităţile zonei.
Cercetarea arheologică aduce volumul cel mai mare de date şi informaţii
necesare pentru cunoaşterea aspectelor legate de viaţa economică a
acestei regiuni. Izvorul la care vom apela cel mai des va fi cel de natură
arheologică, acesta completând informaţia scrisă referitoare la economia
şi viaţa comercială a themei Paristrion, care este riguros redată în volume
monografice asupra cetăţii de la Garvăn–Dinogetia67 sau Capidava68 şi
a realităţilor din teren, plasarea inexactă a localităţilor, redarea traseului Dunării, a

Deltei sau a litoralului vest pontic.
61
Grămadă 1924, p. 437-549; Grămadă 1930, p. 215-256.
62
Popescu-Spinei 1938a; Popescu-Spineni 1938b; Popescu-Spineni 1978.
63
Dumitriu-Snagov 1974, p. 6-7; Dumitriu-Snagov 1975, p. 201-210; Dumitriu-Snagov
1979, p. 201, n. 13; Dumitriu-Snagov 1996.
64
Iliescu 1978b, p. 193-197.
65
Baraschi 1981, p. 311-345.
66
Eskenasy 1983, p. 419-424.
67
Dinogetia I, passim.
68
Capidava I, passim.
38
în studiile publicate pe această temă dedicate aşezărilor fortificate de la

Nufăru, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus.
Volumele de sinteză, diversele studii şi articole prezintă, fie
detaliat69, fie într-o manieră schematică70 şi aspecte ale vieţii economice
din spaţiul cuprins între Dunăre şi Mare în secolele X-XIV.
B.2. Izvoare numismatice

Izvoarele numismatice sunt reprezentate de monedele rezultate fie în
urma cercetărilor arheologice, fie descoperite întâmplător şi care redau
măsura intensităţii vieţii economice. Se remarcă atât prin cantitate, cât şi
prin semnificaţia lor istorică, monedele bizantine, emisiunile din aur,
argint, bronz sau billon (aliaj de plumb cu argint) din timpul diferiţilor
împăraţi care au ocupat tronul de la Constantinopol 71.
Monedele bizantine descoperite într-un număr mare de localităţi din
nordul Dobrogei, precum: Hârşova–Carsium, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei),
Măcin–Arrubium, Isaccea–Noviodunum, Isaccea, Tulcea–Aegyssus, Nufăru,
Babadag, Chilia Veche, Niculiţel, Peceneaga, Slava Rusă–Ibida, Cap Midia
etc., atestă existenţa unor schimburi comerciale foarte intense în regiune72.
Amintim faptul că la Garvăn–Dinogetia au fost descoperite peste 1.100
monede din bronz (folles) din perioada 971-1081, la Nufăru s-au
descoperit peste 1.600 de monede, iar de la Isaccea–Noviodunum avem
peste 4.000 de piese monetare, circulaţia monedelor bizantine din bronz
atestând cel mai bine fluxul comercial şi gradul ridicat de implicare a
aşezărilor dobrogene în aceste activităţi 73.
O altă categorie de monede, realizate prin turnare, provine din nordul
Dobrogei, mai ales de la Isaccea–Noviodunum, dar şi de la Garvăn–
Dinogetia, Nufăru şi Tulcea, fiind datate în secolul al XI-lea74. Numărul
69
DID 3, passim.
70
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 167-204; Istoria 2001, p. 271-288, 294-305, 379-387,
427-438, 516-519, 532-533, 539-547.
71
Donoiu 1993, p. 31-62. Cantitatea mare de monedă este reflexul traficului de mărfuri
propuse pe plan intern sau al acelora care erau importate.
72
În special moneda de bronz, folles.
73
Pentru circulaţia monetară în secolele X-XIII, vezi: Custurea 2000, p. 73-168;
Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 1-209; Mănucu-Adameşteanu 2010, p. 57-449.
74
O discuţie referitoare la monedele bizantine turnate: Mănucu-Adameşteanu 2001,
p. 137-147.
39
mare de monede sugerează existenţa unui atelier oficial, care lucra pe

scară largă şi care a fost pus în legătură cu existenţa unei formaţiuni
politice autonome din thema Paristrion75. Cercetătorii care au studiat
problematica monedelor bizantine turnate (folles anonimi) din Dobrogea
au localizat acest atelier la Isaccea–Noviodunum76, neexcluzând şi
ipoteza unui atelier itinerant77.
Şi pentru secolele XIII-XIV circulaţia monetară continuă să ofere
măsura intensităţii şi pulsul activităţilor economice din acea perioadă.
Faptul că pe legendele monedelor genoveze-tătare, reprezentând emisiuni
anonime autonome, în limba greacă sau latină, ca şi pe monedele cu
legenda arabă, pentru hanii Hoardei de Aur, apare ortografiat numele
Sat(c)y sau Sat(c)ya = Sāqči ar sugera prima atestare sigură a unei
emisiuni monetare cu caracter urban în zona gurilor Dunării, precum şi
cea mai veche mărturie a folosirii numelui cetăţii emitente în
numismatica medievală a zonei deci, sugerează că la Isaccea a funcţionat
o monetărie importantă78.
Monede ce fac parte din emisiuni ale celor mai importante centre ale
imperiului: Constantinopol, Thessalonic, Niceea, Magnesia, Trapezunt au
75
Diaconu 1981, p. 407-412; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 140; Oberländer-
Târnoveanu 1983, p. 268.
76
Aşezarea domina zona de nord a Dobrogei şi este singurul centru în care au fost
descoperite toate tipurile de monede turnate. Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 137-147;
Oberländer-Târnoveanu 1983, p. 268-269. Acesta localizează acest atelier la Dorostolon
(Silistra) pentru intervalul 976-1050, pentru ca apoi să fie tranferat la Isaccea.
77
Un atelier care emitea folles turnaţi a existat la Chersones. Mănucu-Adameşteanu
2001, p. 145.
78
Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 69-102; Oberländer-Târnoveanu 1993, p. 291-304;
Oberländer-Târnoveanu 1985, p. 585-590; Oberländer-Târnoveanu 1981, p. 89-109.
Monedele tătărăşti reprezintă emisiuni anonime, locale, cu legendă în limba greacă
sau latină, ca şi pe monedele cu legendă arabă pentru hanii Hoardei de Aur, apare
numele de Sat(c)y sau Sat(c)ya sau Sāqči, ceea ce sugerează faptul că la Isaccea a
funcţionat o monetărie, ilustrând posibilitatea existenţei unui despotat de Isaccea, sub
suzeranitate tătărască, cât şi a unei colonii genoveze. Există unele rezerve în privinţa
citirii legendelor de pe aceste monede şi identificarea atelierului. De asemenea,
personal, avem rezerve în identificarea aşezării Sat(c)y sau Sat(c)ya sau Sāqči cu situl
de la Noviodunum şi propunem o identificare a acestuia cu o aşezare situată în zona de
nord-vest a actualului oraş Isaccea. Pentru reatribuirea atelierului de la Saqčy-Isaccea,
vezi Nicolae, Costin 2003, p. 175-187. Se pare că o parte din emisiunile atribuite
atelierului de la Saqčy sunt de fapt Solhat.
40
fost descoperite în aşezările din nordul Dobrogei, deseori într-un număr

foarte mare.
Prezenţa monedei sârbeşti, bosniace, emisiuni ale domnitorilor
munteni sau din Moldova, exemplare ale emisiunilor otomane sunt, de
asemenea, descoperite în aşezările nord-dobrogene.
Pentru perioada secolelor X-XIV a fost studiat şi publicat un număr
foarte mare de piese descoperite în diverse puncte din nordul Dobrogei.
Au fost publicate cronici privind descoperirile monetare, note asupra
descoperirilor izolate, cataloage şi sinteze care privesc perioada amintită.
Menţionăm aici contribuţiile mai recente ale lui Gh. Mănucu-
Adameşteanu79, G. Custurea80, E. Oberländer-Târnoveanu81, E. Nicolae82,
A. Vîlcu83.
B.3. Izvoare sigilografice

Practica folosirii sigiliilor de către autorităţi şi persoane particulare
este des întâlnită în Antichitate. În Imperiul Bizantin, ca şi în statele din
apusul Europei, sigiliul de pe acte se foloseşte şi ca semn de validare a
acestora, de întărire a conţinutului lor. Prin imaginea ce o avea gravată pe
el, sigiliul îl reprezenta pe posesorul lui, încât prezentarea lui în faţa unei
autorităţi echivala cu prezenţa persoanei care-l deţinea. Era folosit astfel
ca un document ce oferea imunitate. Deţinătorul sau deţinătorii sigiliului
unei alte persoane, nu numai că prin el îl reprezentau pe posesor şi îşi
autentificau spusele, dar reprezenta şi o mărturie a spuselor sale.
În Bizanţ, sigiliul era întrebuinţat de împărat şi a trecut repede în uzul
curent al clericilor, demnitarilor în secolul al XI-lea, generalizându-se în
secolul al XII-lea.
Un loc aparte în categoria izvoarelor este reprezentat de sigiliile
bizantine din plumb, ce sunt mici documente, adeseori de foarte mare
79
Mănucu-Adameşteanu 2010, passim; Mănucu-Adameşteanu 2011, p. 513-522;
Mănucu-Adameşteanu 2012, p. 193-208; Mănucu-Adameşteanu 2012a, p. 637-656.
80
Custurea 2000, passim; Custurea 1993, p. 259-262.
81
Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 93-128; Oberländer-Târnoveanu 1993-1996, p. 191-214.
82
Nicolae, Costin 2003, p. 175-187.
83
Vîlcu 2008, p. 87-96; Vîlcu 2009, passim; Vîlcu 2009a, p. 361-378; Vîlcu, Stănică
2011, p. 503-513.
41
importanţă istorică84. Cu siguranţă, sigiliile marilor demnitari bizantini,

militari, civili sau ale clericilor ajunse în nordul Dobrogei însoţeau
scrisori oficiale sau private, probabil unele făcând referire şi la activităţile
economice. Majoritatea sigiliilor descoperite în nordul Dobrogei, datate
în secolele X-XII, au pe una dintre feţe înscrise numele titularului
(legenda metrică), iar pe cealaltă o reprezentare iconografică.
Ne reţine atenţia, mai ales pentru importanţa sa istorică, sigiliul lui
Mihail arhipăstorul Rosiei, descoperit la Garvăn–Dinogetia85. Titularul
sigiliului a fost identificat cu Mihail, ierarh de origine greacă, fost
mitropolit al Kievului între anii 1130-114586.
Amintim sigiliul celui care a guvernat thema Paradunavon şi
descoperit în nordul Dobrogei, la Garvăn–Dinogetia, Simeon vestis şi
katepan al Paradunavonului, sigiliul imperial al lui Isaac II Anghelos
descoperit la Isaccea–Noviodunum, sigiliul Mănăstirii Kokkinobaphos,
situată în împrejurimile Constantinopolului, descoperit la Nufăru87. De
pe teritoriul Dobrogei provine sigiliul patriarhului Ghermanos al
Constantinopolului (1222-1240), fiind pus în legătură cu o scrisoare
trimisă în timpul exilului de la Niceea, cel mai probabil mitropolitului de
Vicina88
Amintim aici contribuţiile meritorii în domeniul sigilografiei ale lui
I. Barnea, la care se adaugă studiile, mai recente, realizate de C. Chiriac.
B.4. Izvoare epigrafice

Inscripţiile sunt în număr foarte mic. Amintim inscripţia din anul 943
de la Mircea Vodă sau sgrafitele de pe pereţii complexului rupestru de la
Murfatlar (Basarabi) ce oglindesc realităţi social-politice din sudul
Dobrogei.
În anii 1953-1954, cu prilejul săpăturilor arheologice efectuate la
3 km vest de localitatea Niculiţel, în interiorul fortificaţiei de pe dealul
„Cetăţuia”, au fost descoperite fundaţiile unei bisericuţe cu plan treflat.
Printre materialele descoperite în acest complex remarcam două cărămizi
84
DID 3, p. 322-325.
85
Barnea 1956, p. 189-195; Dinogetia I, p. 335-336.
86
DID 3, p. 324-325.
87
Barnea 1987a, p. 115; Diaconu 1990, p. 120.
88
Barnea 1981, p. 232-233, planşa 102.
42
fragmentare, ce prezentau incizate inscripţii în limba slavă. Starea

fragmentară a suportului pe care au fost incizate inscripţiile nu a permis o
descifrare a acestora89.
O icoană din piatră, datată în secolul al XI-lea, care provine (după
toate probabilităţile) dintr-o aşezare din nordul Dobrogei şi care prezintă
incizat în limba greacă numele unui sfânt, poate fi introdusă în această
categorie a izvoarelor epigrafice90.
Mai putem introduce aici şi două descoperiri recente de la Isaccea–
Noviodunum: o icoană din steatit, fragmentară, cu inscripţie în limba
greacă şi un fragment dintr-o cruce de bronz, probabil episcopală, care
prezintă o incripţie în limba slavă91.
Pe fundul unor vase, în interior, sunt incizate monograme, în limba
greacă, care reprezintă prescurtarea unor nume precum Dimitrie sau
Mihail. Vase cu monograme au fost descoperite la Isaccea–Noviodunum,
Isaccea92, Enisala93 şi Enisala–Palanca94.
De o importanţă excepţională sunt legendele în limba greacă de pe
sigiliile bizantine, ce aduc clarificări sau reconstituie aspecte la
organizarea themei Paristrion, sau prezenţa în regiune a unor înalţi
demnitari bizantini.
Introducem în această categorie şi semne, litere, nume de persoane,
nume de sfinţi ce le găsim incizate pe ceramică, pe os, metal, iconiţe din
steatit descoperite la Garvăn–Dinogetia95, Isaccea–Noviodunum96,
Nufăru97, Tulcea–Aegyssus98, Enisala99.
89
DID 3, p. 239.
90
Descoperirea ne-a fost semnalată de dl C. Chiriac (Institutul de Arheologie Iaşi),
căruia îi mulţumim şi pe această cale.
91
Materiale inedite. Cercetări 2012.
92
93
DID 3, p. 389-390; Baraschi, Cantacuzino 1980, p. 468; Iosipescu, Iosipescu 2004,
p. 314-315; Damian 2013, p. 395-396.
94
95
Dinogetia I, p. 84-97, 251-258.
96
Materiale inedite.
97
Materiale inedite.
98
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 148.
43
C. Istoriografia problemei
Pentru acest subiect o serie de studii şi articole aduc contribuţii
importante la cunoaşterea aspectelor economice, culturale, demografice
etc. Amintim contribuţiile deosebite ale lui Gr. Tocilescu 100, P.
Polonic101, M.D. Ionescu102, N. Iorga103, N. Bănescu104, Gh. I.
Brătianu105, Gr. Avachian106, Gr. Florescu107, Gh. Ştefan108 care au
efectuat săpături arheologice şi au publicat studii şi articole referitoare la
situaţia administrativ-politică, militară, aspecte care privesc cultura
materială, ocupaţiile locuitorilor din provincia dintre Dunăre şi mare,
evident unele cu referire directă şi la spaţiul nord-dobrogean.
După al Doilea Război Mondial, cercetările arheologice s-au
diversificat şi au căpătat o mai mare amploare. Un rol important în aceste
99
DID 3, p. 389-390; Baraschi, Cantacuzino 1980, p. 468; Iosipescu, Iosipescu 2004,
p. 314-315; Damian 2013, p. 395-396.
100
Tocilescu 1900, p. 145-184.
101
Polonic 1935, p. 21-26; Polonic 1935a, p. 18-26.
102
Ionescu 1904, p. 321-656.
103
Iorga 1900, passim; Iorga 1925, passim; Iorga 1982, passim.
104
Bănescu 1946, passim; Bănescu 2003, passim.
105
Brătianu 1935, passim; Brătianu 1999, p. 174-408.
106
Cercetări arheologice la Enisala au fost efectuate pentru prima dată în vara anului
1939 de Gr. Avachian. Lambrino 1939, p. 499.
107
Prin extensie, o serie de observaţii de la Capidava sunt valabile pentru regiunea din
nordul Dobrogei. Capidava I, passim; Florescu 1959, p. 555-564; Florescu, Florescu
1959, p. 617-628; Florescu, Florescu, Ceacalopol 1961, p. 571-582; Florescu,
Florescu, Ceacalopol 1962, p. 693-704.
108
Ştefan 1937-1940, p. 401-425; Ştefan 1945, p. 473-483; Ştefan 1949, p. 131-139;
Ştefan 1950, p. 69-74; Ştefan et alii 1951, p. 19-50; Ştefan et alii 1957, p. 195-210;
Ştefan et alii 1959a, p. 565-586; Ştefan et alii 1959b, p. 629-652; Ştefan et alii 1961,
p. 583-598; Ştefan et alii 1962, p. 675-692.
44
cercetări l-au avut Gh. Ştefan109, I. Barnea110, Maria Comşa111, E.

Comşa112, P. Diaconu113, Gh. Bichir114, G. Simion115 şi Silvia Baraschi116.
Amintim, de asemenea, şi contribuţiile mai recente ale lui I. Vasiliu117, Gh.
Mănucu-Adameşteanu118, E. Oberländer-Târnoveanu119 şi Oana
Damian120.
Un alt grup de cercetători s-au preocupat de puţinele documente
scrise ale epocii, încercând să aducă o clarificare pentru unele probleme
fundamentale din istoria Dobrogei. Amintim aici pe E. Stănescu121,
109
Ştefan 1937-1940, p. 401-425; Ştefan 1945, p. 473-483; Ştefan 1949, p. 131-139;
Ştefan 1950, p. 69-74; Ştefan et alii 1951, p. 19-50; Ştefan et alii 1957, p. 195-210;
Ştefan et alii 1959a, p. 565-586; Ştefan et alii 1959b, p. 629-652; Ştefan et alii 1961,
p. 583-598; Ştefan et alii 1962, p. 675-692; Dinogetia I, passim.
110
Barnea 1954, p. 513-530; Barnea 1954a, p. 195-227; Barnea 1955, p. 169-180;
Barnea 1959, p. 461-473; Barnea 1959a, p. 903-911; Barnea 1960, p. 245-254; Barnea
1971, p. 343-362; Barnea 1973, p. 275-278; Barnea 1981, passim; Barnea 1987, p. 77-88;
Barnea, Barnea 1984, p. 97-106; Ştefan et alii 1962, p. 675-692.
111
Comşa 1961, p. 291-303.
112
Comşa 1959, p. 761-768; Comşa, Bichir 1960, p. 223-244.
113
Diaconu 1958, p. 445-449; Diaconu 1972, p. 307-319; Diaconu 1975b, p. 387-394;
Diaconu 1975c, p. 101-106; Diaconu 1994, p. 367-373; Diaconu, Stănescu 1970, p.
281-293; Păcuiul lui Soare I, passim; Păcuiul lui Soare II, passim.
114
Bichir 1958, p. 429-442; Comşa, Bichir 1960, p. 223-244.
115
Simion 1970, p. 131-143; Simion 1971, p. 221-247; Simion 1998, p. 231-238;
Iliescu, Simion 1964, p. 217-228.
116
Baraschi 1979, p. 29-37; Baraschi, Cantacuzino 1980, p. 459-471; Baraschi,
Moghior 1979, p. 186-191; Baraschi, Moghior 1981-1982; p. 69-82; Baraschi,
Moghior 1983, p. 134-139; Baraschi, Moghior 1984-1985, p.
117
Vasiliu 1980; Vasiliu 1980a; Vasiliu 1984, p. 107-142; Vasiliu 1991, p. p. 371-391;
Vasiliu 1996, p. 169-186; Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 143-155.
118
Mănucu-Adameşteanu 1980, p. 230-247; Mănucu-Adameşteanu 1981, p.470-472;
Mănucu-Adameşteanu 1983, p.171-174; Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 237-255;
Mănucu-Adameşteanu 1984b, p. 363-374; Mănucu-Adameşteanu 1984c, p.375-388;
Mănucu-Adameşteanu 1984d, p. 225-230; Mănucu-Adameşteanu 1987, p. 285-292;
Mănucu-Adameşteanu 1991a, p. 361-364; Mănucu-Adameşteanu 1991b, p. 365-369;
Mănucu-Adameşteanu 1991c, p. 393-397; Mănucu-Adameşteanu 2002, p. 283-296.
119
Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 248-280; Oberländer-Târnoveanu 1980a, p. 451-456;
Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu 1981, p. 89-109; Oberländer-
Târnoveanu 1983, p. 261-270; Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 114-152; Oberländer-
Târnoveanu 1993, p. 291-304; Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 93-128.
120
Baraschi, Damian 1993, p. 237-277; Damian 1993, p. 81–113; Damian 1996, p.187-194;
Damian 2004; Damian 2005; Damian 2015; Damian, Damian 1997, p. 233-244;
Damian, Vasile 2011; Damian, Andonie, Vasile 2003; Damian, Samson, Bâlici 2011;
Damian et alii 2003; Damian et alii 2007; Damian et alii 2010; Damian et alii 2012.
121
Stănescu 1968, p. 469-491.
45
C. Cihodaru122, R. Şt. Vergatti (R. Şt. Ciobanu)123, O. Iliescu124,

S. Brezeanu125, P. Diaconu126, Silvia Baraschi127 şi N.Ş. Tanaşoca128.
O serie de cercetători, A. Decei 129, Maria Matilda Alexandrescu
Dersca-Bulgaru130, Ş. Papacostea131, V. Ciocîltan132, Şt. Andreescu133, au
acordat o mare atenţie studierii izvoarelor istorice care atestă prezenţa
negustorilor genovezi, a tătarilor şi a turcilor la gurile Dunării, dar şi
modificările geo-politice din secolele XIII–XIV etc.
Corina Nicolescu134 şi R. Theodorescu135 au analizat interferenţele
artei şi culturii bizantine cu cea locală.
Un alt domeniu care s-a bucurat de o atenţie specială şi care are
rezultate spectaculoase este numismatica. Contribuţii importante au
O. Iliescu136, I. Dimian137, Gh. Poenaru-Bordea138, E. Oberländer-
Târnoveanu139, E. Nicolae140, Gh. Mănucu-Adameşteanu141, G.
Custurea142 A. Vîlcu143.
122
Cihodaru 1961, p. 259-272; Cihodaru 1963, p. 1123-1135; Cihodaru 1964, p. 261-280;
Cihodaru 1968, p. 217-241; Cihodaru 1978-1979, p. 281-304.
123
Vergatti 1971, p. 21-30; Vergatti 1977, p. 233-242.
124
Iliescu, Simion 1964, p. 217-228; Iliescu 1974, p. 223-242; Iliescu 1977, p. 143-147;
Iliescu 1978, p. 203-213; Iliescu 1978a, p. 229-238; Iliescu 1994, p. 159-167.
125
Brezeanu 2005, passim; Brezeanu 2007, passim.
126
Diaconu 1962; Diaconu 1962a; Diaconu 1965; Diaconu 1966; Diaconu 1968;
Diaconu 1969; Diaconu 1970; Diaconu 1970a; Diaconu 1971; Diaconu 1974; Diaconu
1975; Diaconu 1976; Diaconu 1976a; Diaconu 1977; Diaconu 1978; Diaconu 1990;
Diaconu 1995-1996.
127
Baraschi 1981, p. 311-345; Baraschi 1981a, p. 472-484; Baraschi 1989, p. 53-68;
Baraschi 1990, p. 121-135; Baraschi 1991a, p. 399-410; Baraschi 1991b, p. 67-77.
128
Tanaşoca 1973, p. 61-82; Tanaşoca 1981, p. 1297-1312; Tanaşoca 1989, p. 153-180.
129
Decei 1976, p. 61-63; Decei 1978, p. 167-192.
130
Alexandrescu Dersca-Bulgaru 1960, p. 3-24.
131
Papacostea 1985, p. 43-56; Papacostea 2006, p. 13-234.
132
Ciocîltan 1992, p. 1107-1122; Ciocîltan 1994, p. 1099-1118; Ciocîltan 1998, passim.
133
Andreescu 2001, passim; Andreescu 2005, passim.
134
Nicolescu 1959, p. 47-57; Nicolescu 1959a, p. 75-103; Nicolescu 1962, p. 7-52;
Nicolescu 1971, passim; Nicolescu 1974, p. 55-60; Nicolescu 1977, p. 227-231.
135
Theodorescu 1974, passim; Theodorescu 1976, passim; Theodorescu 1981, p. 1-30.
136
Iliescu 1978, p. 203-213; Iliescu 1979, p. 9-18; Iliescu 2008, passim.
137
Dimian 1960, p. 197-221.
138
Poenaru-Bordea 1997, p. 20-22; Poenaru-Bordea, Dicu 1994-1995, p. 33-64; Poenaru-
Bordea, Dicu 2000, p. 421-440.
139
Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 248-280; Oberländer-Târnoveanu 1980a, p. 451-456;
Oberländer-Târnoveanu 1983, p. 261-270; Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-
Târnoveanu 1981, p. 89-109; Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu 1989,
46
Un aport consistent la cunoaşterea evenimentelor şi controlului

exercitat direct de Hoarda de Aur asupra zonei de nord a Dobrogei are V.
Spinei care semnala, pentru prima dată, existenţa controlului tătar, dar şi
raporturile politice din regiune în secolele XIII-XIV144.
Mulţi cercetători s-au dedicat investigaţiilor arheologice145. Cercetarea
spaţiului dintre Dunăre şi Mare în secolele X-XIV se înscrie în categoria
demersurilor ştiinţifice complexe.
Amintim aici pe I. Barnea, cu studii dedicate cercetărilor de la
Garvăn–Dinogetia146, Niculiţel147, Isaccea–Noviodunum148, Enisala149,
studii de sinteză150 şi contribuţii importante în sigilografie151 şi
numismatică152; P. Diaconu, contribuţii în domeniul arheologiei la
Garvăn–Dinogetia153, Niculiţel154, ca şi în numismatică155, sigilografie156
p.121-129; Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 114-152; Oberländer-Târnoveanu,

Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 257-266.
140
Nicolae, Blasko 1992 (1993), p. 299-302; Nicolae 2002, p. 139-143; Nicolae, Costin
2003, p. 175-187.
141
Mănucu-Adameşteanu 1991d, p. 399-402; Mănucu-Adameşteanu 1991e, p. 497-554;
Mănucu-Adameşteanu 1996, p. 321-377; Mănucu-Adameşteanu 1997, p. 119-148;
Mănucu-Adameşteanu 2001, passim.
142
Custurea 1993, p. 259-262; Custurea 2000, passim.
143
Vîlcu, Isvoranu, Nicolae 2006; Vîlcu 2009; Vîlcu 2008, p. 87-96; Vîlcu 2009a,
p. 361-378; Isvoranu, Vîlcu 2010, p. 407-424; Vîlcu, Stănică, 2011, p. 503-513.
144
Spinei 1994, p. 307-328; Spinei 1975-1976, p. 29-38.
145
Facem precizarea că multe cercetări sunt inedite. De-a lungul timpului, colectivul de
arheologi ai fostului Muzeu Delta Dunării, apoi ai Institutului de Cercetări Eco-
Muzeale Tulcea au efectuat sondaje şi săpături arheologice de salvare în mai multe
puncte din judeţul Tulcea.
146
Barnea 1953; Barnea 1954; Barnea 1955a; Barnea 1962; Barnea 1964; Barnea 1971;
Barnea 1973; Barnea 1976; Barnea 1980; capitolele din volumul Dinogetia I.
147
Barnea 1973a; Barnea 1975a.
148
Barnea 1954b; Barnea 1959; Barnea, Mitrea, Anghelescu 1957; Barnea 1971; Barnea
1977; Barnea, Barnea 1984; Barnea, Mănucu-Adameşteanu, Topoleanu 1996.
149
Barnea 1965.
150
Capitolele din DID 3; Barnea 1971a; Barnea 1981; Barnea 1987a; Barnea 1989;
Barnea 1993.
151
Barnea 1956; Barnea 1958; Barnea 1960a; Barnea 1966; Barnea 1968; Barnea
1971b; Barnea 1975; Barnea 1987; Barnea 1990; Barnea 1997.
152
Barnea 1960, p. 245-254; DID 3, p. 325-335, 403-405. O mare parte din studiile sale
cuprind referiri şi la materialul numismatic.
153
Diaconu 1958; Diaconu 1975b.
154
Diaconu 1972; Diaconu 1975c.
155
Diaconu 1975a; Diaconu 1978a; Diaconu 1980a; Diaconu 1980b; Diaconu 1981a.
156
Diaconu 1992.
47
şi analiza textelor scrise157; Silvia Baraschi, cu însemnate articole şi

studii dedicate aşezării de la Nufăru 158, dar şi contribuţii legate de datarea
momentului edificării cetăţii de la Enisala159 şi articole de geografie
istorică160; Gh. Mănucu-Adameşteanu, cu studii de arheologie legate de
Niculiţel161, Murighiol–Ghiolul Pietrei162, Turcoaia–Troesmis163, Tulcea–
Aegyssus164, Nufăru165, Isaccea–Noviodunum166, Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei)167; dar şi un număr mare de studii destinate identificării şi
analizei materialului numismatic168; I. Vasiliu, cu săpături la Dinogetia–
Garvăn169, Turcoaia–Troesmis170, Isaccea–Noviodunum171, Tulcea–
Aegyssus172, Babadag173, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei); Oana Damian,
contribuţii importante în cunoaşterea habitatului şi elementelor de
fortificaţie pentru aşezarea şi cetatea bizantină de la Nufăru 174.
Mai amintim pe: A. Petre, cu săpături de salvare în necropola şi
aşezarea de la Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)175; G. Simion, cu cercetări
157
Diaconu 1962; Diaconu 1962a; Diaconu 1965; Diaconu 1966; Diaconu 1968;
Diaconu 1969; Diaconu 1970; Diaconu 1970a; Diaconu 1971; Diaconu 1974; Diaconu
1975; Diaconu 1976; Diaconu 1976a; Diaconu 1977; Diaconu 1978; Diaconu 1981;
Diaconu 1990; Diaconu 1995-1996.
158
Baraschi, Moghior 1979; Baraschi, Moghior 1980; Baraschi, Moghior 1981-1982;
Baraschi, Moghior 1983; Baraschi, Moghior 1984-1985; Baraschi et alii 1983-1992.
159
Baraschi, Cantacuzino 1980; Baraschi 1991.
160
Baraschi 1981; Baraschi 1981a; Baraschi 1989; Baraschi 1991a; Baraschi 1991b.
161
Mănucu-Adameşteanu 1991a.
162
Mănucu-Adameşteanu 1991b.
163
Mănucu-Adameşteanu 1980.
164
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984; Mănucu-Adameşteanu 1993; Mănucu-
Adameşteanu 1995.
165
Mănucu-Adameşteanu 1991; Mănucu-Adameşteanu 1998, cu bibliografia anterioară.
166
Barnea, Mănucu-Adameşteanu, Topoleanu 1996.
167
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999.
168
Mănucu-Adameşteanu 1991d; Mănucu-Adameşteanu 1991e; Mănucu-Adameşteanu
1997; Mănucu-Adameşteanu 1998a; Mănucu-Adameşteanu 2001; Mănucu-
Adameşteanu 2001a; Mănucu-Adameşteanu 2010; Mănucu-Adameşteanu 2011;
Mănucu-Adameşteanu 2012; Mănucu-Adameşteanu 2012a.
169
Vasiliu 1991.
170
Vasiliu 1980a.
171
Vasiliu 1984.
172
Vasiliu 1980; Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984.
173
Vasiliu 1996.
174
Damian et alii 2003; Damian et alii 2007; Damian et alii 2010; Damian et alii 2012.
175
Petre 1962; Petre 1963; Petre 1964; Petre 1987.
48
la Nalbant176, Uzum Baiîr (Mihail Kogălniceanu)177, unde a recuperat

celebrul tezaur, Revărsarea (Cotul Tichileşti)178, unde a descoperit o
locuinţă tătărască, ceea ce permis introducerea în circuitul ştiinţific
vizând nordul Dobrogei a ceramicii roşiatic-gălbuie; V.H. Baumann, cu
săpături de salvare la Tulcea–Tabară179, Tulcea–Aegyssus180, Niculiţel181,
Teliţa182 şi reluarea cercetărilor în situl de la Isaccea–Noviodunum183.
Cercetările întreprinse de colectivul coordonat de C. Micu 184 au
furnizat informaţii privind nucleele de locuire (din secolul al XI-lea şi al
XIII-lea) de la Luncaviţa, în punctul Cetăţuia, şi în zona de vest a
localităţii Isaccea, în punctul Suhat.
Rezultate spectaculoase în cunoaşterea unei aşezări rurale de secol
XIII-XV au fost furnizate de săpăturile de la Enisala–Palanca şi Babadag,
coordonate de S. Ailincăi185.
În anul 1998, sub coordonarea lui Al. Barnea şi D. Paraschiv, ICEM
Tulcea a reluat cercetările din aşezarea de la Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei), ale căror rezultate au fost valorificate sub forma unor rapoarte
şi studii186.
Cercetările arheologice din cetatea de Slava Rusă–Ibida187 au
evidenţiat prezenţa unor materiale arheologice ce pot fi atribuite secolelor
XI-XII, dar şi secolelor XIV-XV.
Au fost efectuate o serie de intervenţii arheologice preventive în
siturile de la Baia, Casimcea, Babadag, Tulcea–Aegyssus, Isaccea,
Măcin, Rachelu, Nufăru, Ilganii de Jos, Bălteni de Sus, Enisala care au
adus noi date pentru întregirea tabloului istoric şi noi puncte pe harta
arheologică a Dobrogei de Nord. La această listă se adaugă cercetările de
176
Simion 1970; Simion 1971.
177
Iliescu, Simion 1964.
178
Simion 1998.
179
Baumann 1973–1975a.
180
Cercetări realizate între anii 1992-1997.
181
Baumann 1973–1975.
182
În cursul săpăturilor arheologice de la Teli a-Amza au fost descoperite fragmente
ceramice specifice secolului al XI-lea. Informa ie V. H. Baumann.
183
Baumann 2010 cu bibliografia anterioară.
184
Materiale inedite, Informa ie C. Micu.
185
Jugănaru, Ailincăi, Stănică 2004; Ailincăi et alii 2013.
186
Barnea et alii 2000; 2001; 2002; 2003; Stănică 2004.
187
Materiale inedite, Informa ie D. Paraschiv.
49
teren desfăşurate în diferite puncte din judeţul Tulcea care au confirmat

prezenţa materialelor ceramice din secolele X-XIV în teritoriile localităţilor
Trestenic, Topolog, Luminiţa, Dorobanţu, Cârjelari, Peceneaga, Jijila,
Turcoaia, Văcăreni, Rachelu, Revărsarea şi Isaccea.
Prin această enumerare am încercat să oferim o imagine de ansamblu
asupra activităţii cercetătorilor în domeniul istoric şi arheologic pentru
secolele X-XIV, domeniu atât de puţin cunoscut, dar, în acelaşi timp, atât
de însemnat în evoluţia societăţii medievale din spaţiul dintre Dunăre şi
Marea Neagră.
În intenţia noastră de cercetare, informaţia arheologică de care
dispunem ridică o serie de probleme. Acestea sunt, în cea mai mare parte,
chestiuni legate de natura materialului, trecerea timpului aducând după
sine degradarea fizică a diferitelor obiecte, iar, în unele cazuri,
conducând chiar la dispariţia totală a produselor în sine, cum este cazul
produselor din materie organică (lemn, textile).
Pentru a realiza cercetarea în acest domeniu, am recurs la o serie de
indicii, dovezi indirecte care să confirme existenţa mărfurilor de natură
organică, cum ar fi uneltele necesare prelucrării produselor perisabile.
Analogiile cu descoperiri similare ne-au fost de un real folos în
atribuirea şi datarea unor categorii de materiale.
Putem conchide că regiunea de nord a Dobrogei a fost parte
componentă a sistemului bizantin, angrenată prin multiplele căi
comerciale în economia epocii. Pe de o parte se învecina cu „drumul de
la varegi la greci”, care unea nordul Europei cu Bizanţul prin fluviul
Nipru, urmând litoralul vestic al Mării Negre, iar în sud se învecina cu
fosta Via Egnatia şi drumurile adiacente din Tracia şi Macedonia, care
coborau până pe Dunăre; şi, nu în ultimul rând, Dunărea, principala
arteră de transport ce unea centrul Europei cu lumea bizantină. În acest
angrenaj au fost implicaţi şi agenţii instituţionali bizantini, comerciarii,
atestaţi de cele două sigilii, unul aparţinând lui Ioan, commerkiarios al
Chersones-ului188, găsit la Dristra, databil în secolul al IX-lea, celălalt lui
Eustratios Dikaios, commerkiarios din Develtos, descoperit la Isaccea–
Noviodunum, aparţinând secolului al XI-lea189. După sfârşitul secolului al
188
Barnea 1966, p. 283, nr. 6.
189
Barnea 1987, p. 82, nr. 5.
50
X-lea, aceşti comerciarii devin funcţionari cu drepturi de a pune vamă şi

de a percepe impozite pe venituri şi circulaţia de mărfuri 190.
În unele documente cartografice sunt marcate prin tamghale punctele
de graniţă ale Imperiului Mongol, care indicau „locurile de margine”
unde se percepea vamă. Portulanul cartografului Angelino Dulcert are
reprezentat semnul de tamgha în dreptul portului dunărean Vicina 191.
Aflată la marginea Imperiului Bizantin, într-o regiune cu instabilitate
politică, afectată în permanenţă de atacurile migratorilor, zona de nord a
Dobrogei s-a dezvoltat şi evoluat în funcţie de particularităţile de aici.
Nordul Dobrogei a fost inclus, prin aşezările sale şi prin rutele
comerciale ce treceau pe aici, în acest intens schimb comercial ce se
desfăşura între Bizanţ şi Occident, între Bizanţ şi Orient, între Bizanţ şi
Rusia Kieveană, între Orient şi Occident.
Pe fondul crizelor interne din imperiu, se stabilesc în jurul Mării
Negre negustorii italieni, care-şi înfiinţează comptoarele comerciale.
Avantajul Genovei, conferit de tratatul de la Nymphaion şi consolidat de
acordul tacit al tătarilor, a conferit regiunii de la gurile Dunării un statut
special în comerţul intercontinental.
190
Bréhier 1949, p. 264.
191
Vergatti 2003, p. 90; Vergatti 2005, p. 19.
51
CAPITOLUL 2
Cadrul natural
Nordul Dobrogei cuprinde judeţul Tulcea, reprezentând entitatea

geografică formată de primele două unităţi morfostructurale, fiind
delimitată de Dunăre la vest şi nord, de Marea Neagră la est şi de falia
Peceneaga-Camena la sud.
A. Relieful
Relieful prezintă o mare complexitate morfogenetică. Aici se îmbină
cele mai noi cu cele mai vechi unităţi de relief din România, respectiv
delta cuaternară a Dunării şi Munţii Hercinici ai Măcinului192. Luând în
considerare repartiţia pe orizontală a formelor de relief, se observă că
regiunile joase, cu altitudini între 0 şi 6 m, ocupă suprafeţe aproximativ
egale cu cele ale regiunilor înalte, încadrate între 6 şi 467 m (aceasta din
urmă fiind cota maximă înregistrată în Munţii Măcinului).
1. Delta Dunării şi Complexul lacustru Razelm, cu altitudini de la
–36 m pe braţele Dunării, până la 13 m pe dunele din grindul Letea,
ocupă partea de nord-est a Dobrogei. Pot fi individualizate trei compartimente
principale193: Delta Dunării propriu-zisă, Câmpia Dunavăţului şi
Complexul lacustru Razelm194.
2. Podişul Dobrogei de Nord reprezintă asocierea unor subunităţi
morfostructurale bine diferenţiate ce corespund în bună măsură
subunităţilor geologice195. Munţii Măcinului, cu înălţimi de 300-400 m,
alcătuiesc în colţul nord-vestic al Dobrogei Dealurile Tulcei şi Podişul
Babadag.
192
Popescu 1982, p. 753-754.
193
Din cei 4.180 km2 la cât este apreciată suprafaţa Deltei Dunării, cea mai mare parte
(84%, respectiv 3.510 km2) se găseşte pe teritoriul României. Aceasta este axată pe
cele trei braţe principale – Sfântu Gheorghe, Sulina şi Chilia, păstrându-se ordinea
menţionată şi în privinţa vârstei (cel mai vechi fiind bra ul Sfântu Gheorghe).
194
Brătescu 1928, p. 43-46; Coteţ 1973, p. 388; Breier 1976, p. 40-41
195
Coteţ 1973, p. 339-348
52
3. Podişul Dobrogei Centrale sau Podişul Casimcei apare în zona

sa de nord sub forma unor culmi şi platouri mai înalte (250-320 m)196.
A.1. Geologia
Zona avută în vedere în lucrarea noastră 197 include următoarele patru
unităţi geologice: Orogenul Nord Dobrogean, Masivul Dobrogei
Centrale, Platforma Deltei Dunării şi Platforma Babadag, blocul central-
dobrogean al şisturilor verzi (considerate a fi cele mai vechi formaţiuni la
zi de pe teritoriul ţării)198.
Structura geologică se schiţează cu o claritate remarcabilă, unităţile
morfologice suprapunându-se celor geologice199.
Lunca şi Delta Dunării (plasate în cadrul Platformei Deltei Dunării
– platformă prealpină) au un fundament cristalin, peste care se dispun
depozite triasice, jurasice, sarmaţiene, pliocene şi apoi formaţiunile de
luncă şi deltaice cuaternare (argile, nisipuri, mâluri) 200.
Orogenul Nord Dobrogean este un orogen alpin timpuriu, cu
înălţimi reduse şi cu aspect de regiune (intens cutată, faliată şi erodată)
ajunsă în stadiul de peneplenă. Acesta se învecinează la nord cu
Platforma Bârladului şi Platforma Deltei Dunării, de-a lungul faliei
Sf. Gheorghe – Oancea – Adjud, iar la sud cu Masivul Dobrogei Centrale,
de-a lungul faliei Peceneaga – Camena. Orogenul Nord Dobrogean
include formaţiuni cu o mare variabilitate din punct de vedere al
constituţiei petrografice şi al vârstei, consecinţă firească a unei evoluţii
cu totul speciale în timp201. Începând cu paleozoicul s-au individualizat
196
Popescu 1982, p. 754.
197
Din punct de vedere geologic Dobrogea de Nord reprezintă o zonă ce are drept limite
spre nord şi est compartimentul depresiunii predobrogene, corespunzător luncii şi
Deltei Dunării, spre sud falia Peceneaga-Camena, spre vest prelungindu-se dincolo de
Dunăre, pe sub cuvertura sedimentară mai recentă (Popescu 1982, p. 753). Prin temele
pe care le abordează, lucrarea noastră ia în considerare un spaţiu geografic puţin mai
larg. Am inclus în spaţiul denumit generic Dobrogea de Nord şi zona centrală cu
Podişul Casimcei. Ne-am oprit pe aliniamentul Hârşova şi Capul Midia, care reprezintă,
din punct de vedere geologic şi geografic, zona de unde începe Podişul Dobrogei de
Sud. Considerăm utilă prezentarea într-o formulă restrânsă a caracteristicilor zonelor
limitrofe aflate într-o relaţie de interdependenţă cu Dobrogea de Nord.
198
Coteţ, Popovici 1972, p. 1.
199
Oncescu 1965, p. 50.
200
Oncescu 1965, p. 50.
201
Luca 2000, passim
53
mai multe subunităţi structurale: a. în partea nord-vestică subunitatea

hercinică a Munţilor Măcin (Pânza Măcin)202; b. în partea estică se
individualizează subunitatea Tulcea (alcătuită, conform ultimelor studii,
din Pânza Niculiţel şi Pânza Tulcea) 203; c. în partea de sud Bazinul
Babadag (Platforma Babadag – platformă alpină)204; d. Dobrogea
Centrală (Masivul Dobrogei Centrale)205.
A.2. Solurile
Zona de nord a Dobrogei dispune de un înveliş de sol variat care
reflectă, în distribuţia şi dezvoltarea lui pe orizontală, raportul dintre
regiunile înalte şi cele joase, iar pe verticală, influenţa altitudinii,
reliefului, condiţiile de rocă, vegetaţie şi pânză freatică.
Solurile regiunilor înalte au o dispunere concentrică în jurul formelor
de relief. Pot fi întâlnite următoarele tipuri: cernoziomuri, bălane
(kastanoziomuri), silvestre (phaeoziomuri greice)206.
La acestea se adaugă, pe areale restrânse, dar frecvente, soluri
erodate, regosoluri, litosoluri şi redzine, ultimele fiind caracteristice
Podişului Babadag207.
B. Clima
Zona din nordul Dobrogei se încadrează în sectorul cu climă
continentală temperată, având, desigur, o serie de caracteristici dictate de
factorii locali: vecinătatea gurilor Dunării şi a litoralului Mării Negre,
morfologia reliefului (culoarele şi depresiunile marginale din vest, nord
şi est), masivitatea şi altitudinea munţilor şi dealurilor din partea de nord-
vest şi sud208.
C. Reţeaua hidrografică
Dobrogea de Nord prezintă o serie de caracteristici din punct de
vedere hidrografic. Se remarcă diferenţa clară dintre zonele joase şi cele
202
Brătescu 1928, p. 19; Oncescu 1965, p. 50; Popescu 1982, p. 753
203
Brătescu 1928, p. 15-16; Luca 2000, p. 18
204
Brătescu 1928, p. 16; Mihăilescu 1966, p. 285; Brătescu 1928, p. 13.
205
Coteţ, Popovici 1972, p. 17; Brătescu 1928, p 60-61.
206
Apar pe suprafeţe extinse în Dealurile Niculiţelului, Podişul Babadag şi în Munţii
Măcin. Sunt soluri relativ fertile.
207
Popovici 1972, p. 48-53; Florea, Geanana 1982, p. 759.
54
înalte ale reliefului. În primele, apa freatică apare la adâncimi relativ mici
– între 0–3 m şi 3–5 m –, compoziţia sa fiind influenţată de apele de
suprafaţă. Resursele de apă ale întregii regiuni, ca bază de alimentare a
populaţiei, sub raport piscicol sau ca mijloc de comunicaţie, se află, în
fapt, în această unitate. Zonele înalte sunt dominate de râuri şi torenţi în
defavoarea lacurilor, prezenţa apelor freatice fiind destul de slabă 209.
Reţeaua hidrografică interioară se împarte în două mari grupe, una
tributară Dunării210, care împreună cu braţele sale formează artera
principală a acestei reţele, cealaltă Mării Negre 211.
Zona de luncă a Dunării a suferit numeroase transformări, în special
în a doua jumătate a secolului al XX-lea, rezultat al activităţilor de
îndiguire şi regularizare a malurilor. Studiile anterioare acestei perioade
puneau în evidenţă pentru fiecare din afluenţii Dunării o zonă de vărsare
mlăştinoasă, ce se putea uneori întinde pe câţiva kilometri 212.
C.1. Dunărea, Delta Dunării şi complexul lagunar Razelm

Fără îndoială, Dunărea213 a avut, şi încă mai are, un rol major în
dinamica spaţiului nord-dobrogean. Fluviul atinge zona amintită
printr-un braţ secundar, Dunărea Veche, nu departe de localitatea Dăeni.
De la Smârdan şi până la ceatalul Chilia curge pe o singură albie, pentru
ca de aici să se despartă în braţele deja cunoscute. Relieful impune
Dunării schimbări frecvente de direcţie, cel mai important realizându-se
în dreptul comunei Grindu. Zona de luncă a Dunării a suferit în secolul XX
numeroase transformări care au modificat substanţial imaginea de
208
Coteţ, Popovici 1972, p. 19-20.
209
Coteţ, Popovici 1972, p. 35, 47; Breier 1976, p. 57.
210
Dintre afluenţii pe care îi primeşte fluviul amintim Roşti, Aiorman, Cerna, Plopi,
Jijila, Luncaviţa, toate cu suprafaţă sub 100 kmp, singurul care depăşeşte această
valoare fiind Topologul (S. – 343 kmp, L. – 38 km).
211
Râurile mai mari sunt tributare Mării Negre. Dintre acestea Taiţa (S. – 580 kmp, L. –
52 km) şi Teliţa (S. – 290 kmp, L. – 42 km) se varsă în lacul Babadag, Slava (S – 333
kmp, L. – 35 km) şi Hamangia (S. – 220 kmp, L. – 27 km) în lacul Ceamurlia, iar
Casimcea (S. – 737 kmp, L. – 60 km) în lacul Taşaul. Mociorniţă 1982, p. 755-759.
212
Ionescu 1904, p. 184-198
213
Fluviul primeşte, direct sau indirect, circa 99,8% din cantitatea de apă scursă de pe
teritoriul ţării. Restul de 0,2% este reprezentat de apa adusă de râurile din Dobrogea.
Are o lungime de 2.860 km, din care 1.075 km pe teritoriul ţării noastre, între Baziaş
şi Sulina. Geografia 1982, p. 54, 56; Pentru o caracterizare generală a Dunării, vezi:
Dunărea 1963, p. 9-11,
55
ansamblu a acestei unităţi. În prezent, marile lacuri din nordul Dobrogei

– Crapina, Jijila, Somova – se întind pe suprafeţe sensibil reduse, în
favoarea noilor zone agricole. Nu este lipsit de interes să amintim că la
începutul secolului XX lunca Dunării, în segmentul corespunzător
nordului Dobrogei, se înfăţişa ca o regiune mlăştinoasă, acoperită cu stuf,
păduri de sălcii, trestie, brăzdată de numeroase gârle, canale şi insule,
acoperite la rândul lor de sălcii şi stuf 214.
Fluviul se desparte în trei braţe principale după cum urmează (de la
nord spre sud): braţul Chilia, braţul Sulina şi braţul Sf. Gheorghe215. În
perioada de creştere a apelor, din cauza insuficientei capacităţi de
transport a întregului volum de apă pe cele trei braţe de vărsare, o mare
parte dintre acestea se revarsă în bălţile şi lacurile care o însoţesc.
În zona de vărsare a Dunării, aspectele morfologice sunt întrepătrunse
cu cele hidrografice, dependenţa lor este atât de pregnantă încât o
delimitare a elementelor morfologice faţă de cele hidrografice nu este
posibilă216.
Zona de vărsare a Dunării este alcătuită din patru mari subunităţi:
1. Delta, zona lacustră cuprinsă între Ialpug – Catlabug – Chitai şi
complexul lagunar Razelm-Sinoe217.
2. Zona lacustră Ialpug – Catalpug – Chitai, la nord de braţul Chilia.
3. Complexul lagunar Razelm-Sinoe, inclusiv grindul Chituc.
4. Sectorul maritim din faţa deltei.
Elementele morfo-hidrografice. Delta Dunării este un adevărat
mozaic de elemente morfo-hidrografice. În cadrul acestora se deosebesc
două mari categorii: pozitive (grindurile fluviale, cordoanele litorale,
grindurile maritime complexe, litoralul deltei) şi negative.
Sectorul maritim din faţa deltei se întinde pe o fâşie lată de 10-15 km,
aproximativ până la izobatele 20-25 m. Din punct de vedere morfologic,
214
Ionescu 1904, p. 184-198.
215
La un debit scăzut al fluviului, acesta transportă 60%, 21%, şi respectiv 19% din
apele Dunării, iar la debit ridicat, 72%, 11% şi 17%. Dunărea 1963, p. 20.
216
Dunărea 1963, p. 20.
217
Fiind înconjurată la nord de Podişul Bugeacului, la vest de Podişul Dobrogei de
Nord şi parţial Podişul Bugeacului, iar la est şi sud-est de Marea Negră, zona de
vărsare a Dunării se individualizează net ca unitate fizico-geografică. Dunărea 1963,
p. 12.
56
este o câmpie litorală submersă, sector marginal prelitoral al platformei

continentale din nord-vestul bazinului Mării Negre.
Spaţiul nord-dobrogean cuprinde în limitele sale cea mai mare
suprafaţă lacustră din ţară. Alături de lacurile din Lunca Dunării, le
putem aminti pe cele deltaice (ca element hidrografic dominant al Deltei
Dunării) şi pe cele litorale, ultimele descrise de altfel, anterior.
Reţeaua hidrografică principală este constituită din braţele fluviale
din zona de vărsare. Braţele principale sunt Chilia, Sulina şi Sf. Gheorghe.
Reţeaua hidrografică secundară este formată din sahale, gârle,
canale, jepşe şi periboine.
D. Vegetaţia
Pe fondul general al climatului de stepă, relieful muntos şi deluros al
horstului dobrogean, ca şi întinsele suprafeţe acvatice din Delta Dunării
şi Complexul lacustru Razelm, intervin ca elemente de diferenţiere a
potenţialului ecologic ce asigură diversitatea biogeografică a zonei 218.
Stepa cu graminee este cel mai des întâlnită pe laturile de est, sud şi
vest, urcând până la altitudini de 50-100 m219. În prezent vegetaţia de
stepă apare în amestec cu terenurile agricole, pajiştile xerofile şi diferite
tufărişuri. Pe fondul ei se dezvoltă silvostepa şi pădurile.
Zona de silvostepă apare ca o zonă de tranziţie între stepă şi pădure,
ce ajunge până la aproximativ 200 m altitudine220.
Zona pădurilor de foioase, extinsă în munţii Măcinului, Dealurile
Niculiţelului, Podişul Babadag, este alcătuită din păduri xeroterme de
stejar pufos cu mojdrean şi cărpiniţă, în care dominante sunt elementele
submediteraneene, alături de cele balcanice, formând pădurile de gorun,
şleaurile dobrogene cu tei, frasin şi carpen. Caracteristice sunt elementele
taurico-caucaziene – Fraxinus coriariifolia, Celtis glabrata – montane şi
arboretele relicte de Fagus orientalis şi Querqus fraineto. În pajişti apare
frecvent sadina (Chrisopogon gryllus).
Vegetaţia azonală şi intrazonală din Lunca şi Delta Dunării cuprinde
sălcete, plopişuri, vegetaţia hidrofilă de bălţi şi plaurul. Pădurile Letea şi
218
Iana 1982, p. 759-762.
219
Brătescu 1928, p. 97
220
Brătescu 1928, p. 91.
57
Caraorman sunt constituite din stejar penduculat, stejar brumăriu, frasini

ponto-balcanici, plopul alb şi multe plante agăţătoare221.
E. Fauna
Fauna este una eterogenă, dominând cea de stepă şi în asociaţie cu
cea de silvostepă: dihorul pestriţ de stepă, şoarecele dungat de stepă,
grivanul pitic, popândăul, şarpele. Reprezentative sunt şi speciile
submediteraneene precum vipera cu corn, broasca ţestoasă, guşterul de
pădure, şopârliţa, broasca de pământ. În zona pădurilor de foioase fauna
este reprezentată de căprior, jder, mistreţ, pisică sălbatică, pârşi, bufniţă,
acvilă (exemplare foarte rare). Numeroase sunt speciile mediteraneene:
cănăraş, codobatură cu cap negru, vrabia negricioasă, termite, călugări a.
De asemenea, endemismele: ciocănitoarea, schendila dobrogica.
Fauna Deltei este deosebit de bogată datorită numărului mare de
specii: nurca, vidra, mistreţul, pelicanul (comun şi creţ), călifarul (alb şi
roşu), egreta (mare şi mică), lopătarul, vulturul codalb, piciorongul,
cataliga, vipera de stepă, şopârla de nisip, dar şi elemente apărute recent:
nutria, bizamul, câinele enot.
Caracteristice Deltei, şi cu o mare valoare economică, sunt speciile
ihtiocenoze: sturioni (morun, nisetru, cegă, păstrugă), scrumbie, crap,
plătică, somn, ştiucă, şalău, caras, biban, lin, avat, caracudă, roşioară,
lin222.
* *
*
Cadrul natural şi poziţia geografică au favorizat și evolu ia aşezărilor
umane. Cercetările arheologice, dar mai ales distribuţia tezaurelor
monetare, relevă o predilecţie a locuitorilor pentru zona riverană a
Dunării şi a litoralului Mării Negre. Totuşi, o serie de descoperiri izolate
indică o locuire şi pentru zona centrală a regiunii, dar nu aşa de intensă ca
221
Geografia 1982, p. 762.
222
Geografia 1982, p. 762. Fauna deltei este alcătuită dintr-o mare varietate de specii
acvatice şi terestere, sedentare sau migratoare; se remarcă în mod deosebit aspectul
avifaunistic, variat, cu un număr de 325 specii de păsări. Diversitatea tipurilor de
ecosisteme (terestre şi acvatice) adăposteşte un număr mare de specii vegetale (1.601
inventariate în perioada 1991-2000) şi de specii animale (3.489 specii), unele de
interes ştiinţific.
58
în apropiere de Dunăre. O altă zonă pentru care există date puţine, care să
ateste existenţa unor aşezări, este Delta Dunării. În aceste ultime două
cazuri o posibilă explicaţie ar fi atenţia redusă pe care specialiştii au
acordat-o acestor zone.
În condiţiile speciale ale Dobrogei de nord, instalarea factorului
uman nu s-a făcut la întâmplare. La sfârşitul secolului al X-lea grupurile
de populaţie instalate aici s-au adaptat peisajului şi particularităţilor
zonei. Astfel se pot desprinde câteva constante caracteristice Dobrogei de
nord:
1. apropierea de sursele de apă accesibile (fluviul Dunărea, Delta
Dunării, râurile Taiţa şi Teliţa) sau chiar de bălţile şi zonele inundabile
care oferă adăpost şi hrană, dar şi materiale uşor de procurat şi utilizat
(stuful intens utilizat la construcţiile de locuinţe, lemn de esenţă moale,
lut etc).
2. existenţa habitatului adăpostit climatic de vânturile de toamnă sau
iarnă, în apropiere sau la distanţă de rutele comerciale sau drumurile
intens circulate de armate.
3. existenţa terenurilor agricole, uşor de lucrat sau a păşunilor, ce
indică o populaţie sedentară, cu ocupaţii specifice lumii rurale. Acestor
comunităţi li se adaugă şi grupurile de migratori care putea rămâne în
aceste zone.
4. existenţa pădurilor care ofereau un oarecare adăpost climatic, dar
şi materiale de construcţii, mijloace de subzistenţă (cules, vânătoare,
practicarea meşteşugului prelucrării lemnului).
5. existenţa unor resurse de materiale oferite de mediul geografic
(lut, piatră, minereuri) au contribuit la constituirea şi dezvoltarea
dinamică a aşezărilor şi cetăţilor.
6. existenţa anterioară şi refolosirea de către bizantini a drumurilor
terestre de legătură dintre nordul şi sudul Europei, sau a reţelei de
drumuri secundare. Evident, un loc important l-a jucat Dunărea şi
„drumul de apă” al Mării Negre, care a asigurat contacte permanente cu
zone îndepărtate.
7. existenţa anterioară a unor centre fortificate, refolosirea/ refacerea
lor de către bizantini, instalarea negustorilor genovezi, controlul regiunii
de către Hoarda de Aur, extinderea Ţării Româneşti „până la marea cea
59
mare” şi stabilirea turcilor otomani au dat posibilitatea celor care au

controlat regiunea să dezvolte politici comerciale prin care să utilizeze
cadrul natural generos, ca şi accesul direct la gurile Dunării şi Marea
Neagră.
Cadrul fizico-geografic al Dobrogei de Nord ca structură de habitat a

creat condiţii ideale pentru evoluţia aici a comunităţilor umane în
perioada jalonată de secolele X-XIV.
60
CAPITOLUL 3
Cadrul politic și administrativ
A. Situaţia administrativ-militară şi economică a Dobrogei din

secolul al VII-lea până la 971
În secolul al VII-lea se constată o modificare a structurii etnice din

Peninsula Balcanică, situaţie valabilă şi pentru Dobrogea. Pătrunderea
masivă a triburilor avaro-slave produce o dislocare, în anumite regiuni, a
populaţiilor locale. Astfel, grupuri mari de slavi se stabilesc pe teritoriul
imperiului223.
Dark age sau „perioada secolelor întunecoase”, în care Imperiul
Bizantin trece printr-o mare criză politică, economică şi culturală, se
manifestă şi în spaţiul dintre Dunăre şi Mare. Această perioadă, în care
au loc o serie de transformări etnice sau socio-politice, este relativ puţin
cunoscută.
Deteriorarea situaţiei politice şi evoluţia evenimentelor de la
frontierele imperiului au determinat conducerea centrală bizantină să ia o
serie de măsuri pentru regruparea forţelor militare şi stabilirea unor noi
forme de organizare administrativă, în cadrul cărora un rol predominant
l-au avut reprezentanţii puterii militare 224.
În perioada tulbure de la începutul secolului al VII-lea, principala
reacţie faţă de pericolul ameninţărilor venite din exterior au fost
reformele iniţiate de împăratul Heraklios: se pun bazele unui nou sistem
administrativ şi militar prin organizarea themelor. Din punct de vedere
administrativ, thema (θ έ μ α ) desemna o circumscripţie teritorială în care
223
Din a doua jumătate a secolului al VI-lea are loc o intensificare a atacurilor
populaţiilor migratoare asupra frontierei romano-bizantine de la Dunăre: Nestor 1963,
p. 41-63; Sâmpetru 1971, p. 217-226; Diaconu 1975, p. 165-169; Madgearu 1997,
p. 13-22.
224
Vasiliev 1932, p. 299-300.
61
puterea civilă şi militară erau încredinţate unui singur conducător:

strategul225.
Pentru a face faţă ameninţărilor din afară, Imperiul reacţionează prin
reorganizarea themelor (circumscripţii administrative şi militare în care
cele două puteri – civilă şi militară – erau încredinţate unui singur
conducător, strategul) care devin dependente direct de împărat. Regimul
themelor a reprezentat stâlpul noi administraţii şi baza noului sistem
bizantin226 care a exercitat o influenţă asupra întregii evoluţii sociale a
imperiului în perioada secolelor VII-X.
Criza marcată de perioada iconoclastă a reprezentat o nouă perioadă
de remanieri în cadrul marilor circumscripţii militare. Începând cu
secolul al VIII-lea, tipul de organizare a themelor a fost extins în
majoritatea provinciilor bizantine227. La sfârşitul secolului al VIII-lea şi
în secolul al IX-lea în Balcani au fost create mai multe theme. Noua
organizare a themelor evidenţia procesul de „rebizantinizare”, administraţia
încercând să realizeze o unitate în rândul populaţiilor cu scopul principal
de a întări caracterul bizantin al noilor circumscripţii administrative 228.
Revenind la situaţia în care se afla provincia Scythia Minor, în cea
de a doua jumătate a secolului al VI-lea, se constată o intensificare a
atacurilor efectuate de populaţiile migratoare (avari şi slavi) asupra
limes-ului romano-bizantin229. Nemulţumirile, oboseala acumulată în
urma campaniilor efectuate împotriva triburilor de slavi şi avari, dau
naştere unei revolte în rândul soldaţilor care, sub conducerea
centurionului Phokas, s-au îndreptat spre Constantinopol. Aceste
evenimente au făcut posibilă pătrunderea în imperiu a unui număr
însemnat de triburi slave, ceea ce a dus la prăbuşirea unei părţi din
limes-ul de la Dunărea de Jos230. În perioada cuprinsă între anii 614-619,
adică începutul domniei lui Heraclius, izvoarele literare şi arheologice
atestă reluarea atacurilor de către avaro-slavi. În prima jumătate a
225
Lemerle 1998, p. 83-84.
226
DID 2, p. 440; Pertusi 1958, p. 1-40; Ostrogorsky 1963, p. 80-84, 88, 111, Bica
2003, p. 203 şi bibliografia problemei.
227
Ducellier 1987, p. 234; DID 2, p. 440.
228
Ducellier 1987, p. 128.
229
Pentru problema destrămării limes-ului vezi: DID 3, p. 7-23; Madgearu 1997, p. 13-
22; Damian 2015, p. 11-19.
230
DID 2, p. 439.
62
secolului al VII-lea frontiera dunăreană s-a destrămat în totalitate, de fapt

aceasta s-a prăbuşit din cauza atacurilor distrugătoare ale maselor de
slavi şi avari231.
Tot în secolul al VII-lea, către sfârşit, are loc un alt eveniment cu
implicaţii majore asupra spaţiului de la gurile Dunării: Regatul Bulgar de
pe Volga se destramă, iar o grupare condusă de Asparuch (Isperich) se
deplasează către Dunăre, unde s-au aşezat în regiunea denumită
Onglos232. De aici bulgarii atacă şi jefuiesc teritoriile de la sud de fluviu,
devenind un pericol pentru Imperiu. Împăratul Constantin al IV-lea (668-
685) organizează o expediţie, pe mare şi pe uscat, împotriva hoardelor lui
Asparuch de la nord de Dunăre. Intervenţia bizantină se dovedeşte un
mare eşec, dând posibilitate bulgarilor să treacă Dunărea şi să se
stabilească în nord-estul Bulgariei de azi233. Lipsa unei armate stabile sau
a administraţiei imperiale din fosta provincie Scythia Minor a dat
posibilitatea noului stat bulgar ca între anii 681 şi a doua jumătate a
secolului al X-lea să îşi extindă stăpânirea asupra teritoriului Dobrogei234.
Evenimentele secolului al VII-lea la Dunărea de Jos, cu implicaţii şi
asupra zonei de nord a Dobrogei, sunt relatate de patru izvoare scrise,
Chronographia lui Theophanes235, Opuscula historica a lui Nikephoros236,
Cronica lui Georgios Monachos237 şi Geografia armeană a lui Moise
Chorenaţi238.
În secolele VII-X, Imperiul Bizantin trece printr-o mare criză
politică şi culturală, denumită „perioada secolelor întunecate”, perioadă
care afecteză şi evoluţia Dobrogei, despre care avem puţine informaţii. În
istoriografia noastră, o parte a specialiştilor consideră ca valabilă o
231
Ostrogorski 1956, p. 123; Madgearu 1997, 315-336; Madgearu 2006, p. 151-168.
232
Bugeacul de azi, la nord de Deltă, în sudul Basarabiei. DID 2, p. 442; Madgearu
1997, p. 180185; Madgearu 2000, p. 343-348; pentru o altă localizare, vezi Diaconu
1970, p. 326.
233
Florescu, Ciobanu 1972, p. 384. Aceştia susţin că trecerea bulgarilor s-a făcut prin
Dobrogea; Diaconu 1970, p. 324, crede că pătrunderea bulgarilor la sud de Dunăre n-a
afectat cu nimic teritoriul dintre Dunăre şi Mare, deoarece travesarea fluviului s-ar fi
făcut prin zona de la est de oraşul Durostorum (Silistra).
234
Această stăpânire nu a fost totală şi nici continuă. DID 3, p. 7.
235
FHDR 2, p. 614-623.
236
FHDR 2, p. 624-629.
237
FHDR 2, p. 632-635.
238
Decei 1978, p. 27.
63
„menţinere a stăpânirii bizantine”, nu în „formele sale clasice” 239, până în

ultimul sfert al secolului al X-lea240, dar există şi specialişti care sunt de
părere că părăsirea limes-ului a reprezentat şi prăbuşirea dominaţiei
bizantine în teritoriul dintre Dunăre şi Mare241.
Puţinele izvoare ce fac referire la spaţiul dobrogean îăn secolele VII-
X reflectă în general problematica politică şi relaţiile dintre Imperiul
Bizantin şi statul bulgar. Alte chestiuni expuse de sursele literare se
referă la unele persoane care deţineau funcţii, ce pot sugera şi o
organizare administrativă a ţinutului dobrogean, unele toponime, care ne
indică o prezenţă a unor populaţii în zonă sau ne oferă indicii privind
aspectul demografic al regiunii, precum şi aspecte de ordin religios şi
economic242.
Puţinele elemente cunoscute până acum, incomplete, uneori confuze
sau contradictorii, au fost utilizate pentru a determina măsura în care se
poate vorbi de o dominaţie politică, de orice natură, în zona avută în
discuţie243. Este dificil de determinat natura, evoluţia, cronologia a ceea
ce înseamnă teritoriul controlat de către bizantini sau bulgari şi care este
zona de control sau de influenţă bizantină ori bulgară în diferitele etape
ale evoluţiei relaţiilor dintre cele două forţe politice244.
Pentru perioada secolelor VII-X, Bizanţul este în postura de avea în
vedere fosta provincie Scythia şi de a-şi apăra interesele prin campanii
desfăşurate la Dunăre, ceea ce presupunea ca Imperiul să-şi fi menţinut
239
Sintagma defineşte un control al zonei prin flota bizantină. Nu se cunosc „urmele” în
teren care să ateste prezenţa unei flote. Cu siguranţă, căderea limes-ului duce la
dispariţia structurilor politice, militare, administrative şi economice ale Imperiului în
regiune.
240
Diaconu 1966, p. 488; Diaconu 1971, p. 200; Diaconu 1994, p. 368; Diaconu 1994a,
p. 127; Barnea 1971a, p. 215; DID 3, p. 28; Damian 2015, p. 209.
241
Sâmpetru 1971, p. 230-235; Fiedler 1992, p. 14-18.
242
Pentru o sinteză privind prezenţa bizantină reflectată în izvoarele literare, cultura
materială, aspectele ecleziastice şi etnice ale perioadei secolelor VII-X, vezi Damian
2015.
243
Pentru o imagine actualizată asupra prezenţei politice bizantine în acest interval, cu
referire la izvoare literare, realităţi arheologice din categoria fortificaţiilor liniare sau
analogii cu situaţia themei Chersones-ului, vezi Damian 2004; Damian 2015, p. 205-
214.
244
Pentru trecerea în revistă a unor aspecte ale relaţiilor politice din secolele IX-X la
Dunărea de Jos, vezi Madgearu 2007, p. 13-24. Pentru ideea unei dominaţii nominale
bizantine în Dobrogea secolelor VII-X, vezi Barnea 1971a, p. 215; Diaconu 1971, p.
200; Diaconu 1981, p. 219; Damian 2015, p. 209-212, cu bibliografia problemei.
64
autoritatea asupra unor puncte de pe litoralul dobrogean şi de pe malul

Dunării, în special în jumătatea de nord a Dobrogei şi în zona Deltei
Dunării245.
În ceea ce priveşte relaţiile bizantino-bulgare, primul tratat de pace
încheiat între cele două părţi nu prevedea nici recunoaşterea unui stat
bulgar, nici confirmarea graniţelor sale, ci numai plata de către bizantini
a unui tribut anual246, nemenţionarea cedării vreunui teritoriu sugerând
faptul că împăratul bizantin le recunoştea bulgarilor numai dreptul de
foederati, terenul pe care se aşezau fiindu-le încredinţat doar pentru
pază247.
Unele informaţii literare, precum cele provenite din lucrarea De
thematibus a lui Constantin Porphirogenetul, vorbesc despre crearea în
zona Dunării de Jos a unei theme, organizate, evident, împotriva
pericolului reprezentat de bulgari, probabil o themă a Thraciei, constituită
în ultimii ani de domnie ai lui Constantin al IV-lea (681-685) şi divizată
ulterior în trei provincii: Bulgaria, Istros şi Haemus248. S-a avansat chiar
şi ipoteza existenţei unei thema a Istros-ului sau a Lycostomion-ului,
neconfirmată de izvoarele literare, epigrafice ori sigilografice ale vremii,
ce s-ar fi întins din Delta Dunării până la valurile care traversează
Dobrogea de la Cernavodă la Constanţa şi că această provincie a fost
organizată în ultima treime a secolului al VIII-lea, sistemul ei de apărare
fiind bazat pe linia fluviului, pe flota prezentă în zonă şi pe organizaţiile
de stratiota249. R. Florescu considera chiar că fortificarea malului Dunării
în perioada secolelor VIII-XI a fost realizată în două faze: în prima fază,
toate cetăţile de la nord de Axiopolis au fost refortificate şi în ele au fost
aşezate comunităţile de stratiotai, faza anterioară cuceririi bizantine a lui
Ioan Tzimiskes, ce s-ar data la sfârşitul secolului al VIII-lea şi la
începutul secolului al IX-lea, ca fiind construirea unor cetăţi la sud de
Axiopolis, după revenirea Bizanţului la Dunărea de Jos 250.
245
Madgearu 1997, p. 144, 149.
246
FHDR 2, p. 620-621, 627-628.
247
Iorga 1992, p. 316; DID 3, p. 25, n. 55.
248
DID 3, p. 10; Barnea 1971a, p. 207; Barnea 1971b, p. 159; Madgearu 1997, p. 147,
n. 20; Bica 2003, p. 24-25, p. 28-29.
249
Florescu, Ciobanu 1972, p. 385-386.
250
Florescu 1986, p. 172-177.
65
Există o serie de menţiuni literare care evidenţiază concepţia

bizantinilor în sensul nerecunoaşterii pierderilor teritoriale suferite în faţa
bulgarilor şi considerarea lor ca vremelnică, putând fi luate în discuţie
măcar pentru tradiţia unei atitudini imperiale bizantine faţă de ţinutul
dintre Dunăre şi mare. În acest sens, pot fi amintite atât cererea,
formulată de împăratul Nikefor II Focas, către conducătorul statului
bulgar, Petru, de a împiedica pe maghiari să mai treacă Dunărea pentru a
jefui teritoriul „romeilor”, formularea sugerând faptul că împăratul
continua să vadă în bulgari doar nişte foederati şi să considere Dunărea
frontiera de nord a imperiului pe care aceştia erau obligaţi să o păzească,
cât şi cererea, adresată de împăratul Ioan Tzimiskes, cneazului Kievului,
Sviatoslav, de a părăsi Moesia, „care aparţine romanilor şi de la început
face parte din Macedonia”251.
Indicii importante pentru o revenire a dominaţiei bizantine au fost
considerate circulaţia monetară252, deşi pătrunderea monedelor poate fi
explicată şi numai prin continuarea legăturilor comerciale cu Imperiul
Bizantin, precum şi prezenţa unor sigilii, mai ales a celor imperiale, greu
de justificat altfel decât prin existenţa unor reprezentanţi ai statului
(militari sau civili), deci a unor structuri administrative bizantine în
regiune253.
Referitor la eventuala stăpânire de către prima formaţiune statală
protobulgară asupra Dobrogei254, s-au emis mai multe ipoteze: că această
regiune a făcut parte din khaganatul bulgar 255, că din puţinele mărturii ale
izvoarelor scrise nu rezultă că ar fi fost nici integrală, nici
permanentă”256, că nicio sursă literară şi niciun document arheologic nu
vin în sprijinul acestei teze257.
251
FHDR 2, p. 16-18; DID 3, p. 13-14; Barnea 1971a, p. 211.
252
Oberländer-Târnoveanu 1980 p. 164; Poenaru-Bordea, Donoiu 1983, p. 243;
Custurea 1986, p. 274; Custurea 2000, p. 73-130.
253
Al. Madgearu consideră că doar sigiliile oferă dovezi concludente în sprijinul
ipotezei existenţei unei dominaţii bizantine pe Dunăre în secolele VIII-X. Madgearu
1997, p. 145-146, 149.
254
Petrov 1981, p. 29; Raşev 1982, p. 79; Ovčarov 1987 p. 179; Fiedler 1986, p. 461;
Fiedler 1992, p. 21-26. Pentru Bulgaria în vremea lui Asparuch şi problema teritoriilor
stăpânite vezi: Brezeanu 1984, p. 126-127; Madgearu 1997, p. 158.
255
Anghelov 1980, p. 84.
256
DID 3, p. 28; Barnea 1971a, p. 215.
257
Diaconu 1994, p. 367.
66
În aceste condiţii, o eventuală stăpânire bizantină asupra Dunării de

Jos a fost considerată drept una nominală, exercitată nu „prin mijlocirea
unor garnizoane în sistemul subordonării piramidale, rezidând în centre
fortificate”, ci, eventual, prin intermediul unor funcţionari civili
exponenţi ai autorităţii imperiale sau prin mijlocirea unor neamuri
barbare, având un statut de populaţie clientelară, acţionând în condiţiile
permanenţei unei populaţii autohtone romanizate, care s-ar fi putut
menţine în momente politice critice tocmai la adăpostul acestor populaţii
clientelare de dincolo de Dunăre şi prin intermediul flotei bizantine şi al
punctelor ei de sprijin de pe litoralul vest-pontic şi din nordul Dobrogei258.
O paralelă între spaţiul Dunării de Jos şi zona Chersones-ului, adică
aducerea în discuţie a existenţei unei dominaţii exercitate de către
Imperiul Bizantin prin intermediul căpeteniilor populaţiei din
Chersones259 conduce la ipoteza că pentru spaţiul dintre Dunăre şi Mare,
mai ales pentru zona de nord a Dobrogei, o astfel de populaţie locală, de
data aceasta clientelară, ar putea fi reprezentată de avari, cărora, eventual,
li s-ar putea atribui o serie de realităţi de ordin arheologic, precum
circumvalaţia de la Niculiţel260 şi valul mic de pământ261.
Caracterul stăpânirii politice asupra Dobrogei în secolele VII-X a
fost discutat şi în funcţie de analiza problematicii valurilor şi a relaţiilor
ce se stabilesc între valul mic de pământ şi valurile de la Niculiţel; între
valul mare de pământ şi cel de piatră262. Din ampla discuţie referitoare la
258
Diaconu 1966, p. 488, n. 6; Diaconu 1970, p. 331; Diaconu 1971, p. 200; Diaconu
1981, p. 219; Diaconu 1994, p. 368; Diaconu 1994a, p. 127; Diaconu, Stănescu 1970,
p. 283; Barnea 1971a, p. 215; Damian 2015, p. 209.
259
Pentru argumentaţie, vezi Damian 2015, p. 210-211.
260
Legând, în mod indirect, valul şi ringul de la Niculiţel de bizantini, dar nu în sensul
că ei ar fi fost constructorii şi apărătorii acestora, ci doar beneficiarii lor, P. Diaconu
considera că epoca ridicării valului trebuie mutată într-o etapă a dominaţiei bizantine
asupra regiunilor Dunării de Jos plasată în secolele VII-VIII (Diaconu 1972, p. 317),
iar fortificaţiile trebuie considerate opera unor avari sau a unor populaţii germanice
din slujba bizantinilor (Diaconu 1972, p, 317-318).
261
Opinie potrivit căreia „autorii” valului mic de pământ au fost bizantinii, dar nu în
sensul direct al cuvântului, ci prin intermediul populaţiei locale, care păstra încă
tradiţia romană a construirii valurilor sau prin intermediul unei populaţii clientelare,
poate avari, poate populaţii nordice, aşezate aici cu consimţământul bizantinilor pentru
a ocroti regiunea de eventualele atacuri slave, la care mai târziu s-au adăugat şi cele
protobulgare la: Diaconu 1966, p. 489; Diaconu 1971, p. 195, n. 26; Diaconu 1972, p.
317-318).
262
Vezi, în acest sens, Damian 2004; Damian 2015, p. 212-214.
67
cronologia, atribuirea etnică şi culturală, ca şi semnificaţia istorică a

acestor amenajări defensive263, reţinem ideea că o serie de argumente
permit şi o interpretare care ţine cont de contextul arheologic al zonei.
Astfel, prezenţa celor mai timpurii necropole ale perioadei, de la Nalbant
şi de la Baia, situate la nord de valul mic de pământ, poate constitui un
argument în favoarea atribuirii avarilor sau protobulgarilor a creării
acestui sistem de fortificaţii264.
Considerăm că destrămarea limes-ului a reprezentat şi o schimbare a
caracterului său, o părăsire, dar nu totală, care se justifica prin noul
context politic creat de populaţiile migratoare. Posibil ca anumite
garnizoane de pe linia de nord a fluviului (nordul Dobrogei şi Delta),
precum şi din zona litorală, să fi fost controlate de bizantini prin
intermediul flotei. Deocamdată, cercetarea arheologică oferă puţine date
şi informaţii265 care să confirme, măcar în parte, relatările cronicarilor
vremii266.
B. Bizanţul după anul 1000. Înfiinţarea themei Paristrion

Reconquista bizantină a Dobrogei s-a desăvârşit în anul 971, odată
cu încheierea războiului bizantino-kievean desfăşurat în ultima fază sub
zidurile Dristrei şi soldat cu înfrângerea trupelor lui Sviatoslav.
Sursele literare care fac referire la anii tulburi de după moartea lui
Ioan Tzimiskes (976) şi până în anul 1001 nu sunt foarte relevante. În
aceste condiţii, unii istorici consideră că tulburările ce au urmat anului
976 nu ar fi afectat deloc stăpânirea bizantină în nordul Peninsulei
Balcanice267; după alţii, cu siguranţă, răscoala komitopulilor ar fi
263
Nu vom insista asupra acestui subiect, care este unul complex, dar credem că aceste
fortificaţii liniare reprezentau, de fapt, linii de frontieră, marcând graniţa dintre două
stăpâniri politice, şi anume Imperiul bizantin şi statul bulgar (Diaconu 1975, p. 165;
Florescu, Ciobanu 1972, p. 386, 391-392). Spre deosebire de părerile exprimate în
acest sens, menţionăm opinia lui Gh. Papuc, care vede în valurile transdobrogene nu o
frontieră, ci un aliniament de apărare (Papuc 1992, p. 329).
264
Harhoiu 2000, p. 350-351, care ia în discuţie acest aspect.
265
Vezi în special descoperirile de monede şi sigilii, care indică existenţa unor relaţii
între Dobrogea şi Imperiul Bizantin între secolele VIII-X (Custurea 2000, passim;
Damian 2015, p. 147-182).
266
Facem precizarea că cercetarea arheologică românescă nu a acordat atenţia cuvenită
perioadei cuprinse între anii 680-971.
267
Bănescu 1946, p. 46-48.
68
determinat dispariţia temporară a dominaţiei imperiale pentru o perioadă

de aproximativ un sfert de secol. Cu alte cuvinte, stăpânirea bizantină în
regiunile cucerite de Ioan Tzimiskes s-ar fi întrerupt în anul 976, ca ea să
fie restabilită după anul 1000268. Dacă am porni de la sursele
documentare, am putea admite dispariţia autorităţii bizantine după 976,
atunci când facem referire la regiunile nord-estice ale Bulgariei şi sudul
Dobrogei, autoritatea imperială continuând să se menţină în formele ei
reale în nordul Dobrogei şi până la valea Carasu şi după anul 976269.
Cronica lui Skylitzes ne informează că Ioan Tzimiskes, înainte de a
pleca spre Constantinopol, a luat măsurile necesare ca să instaleze
garnizoane în fortificaţiile de pe malul drept al Dunării.
O serie de istorici au subliniat că Dobrogea de Nord a rămas sub
dominaţie bizantină şi după anul 986, când bizantinii au pierdut controlul
asupra părţii de nord-est a Bulgariei, recucerită apoi după anul 1000.
În stadiul actual al cercetărilor, mai ales studiul monedei bizantine
din bronz sugerează existenţa unei circulaţii intense după anul 1001, ceea
ce presupune că şi zona de nord nu a mai fost sub control bizantin după
anul 976. Dacă prezenţa monedelor, considerată de unii numismaţi drept
argument care indică supravieţuirea sau revenirea dominaţiei
bizantine270, poate fi explicată prin continuitatea legăturilor comerciale
cu Imperiul Bizantin271, prezenţa altor elemente, precum sigiliile272, se
poate explica prin existenţa unor reprezentanţi ai statului (militari sau
civili), ceea ce presupune şi existenţa unor structuri administrative
bizantine273. După restabilirea limes-ului bizantin pe Dunăre, în anul
1001, o mare parte din regiunea de la Dunărea de Jos pare să fi suferit o
nouă organizare.
Controlul bizantin sau bulgar asupra spaţiului nord-dobrogean, cu
extensie asupra întregii regiuni dintre Dunăre şi Mare, reprezintă încă un
268
Zlatarski 1927, p. 642-644; Diaconu 1962b, p. 322-323.
269
Diaconu 1962, p. 1221-1222; Diaconu 1962a, p. 323-325; Diaconu 1968, p. 357.
270
Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 164; Poenaru, Bordea, Donoiu 1983, p. 243;
Custurea 1986, p. 274.
271
Madgearu 1997, p. 145.
272
Al. Madgearu apreciază că doar sigiliile oferă dovezi concludente în sprijinul
ipotezei că a existat o dominaţie bizantină pe Dunăre în secolele VIII-X. Madgearu
1997, p. 149.
273
Madgearu 1997, p. 145-146.
69
subiect sensibil care poate fi clarificat în funcţie de rezultatele viitoarelor

cercetări pe tărâmul istoriei şi arheologiei.
În anul 971, la Dristra, împăratul Ioan Tzimiskes trece la organizarea
administrativă a teritoriilor nou cucerite; chiar înainte de a se întoarce la
Constantinopol, a lăsat garnizoane în cetăţile de pe linia Dunării şi din
Bulgaria. Începând din acest moment se poate observa refacerea cetăţilor
abandonate de bizantini la sfârşitul secolului al VII-lea şi totodată ridicarea
de noi fortificaţii. Aceste evenimente au premers procesului de
transformare a acestor unităţi administrative provinciale, theme, ce erau
conduse de un duce sau katepan. În urma unor cercetări riguroase a
documentelor istorice, arheologice şi a actelor de cancelarie s-a ajuns la
delimitări stricte ale evoluţiei noilor provincii bizantine din Balcani şi
zona Dunării de Jos. Astfel, se pot observa două mari momente: primul
este înregistrat în intervalul cuprins între 970-986, fiind delimitat de două
mari faze ale luptei dintre bizantini şi bulgari. Începe odată cu campania
antibulgară a împăratului Ioan Tzimiskes, care, pe măsură ce înainta în
teritoriile controlate de bulgari sau aparţinând acestora, a recurs la
organizarea zonelor nou acaparate şi se încheie cu înfrângerea suferită de
armata bizantină la 17 august 986 în momentul retragerii acesteia prin
defileul Munţilor Balcani, la Poarta lui Traian 274. De la această dată, ţarul
Samuel al Bulgariei recucereşte teritoriile luate de bizantini în anul 971,
nord-estul Bulgariei şi sudul Dobrogei, ceea ce a atras după sine căderea
întregului sistem administrativ bizantin din acest spaţiu. Bizanţul mai
păstrează doar partea de nord a Dobrogei, de la gurile Dunării până la
valea Carasu. Acest eveniment este înregistrat pe cale arheologică, la
Păcuiul lui Soare putându-se observa un nivel de abandon între anii
986-1001, pe când în nordul Dobrogei cetăţile ridicate sau fortificate în
971-972 nu cunosc acest nivel, neexistând în niciun moment vreun hiatus
de locuire275. Începând cu anul 1001 şi până în 1018 au loc noi
reorganizări administrative, ce-şi au justificările în noile victorii repurtate
de armata bizantină în lupta contra comitopulilor.
Cu toate dificultăţile puse de problema înfiinţării themei Paristrion,
fie în anul 971, fie în intervalul 1001-1018, izvoarele istorice
274
Pentru problema împărţirii teritoriilor cucerite în urma victoriei din 971, vezi:
Oikonomides 1965, p. 57-80.
70
înregistrează pe întreaga durată a secolului al XI-lea o intensă activitate

economică şi politică a provinciei Paristrion. Aceasta este surprinsă atât
în izvoarele slave276, cât mai ales de istoricii bizantini, care se referă la
această provincie prin formulări generice: „... oraşele şi cetăţile de la
Dunăre ...”277 sau „...oraşele paristriene...”278. Toate menţiunile literare
sunt probate şi confirmate de rezultatele cercetărilor arheologice
întreprinse pe linia Dunării279: astfel, sunt cunoscute cetăţile de la Păcuiul
lui Soare, Dervent, Rasova, Cernavodă–Axiopolis, Capidava, Hârşova–
Carsium, Ostrov–Beroe (Piatra-Frecăţei), Turcoaia–Troesmis (Igliţa),
Măcin–Arrubium, Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–
Aegyssus, Nufăru–Proslaviţa. Urme de locuire din această perioadă sunt
confirmate şi de cercetările de la Slava Rusă–Ibida, Murighiol–Halmyris,
Jurilovca–Argamum şi Insula Popina–Bisericuţa. De remarcat că cele mai
multe aşezări menţionate mai sus sunt ridicate şi întărite de basileul Ioan
Tzimiskes după anul 971. Astfel, în acest sistem defensiv se desprind trei
categorii de cetăţi280: 1. fortificaţii romano-bizantine refăcute şi reîntre-
buinţate în această perioadă (precum Isaccea–Noviodunum, Garvăn–
Dinogeţia, Măcin–Arrubium, Turcoaia–Troesmis); 2. construcţii mixte,
cu ziduri medievale adosate celor din perioade mai vechi (Isaccea–
Noviodunum281, Capidava) 3. fortificaţii ridicate a fundamentis de către
bizantini (Nufăru–Proslaviţa şi Tulcea–Aegyssus, în zona de nord282,
Hârşova–Carsium (cetatea mică), Cernavodă (cetatea de sud), Rasova,
Păcuiul lui Soare283, în cea de sud).
275
Damian 2015, p. 230-231, cu bibliografia anterioară.
276
277
FHDR 3, Nikolas Kataskepenos, p. 159.
278
FHDR 3, Skylitzes, p. 65, Zonaras, p. 225, 227, Ataliates, p. 69, p. 73, Nil Doxopatrix,
p. 163, 165.
279
Vezi în acest sens, Baraschi 1991, p. 133-138; Mănucu-Adameşteanu 2001; Damian
2005, p. 145-183; Mănucu-Adameşteanu 2010; Damian 2015, p. 228-233.
280
Baraschi 1991, p. 138 şi notele 17-19; Damian 2005, p. 143 şi notele 10-11; Damian
2015, p. 229-230.
281
Situaţie observată în zona Curtinei 1. La Turnul Mare, se constată următoarea
situaţie: zidul medieval suprapune latura nordică a turnului, iar, pe latura vestică, zidul
medieval plombează structura din epocă romană, fapt care indică o refolosire în
secolul al XIII-lea a structurilor din perioadele anterioare.
282
Situaţia politico-juridică a acestor aşezări pentru secolul al XI-lea este bine cunoscută,
fiind vorba de thema Paristrionului, condusă de un katepan. Bănescu 1946, p. 42-45.
283
Păcuiul lui Soare I, p. 11-15.
71
După consolidarea structurilor interne se dezlănţuie o serie de

campanii vicorioase ale lui Vasile I (867-886) şi ale împăraţilor militari
Nicephor II Phocas (963-969) şi Ioan Tzimiskes (969-976) care
restabilesc prestigiul imperiului în relaţiile cu vecinii. Ultimul conflict,
cel bizantino-ruso-bulgar, va fi tranşat printr-o mare victorie bizantină în
faţa cneazului Sviatoslav, astfel finalizându-se reconquista ţinutului
dintre Dunăre şi Mare284. Imperiul îşi atinsese scopurile propuse iniţial:
Balcanii au fost recuceriţi şi astfel controlul Dunării a fost şi el restabilit,
căile comerciale ce traversau Balcanii fiind integrate în vastul sistem de
comunicaţii imperial. Sub autoritatea împăratului Vasile II (976-1025),
după anul 1018 sunt organizate în locul primului stat bulgar patru theme:
Paristrion, cu capitala la Dristra (cuprindea teritoriul dintre Dunăre şi
Marea Neagră, corespunzând Dobrogei actuale şi Nord-Vestului
Bulgariei de azi); Bulgaria, cu centrul la Skopije (nucleul acesteia era
Macedonia); Sirmium, cu capitala la Sirmium (corespundea Dunării
mijlocii); Dalmaţia, pe coastele Adriaticii. Croaţia, Bosnia, Zachlumia,
Rascia, Zeta au fost ocolite de graniţele directe ale Imperiului, dar au
rămas vasale acestuia285.
Primul katepan al Paradunavonului a fost Simeon, cunoscut prin
descoperirea a trei sigilii la Constantinopol, Preslav şi Garvăn–
Dinogetia286, el exercitându-şi prerogativele de duce al provinciei între
anii 1020-1025. Simeon este urmat de Ioan Malesis, documentat de
descoperirea unui sigiliu la Dervent287; el şi-a îndeplinit mandatul de
guvernator al Paristrionului între anii '30-'40 ai secolului al XI-lea.
Cronicile bizantine îl atestă pe Katakalos Kekaumenos, strateg al oraşelor
de la Dunăre288. Între anii 1046-1048, când Kegen cu cei 20.000 de
pecenegi se refugiau în Imperiu, la Dunărea de Jos era katepan Mihail,
284
Despre luptele desfăşurate la Silistra de armatele bizantino-kievene, vezi Leon Diaconul,
Skylitzes-Kedrenos şi Ioan Zonaras, în FHDR 3, p. 137-143, 397-413, 213-219.
285
Ostrogorski 1956, p. 337-338. Pentru cronologia istoriei bizantine, vezi: Brezeanu
1981, passim.
286
Dinogetia I, p. 323-325.
287
Bănescu 1946, p.74, Barnea 1964, p. 247.
288
Bănescu 1946, p. 74-78.
72
fiul lui Anastasius289. În perioada 1050-1054, conducătorul acestor

meleaguri este Roman Diogene, viitorul împărat 290.
Între anii 1064-1065, la Dunărea de Jos uzilor li se opun armatele
bizantine conduse de Vasile Apokates şi Nikephoros Botaniates, primul
fiind strategul Paristrionului291. Spre sfârşitul deceniului al şaptelea din
secolul al XI-lea, guvernator al acestei zone este Mihail, diferit de celălalt
din 1046-1048292. La începutul anilor ’70 este menţionat ca duce de
Paristrion vestarhul Nestor, fiind pus în legătură cu răscoala oraşelor
paristriene. Leon Nikerites este menţionat de Ana Comnena cu ocazia
luptei de la Lebunion, din anul 1091293, referirea literară fiind confirmată
de descoperirea a două sigilii ce au aparţinut katepanului294. Astfel, se
încheie şirul conducătorilor themei Paristrion.
Politica de cucerire dusă de Imperiu a avut drept principală motivaţie
accesul la un comerţ facil, aflat direct sub controlul bizantinilor. Astfel,
au avut loc o serie de lupte cu scopul de a cuceri rutele comerciale. Pe
lângă drumurile din Balcani, s-a urmărit controlul căilor comerciale din
estul Asiei Mici, Armenia, Mesopotamia şi Siria de Nord 295.
Populaţia a crescut în mare parte pe parcursul acestei perioade şi
datorită noilor cuceriri, ceea ce reprezenta şi o dublare a teritoriilor
imperiale. O mare parte a noilor teritorii cucerite era slab populată, mai
ales în Balcani. Sub stăpânire bizantină, în această regiune au fost aduşi
numeroşi colonişti, dar mulţi dintre aceştia proveneau din posesiunile
mai vechi ale imperiului296. Odată restabilită grandoarea bizantină, s-a
reuşit controlarea căilor de comunicaţii dintre Orient şi Occident 297 şi, în
acelaşi timp, relansarea thalassocraţiei bizantine în Mediterana orientală
şi centrală.
Criza veacului al XI-lea a dus la pierderea celor mai multe realizări
înfăptuite de împăraţii macedoneni. Aceasta începe odată cu moartea
289
Diaconu 1970, p. 57; DID 3, p. 126.
290
Diaconu 1969, p. 448; DID 3, p. 130-131.
291
Diaconu 1969, p. 449; Barnea 1986, p. 270-271.
292
Barnea 1986, p. 270, nr. 2.
293
FHDR 3, Ana Comnena, p. 113.
294
DID 3, p. 153.
295
Cei care deţineau aceste rute erau şi posesorii monopolului comercial.
296
Treatgold 2004, p. 575-576.
297
Ostrogorski 2002, p. 248.
73
împăratului Vasile II, în anul 1025, şi se divizează în alte două perioade

mai mici. Prima etapă, 1025-1071, este cuprinsă între moartea marelui
basileu şi până la bătălia de la Mantzikert, din 19 august 1071 În acest
timp, Imperiul mai dădea impresia unei puteri şi unităţi de nezdruncinat.
În această etapă Imperiul a fost pus în faţa unor mari invazii: dinspre
partea europeană, ale pecenegilor (în 1036 şi 1048) şi uzilor (1064), iar,
din direcţia Asia Mică, selgiucizii întreprind o primă invazie, condusă de
Ibrahim, fratele lui Togru-beg298. Confruntarea cu normanzii din Italia
conduşi de Robert Guiscard a dus şi mai mult la slăbirea puterii
bizantine, ceea ce a atras, prin alianţa cu papalitatea, lichidarea
posesiunilor bizantine din Peninsula Apeninică, prin cucerirea oraşului
Bari, după un asediu de trei ani (1068-1071)299.
A doua micro-etapă a crizei bizantine este încadrată în intervalul
dintre anii 1071-1081 şi se caracterizează printr-o violenţă ce a dus
Imperiul în pragul prăbuşirii. În Paristrion se declanşează o răscoală a
populaţiilor danubiene, nemulţumite de politica economică a logothetului
Nichephoritses, şi, pentru scurtă vreme, autoritatea centrală bizantină
pierde controlul acestei provincii, iar katepanul acesteia, vestarhul
Nestor, se alătură răsculaţilor pecenegi şi atacă sistematic Tracia şi
Macedonia. În prima fază a crizei se declanşează actul final al despărţirii
celor doi poli ai creştinătăţii, schisma bisericească din anul 1054 fiind un
alt element ce ţine de criza instituţională bizantină. Pe plan economic,
Imperiul se confruntă cu criza financiară care atinge apogeul prin
devalorizarea monedei de aur bizantine sub Nicephor Botaniates. Pe plan
social, se adânceşte procesul de polarizare a societăţii, marii dinanţi îşi
consolidează tot mai mult poziţiile în defavoarea ţărănimii. În această
jumătate de secol se remarcă lupta dintre aristocraţia civilă, care atinge
apogeul sub Constantin X Ducas (1059-1067), şi aristocraţia militară. În
timpul domniei lui Constantin X, baza socială a guvernării civile este
întărită prin acceptarea în număr excesiv de mare de noi membri în Senat,
aleşi dintre orăşenii Constantinopolului, în momentul cel mai nepotrivit.
Criza a atins şi vârful administraţiei bizantine, împăraţii nu mai erau
altceva decât simple instrumente ale celor două partide, fiind produsul
298
Brezeanu 2005, p. 196-197.
299
74
timpurilor de criză şi totodată produsul intereselor împărţite, ceea ce a

dus la imposibilitatea guvernării.
Imperiul încetează să mai exprime pretenţii de putere mondială. În
urma măsurilor luate de către aristocraţia civilă în defavoarea armatei, se
produce inevitabilul. Provinciile balcanice sunt ţintele predilecte ale
nomazilor turanici în faţa atacurilor cărora armata provincială, de graniţă,
nu poate să facă faţă, iar pentru a le stăvili, împăraţii apelează la mari
mobilizări de trupe şi campanii epuizante pentru Imperiu. În Asia Mică,
după dezastrul de la Mantzikert (1071), se stabilesc turcii selgiucizi,
subminând autoritatea bizantină, iar în urma anarhiei politice interne din
Constantinopol, statul selgiucid nou înfiinţat se transformă în cunoscutul
Sultanat de Rum. După 50 de ani de criză, statul bizantin s-a redus la
Constantinopol şi împrejurimile sale.
Urcarea pe tronul imperial a lui Alexios I Comnenul (1081) şi
instaurarea dinastiei Comnenilor la cârma Bizanţului a condus la salvarea
imperiului. Sub suflul aristocraţiei militare, au loc reforme sociale.
Pronoia şi apanajul devin instituţii fundamentale pe care se bazează statul
bizantin. După ce a câştigat lupta cu partida civilă, aristocraţia militară nu
va mai cunoaşte locuri secundare pe scena politicii interne bizantine până
în 1180 (începând cu acest an se remarcă o nouă etapă de criză, în care
imperiul nu a funcţionat). Aristocraţia preia frâiele politicii interne, iar
sub loviturile externe, răscoala Asăneştilor şi cruciada a IV-a, Imperiul se
dezintegrează treptat şi pierde posesiunile din Europa şi Asia Mică.
Cuceririle realizate în timpul lui Alexios I (1081-1118) şi continuate
de Ioan II (118-1143) amintesc de întinderea imperiului în timpul lui
Iustinian; însă acest lucru nu durează, întrucât sub Manuel I (1143-1180)
se produce slăbirea autorităţii centrale constantinopolitane faţă de pericolul
occidental. Criza financiară vine să întregească tabloul apocaliptic al
sfârşitului de secol al XIII-lea, slăbind apărarea graniţelor300.
În secolul al XII-lea, ca urmare a invaziilor din veacul anterior şi mai
ales a incursiunile cumanilor din acest secol, vieţuirea în oraşele şi
cetăţile de la Dunăre se restrânge, cunoscând o intensitate mai mare în
nordul Dobrogei, pe când aşezările de la Păcuiul lui Soare, Constanţa,
300
75
Mangalia sunt abandonate, iar locuirea va fi reluată abia la sfârşitul

secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea.
Nil Doxopatris menţionează în opera sa, Rânduiala scaunelor
bisericeşti, scara ierarhică a organizării ecleziale, astfel patriarhiei de la
Constantinopol i se supun toate oraşele paristriene, adică cele de pe linia
Dunării301. Ceea ce înseamnă că spaţiul fostei theme Paristrion continuă
să se afle sub administraţia Imperiului Bizantin.
Decăderea tot mai evidentă a imperiului începe în timpul împăratului
Manuel I Comnenul. În urma luptei de la Myrionkephalon, 17 septembrie
1176, Imperiul pierde, în parte, controlul Asiei Mici, iar în anul 1185,
odată cu declanşarea răscoalei lui Petru şi Asan, care a solicitat un efort
militar uriaş din partea Imperiului Bizantin, s-a ajuns la pierderea
autorităţii la nord de Munţii Balcani302. Toate acestea, dublate de cruciada
a IV-a şi de deturnarea scopului iniţial, au conturat schema dezastrului
final pentru Bizanţ.
Un aspect important îl reprezintă legăturile cu Veneţia, care au
oscilat de la unele privilegiate, la unele de o ostilitate şi violenţă atroce.
Veneţia şi-a făcută simţită prezenţa în Bizanţ prin ajutorul acordat
împăratului răsăritean în urma luptelor cu normanzii din 1081-1082,
obţinând privilegii comerciale în toată lumea bizantină, excepţie făcând
Marea Neagră, ceea ce a atras după sine mărirea prestigiului lor.
Chrysobula acordată Veneţiei deschide noi perspective în lumea
economică bizantină şi stă la baza tuturor marilor acţiuni politice
ulterioare. Peste aproape un secol, după ce s-a reuşit acumularea unor
averi imense, veneţienii vor cunoaşte reversul rapidei ascensiuni politice.
În anul 1171, Manuel I ordonă arestarea veneţienilor din toată lumea
bizantină, iar în anul 1182, în urma unei răscoale ce susţinea pe Andronic
Comnenul la succesiunea imperială, au fost jefuite şi distruse toate
concesiunile italiene, fără să se facă vreo deosebire între veneţieni,
genovezi sau pisani. Toate aceste acţiuni ostile au atras ura şi au
accentuat dispreţul purtat de veneţieni bizantinilor, fiind încununate de
301
FHDR, 3, Nil Doxopatris, p. 163, 165, nota 3.
302
Iliescu 1989, p. 103-113.
76
deturnarea cruciadei a IV-a de către veneţieni în propriul folos, ca armă a

răzbunării303.
Răscoala Asăneştilor şi urmările ei, precum şi înfiinţarea celui de-al
doilea ţarat bulgar, nu a avut urmări imediate asupra aşezărilor de pe linia
Dunării dobrogene. Astfel nu a fost identificat prin cercetări arheologice
niciun nivel de abandon ce ar fi putut să rezulte în urma unei acţiuni
violente, puse pe seama luptelor dintre bizantini şi coaliţia vlaho-bulgară.
Excepţia o reprezintă aşezarea de la Garvăn–Dinogetia, care îşi încetează
existenţa în urma unei invazii cumane de la sfârşitul secolului al XII-lea
sau la începutul secolului al XIII-lea304, fiind vorba de una dintre
invaziile din anii 1197, 1199 sau 1201, 1203-1204305. Părţile de nord ale
Dunării, adică gurile Dunării, au rămas sub dominaţie bizantină după
evenimentele din anii 1185-1186. În sprijinul acestei ipoteze stau
descoperirile monetare de la Nufăru, Tulcea, Isaccea–Noviodunum,
acestora adăugându-se două sigilii de plumb ce aparţin împăratului Isaac
II Angelos descoperite tot la Isaccea–Noviodunum306. După anumite
opinii, până în anul 1204 Dobrogea nu a fost inclusă în graniţele statului
vlaho-bulgar307.
În intervalul cuprins între 1204-1261 este foarte probabil ca regiunea
dintre Dunăre şi Marea Neagră să fi fost parţial înglobată noului stat
bulgar308, să fi intrat în aria de control politic al Asăneştilor sau, în
acelaşi timp, să se dezvolte parţial sub conducerea unor lideri locali ce au
beneficiat de substratul dezvoltării economice dobândit în timpul
administraţiei bizantine. Cercetările arheologice au documentat existenţa
aşezărilor de la Păcuiul lui Soare, în Sudul Dobrogei, Isaccea–
Noviodunum şi Nufăru309, în Nord, pentru prima jumătate a secolului
al XIII-lea. În anul 1242, care reprezintă retragerea ce a urmat marii
invazii din anul anterior, mongolii atacă nordul Balcanilor; astfel au
atacat şi Dobrogea, dinspre Sud spre Nord, distrugând cetăţile de la
303
Brătianu 1999, p. 254; Referitor la politica şi comerţul Veneţiei în Marea Neagră,
vezi: Cristea 2004, passim; Atanasiu 2008, p. 13-99.
304
Diaconu 1975, p. 393.
305
Diaconu 1978, p. 130-131.
306
Diaconu 1978, p. 119.
307
Diaconu 1978, p. 119.
308
DID 3, p. 354-356.
309
Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 83.
77
Silistra–Dristra, Isaccea–Noviodunum şi Nufăru. Acest atac este înregistrat

şi de descoperirile monetare de la Turcoaia–Troesmis, unde tezaurele
respective au fost îngropate în anul 1242310, iar la Dristra, pe lângă
nivelul de incendiu, au apărut mai multe tezaure monetare ascunse în
acelaşi an311.
Cruciada a IV-a a condus la căderea sistemului politic înfiinţat de
Vasile II şi împărţirea imperiului între mai mulţi pretendenţi la titlul de
împărat. Au luat naştere o serie de state noi: Imperiul de Niceea, Imperiul
de Trapezunt, Principatul Epirului transformat în Imperiul de Thessalonic,
iar pe locul Constantinopolului a funcţionat, aproape 60 de ani, Imperiul
Latin de Răsărit, care l-a avut ca prim împărat pe Balduin de Flandra ce a
încercat impunerea unor mecanisme de guvernare occidentale.
Noul sistem politic impus de urmările celei de a patra cruciade a
permis o fărâmiţare a pretenţiilor de suveranitate în sud-estul Europei,
ceea ce a antrenat şi noile creaţii statale. Relaţiile politice dintre noii
actori din Balcani au fost, în general, de natura conflictelor deschise,
luând deseori înfăţişarea războaielor. Victoriile oscilau de o parte sau de
alta, în funcţie de sistemul de alianţe şi de abilitatea intervenţiilor la
momentul potrivit. Aşa se explică dezastrul militar al latinilor sub
zidurile Adrianopolului, din 14 aprilie 1205, în urma căruia proaspătul
împărat Balduin I cade prizonier în mâna lui Ioniţă Caloian. Acelaşi
Imperiu Latin va trebui să facă faţă atât unui front deschis în vest,
Balcani, cât şi unuia în Asia Mică. Latinii au pierdut în părţile europene
Tracia şi Macedonia, iar confruntarea cu Imperiul de Niceea a grăbit
coagularea unei alianţe între Veneţia, Imperiul Latin şi Sultanatul de
Rum, îndreptată împotriva lui Theodor Lascaris. Imperiul de Niceea se
va alia cu Regatul Ciliciei şi va obţine consolidarea frontierelor în Asia
Mică, după victoria de la Antiohia pe Maiandros obţinută împotriva
selgiucizilor de la Rum. Urmează o serie de conflicte al căror rezultat nu
influenţează în mod deosebit situaţia beligeranţilor, însoţite de tratate
comerciale între Veneţia şi Niceea. În anul 1224 latinii pierd cea mai
mare parte a teritoriilor din Asia Mică în favoarea lui Ioan III Vatatzes; în
acelaşi an, Theodor I Angelos Ducas, principele Epirului, cucereşte
310
Mănucu-Adameşteanu 1980, p. 242; Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 253-255.
311
78
Thessalonicul (1227-1241). Longevitatea acestui Imperiu creat de

principele Epirului este relativ scurtă : în anul 1230, după lupta de la
Clocotniţa, va pierde Tracia şi Macedonia în favoarea bulgarilor, iar în
1241 Ioan Angelos renunţă la însemnele imperiale devenind despot al
Thessalonicului şi vasal al lui Ioan III Vatatzes. Înainte de aceasta, Epirul
se desprinde de Imperiul de Thessalonic, devenind despot sub Mihail II
Angelos Ducas. În felul acesta se sfârşeşte imperiul creat de Theodor I
Angelos Ducas.
În anul 1238, Niceea încheie o alianţă cu Frederic II Hohenstaufen
împotriva latinilor din Constantinopol, care, din 1225 mai deţineau
teritoriile din jurul capitalei, Nicomedia şi insulele Lesbos, Kios, Icaria.
Începând cu anul 1242 Ioan III Vatatzes începe un şir de războaie în
Balcani, finalizate în 1246 prin cucerirea Traciei – până la Mariţa,
Thessalonicul şi Macedonia – până la râul Vardar. După moartea
basileului Ioan III Vatatzes politica militară a Lascarizilor este continuată
de Theodor II Lascaris (1254-1258) care conduce două campanii în
Balcani, între anii 1255-1256, şi obţine noi victorii militare şi politice
prin anexarea fortăreţei Tzepaina, de la bulgari, şi impunerea suzeranităţii
asupra Despotatului de Epir, dublată de acapararea coastei dalmate şi a
portului Dyrrachion. Uzurparea puterii de către Mihail Paleologul a
reprezentat culmea expansiunii Imperiului de Niceea care, înainte de a
recuceri Constantinopolul, încheie un tratat cu genovezii, la 13 martie
1261 la Nymphaion, care primeau, în schimbul ajutorului militar,
concesii comerciale în Marea Neagră. La 25 iulie 1261 generalul Alexios
Strategopulos readuce cetatea lui Constantin cel Mare sub autoritatea
bizantinilor.
Odată cu recucerirea Constantinopolului, Mihail VIII Paleologul
duce o politică externă de reîntregire a Imperiului Bizantin, care a avut ca
urmare directă revenirea bizantină la gurile Dunării în 1262/1263 312 sau
1272313. Poetul Manuel Philes ne informează că la 1279 trupele conduse
de generalul Glava cuceresc Pristina (Dristra)314, în felul acesta bizantinii
controlează zona Dunării de Jos, pentru o scurtă perioadă de data aceasta.
312
FHDR 3, Holobolos, p. 455.
313
Laurent 1945, p. 189.
314
Baraschi 1981, p. 319-320.
79
Din toată această prezentare se desprinde ideea care a condus noile

creaţii statale din sud-estul Europei la începutul secolului al XIII-lea,
aceea de a-şi însuşi moştenirea imperială a basileilor bizantini, înţelegând
prin aceasta nu numai adoptarea ideii imperiale, ci şi a teritoriilor
deţinute cândva de autorităţile constantinopolitane. Campionul acestui
maraton conflictual, Imperiul de Niceea, a încercat restabilirea de facto a
Imperiului Bizantin prin cucerirea spaţiilor vitale şi a nodurilor comerciale,
reuşind astfel să revină la Gurile Dunării, în anul 1263, iar în anul 1279
Pristina (Dristra) este recucerită de generalul Glava restabilind, pentru o
scurtă durată, controlul regiunii Dunării de Jos.
C. Bizanţul şi migratorii. Consecinţe şi efecte asupra spaţiului

nord-dobrogean
La începutul mileniului II, mai exact în primele trei secole, evoluţia
societăţii locale din spaţiul dintre Dunăre şi Mare este stopată de
pătrunderea, dinspre stepele nord-pontice, a ultimului val de migratori
cunoscut în istorie. Acestea au pus în mişcare mai multe populaţii
înrudite, care aveau asemănări şi trăsături comune. Migratorii au produs
schimbări mai ales demografice în rândul comunităţilor din nordul
Dobrogei, schimbări ce nu pot decât să fie intuite, în lipsa unor informaţii
foarte clare.
Procesul migraţiei târzii a început odată cu punerea în mişcare a
maghiarilor şi stabilirea lor în stepele nord pontice şi s-a încheiat cu
marea invazie mongolă. Încadrarea cronologică a acestei ultime mari
deplasări etnice poate fi cuprinsă grosso modo între secolele IX-XIII315.
Între aceste două mari grupuri de populaţii au fost înregistrate trei
valuri de migratori care şi-au disputat, succesiv, supremaţia asupra
stepelor ponto-caspice şi a zonelor periferice marilor centri politici.
Astfel, pecenegii, uzii şi cumanii, populaţii turcice, care îşi au originea
din Asia Centrală şi-au jucat ultimul rol de factori de decizie în estul
Europei, în zona Dunării de Jos.
Ca o trăsătură comună, fiecare neam în parte şi-a impus prezenţa
asupra altor populaţii, fiind la rândul lor supuse de neamurile care veneau
315
Ne vom opri asupra populaţiilor migratoare ce au intrat în contact cu lumea bizantină
în secolele X-XIII, pecenegii, uzii, cumanii şi mongolii (tătarii).
80
din stepele caspice. Prin urmare, pecenegii i-au urmat pe maghiari în

Atelkuzu, între râurile Nipru şi Prut, sau Nistru şi Prut, ori Bug şi Siret,
în Câmpia Pannoniei, ei rămânând principalul factor de „balans”, fiind
folosiţi de marile puteri răsăritene pentru mai bine de un secol şi jumătate
(secolele X-XI). Pecenegii au fost urmaţi de uzi, care i-au îndepărtat de
pe poziţiile lor, ocupându-le şi manifestând rolul jucat de pecenegi pentru
aproximativ două decenii (1046-1065).
Cea mai spectaculoasă şi durabilă prezenţă a fost cea a cumanilor,
care i-au supus pe uzi, cucerindu-le aşezările, şi s-au impus pe scena
politicii est europene pentru mai mult de un secol şi jumătate (1087-1223).
Avându-se în vedere caracterul nomad al acestor neamuri turcice, ele
au fost folosite ca forţe militare, pe rând, de către aratul bulgar,
Imperiul bizantin, Rusia kieveană, Regatul maghiar.
Primul mare val al migratorilor târzii cu care s-a confruntat estul
Europei şi Imperiul Bizantin la cumpăna dintre milenii l-a reprezentat
exodul pecenegilor. Este vorba de o populaţia turcică originară din Asia
Centrală. Pecenegii sunt cunoscuţi sub numele de Patzinakitai în
documentele bizantine, Bjanak/ Bjanak/ Bajanak în cele arabe şi persane,
Pačanak-i la georgieni, Pacinnak la armeni, Patzinakitai/ Patzinakoi la
greci, Peceneghi/ Pecenezi la slavii răsăriteni, Besenyö/ Bečenäk la
unguri, Pieczyngowie/ Piecinigi la polonezi, Pizenaci, Bisseni, Bessi în
scrierile în limba latină redactate în cancelariile statelor din Europa
Centrală316. Pentru prima dată, pecenegii sunt atestaţi în secolul al IX-lea,
în zona dintre fluviile Ural şi Volga. Această poziţie geopolitică periclita
existenţa unor uniuni tribale aşezate cu mult mai mult timp în urmă în
această zonă. Pecenegii se învecinau cu Chaganatul chazarilor la vest, cu
uzii la est, cu triburile cumane la nord, iar la sud se aflau slavii. Ca un
determinism geopolitic, au apărut conflictele dintre pecenegi şi vecinii
lor: pecenegii periclitau poziţiile chazarilor, ceea ce a condus la deschiderea
conflictelor dintre cele două populaţii; pecenegii îi atacau pe vecinii
vestici luând numeroşi prizonieri din rândurile acestora, care urmau să fie
destinaţi comerţului cu sclavi. Pentru a opri incursiunile pecenegilor,
chazarii se aliază cu uzii şi, în urma atacurilor concentrate ale acestei
alianţe, pecenegii sunt obligaţi să-şi continue avansarea către apus, în
316
Spinei 1999, p. 88
81
zonele nord-pontice unde au intrat în conflict cu triburile maghiare. În

urma alianţei cu ţarul Bulgariei, Simeon cel Mare, pecenegii îi înfrâng pe
maghiari în 896, obligându-i să se stabilească în câmpia Pannoniei 317. De
pe noile poziţii din nordul Mării Negre, pecenegii vor întreprinde, vreme
de un secol şi jumătate, campanii în numeroasele ţinuturi cu care se
învecinau. Aceste incursiuni erau efectuate atât pe cont propriu, cât şi în
calitate de aliaţi ale unor centre de putere din acele vremuri.
O primă invazie a pecenegilor are loc în anul 915, în Rusia, fiind
urmată de mai multe atacuri mici în amonte pe Nipru318. În anul 934 îi
întâlnim, în alianţă cu bulgarii şi maghiarii, împotriva Imperiului
Bizantin, cu acest prilej călăreţii nomazi traversând pentru prima oară
Dunărea şi Munţi Balcani319. În anul 944 pecenegii apar ca aliaţi ai
cneazului rus Igor, într-o alianţă antibizantină320.
Pentru secolul al X-lea este certă prezenţa triburilor pecenege de-a
lungul liniei Dunării de Jos, populând în scurt timp câmpia Dunării şi
fiind întâlniţi din faţa Dristrei, pe malul opus al Istrului şi până pe Don.
Până la izbucnirea războiului bizantino-bulgaro-rus (967-971) pecenegii
au cunoscut o perioadă de acalmie, potolindu-şi tendinţele de traversare a
Dunării. Odată declanşat conflictul militar, poziţia pecenegilor a fost una
aparte. În momentul întoarcerii lui Sviatoslav împotriva autorităţii
imperiale de la Constantinopol, pecenegii sunt trimişi de către bizantini
să atace Kievul, în 968, obligându-l pe Sviatoslav să se retragă din
Bulgaria pentru a apăra capitala. În 972 ei atacă Rusia, într-unul din
numeroasele conflicte găsindu-şi moartea însuşi cneazul Kievului,
Sviatoslav321. Între anii 980-1015, în timpul domniei cneazului Vladimir
cel Sfânt, pecenegii recurg la numeroase incursiuni în nordul poziţiilor
acestora; incursiunile în Rusia au durat până în anul 1036, când se
înregistrează cea de-a doua încercare de a cuceri Kievul322. Cneazul
Iaroslav, în fruntea unei armate de varegi şi sloveni, înlătură pericolul
peceneg printr-o strălucită victorie militară repurtată asupra acestora. Tot
317
Spinei 1999, p. 106-107.
318
Cronica lui Nestor, p. 57-58.
319
Spinei 1999, p. 111.
320
Cronica lui Nestor, p.59.
321
322
82
în jurul acestei date, pecenegii sunt împinşi de uzi din spaţiul bazinului
Niprului spre Câmpia Dunării; direcţia migraţiei a fost stabilită numai
spre sud.
În conflictul bizantinilor cu kievenii, terminat cu luptele de la
Dorostolon din anul 971, pecenegii au fost principalii aliaţi ai bizantinilor.
Pecenegii au atacat în repetate rânduri Imperiul Bizantin prin
traversarea Dunării în intervalele 1025-1027, continuând în 1032/1033-
1036. Între 1025-1027 pecenegii au invadat Bulgaria, acţiune reluată
între 1032-1033, iar în 1034 au prădat Moesia şi Thessalonicul, iar în
1035 Moesia şi Tracia, anul 1036 fiind cel mai dezastruos pentru
provinciile dunărene, în urma acestei invazii capturând cinci strategi323.
Una dintre aceste incursiuni, aceea din primăvara anului 1036, a avut
drept ţintă Dobrogea, cu implicaţii directe şi asupra aşezărilor din zona
de nord. Cu această ocazie au fost atacate şi distruse aşezările de la
Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Ostrov–
Beroe (Piatra Frecăţei). Urmările acestor incursiuni au fost descrise de
unele surse literare şi confirmate de izvoarele arheologice.
După încheierea unui tratat de pace cu bizantinii, şi o scurtă perioadă
de acalmie, în 1046 pecenegii vor năvăli în Peninsula Balcanică „cu tot
neamul lor”.
Spre mijlocul secolului al XI-lea, în rândurile pecenegilor apar
primele manifestări de unire a celor 13 triburi. Şi aceste manifestări au
luat o întorsătură dramatică, deteriorându-se până la nivelul unui mic
război civil. De o parte se situa Tyrah, care îşi trăgea autoritatea în
virtutea unei legitimităţi charismatice. În acest conflict declaşat de
rivalităţile celor doi, Tyrah este sprijinit de 11 triburi, iar Kegen de numai
două. Aflându-se în inferioritate numerică, Kegen se refugiază în
Imperiul Bizantin, pe o insulă de pe Dunăre în apropiere de Dristra,
probabil în Balta Ialomiţei324. Intrat în legătură cu împăratul Constantin
IX Monomahul, Kegen este invitat în capitala imperiului unde a fost
creştinat; în urma acceptării botezului, Kegen a fost ridicat la demnitatea
de patriciu și i-au fost cedate trei cetăţi din zona Dunării de Jos şi un
teritoriu pentru cei 20.000 de supuşi care îl urmaseră pe malul drept al
323
FHDR 3, Kedrenos, p. 149.
324
Diaconu 1970, p. 57.
83
Istrului, toate aceste facilităţi fiind condiţionate de ajutorul militar al

noilor veniţi.
De pe noile poziţii, Kegen întreprinde scurte şi independente invazii
împotriva cosângenilor săi de peste Dunăre, care îl susţineau pe Tyrah. În
urma numeroaselor incursiuni de jaf ale adversarului său, Tyrah trimite o
solie împăratului bizantin cerându-i să pună capăt acestor activităţi ostile.
Răspunsul soliei nu a încheiat conflictul, ci l-a intensificat. Luându-şi
măsuri de precauţie, împăratul Constantin al IX-lea a trimis o flotă
formată din 100 de trireme la Dunărea de Jos şi i-a avertizat pe ducii
themelor Paristrion, Bulgaria şi Tracia în privinţa pericolului peceneg.
Profitând de îngheţarea Dunării, Tyrah îşi îndreaptă oamenii la sud de
Dunăre, stabilindu-se pe malul drept al fluviului. Din această poziţie,
pecenegii vor prăda în voie părţile dunărene ale imperiului, ceea ce a avut
ca urmare instaurarea unei bunăstări nemaiîntâlnite de societatea pecenegă,
din cauza căreia au contactat o serie de boli endemice, ducând la slăbirea
grosului peceneg. Această letargie, coroborată cu atacurile armatei
bizantine şi a contingentelor lui Kegen, a dus la neutralizarea pericolului
peceneg. Cea mai mare parte a pecenegilor învinşi au fost colonizaţi în
Câmpiile Bulgariei, iar Tyrah şi alţi 140 de şefi pecenegi au fost primiţi
la Constantinopol cu toate onorurile, unde au primit botezul şi mari
demnităţi oficiale325.
Pasivitatea pecenegilor, acum aşezaţi în Imperiu, nu a ţinut multă
vreme, suprapunându-se pe criza dinastiei macedonene şi apariţia turcilor
selgiucizi în Asia Mică. Pecenegii au profitat de aceste probleme şi au
atacat provinciile învecinate themei Bulgaria. Ba mai mult, un corp de
15.000 de călăreţi pecenegi ce trebuiau să lupte împotriva selgiucizilor,
fac cale întoarsă şi jefuiesc ţinuturile Imperiului, în drum spre locurile
europene326. Astfel, pentru patru ani, 1049-1053, Imperiul are de
înfruntat un război declanşat aproape de inima sa. În anul 1053 luptele
continuă lângă Preslav. Cu toate că în tabăra bizantină se găseau strategi
de seamă, Nichephor Botaniates şi Roman Diogene, care vor fi viitorii
împăraţi, pecenegii câştigă această luptă 327. Dar, după scurt timp de la
325
FHDR 3, Kedrenos, p. 151-157.
326
FHDR 3, Zonaras, p. 221-223.
327
Bănescu 1946, p. 31.
84
această bătălie, părţile angajate în conflict au cerut pace, încheindu-se un

tratat ce a fost respectat peste 30 de ani.
Cu prima ocazie, pecenegii s-au ridicat cu noi pretenţii şi au
redeschis conflictul cu Bizanţul. Profitând de atacarea Imperiului de către
maghiari, pecenegii se pun iar în mişcare, însă acţiunile directe ale
împăratului Isaac I Comnenul îi potolesc rapid pe răsculaţi. Un singur
şef, Selte, a mai continuat rebeliunea, dar în scurt timp a cunoscut forţa
desăvârşită a armatei bizantine328.
Bizantinii au folosit des elementul peceneg, prezent în Imperiu.
Astfel, în anul 1071, în armata împăratului Roman IV Diogene, întâlnim
un grup de călăreţi pecenegi ce trebuia să ia parte la lupta de la
Mantzikert329. În imediata succesiune a evenimentelor, pecenegii din
Balcani şi zona Dunării de Jos s-au aliat cu populaţia locală în mişcarea
lor de protest îndreptată contra măsurilor luate de logofătul Nichephoros,
zis Nikephoritzes, iar noul duce al Paristrionului, vestarhul Nestor, va fi
atras în acest conflict întrând în alianţă cu Tatrys, căpetenia pecenegă ce
rezida în cetatea Dristra330. Multă vreme pecenegii au jucat un rol
important în zona Paristrionului, manifestând tendinţe secesioniste. La
Dristra, Vicina şi alte oraşe paristriene se aflau triburile pecenege conduse
de Tatrys (Tatus), Sestlav şi Satza, a căror neutralizare a solicitat un efort
mărit din partea Constantinopolului331.
Între ultimile acţiuni militare majore, întreprinse de pecenegi, s-a
înregistrat mişcarea ce-l avea în centru pe Tzelgu (1087) şi unea efective
pecenege combinate cu trupe de cumani şi maghiari, însumând un total
de 80 000 de oameni. În urma confruntării directe, Tzelgu a pierdut lupta
și este ucis în lupte332.
Problema pecenegilor a fost tranşată în urma bătăliei de la Lebunion,
din 29 aprilie 1091. Împăratul Alexios I Comnenul s-a folosit de trupe de
cumani, prezente în regiune, provocând dezastrul pecenegilor. Cele din
urmă invazii ale pecenegilor de la nord de Dunăre s-au produs în anii
1122-1123, însă puterea imperială a răspuns cu promptitudine acestor
328
FHDR 3, Attaliates, p.69.
329
Spinei 1997, p. 129.
330
FHDR 3, Skylitzes, p. 65.
331
FHDR 3, Ana Comnena, p. 89.
332
FHDR 3, Ana Comnena, p. 95-97.
85
invazii333, scoţându-i pentru totdeauna de pe harta politică a lumii

medievale. Pecenegii nu au mai reprezentat o forţă, fiind colonizaţi în
Imperiu şi înrolaţi în armata bizantină. Cu timpul, insulele pecenegilor
din arealul sud-estului Europei au fost asimilate de populaţia locală.
Spre a doua jumătate a secolului al XI-lea îşi fac apariţia în regiunile
de la Dunărea de Jos – uzii. În diverse izvoare din epocă uzii sunt
consemnaţi sub forma Oghuz – de populaţiile turcice, Ghuzz – la arabi şi
persani, Ouzoi – în documentele bizantine etc334. Ei îşi au originea în
Asia Centrală, trăgându-se din grupul turcilor orientali al căror Chaganat
corespunde cu actualul teritoriu al Mongoliei. În secolul al VIII-lea acest
Chaganat şi-a dobândit independenţa eliberându-se de sub China
dinastiei Tang. În cea de-a doua parte a veacului al VIII-lea uzii încep
migrarea spre apus, avansând treptat până în bazinul Mării Caspice şi pe
cursul inferior al Volgăi. De aici se învecinau cu pecenegii şi Chaganatul
chazar. Pentru a elimina pericolul peceneg, chazarii au apelat la ajutorul
uzilor. Această alianţă a reuşit să-i alunge pe pecenegi din locurile lor,
care s-au mutat în stepele pontice. După dispariţia pecenegilor din acest
spaţiu, legăturile dintre chazari şi uzi s-au deteriorat căpătând aspectul
luptelor deschise335. În anul 965, cneazul Kievului, Sviatoslav, a apelat la
ajutorul uzilor în campania antichazară, ceea ce a dus la prăbuşirea
Chaganatului chazar, iar în anul 985 îi întâlnim în aceeaşi alianţă, de data
aceasta fiind folosiţi de cneazul Vladimir cel Sfânt împotriva bulgarilor
de pe Volga336.
În preajma campaniei antibulgare, în rândul comunităţilor de uzi au
loc dispute interne ce se vor finaliza cu desprinderea hoardelor lui
Selgiuc, părintele turcilor selgiucizi 337.
Ca urmare a fenomenului migraţiilor târzii, uzi au fost împinşi din
Asia Centrală de presiunea mai multor triburi turcice şi mongole. În
prima jumătate a secolului al XI-lea îi întâlnim în nordul Mării Negre,
unde se vor confrunta cu pecenegii din zona gurilor Dunării. În aceste
333
FHDR 3, Kinamos, p. 231-233; Choniates, p. 245-246; Acestă invazie afectează şi
aşezările de la Dinogetia–Garvăn, Isaccea–Noviodunum şi Nufăru.
334
Spinei 1997, p. 152.
335
Spinei 1997, p. 166-168.
336
Spinei 1997, p. 183.
337
Spinei 1997, p. 168.
86
confruntări s-a remarcat căpetenia pecenegă, Kegen, care cu toate că era

în inferioritate numerică a reuşit să-i oprească pe uzi din afluxul lor spre
vest338.
După trecerea pecenegilor în Imperiul Bizantin, în anul 1046, uzii
s-au mutat în fostele ţinuturi pecenege din stânga Dunării, impunându-şi
supremaţia asupra pecenegilor rămaşi la nordul fluviului. De pe aceste
poziţii, uzii intră în conflict cu vecinii din nord, ruşii. Cnezii kieveni
organizează două campanii împotriva uzilor, între 1055 și 1060, soldate
cu înfrângerea acestora din urmă339. Din cauza acestor înfrângeri şi a
presiunii exercitate de cumanii din stepele pontice, uzii migrează tot mai
mult spre sud, invadând Imperiul Bizantin. Au traversat Dunărea,
folosindu-se de corăbii, bărci monoxile şi burdufuri de piele 340. În
legătură cu această invazie au fost invocate o serie de dovezi arheologice
precum: stratul cu urme de incendiere de la Garvăn–Dinogetia341 şi
Tulcea–Aegyssus342, tezaurele monetare îngropate de la Garvăn–Dinogetia343
şi chiar în sud, la Păcuiul lui Soare344.
Invazia uzilor în Imperiul Bizantin a survenit după o serie de
probleme cu care s-a confruntat Imperiul în acel moment: luptele cu
normanzii din Italia şi apariţia turcilor selgiucizi în Asia Mică. Astfel,
trupele bizantine erau epuizate de efortul de a fi peste tot în Imperiu, iar
invadatorii uzi au trecut cu mare uşurinţă peste ele, cu care prilej mulţi
strategi au căzut în prizonierat, printre care s-a numărat şi Nichephor
Botaniates, duce al themei Bulgaria. În avântul lor, în iarna 1064-1065,
uzii – estimaţi în unele izvoare la circa 600.000 – trec Dunărea printr-unul
dintre vadurile aflate în nordul sau vestul Dobrogei, ca să atace regiunile
din Imperiul Bizantin, ajungând până sub zidurile Thessalonicului,
devastând Illyricum şi Elada; însă iarna grea a decimat efectivele uzilor,
determinându-i să se retragă la nordul Dunării. În timpul acestor lupte au
fost semnalaţi şi pecenegii colonizaţi în Balcani, care au luptat sub
338
FHDR 3, Kedrenos, p. 151.
339
340
FHDR 3, Attaliates, p. 71-73.
341
Dinogetia I, p. 29.
342
343
Comşa, Bichir 1960, p. 223-244.
344
Diaconu 1976, p. 235-238.
87
stindardele imperiale345. O parte din uzii care s-au predat şi şi-au oferit
serviciile împăratului au fost colonizaţi în Macedonia, iar unii conducători
au fost ridicaţi la înalte demnităţi oficiale 346. În urma acestor colonizări,
uzii au fost folosiţi de Roman IV Diogene în lupta de la Mantzikert. Din
nefericire, această alegere s-a dovedit a fi neinspirată. Uzii refuzând să
lupte cu fraţii lor, au trecut de partea turcilor selgiucizi347, iar în anul
1090 împăratul Alexios Comnenul îi foloseşte împotriva pecenegilor din
Paristrion. Cu prilejul primei cruciade, 1097, când trupele cruciate au
tranzitat Balcanii în drum spre Locurile Sfinte şi s-au dedat la jafuri
ameninţând ordinea internă din Imperiu, au fost trimişi uzii pentru a
potoli spiritele. Aceştia au reuşit să provoace pierderi cruciaţilor în
apropiere de Durazzo348.
Un alt grup de uzi ce a rămas la nord de Dunăre s-a pus în slujba
cneazului rus al Kievului. În anul 1080, în nordul Mării Negre s-au aşezat
aşa numiţii tartzii pereiaslavleni, de unde au lansat un atac asupra Rusiei
Kievene. După aceste evenimente, uzii au intrat în serviciul cnezilor
kieveni. În anul 1095, la ordinul lui Vladimir Monomahul, uzii şi o
drujină kieveană au atacat o ceată a lui Kitan, şef cuman, venit să încheie
un tratat de pace între ruşi şi cumani 349. Pe lângă uzii supuşi cnezilor ruşi,
se mai găseau în stepele nord pontice şi unele triburi supuse cumanilor.
Începând cu secolul al XII-lea uzii dispar de pe scena politică a
estului european. În cele două decenii cât au sălăşluit în zona de nord a
Mării Negre şi a gurilor Dunării, uzii nu au putut să-şi fortifice poziţiile
acaparate de la pecenegi, iar migrarea lor în Imperiu a reprezentat o
catastrofă pentru acest grup. Rămăşiţele uzilor din Peninsula Balcanică şi
cele din stepele nord pontice au ajuns în subordonarea Imperiului
Bizantin, a Rusiei sau a cumanilor.
Fără niciun dubiu, triburile cumanilor, unele dintre cele mai
puternice din grupul populaţiilor ce au ajuns în regiune, fiind de departe
și cele mai numeroase din grupul sosit din spaţiul euro-asiatic, au jucat
345
FHDR 3, Attaliates, p. 69-71; Zonaras, p. 225-227.
346
FHDR 3, Attaliates, p. 71-73.
347
FHDR, Zonaras, p. 227.
348
Spinei 1997, p. 191.
349
88
un rol decisiv în istoria primelor secole ale celui de-al doilea mileniu,
afectând într-o mare măsură şi zona de la gurile Dunării.
Ocupând un spaţiu temporal între invaziile pecenegilor şi uzilor din
secolele X-XI şi marea invazie mongolă din prima jumatate a secolului al
XIII-lea, şi unul spaţial în stepele vest-asiatice şi est-europene, cumanii
şi-au impus treptat supremaţia asupra zonelor periferice marilor centre
politice.
În izvoarele epocii, cumanii au fost denumiţi de către grupurile turcice
ca Kipčak, Kuman, Kun, arabii şi persanii le spuneau Kifğac, Kibjak,
armenii Kharteš, Khbšah, ruşii Polovtzy, Koumanii, grecii Kómanoi,
Kúmanoi etc350.
Începuturile istoriei cumanilor sunt identificate cu greu în complexul
conglomerat etnic care a fost tot timpul evului mediu Asia Centrală.
Prima atestare a acestor triburi este dată de o inscripţie din secolul al
VIII-lea, de pe râul Selenga din Mongolia. După destrămarea Chaganatului
uigur, cumanii, care făcuseră parte din componenţa acestuia, au migrat în
stepele Siberiei Apusene. În prima parte a secolului al IX-lea istoria
cumanilor se află într-un con de umbră, însă sfârşitul de secol, cu toate
mişcările lui, i-a găsit pe cumani în marea circulaţie etnică, urmându-i pe
uzi şi pecenegi. Astfel, în secolul al X-lea, cumanii au ajuns în stepele
ponto-caspice ocupând teritoriile abandonate de uzi. De pe această
poziţie geografică, cumanii, fiind vecini cu ruşii, intră în numeroase
conflicte cu cnezatele ruseşti, care vor dura mai bine de un secol şi
jumătate351.
După ce uzii s-au refugiat în Imperiul Bizantin, în anul 1064,
cumanii au ocupat poziţiile părăsite de aceştia, extinzându-şi supremaţia
până la Dunărea de Jos. Spaţiul stăpânit de cumani s-a extins de la Lacul
Aral până la cursul inferior al Dunării. În afară de cumani, pe cuprinsul
acestui vast spaţiu mai locuiau şi alte etnii turcice, iraniene şi mongole,
care au devenit supuse noilor veniţi. Prin consolidarea poziţiilor din
stepele nord pontice se trece la o nouă etapă în care cumanii atacă în
repetate rânduri pe vecinii din nord, ruşii. În anul 1068, în urma luptei de
la Alta, cumanii sparg liniile militare ruseşti, pe care le înving, şi jefuiesc
350
Spinei 1997, p. 202.
351
Spinei 1997, p. 230.
89
o parte din Rusia. În anul 1078 cumanii sunt solicitaţi de partea rusă
pentru a interveni în disputele interne352.
Tot în anul 1078 cumanii atacă pentru prima oară Imperiul Bizantin,
ajungând până sub zidurile Adrianopolului353, iar în 1085-1086, tot în
premieră, ei atacă regatul maghiar, la solicitarea fostului rege al Ungariei,
Salomon, însă ofensiva a fost oprită de intervenţia decisivă a regelui
Ladislau cel Sfânt354. La ajutorul cumanilor a apelat şi căpetenia pecenegă,
Tatos, care stăpânea cetatea Dristra. Cu timpul, relaţiile dintre cumani şi
pecenegi s-au deteriorat, din cauza unor neînţelegeri privind împărţirea
prăzilor, luând aspectul confruntărilor armate 355. Aceste neînţelegeri au
fost speculate de către împăratul Alexios I Comnenul, care a apelat la
ajutorul cumanilor pentru a eradica problema pecenegilor. În urma luptei
de la Lebunion (1091), cu toate că făceau parte din tabăra învingătorilor,
cumanii, dând dovadă de prudenţă, s-au retras la nord de Dunăre356. Din
poziţiile nord-dunărene ei au organizat o mare expediţie în regatul
maghiar, în 1091-1092357, iar în 1092 au declanşat o serie de raiduri în
Rusia, oprite printr-o pace abia în anul 1094358. Începând cu acest an
cumanii se reorientează spre Balcani, fiind solicitaţi de un fiu al lui
Roman IV Diogene, pentru a-şi prelua coroana imperială. Împăratul
Alexios I Comnenul renunţă la linia Dunării, care era slab apărată, şi îşi
dispune armata pe linia munţilor Balcani. Cumanii au invadat thema
Paristrion, înaintând puternic spre interiorul Balcanilor. Multe cetăţi s-au
predat fără luptă. Campania cumanilor s-a terminat cu asediul
Adrianopolului. După o luptă lungă, trupele bizantine ocupă trecătorile
din munţi blocând retragerea invadatorilor. Aceştia au căzut în
încercuirea al cărei rezultat s-a dovedit devastator pentru cumani. Însă
împăratul reuşise să dea şi o lovitură psihologică, nu doar una militară,
capturând în cetatea Putza mai mulţi şefi cumani şi pe pretendentul
Diogene359.
352
353
Spinei 1997, p. 233.
354
Diaconu 1978, p. 36-38.
355
356
Diaconu 1970, p. 133.
357
Spinei 1997, p. 235.
358
359
Diaconu 1978, p. 55; FHDR, 3; Ana Comnena, p. 113-117.
90
În urma acestor campanii unele triburi ale cumanilor s-au pus în

slujba basileului, fiind folosite alături de pecenegi şi uzi contra
coloanelor cruciate ce traversau imperiul spre Locurile Sfinte. Alexios I
Comnenul a realizat cât de mare era pericolul cumanilor, iar pentru a-i
linişti a recurs la cedarea de daruri nomazilor, chiar mai mult, a recurs la
acordarea de demnităţi. În anul 1114 a fost ultima campanie a cumanilor,
în timpul domniei lui Alexios I360. De remarcat este lipsa de omogenitate
politică în rândul triburilor cumane, o parte dintre ele luptând sub
stindarde imperiale, iar cealaltă parte, covârşitoare, manifestând tendinţe
ostile faţă de autoritatea constantinopolitană.
În primii ani ai secolului al XII-lea cumanii şi-au intensificat
atacurile în nordul ţinuturilor ocupate de aceştia. Principala ţintă a acestor
atacuri a fost Rusia, care a strâns într-o coaliţie pe cnezii Rusiei Meridionale,
în frunte cu Sviatopolk, Vladimir şi David Sviatoslavici. În anul 1103
trupele acestei coaliţii au coborât atât cu corăbiile pe Nipru, cât şi cu
cavaleria, şi au descins în stepele pontice, provocând un mare dezastru
cumanilor. Astfel 20 de principi cumani au murit în această primă
confruntare de la începutul secolului al XII-lea361. După patru ani, în
urma unor incursiuni de jaf întreprinse de cumani, coaliţia rusă se
reuneşte repurtând o nouă victorie asupra cumanilor 362. În iarna anului
1111 cnejii Sviatopolk, Vladimir Monomahul şi David Sviatoslovici au
atacat aşezările cumanilor din bazinul Donului, cucerind fortificaţiile
căpeteniilor cumane Sarukan şi Suyrovul 363. La aflarea veştii morţii
marelui cneaz Sviatololk II (1113) cumanii au pornit o campanie în Rusia
însă au fost opriţi şi înfrânţi de succesorul marelui cneaz, Vladimir
Monomahul, ajutat de Oleg Sviatoslavici364. După dispariţia lui Vladimir
Monomahul şi izbucnirea conflictelor interne în Rusia cumanii au fost
chemaţi în ajutor de diferiţi pretendenţi la tronul cnezial, în 1127-1128,
1135, 1136, iar în 1138-1139 s-au dedat la mari prădăciuni şi distrugeri.
360
361
362
363
364
91
În 1139-1140 hanii cumanilor au iniţiat demersuri pentru încheierea

păcii, după care, în 1144, l-au urmat pe cneazul Vsevold I Olegovici în
campania împotriva cneazului Haliciului, Vladimiriko365.
Din poziţiile de la nordul Dunării de Jos cumanii au întreprins o
campanie în Imperiul Bizantin, în anul 1114, după care, timp de 30 de
ani, încetează orice operaţiune contra bizantinilor. Această acalmie s-a
datorat probabil atât stipendiilor trimise de împărat cumanilor, cât mai
ales luptelor dintre ruşi şi cumani. În anul 1148 cumanii atacă Imperiul
Bizantin, iar împăratul Manuel I Comnenul, pentru a-şi înfrunta
adversarul, traversează Dunărea. În urma luptelor, un conducător cuman,
Lazăr, cade prizonier366. Tot în această perioadă anumite grupuri de
cumani din Balcani aveau rolul de a apăra ordinea internă ce fusese
perturbată de trecerea coloanelor celei de-a doua cruciade367.
Începând cu anul 1150 cumanii îşi redirecţionează atacurile spre
sudul Dunării, devastând cetăţile bizantine de pe acele meleaguri 368. În
1156-1157, aflând de o nouă invazie a cumanilor în imperiu, Manuel I
Comnenul s-a îndreptat asupra năvălitorilor care s-au retras imediat ce au
aflat de ştirea planurilor militare bizantine 369.
Implicarea cumanilor în disputele intercneziale din Rusia a cunoscut
o nouă amploare în a doua jumătate a secolului al XII-lea. Trupele
cumane, oscilând de o parte şi de alta a taberelor implicate, aveau un
singur obiectiv: jaful. În anul 1185 Igor Sviatoslovici, cneaz de
Novgorod-Seversk, porneşte într-o mare expediţie anticumană, care va fi
sortită eşecului. Campania va fi reluată în 1191. Spre începutul secolului
al XIII-lea Rusia Kieveană dispune de o centură fortificată în stepele
sudice, valul polivtzilor, după modelul celei iniţiate de Vladimir cel Sfânt
împotriva pecenegilor370.
Anul 1185 a avut implicaţii majore pentru istoria cumanilor. Revolta
Asăneştilor i-a implicat direct şi pe cumani în efervescenţa evenimentelor
istorice. Petru şi Asan s-au repliat la nord de Dunăre, de unde au solicitat
365
Spinei 1997, p. 247-248.
366
FHDR 3, Kinamos, p. 233-237.
367
Căzan 1990, p. 77.
368
FHDR 3, Choniates, p. 249-251.
369
FHDR 3, Kinamos, p. 237.
370
Spinei 1997, p. 256-257.
92
concursul cumanilor în lupta antibizantină. După retragerea lui Isaac II

Angelos, Petru şi Asan se întorc din Câmpiile Dunării, cu cavaleria
cumană, asupra garnizoanei slăbite de pe limes-ul dunărean371. Cu
ajutorul cumanilor, Asăneştii au prădat coasta Mării Negre, în jurul
cetăţii Agathopolis. Aceste atacuri repetate au grăbit campania basileului
Isaac II, din 1187, care cu greu a reuşit să alunge trupele vlaho-bulgaro-
cumane. În iarna anului 1187 basileul a ajuns în Serdica, iar trupele
rebele erau respinse la nord de Munţii Balcani. În primăvara anului 1188
campania este reluată, dar decurge greoi, împăratul obţinând numai
victorii minore. Atras de probleme interne, Isaac II predă comanda
campaniei generalilor săi, el urmând să se întoarcă la Constantinopol 372.
În anul 1190 Isaac II preia iniţiativa operaţiunilor militare împotriva
vlahilor şi bulgarilor, dar, în cele din urmă, împăratul a fost învins
datorită intervenţiei cumanilor. Trupele vlaho-bulgaro-cumane atacă
nordul Traciei, situaţia devenind critică pentru imperiu. Implicarea
cumanilor în conflictele din Balcani a dus la slăbirea poziţiilor din stepele
nord pontice. În anul 1187, un detaşament de tighii negre a prădat
poziţiile cumane din stânga Niprului, iar în 1190, alături de ruşi, au
prădat poziţiile cumane din întregul bazin al Niprului. Isaac II preia
iniţiativa în Balcani încă o dată, în anul 1195, fiind ajutat şi de regele
maghiar Bela al III-lea. Însă planurile împăratului sunt dejucate de fratele
său, Alexios, care îl detronează pe Isaac II şi opreşte campania din
Balcani373.
Implicarea directă a cumanilor în evenimentele din Peninsula
Balcanică a dus la modificarea geopoliticii sud-estului european, prin
sprijinul constant acordat noii formaţiuni politice, al doilea ţarat bulgar.
Din cauza neputinţei de a trata problemele balcanice de unul singur,
Alexios III a apelat la ajutorul lui Roman Mstislavici, cneaz al Halici-
Volîniei, pentru a ataca poziţiile nord-dunărene, ceea ce a fost o soluţie
de scurtă durată374.
Lipsa unei unităţi politice, larga distribuţie a ţinuturilor cumane,
precum şi implicarea lor în numeroase conflicte cu vecinii, i-a pus pe
371
372
FHDR 3, Choniates, p. 307-309; Skutariotes, p. 433; Efrem, p. 471-473.
373
374
FHDR 3, Choniates, p. 307-309; Skutariotes, p. 433; Efrem, p. 473.
93
cumani în situaţia de a fi vulnerabili în faţa unor şocuri externe mult mai

puternice, care se prefigurau pe harta istorică a secolului al XIII-lea.
Lovitura de graţie a venit din partea mongolilor, în anul 1222, iar după un
an de retragere din faţa inamicului cumanii se repliază pe râul Kalka, în
anul 1223, însă izbânda a fost de partea noilor veniţi, mongolii 375. Aceste
două confruntări dintre cumani şi mongoli au mai fost urmate de multe
altele, însă de fiecare dată mongolii au reuşit să-i învingă pe cumani, tot
mai obosiţi şi tot mai slăbiţi de campaniile militare. Secolul al XIII-lea
fiind secolul mongolilor, cumanii, ca o rotaţie istorică nescrisă, au intrat
sub supunerea acestora, ieşind de pe scena politicii vremii.
Cu siguranţă dintre marile grupuri de populaţii nomade care au
dominat imensele câmpii şi stepe ale Eurasiei niciunul nu a dispus de o
mare influenţă asupra spectrului etnico-demografic şi politic ca mongolii.
Evoluţia lor a reprezentat un model fără precedent, ca penetrabilitate şi
răspândire în întreaga istorie universală: a făcut ca pe parcusul unui secol
să cuprindă un teritoriu imens, delimitat de Oceanul Pacific la răsărit, de
cursul inferior al Dunării la vest, de taigaua Siberiei la nord şi de Golful
Persic şi munţii Himalayei la Sud.
În cadrul amalgamului de populaţii ce intrau în marea familie
mongolă în timp s-au diferenţiat mai multe triburi, fiecare având în grijă
un teritoriu propriu şi având trăsături specifice, ceea ce a impus o
departajare a lor prin terminologie. Iniţial, un singur trib era desemnat cu
numele de mongoli, iar mai târziu, în prima parte a secolului al XIII-lea,
acest etnonim a început să fie folosit şi de comunităţile înrudite.
Tribul mongolilor nomadizau în stânga râului Kerulen, deplasându-se
spre vest până la bazinul râului Onon şi versanţii muntelui Burqan
Qaldun. Mongolii sunt atestaţi pentru prima dată de un document chinez
– Chiu T’ang-shu – de la sfârşitul secolului al X-lea, dar care prezintă
evenimente petrecute cu două secole înainte, sub forma Mêng-wu sau
Mong-wa.
În documentele Evului Mediu, atât în cele europene, cât şi în cele
asiatice, se utilizau mai multe denumiri ce îi desemnau pe mongoli:
375
Spinei 1997, p. 279-281.
94
mongol, mungal, Mongali, Mongul, mogul, mangul, Moal, mogal, mogol,

mugal, Mugalioi etc.376.
În vecinătate existau şi alte triburi ce făceau parte din acelaşi neam.
La sud-est, pe malul drept al Kerulenului, erau răspândiţi tătarii. Aceştia
sunt menţionaţi pentru prima dată în anul 732 într-o inscripţie în rune
turcice. Cei care au denumit triburile de neam mongol prin apelativul de
tătari (Tatan), au fost chinezii, dar şi alte popoare asiatice. Cel care a
învins şi înglobat în confederaţia sa tribală pe tătari a fost Ginghis-Han,
în 1202. Astfel, nucleul alcătuit de mongoli a început să fie desemnat de
vecini cu numele celor din dreapta Kerulenului. Aşa se explică de ce în
Europa secolelor XIII-XIV migratorii asiatici au fost cunoscuţi sub
denumirea de tătari377.
Modul de trai şi sistemul economic diferenţiau clar cele două
neamuri. Una dintre ele era formată din comunităţile care locuiau în
păduri, cea de-a doua era reprezentată de cei care practicau nomadismul
ecvestru în stepe378.
La fel ca şi predecesorii lor din stepele euroasiatice, mongolii urmau
cu stricteţe perceptele nomadismului, pendulând, în funcţie de anotimp,
în căutarea terenurilor pentru păşunat.
Procesul de etnogeneză al mongolilor este unul greu de desluşit
pentru că înainte de propulsarea pe scena istoriei, în vremea lui Ginghis-
Han, existenţa lor a ieşit prea puţin în evidenţă datorită veşnicelor
frământări ale diverselor populaţii din stepe.
În ceea ce priveşte complexitatea structurilor organizatorice, stadiul
economic şi nivelul cultural triburile de mongoli se aflau în penumbra
uniunilor tribale turcice, iar influenţele reciproce şi-au pus amprenta pe
evoluţia lor ulterioară.
Conştientizând uriaşul lor potenţial militar, mongolii vor avea o
politică agresivă de supunere, pe seama vecinilor, chiar şi după
nominalizarea lui Ginghis-Han în anul 1206 ca suveran suprem în
Mongolia. În anul 1209 este înlăturat pericolul reprezentat de naimani,
merkizi şi uiguri. În anul 1211 se ia decizia de a ataca China, care în acel
moment era divizată în două mari state. În iarna dintre 1220 şi 1221 se
376
Spinei 1999, p. 321.
377
Spinei 1999, p. 321-322, 324.
95
pătrunde în regiunea caucaziană. Avansând în stepele ponto-caspice,

mongolii s-au îndreptat spre Crimeea, unde jefuiesc portul Sudak379.
Atracţia pentru întinsele terenuri care puteau fi utile pentru păşunat în
arealul ponto-caspic şi care ofereau condiţii favorabile modului de trai
nomad, explică raidul din anii 1220-1223 al grupului expediţionar condus
de Jebe şi Sübödai, a concentrat atenţia aristrocraţiei mongole asupra
spaţiului caucazian şi stepelor meridionale ale Europei Răsăritene.
Această ultimă campanie a fost văzută ca o măsură pregătitoare pentru
marea invazie ce urma a avea loc în jumătatea răsăriteană a Europei.
La kurultaiul din 1229, care propulsase la conducere pe Ögödai, se
luase decizia de a continua atacurile. Rând pe rând au loc ciocniri, în
1230 cu cumanii, în 1231-1232 cu bulgarii, ce consolidează poziţiile
mongolilor din stepele de la nordul Mării Caspice 380.
Decizia declanşării unei invazii de mare amploare asupra Europei de
Est s-a luat de către consiliul adunării generalilor kurultaiul din 1235381.
Obiectivele campaniei erau deosebit de ambiţioase şi erau de o anvergură
fără precedent pentru Evul Mediu. Conducerea operaţiunilor a fost
încredinţată de marele han Ögödai lui Batu, care avea să devină
principalul beneficiar al campaniei. Expediţia a beneficiat de o
organizare eficientă şi s-a desfăşurat pe parcursul a circa şapte ani – din
1236 până în 1242. A avut efecte devastatoare pentru sud-estul Europei.
Succesele campaniilor au avut urmări profunde nu numai în teritoriile
locuite de slavii răsăriteni, ci în toată Europa Răsăriteană. Rând pe rând
au fost înfrânte populaţiile din stepe – bulgarii de pe Volga, cumanii,
alanii, iar ca etapă finală a fost cucerită capitala Cnezatului kievean 382.
O nouă etapă a expediţiei mongolilor a reprezentat-o invazia Europei
Centrale. În iarna dintre anii 1240 şi 1241 armatele mongole îşi
concentreză eforturile în Rusia, asupra Cenezatului Halici-Volînia,
acţiune care premerge atacurilor asupra statelor din centrul continentului.
378
Spinei 1999, p. 324.
379
Spinei 1999, p. 370, 377.
380
Spinei 1999, p. 383.
381
Proiectul invaziei în estul Europei a fost amânat de mai multe ori. Vezi: Spinei 1999,
p. 383.
382
Spinei 1999, p. 381-395.
96
Vasta operaţiune vizează Polonia, apoi Moravia, Boemia provocând

distrugeri însemnate aşezărilor din aceste regiuni. Principalul obiectiv al
invaziei Europei Centrale a reprezentat-o Ungaria, unde au fost
concentrate efectivele cele mai numeroase. Unele operaţiuni au atins şi
teritoriile Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, zona centrală şi de vest a
Ţării Româneşti383.
Vestea despre ravagiile provocate de invazia mongolilor în Europa
Centrală a fost recepţionată în cancelariile occidentale cu destulă
detaşare. Pe când soarta Regatului ungar şi a zonelor învecinate era
complicată şi depindea de hotărârile lui Bahu-han, la 11 decembrie 1241
intervine moartea marelui han Ögödai în reşedinţa sa de la Karakorum.
Vestea decesului a dus la evacuarea Ungariei şi retragerea organizată,
mongolii având interesul să nu piardă nenumăratele bunuri acumulate în
urma jafurilor. În anul 1242 o parte a armatelor s-au întors prin Serbia şi
Bulgaria, pe la nord de munţii Balcani, şi trec în stânga Dunării, după ce
traversează Dobrogea. Retragerea hoardelor mongole prin Dobrogea este
atestată de o serie de descoperiri arheologice şi numismatice. În câteva
puncte importante de pe cursul Dunării şi din Dobrogea de Nord, precum
Silistra, Păcuiul lui Soare, Nufăru şi Isaccea–Noviodunum, au fost
identificate niveluri de incendiere şi urme de distrugere datate spre
mijlocul secolului la XIII-lea384. Se constată o întrerupere temporară a
circulaţiei monetare, iar în toată această perioadă a avut loc ascunderea
mai multor tezaure monetare (recuperate la Silistra şi zona oraşului
Isaccea385). Sistarea operaţiunilor ofensive nu a însemnat şi o abandonare
a cuceririlor făcute pe durata campaniei din 1236-1242. Batu Han
(1237/1242-1256) este cel care a „inventat” Hoarda Albastră, care mai
târziu a devenit Hoarda de Aur. Acestă denumire, atât de cunoscută în
literatura de specialitate din zilele noastre, a fost preluată din izvoarele
medievale ruseşti386.
383
Spinei 1999, p. 404-408, vezi nota 264 şi 267, 268.
384
Cercetările arheologice de la cetatea Isaccea [Noviodunum] au documentat un nivel
de distrugere ce poate fi atribuit marii invazii din 1242.
385
Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 98. Lipsa de la Nufăru a monedelor emise după
anul 1241 a dus la presupunerea că locuirea în zonă a încetat după campania din 1241-
1242. Oberländer-Târnoveanu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 260.
386
Spinei 1999, p. 429, 431.
97
Cu toate că evoluţia teritoriului din nordul Dobrogei în perioada

1241-1261 nu este pe deplin clară, există o serie de indicii care exclud
ipoteza unui control direct al Hoardei de Aur în acestă regiune,
sugerându-se că era parte tributară hanilor de la Saray387. Existenţa unei
dominaţii asupra regiunii din nordul Dobrogei este probată de o hartă din
1320-1321 care prezintă Cetatea Albă aproape de gurile Dunării, cu un
drapel cu tamga, simbol al autorităţii gingishanide388. Ceva mai târziu, în
1330 sau 1331, Ibn Battuta, care a traversat nordul Dobrogei, scrie că:
„oraşul Baba–Saltîk este cel mai depărtat oraş care aparţine tătarilor389;
între acest oraş şi începutul imperiului grecilor sunt 18 zile de mers
printr-un pustiu, cu totul lipsit de locuitori” 390.
Ţinutul de la gurile Dunării a rămas atractiv pentru mongoli pentru
că ofereau condiţii adecvate păstoritului nomad, dar şi datorită faptului că
reprezenta un punct strategic extrem de util în exercitarea controlului
politico-militar asupra nord-estului Peninsulei Balcanice. În ultimul
deceniu al secolului al XIII-lea ambiţiosul tümen-noian Nogai, care se
desprinde de sub autoritatea hanilor de la Sarai, îşi stabileşte capitala la
Saqci (Isaccea), locul unde se afla cel mai important vad de trecere din
Moldova spre nordul Dobrogei şi care deschide calea spre Balcani.
Dominaţia la nordul gurilor Dunării şi dorinţa de a exploata potenţialul
economic al zonei, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, i-au
determinat pe mongoli să întemeieze aşezări cu caracter urban – Orheiul
Vechi şi Costeşti. Intensa circulaţie monetară din nordul Dobrogei, din
sud-estul Moldovei şi exemplarele provenite din unele aşezări ale
Hoardei de Aur, indică interesul tătarilor în a stimula exploatarea
resurselor comerciale ale regiunii de la gurile Dunării 391.
Pentru zona de nord a Dobrogei, cercetările arheologice de la
Tulcea392, Revărsarea–Tichileşti393, Enisala394, Nufăru395, descoperirile
387
Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 99.
388
Dumitriu-Snagov 1996, p. 199, nr. 107.
389
Călătorul arab foloseste denumirea de turci pentru populaţia tătară. Călători 1, p. 5,
n. 6.
390
Călători 1, p. 5.
391
Spinei 1999, p. 439; Spinei 1994a, p. 209-211; Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 93;
pentru o altă opinie în legătură cu monedele emise la Saqci, vezi: Nicolae, Costin
2003, p. 175-187.
392
Mănucu-Adameşteanu 1983, p. 453, fig. 10/6.
98
întâmplătoare de la Jurilovca, Slava Rusă, Babadag 396 şi Isaccea397 au

scos la iveală fragmente ceramice de culoare gălbuie, roşiatică sau
cenuşie, decorate cu rotiţa, tipice culturii materiale a Hoardei de Aur din
secolele XIII-XIV. Instalarea şi controlul exercitat de Hoarda de Aur
asupra zonei de la gurile Dunării au fost, cu siguranţă, unele complexe,
cu etape diferite, marcate într-o manieră schematică, pe baza surselor
literare şi cartografice. Descoperirile monetare reprezintă, pentru moment,
principala sursă de informaţii istorice privind prezenţa tătarilor,
evenimentele politice şi evoluţia socio-economică a zonei de la gurile
Dunării în perioada cât aceasta a fost controlată de Hoarda de Aur 398.
Zona de la gurile Dunării apare ca teritoriu anexat Hoardei de Aur.
Tătarii au avut în vedere rolul strategic al regiunii, dar mai ales rolul
economic tot mai pronunţat după anii 1280-1281399. A existat o coabitare
între instituţiile administrative specifice Hoardei şi populaţia locală de rit
ortodox şi vorbitoare de limbă greacă400, grupurile de negustori genovezi
prezente în regiune.
În zona de nord a Dobrogei, în cursul luptelor din interiorul Hoardei
de Aur (după 1352-1359) a apărut guvernarea unui princeps Dimitrie,
tătar la origine, care juca şi rolul de protector al oraşelor de la Dunăre401.
393
Simion 1998, p. 231-238.
394
Baraschi 1991, p. 145; Iosipescu, Iosipescu 2004, p. 315.
395
396
Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 67-68, n. 2. În colecţia Muzeului de Arheologie şi
Istorie din cadrul ICEM Tulcea, am identificat materialele descoperite la Tulcea şi
Slava Rusă.
397
Material inedit.
398
Din păcate, şi materialul numismatic naşte unele discuţii contradictorii şi este departe
de a clarifica existenţa unei monetării la gurile Dunării la sfârşitul secolului al XIII-lea.
Târnoveanu 1985, p. 585-590; Oberländer-Târnoveanu 1993, p. 291-304; Oberländer-
Târnoveanu 1995-1995, p.191-214; Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 93-128; Nicolae,
Costin 2003, p. 175-187 şi referirile la istoriografia rusă.
399
400
Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu 1981, p.99; Oberländer-Târnoveanu
1997, p. 108. Autorul face o paralelă între Crimeea şi Dobrogea, pentru înţelegerea
mecanismelor sub care a funcţionat zona de la gurile Dunării în secolele XIII-XIV.
401
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 196; DID 3, p. 351. „Ţara lui Demetrius princeps
Tartarorum“ trebuia să cuprindă sudul Moldovei şi nordul Dobrogei, iar reşedinţa este
bănuită a se fi aflat la Cetatea Albă. Iorga 1982, p. 457; Cihodaru 1984, p. 229;
Giurescu 1997, p. 210-211; Papacostea 1999, 117; sau la Orheiul Vechi. Spinei
1994, p. 326. Mai nou, se acreditează ideea că cetatea de la Enisala a aparţinut
99
Dimitrie tartarorum era recunoscut de genovezi, cei care au beneficiat de

intensul trafic comercial de la gurile Dunării 402. Acest principe dispare în
condiţii necunoscute, probabil după anul 1368, când există ultima
menţiune despre el403.
În secolul al XIV-lea, izvoarele literare nu mai fac referire la
prezenţa sau controlul de către tătari a zonei de nord a Dobrogei.
Singurele documente sunt monedele Hoardei de Aur, care se pare că, în a
doua jumătate a secolului al XIV-lea, nu mai apar în regiune.
D. Al doilea ţarat bulgar – Asăneştii

Desfiinţarea primului ţarat bulgar în 1018 de către împăratul bizantin
Vasile II Bulgaroctonul a instaurat stăpânirea bizantină în întregul spaţiu
balcanic, până la gurile Dunării, împărţită, în două theme: a Bulgariei
(katepanat, ducat), în sud şi sud-vest, şi Paristrion sau Paradunavon, ce
reprezenta ţinuturile dinspre Dunăre, în nord şi nord-est, cu reşedinţa
strategului aflat în fruntea ei la Dristra404. La sudul Dunării, răscoalele
împotriva stăpânirii bizantine vor continua şi după această dată. Astfel, în
1074, oraşele de la Dunăre, în frunte cu Silistra, s-au răsculat în
înţelegere cu pecenegii. Revenirea la normalitate a venit odată cu urcarea
pe tron a împăratului Nichifor III Botaneiates, în 1078. Se pare, că în decurs
de câţiva ani, Dobrogea a format o „unitate politică independentă” de
„seniorului Dimitrie”. Iosipescu, Iosipescu 2004, p. 315. Se mai precizează că:

„…elementul hotărâtor este moneda descoperită în cetatea de la Ienisala, cu sigla
DMT-er pe avers şi crucea pe revers. Modalităţile circulaţiei mărunte de aramă,
precum acesta, indică proximitatea emitentului”. Nu credem că cetatea de la Enisala a
fost „produsul monumental” al „seniorului Dimitrie” şi optăm pentru ipoteza
localizării lui Demetrios în zona de sud a Moldovei, zonă care dădea posibilatea de a
controla şi zona de nord a Dobrogei.
402
Genovezii erau cei care aduceau în regiune mari cantităţi de mărfuri. Astfel, la 1281,
Gabriele de Predano consemnează în registrele sale că se aduceau ţesături, ceramică
fină, podoabe, mirodenii, vinuri etc., pentru a lua în schimb cereale, animale, piei,
peşte sărat, icre, ceară, robi, sare etc. Intensa circulaţie monetară ne demonstrează
existenţa unei economii puternice, mai ales că în Dobrogea s-au descoperit monede
emise de domnitorii Ţării Româneşti, Vladislav Vlaicu, Radu I, Dan I, care încep să
înlocuiască „perperul” bizantin. Au mai fost descoperite monede moldoveneşti de la
Petru Muşat, dar şi monedă sârbescă, bosniacă, veneţiană etc. Rădulescu, Bitoleanu
1998, p. 198; DID 3, p. 354.
403
DID 3, p. 351.
404
Bica 2003, p. 71.
100
Imperiul Bizantin405. În anul următor, în 1079, are loc răscoala

bogumililor, care afectează întreaga regiune balcanică şi chiar mai
departe în Sud, spre Marea Egee.
În sfârşit, în Balcani îşi fac apariţia şi armatele occidentale, care
reprezentau o altă ameninţare la integritatea Imperiului bizantin. La 1084,
normanzii debarcă pe litoralul adriatic şi se îndreaptă spre Salonic,
jefuind Macedonia. În 1096 şi 1147 oştile cruciadei întâia şi a doua
străbat Balcanii în drum spre Locurile Sfinte, jefuind şi tratând populaţia
ortodoxă drept schismatică sau chiar eretică, după ruptura religioasă din
anul 1054, dintre Constantinopol şi Roma.
Acestea au fost premizele marii răscoale a anului 1185 din Munţii
Haemus (Balcani, Stara Planina), care a pus capăt stăpânirii bizantine în
Bulgaria şi a prilejuit întemeierea celui de-al doilea stat bulgar sau vlaho-
bulgar406.
În cadrul socio-politic de la sfârşitul secolului al XII-lea, cumanii şi
vlahii aveau să joace roluri importante pe arena istorică de la Dunărea de
Jos. Criza societăţii şi statului bizantin, nemulţumirile populaţiei locale,
presiunile la care erau supuşi adepţii sectarismului bogumilic, toate
dezlănţuie una dintre cele mai mari răscoale din spaţiul balcanic. La
acestea participă între anii 1186-1187 vlahii şi bulgarii din sudul Dunării,
având un ajutor de la populaţia locală şi de la cumanii din nord. În
fruntea lor se aflau fraţii Petru şi Asan407, pe care Niketas Choniates îi
prezintă ca fiind vlahi de neam408. Cronicarul, care a fost contemporan şi
chiar participant la campaniile împotriva lor, în calitate de secretar şi
consilier al împăratului Isac II Anghelos, consemnează că în toamna
anului 1185 „au deslănţuit o răscoală violentă” populaţiile de pe
„Muntele Haemus care înainte se numeau misieni, iar acum se cheamă
405
Rezachevici 1998, p. 301
406
Denumire datorată participării masive a vlahilor, din care făcea parte şi dinastia
Asăneştilor.
407
În cronicile bizantine apar şi sub forma grecească Asan.
408
Pentru problema participării vlahilor de la sud de Dunăre la restaurarea ţaratului
bulgar vezi: Tanaşoca 1989, p. 153-181; Sănescu 1989, p. 11-18; Brezeanu 1989,
p. 42-67.
101
vlahi409. Aceştia, încredinţaţi de inaccesibilitatea ţinutului (în care

locuiau) şi bizuindu-se pe fortăreţele (lor) care sunt foarte numeroase şi
ridicate pe stânci abrupte, s-au sumeţit şi altădată împotriva romeilor …
şi erau izvoditori ai nenorocirii şi agitatori ai întregului neam, unul Petru
şi (cu) Asan, de acelaşi neam şi obârşie”410.
Vlahii din Munţii Haemus sau cei din regiunea cuprinsă între lanţul
muntos şi Dunăre sunt destul de bine cunoscuţi până la această dată411.
Aceştia erau urmaşii populaţiei romanice din fosta provincie Moesia,
care rezistase până atunci slavizării, locuind o „Vlahie” aflată în nord-
vestul Bulgariei actuale412.
Venirea la domnie a lui Isac II Anghelos, noile impozite impuse de
noul împărat au reprezentat o altă cauză pentru revolta din 1185. Dările
fiind impuse mai cu seamă pe animale, au provocat nemulţumirea
păstorilor vlahi. Cei care erau aşezaţi în Munţii Haemus au trimis o
delegaţie la Constantinopol, condusă de fraţii Petru (zis şi Theodor) şi
Asen (denumit şi Bielgun – cojoc alb), care erau mandataţi printe altele,
să ceară o proprietate militară (pronoia) în munţi, care în realitate era o
cerere de intrare în noua armată creată de Comneni 413. Refuzul brutal şi
tratamentul aplicat de membrii suitei lui Isaac II provoacă reacţia
imediată a celor doi fraţi, ridică la luptă pe vlahi, la care se asociază şi
bulgarii din regiune. Răscoala declanşată la Târnovo cuprinde rapid
Bulgaria de Nord şi se extinde rapid spre thema Paristrion. După primele
succese, Petru, cel mai mare dintre fraţi, se proclamă ţar, se încoronează
şi adoptă încălţămintea de culoare roşie414.
În vara anului 1186 Isac II Anghelos întreprinde o expediţie la nord
de Balcani, contra răsculaţilor pe care îi înfrânge, dar nu lasă garnizoane
în teritoriile cucerite de la aceştia. Petru şi Asan s-au refugiat la nordul
409
Vlahii au fost cei care au iniţiat mişcările din Balcani şi tot ei apar în miezul
evenimentelor ce au loc la hotarul dintre secolele XII-XIII. Ei au antrenat în mişcarea
lor pe bulgari şi pe aliaţii de la nord de Dunăre, cumanii. Brezeanu 1989, p. 42.
410
FHDR 3, p. 254-255, 282-283; Principalele izvoare ce se referă la mişcarea
Asăneştilor şi la apariţia celui de al doilea ţarat bulgar, vezi Tanaşoca 1989, p. 155,
n. 3; Brezeanu 1989, p. 37-67; DID 3, p. 339.
411
Vlahii sunt „barbarii din muntele Haemus, care mai înainte se numeau misieni, iar
acum se cheamă vlahi”. Brezeanu 1989, p. 42, n. 21.
412
Pentru vlahiile balcanice, vezi: Stănescu 1989, p. 21-23.
413
Brezeanu 2007, p. 289.
414
Rezachevici 1998, p. 305; Brezeanu 2007, p. 289.
102
Dunării, cerând ajutor de la cumanii care controlau această zonă. Reveniţi

cu sprijin cuman, cei doi fraţi redobâdesc stăpânirea asupra fostei theme
Paristrion, exceptând litoralul pontic şi Munţii Haemus, pe care izvoarele
vremii îl numesc „Vlahia”. Luptele vor continua în anul următor, spre
Macedonia şi Tracia, dar fără succes pentru Isaac II, care este înfrânt şi
obligat să recunoască armistiţiul din anul 1188, după ce conducătorii
noului ţarat acceptă să dea ca ostatici la Constantinopol pe Ioniţă, fratele
cel mic al celor două căpetenii, şi pe soţia lui Asan. În fapt, imperiul
recunoaşte noua realitate politică dintre Dunăre şi Balcani415. Încheierea
ostilităţilor cu bizantinii permite noului stat să se organizeze, stabilind
centrul său de putere la Târnovo, în mijlocul Munţilor Haemus.
Un an mai târziu, în anul 1189, oastea germană a celei de-a treia
cruciade traversează Balcanii, în frunte cu împăratul german Frederic
Barbarossa. Solii lui Petru fac o propunere de alianţă împăratului pentru
cucerirea Constantinopolului.
În anul 1190 Isaac II Anghelos face o nouă încercare (a patra) să
atace capitala Asenilor, în timp ce Bella III intervine şi el în sprijinul
împăratului (martie 1195), dar în tabără basileul este detronat şi orbit de
fratele său, Alexios. În loc să continue campania, noul împărat duce
tratative cu Petru şi Asan (mai 1195), eşuate însă din cauza pretenţiilor
exagerate ale vlaho-bulgarilor. Acest moment este urmat de marea
contraofensivă a lui Asan asupra regiunii Strymon, din Macedonia
meridională, încheiată cu o mare victorie şi cu luarea ca prizonier a
sebastocratorului Isaac Comnenul, ginerele împăratului, la sfârşitul
anului 1195 şi începutul anului 1196.
Învins în luptă, Alexios III Anghelos se foloseşte de principala armă
a diplomaţiei bizantine, banii, pentru a lovi adversarii săi. Asan, care
avea rolul principal la conducerea statului, a fost asasinat de o rudă,
Ivancu, care se refugiază la Constantinopol416. În anul următor, Petru,
revenit la tron după moartea lui Asan, cade şi el victimă, iar în fruntea
statului cu capitala la Târnovo vine Ioniţă (1197-1207). Acesta a moştenit
o situaţie oarecum dificilă: în pofida victoriilor asupra bizantinilor417,
415
Rezachevici 1998, p. 306; Brezeanu 2007, p. 289; DID 3, p. 340.
416
Rezachevici 1998, p. 307; Brezeanu 2005, p. 240; DID 3, 340-342.
417
În ultimii ani ai domniei lui Alexios, Ioniţă reuşeşte să cucerească teritoriile de pe
malul mării, în frunte cu Constanteia şi Varna. Rezachevici 1998, p. 240-241.
103
Statul în fruntea căruia se afla nu era recunoscut pe plan internaţional,

Ioniţă fiind doar un „conducător” atât al răzvrătiţilor vlahi, cât şi bulgari.
Cu el începe transformarea statului vlaho-bulgar al Asăneştilor în cel
de-al doilea ţarat bulgar, ceea ce va implica şi o „bulgarizare” a statului
de la sud de Dunăre.
În vremea lui Ioniţă Caloian statul avea să se întindă de la Dunăre
până la Mariţa inferioară şi de la portul Agatopol până la Vardarul
superior, în Macedonia. În ceea ce priveşte Dobrogea şi partea sa de
nord, aceasta se pare că nu a intrat în componenţa statului vlaho-bulgar,
dar putea depinde de acesta în perioada de afirmare a autorităţii centrale a
ţarilor418.
Negocierile îndelungate purtate de Ioniţă, în corespondenţa sa cu
papa Innocenţiu III (1199-1204), sugerează un răspuns mai degrabă
negativ în ceea ce priveşte recunoaşterea noului ţarat. De asemenea, noul
ţar cerea pontifului roman recunoaşterea bisericii sale ca patriarhie şi
titlul imperial, cereri pe care Roma nu le putea accepta. Abia după
cruciada a IV-a, Innocenţiu III îi acordă numai titlul de „rege al
bulgarilor şi vlahilor”, ceea ce însemna o recunoaştere pentru noul
stat419. Acceptând la început noua titulatură, Ioniţă se adresează papei
să-i recunoască titlul de împărat. Spre aceasta era îndemnat şi de
contestarea autorită ii sale de către Baldovin de Flandra, noul împărat
latin al Constantinopolului instalat de armatele cruciadei a patra pe tronul
basileilor. Noul imperiu latin de răsărit nu recunoştea stăpânirea lui Ioniţă
asupra unor teritorii care aparţinuseră Imperiului Bizantin, a cărui
moştenire o preluaseră din 1204 cruciaţii occidentali420. Dar „regele la
întreaga Bulgarie şi Vlahie” – aşa cum îl numesc izvoarele latine –
răspunde astfel: „Eu am mai multe drepturi asupra acestui pământ decât
voi asupra Constinopolului: eu n-am făcut decât să recapăt ceea ce
strămoşii mei au posedat odinioară. Voi aţi năpădit într-o cetate şi într-un
imperiu în care nu aveţi niciun drept. De altfel, eu deţin în mod legal
418
DID 3, p. 342.
419
Încoronarea lui Ioniţă ca „rege” – atât a admis papa Inocenţiu III. Abia în 1204 noul
„rege” este investit cu steagul papal, cu cheile Sf. Petru, cu coroană şi sceptru. Ca „roi
de Blaquie”, el a avut o stemă, descrisă într-un armorial francez („Wijnbergen”).
Rezachevici 1998, p. 308; DID 3, p. 342-343.
104
coroana din mâna pontifului suveran, în timp ce acela care se intitula

basileus de Constantinopol n-a făcut decât să o uzurpe pe a sa. Prin
urmare, imperiul mai degrabă trebuie să-mi revină mie decât lui. Eu pot
să combat cu încredere, sub baniera şi cheile Sf. Petru, pe aceşti latini
care poartă cruci false pe umeri. Ei m-au provocat: eu am fost obligat să
mă apar. Dumnezeu mi-a dat o victorie nesperată …”421
În anul 1205 Ioniţă, cu oastea sa de vlahi, bulgari şi cumani de la
nord de Dunăre, asediază oraşul apărat de cruciaţi, care îl pierd şi pe
împăratul Baldovin. Niketas Choniates relatează că: „a căzut floarea
trupelor latine şi cei mai vestiţi luptători ai lor cu lancea” 422.
În plină glorie, înainte de a-şi fi realizat planul de cucerire a
Constantinopolului, Ioniţă Caloian este ucis în asediul Salonicului, în
octombrie 1207.
După moartea lui Ioniţă tradiţia politică a primului ţarat bulgar este
adoptată treptat de urmaşii săi, în locul celei imperiale bizantine. În
vremea lui Borilă (1207-1218), urmaş la tronul Asăneştilor, deşi este
sprijinit de „vlahi şi cumani”, ţaratul cunoaşte un moment de regres423.
Cu Ioan Asen II (1218-1241) se inaugurează cea mai lungă domnie
din vremea Aseneştilor şi apariţia oficial pe scena istoriei a celui de al
doilea ţarat bulgar424.
În secolele XIII-XIV în evoluţia raporturilor acestuia cu Imperiul
Bizantin se înregistrează mai multe etape. O primă etapă acoperă perioada
cuceririlor latine în Balcani şi a rezistenţei greceşti425. Ţaratul bulgar are
relaţii directe cu statele greceşti din Niceea şi Thesalonic, dar este şi direct
implicat în lupta pentru Constantinopol426.
420
Suveranul de la Târnovo îşi extinsese, înainte de 1204, stăpânirile sale în Macedonia
şi chiar pe litoralul pontic. Rezachevici 1998, p. 309; DID 3, p. 342.
421
DID 3, p. 342, n. 18.
422
FHDR 3, p. 316-317.
423
DID 3, p. 343.
424
Ioan Asen II nu a mai fost „rege catolic al Vlahiei şi Bulgariei”, ci „ţar al bulgarilor
şi al grecilor”. Aceasta face uitată legătura cu Roma a înaintaşilor săi şi se orientează
spre Imperiul Bulgar, de limbă şi cultură slavă, bazat pe biserica ortodoxă.
425
Brezeanu 2005, p. 273-274.
426
Ţarul de la Târnovo relua o idee mai veche a ţarului Simeon. În primii ani de
domnie, Ioan Asen II a întreţinut relaţii cordiale cu regatul maghiar şi bune relaţii de
colaborare cu Imperiul latin de Răsărit.
105
Ţarul „bulgarilor şi al rhomeilor” devine arbitrul scenei balcanice 427

şi rivalul celor două imperii greceşti care vizau vechea capitală.
Confruntarea decisivă, care consfinţeşte rolul lui Ioan Asen II în Balcani,
are loc la Clocotniţa (1230)428, după care se include în statul Tracia şi
Macedonia429. Imperiul lui Ioan Asen II se întindea astfel de la Marea
Neagră până la ţărmul Mării Adriatice, la Durazzo430. Pe plan intern,
beneficiind şi de peste un deceniu de pace, Ioan Asen II a întărit puterea
centrală, controlul acesteia, dar, cel mai important, a sprijinit comerţul,
fiind cel dintâi ţar care a bătut monedă431. Pe plan extern, pentru a-şi
atinge obiectivul din sud – cucerirea Constantinopolului –, trebuia să îşi
consolideze stăpânirea din nord, de unde se aştepta să fie atacat de regele
maghiar432. A murit în plină glorie, în anul 1241, ca stăpân al celui mai
întins imperiu din Balcani, sub lovitura grea primită de ţarat din partea
invaziei mongolo-tătare.
Revenirea imperialilor în capitala de pe malurile Bosforului
inaugurează o nouă etapă în relaţiile bizantino-bulgare, pe fondul
activării politicii lui Mihail Paleologul în Balcani.
Timp de patru decenii urmează o perioadă de decădere a dinastiei
Aseneştilor, sub dominaţia Hoardei de Aur433. Fii lui Ioan Asen II:
Căliman (Coloman) I (1241-1246) şi Mihail Asen (1246-1257) nu
reuşesc să controleze anarhia internă, luptele între grupările aristrocraţiei
locale, şi nici pierderea unor întinse teritorii la sud de Rodopi, Tracia şi
427
Ioan Asen II în linia tradiţiei lăsată de Simeon, trece la ofensivă pe scară largă în
Balcani devenind principalul jucător pe scena politică. El se proclamă „întru Hristos
Dumnezeu credincios ţar şi autocrator al bulgarilor şi romanilor”, bate monedă de aur
şi creează la Târnovo cu demnităţi inspirate din aparatul administrativ bizantin, în
frunte cu despoţi, sebastocratori şi caesari. Brezeanu 2007, p. 333.
428
În inscripţia pusă în biserica celor 40 de martiri de la Târnovo, care comemorează
biruinţa sa din 1230, se preciza că stăpânirile latinilor de la Constantinopol şi din
împrejurimile acestuia să i se supună: „pentru că ele nu au un alt ţar în afara mea şi
pentru că ele nu există decât graţie mie”. Rezachevici 1998, p. 314.
429
430
DID 3, p. 344.
431
432
Ţarul a renunţat la ideea unirii cu Roma şi restabileşte ortodoxia, ceea ce produsese
îngrijorarea papei. La îndemnul papei, regele Ungariei Bela IV se pregătea în 1238 să
întreprindă o expediţie împotriva lui Ioan Asen II. Invazia tătarilor a întrerupt
ostilităţile. DID 3, p. 344-345.
433
Rezachevici 1998, p. 317.
106
ţărmul egeean, cucerite de împăratul Ioan III Vatatzes (1222-1254). Prin

pacea încheiată în anul 1256 cu noul împărat de la Niceea, Theodor
Lascaris, Mihail Asen este nevoit să accepte hotarele impuse de
predecesorul acestuia434. După Mihail, tronul este ocupat de vărul său,
Căliman II (1256-1257), care la puţin timp după urcarea pe tron a fost
alungat şi ucis. Odată cu scurta domnie a lui Căliman II s-a stins linia
dinastică a Aseneştilor435.
Mihail Paleologul, cel care uzurpă puterea Lascarizilor, se afla în
relaţii tensionate cu Constantin Tich, în special datorită politicii
expansioniste care se soldează cu cucerirea porturilor antice Anchialos şi
Mesembria (1262). Sfârşitul domniei lui Tich, în urma unei revolte, şi
venirea pe tron a lui Ivailo (1277) inaugurează o perioadă de 15 ani de
criză în care opt ţari s-au succedat la tron.
Criza politică este stopată de venirea la tron a lui Theodor Sviatoslav
(1300-1322) care este ultima personalitate din istoria celui de-al doilea
ţarat bulgar. Acesta recucereşte teritorii din Tracia şi cele două oraşe
pontice (1307). După moartea lui declinul statului bulgar este ireversibil,
agravat de fărâmiţarea politică şi de pierderile teritoriale în detrimentul
celuilalt competitor din Balcani, Serbia, care se afla la apogeul puterii
sale436. Ambele state slave de la sud de Dunăre se amestecă în războaiele
civile ce se desfăşoară la Constantinopol. Serbia reuşeşte să îşi extindă
teritoriile în dauna bizantinilor şi bulgarilor. Se ajunge la o alianţă a celor
două state; în confruntarea de la Velbužd (iulie 1300), aliaţii de
conjunctură sunt zdrobiţi de sârbi iar ţarul Mihail Şişman cade în luptă.
Noul ţar, Ioan Alexandru (1331-1371)437, intervine în cel de-al doilea
război civil de la Constantinopol şi reuşeşte să cucerească bazinul
superior al fluviului Mariţa, cu cetăţile Philippopolis şi Stenimachos
(1343).
În a doua perioadă a domniei lui Ioan Alexandru, criza ţaratului se
adânceşte şi mai mult, fapt ce se manifestă şi prin desprinderea unor
434
DID 3, p. 345.
435
DID 3, p. 345.
436
437
Ioan Alexandru încearcă să reînvie tradiţia politică a înaintaşilor săi Simeon şi Ioan
Asen II. Miniaturi din manuscrisele vremii îl înfăţişează cu toate însemnele puterii şi
107
principate independente, unul spre ţărmul mării – sub conducerea lui

Balica şi apoi Dobrotiţă, celălalt la Vidin. Ţaratul bulgar pierde tot mai
mult statutul de principal jucător în relaţiile internaţionale şi devine
obiectiv al ambiţiilor expansioniste ale Serbiei şi apoi ale turcilor otomani.
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, micile ţarate bulgare nu pot
opune rezistenţă avansării rapide a otomanilor şi dispar unul după altul:
mai întâi cade ţaratul de la Târnovo, apoi ţaratul de Vidin (în toamna
anului 1396). Astfel, cel de-al doilea ţarat bulgar înceta să mai existe.
Unul dintre obiectivele Asăneştilor era să creeze, aşa cum o arată şi
titlurile purtate de întemeitorii ei, o monarhie vlaho-bulgară cu capitala la
Constantinopol. Dar acest ideal nu s-a realizat în cele două secole în care
ţarii celui de-al doilea stat bulgar au făcut eforturi susţinute pentru
realizarea acestui deziderat.
E. Formaţiunile politice locale

Evoluţia populaţiei din teritoriul cupris între Dunăre şi Mare,
Dobrogea, este una firească, care implica o organizare administrativă şi
apariţia unor conducători ce puteau controla regiunea.
Un document important pentru subiectul de faţă este inscripţia slavă
de la Mircea Vodă, jud. Constanţa, din anul 943 (6451). Aceasta a fost
descoperită întâmplător, în 1950, în timpul lucrărilor la canalul Dunăre-
Marea Neagră, printre ruinele castrului nr. VIII (Gr. Tocilescu) = XX
(G. Schuchhardt) al valului de piatră.
Inscripţia este adâncită pe una dintre cele două feţe ale blocului de
cretă. Posibil ca blocul să fi făcut parte dintr-o construcţie ridicată în anul
943, când a fost scrijelită şi inscripţia438.
În traducere, textul inscripţiei spune: …………………….
Împotriva grecilor.
În anul 6451,
În timpul lui Dimitrie
Jupan ………………439.
simbolurile unui basileu universal, flancat de Hristos şi de Ioan Botezătorul. Brezeanu

2007, p. 333.
438
Blocul are dimensiunile de 0,60 x 0,31 x 0,18 m şi a fost refolosit la zidul castrului.
DID 3, p. 64, 112; Rădulescu, Bitoleanu, p. 185.
108
Termenul de jupan reprezenta un titlu feudal protobulgar care s-a

răspândit la slavii sud-dunăreni, ajungând mai târziu şi în limba română.
Inscripţia descoperită la Mircea Vodă pare să fi fost pusă într-o aşezare
unde exista un centru militar, a cărui comandă era încredinţată lui
Dimitrie jupan, un conducător local. Posibil ca Dimitrie să fi exercitat
autoritatea asupra unui teritoriu, sau chiar formaţiuni politice, din sudul
Dobrogei unde, sub influenţa sau chiar sub stăpânirea statului bulgar, vor
mai apărea şi alte căpetenii ce purtau acest titlu440.
Prin dispariţia dinastiei macedonene (1056) Imperiul cunoaşte o
perioadă de decădere datorată problemelor interne şi atacurilor
permanente efectuate de pecenegi, uzi şi cumani441. Criza socială şi
economică internă, care începuse sub urmaşii lui Vasile al II-lea, s-a
adâncit, iar presiunea crescută a migratorilor la frontiere a dus la
pierderea pentru totdeauna a părţii de răsărit a Asiei Mici, a Armeniei şi a
ultimelor teritorii pe care imperiul le mai deţinea în Italia442.
În intervalul de timp cuprins între anii 1056 şi 1081, când a venit la
conducerea Imperiului Alexios I Comnenul, nu mai puţin de șase
împăraţi s-au succedat la Constantinopol: Mihail al VI-lea (1056-1057),
Isaac I Comnenul (1057-1059), Constantin al X-lea (1059-1067), Roman
al IV-lea Diogene (1068-1071), Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078) şi
Nicefor al III-lea Botaneiates (1078-1081).
În primăvara anului 1081, când Botaneiates este obligat să abdice în
favoarea tânărului Alexios I Comnenul (1081-1118), situaţia themei
Paristrion era destul de gravă. Noul împărat este nevoit să poarte lupte
grele cu pecenegii şi cumanii, la care se adaugă şi alte căpetenii
rebele443. Ana Comnena, fiica împăratului, a consemnat aceste lupte care
s-au întins din Paristrion până în Thracia şi Marea Egee444.
439
Probabil textul are legătură cu expediţiile din 943 ale maghiarilor, pecenegilor şi ale
unor triburi slavo-ruse la sud de Dunăre, despre care fac referire unele dintre izvoarele
vremii. DID 3, p. 69, n. 134.
440
DID 3, p. 69.
441
DID 3, p. 131-132.
442
DID 3, p. 135.
443
DID 3, p. 138.
444
Bănescu 1946, p. 26-27
109
Descriind situaţia de la Dunăre, aşa cum se prezenta pe la anul 1086,

Ana Comnena înregistra următoarea situaţie, ce a dat naştere unor
discuţii aprinse între istorici:
„Un oarecare neam scitic jefuit zilnic de sauromaţi, părăsindu-şi
locuinţele, a coborât către Dunăre. Iar cum era nevoie să intre în
înţelegere cu cei care locuiau în regiunea Dunării, toţi fiind de aceeaşi
părere, au dus tratative cu şefii acestora, şi anume cu Tatu, numit şi
Chalis, cu Sesthlav şi Satzas (căci trebuie să amintesc şi numele celor
mai de seamă bărba i dintre ei, deşi corpul povestirii mele se murdăreşte
cu aceştia), unul dintre ei stăpânind Dristra (Silistra), iar ceilalţi Vicina445
şi celelalte (oraşe, ţinuturi etc.). Deci, după ce s-au înţeles cu aceștia,
trecând de atunci încolo fără teamă Dunărea, prădau regiunea situată de-a
lungul ei şi s-au făcut stăpâni şi pe câteva cetăţi. După aceea, având
oarecare linişte şi făcând arături, au semănat mei şi grâu”446.
N. Iorga, către sfârşitul Primului Război Mondial, amintea şi de
existenţa unor „voievodate româneşti”447 la Dunărea de Jos, în a doua
jumătate a secolului al XI-lea, sub comanda lui Tatos şi a rudelor sale
Hali, Sacia, Sethslav şi Solomon448. Istoricul român este unul dintre cei
care s-au aplecat asupra şi au studiat pasajul din Alexiada şi care a emis o
teorie în legătură cu aceste căpetenii ale oraşelor de la Dunăre449. Tot în
aceeaşi perioadă, N. Bănescu450, C. Brătescu451, Gh. I. Brătianu452,
445
Cu privire la localizarea şi bibliografia enigmaticei Vicina, menţionată pentru prima
dată în acest text, vezi: Brătescu 1920, p. 30; Brătianu 1923, p. 113-190; Grămadă
1924, p. 437-549; Brătianu 1935; p. 69-91; Năsturel 1957, p. 205-305; Cihodaru 1968,
p. 217; DID 3, p. 163-164; Diaconu 1970a, p. 275-295; Diaconu 1976; Giurescu 1971,
p. 257-266; Dumitriu-Snagov 1979, p. 86, 87, 200; Rămureanu 1979, p. 149-169;
Baraschi 1981, p. 314; Atanasov 1992, p. 109-128; Botzan 1992, p. 61-73; Rădulescu,
Bitoleanu 1998, p. 186-187, 190, 194-198, 201; Moisescu 2000, p. 364.
446
DID 3, p. 139, n. 216.
447
Nu intrăm în detalii privind etnicul personajelor menţionate de Ana Comnena într-o
perioadă când pecenegii, uzii şi cumanii erau cei care controlau ţinutul dintre Dunăre
şi Mare. Pentru o discuţie asupra numelui de Tatos vezi: DID 3, p. 140; Iorga 1919,
p. 103-113.
448
Iorga 1917, p. 28-30.
449
Iorga 1917, p. 28-30; Iorga 1919, p. 103-113; Iorga 1937, p. 77-92.
450
Bănescu 1921-1922, p. 138-160; Bănescu 1922, p. 287-310.
451
Brătescu 1920, p. 11-20.
452
Brătianu 1935, p. 16, 17, 24-25, 37, 70, 95.
110
împărtăşesc teza „voievodatelor româneşti” şi a existenţei unei populaţii

româneşti în teritoriul cuprins între Dunăre şi Mare.
C.C. Giurescu453, C.C. Necşulescu454 şi Gh. I. Brătianu revin asupra
punctului de vedere mai vechi, expun problema în mod diferit şi contestă
existenţa în realitate a „voievodatelor” din secolul al XI-lea din
Paristrion. Existenţa unor formaţiuni statale în secolul al XI-lea este puţin
probabilă şi din cauza incertitudinilor ce planau asupra Dobrogei.
Atacurile pecenegilor, uzilor şi cumanilor, care produc distrugeri aşezărilor
din regiune, pun sub semnul întrebării constituirea unor formaţiuni
politice.
Cu siguranţă exista o populaţie vlahă, locală, dar căreia îi lipseau
mecanismele prielnice care implicau o asemenea organizare, la care se
pot adăuga condiţiile politice nefavorabile şi caracterul eterogen al
populaţiei din Paristrion.
Documentul Anei Comnena consemnează existenţa lui Tatos, care
stăpânea Silistra, iar Satzas şi Sesthlav, Vicina şi celelalte ţinuturi – adică
linia Dunării şi regiunile învecinate, inclusiv Dobrogea de Nord 455.
Cele trei personaje, care apar menţionate de Ana Comnena, erau
simple căpetenii care controlau anumite zone din spaţiul dobrogean, fie
în nordul fie în sudul provinciei bizantine456.
Până în secolul al XIII-lea izvoarele scrise nu mai fac referire la
existenţa formaţiunilor politice în Dobrogea.
Pe fondul slăbirii Imperiului Bizantin, asaltat cu insisten de turci în
Asia Mică, se face resimţită şi în Dobrogea lipsa unui control politic. În
această vreme este semnalată prezenţa turcilor selgiucizi chiar în
Dobrogea. Între anii 1262-1264 împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul
(1261-1282) permite unui grup de turci selgiucizi, condus de Sari Saltuk
Dede, să se stabilească în zona Babadagului 457. O parte dintre aceştia s-au
înapoiat în Asia Mică, iar o altă parte s-ar fi stabilit definitiv pe teritoriul
453
Giurescu 1946, p. 336-338.
454
Necșulescu 1937, p. 122-151.
455
DID 3, p. 140.
456
Nu intrăm în detalii ce privesc etnicul celor trei – Tatos, Satza şi Seslav. Pentru o
discuţie în acest sens, vezi: DID 3, p. 138-146.
457
Decei 1968, p. 85-125; Decei 1978, p. 167-192.
111
Dobrogei de Nord458. Prezenţa aici a grupurilor de turci selgiucizi a

constituit preludiul aşezării turcilor otomani, veniţi mai târziu din
Anatolia şi Balcani459.
Pe teritoriul slăbit de criza în care se afundase imperiul datorită
micilor state care se revendicau ca descendente ale Bizanţului, se
infiltrează negustorii italieni, veneţieni şi genovezi care înfiinţează
comtoarele din jurul Mării Negre. În acest context se vor dezvolta şi
evolua Vicina, Chilia şi Licostomo la gurile Dunării460.
În a doua jumătatea a secolului al XIII-lea al doilea ţarat Bulgar a
cunoscut o serie de frământări interne, iar spre sfârşitul secolului tătarii
exercitau o puternică influenţă politică şi militară asupra Bulgariei,
ajungând ca la un moment dat prin Ceaka, fiul lui Nogai, să impună la
conducerea statului un reprezentant al familiei conducătoare 461.
Aşa cum am observat, invazia tătară a împiedicat în a doua jumătate
a secolului al XIII-lea evoluţia statului bulgar (pe care o asiguraseră
Asăneştii) şi în secolul al XIV-lea măsurile întreprinse de membrii
dinastiei şişmanide nu au condus la o evoluţie firească, datorită unui alt
mare pericol extern: presiunea şi înaintarea rapidă a Imperiului Otoman
în Sud-Estul Europei, într-o perioadă în care Bizanţul nu mai putea opune
o rezistenţă serioasă.
Secolul al XIV-lea a adus Bulgariei, prin conducerea fermă a lui
Teodor Svetoslav (1300-1322), o oarecare refacere şi consolidare.
Succesorii acestuia, Mihail Sişman (1323-1330) şi Ivan Alexandru
(1331-1371), au încercat să realizeze o politică de normalizare, de
consolidare şi apărare a frontierelor462. În timpul domniei lui Ivan
Alexandru, s-au manifestat puternice tendinţe secesioniste din partea
celor doi fii ai săi. În vremea lui Ioan Şişman, Bulgaria s-a rupt în două
formaţiuni distincte – un ţarat cu capitala la Târnovo, în fruntea căruia a
rămas Ioan Şişman, şi un al doilea, cu capitala la Vidin, condus de Ioan
Sracimir463.
458
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 209,
459
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 209; Ekren 1994, p. 20
460
Brezeanu 2007, p. 346-347.
461
DID 3, p. 346-347.
462
DID 3, p. 347.
463
DID 3, p. 347.
112
Înainte de anul 1346 în fruntea Ţării Carvunei se afla un principe

local, cu titlul bizantin, arhontele Balica, ai cărui fraţi, Dobrotici şi
Teodor, au participat activ la evenimentele politico-militare din Balcani.
Stăpânirea acestuia, deci Ţara Carvunei, nu s-a extins niciodată dincolo
de Varna, cum s-a crezut până nu demult în istoriografia românească şi
cea bulgară464. Noua formaţiune condusă de Balica, consolidată şi
recunoscută de Bizanţ, a jucat un rol important în cadrul statelor
balcanice din acea perioadă.
În paralel însă, în nordul Dobrogei se desfăşoară o serie de
evenimente ce trebuie reţinute. La 1321 geograful arab Abulfeda
menţioneză că Isaccea (Saqci) făcea parte din Alualak – Ţara Vlahilor465.
Această informaţie apărea cu mult înainte ca Basarab I, creatorul statului
independent Ţara Românescă, să-şi fi asigurat independenţa faţă de
maghiari prin lupta de la Posada din anul 1330. Integrarea acestei regiuni
în hotarele statului condus de Basarab I avea ca principal obiectiv
controlul asupra gurilor Dunării şi accesul la comerţul internaţional ce se
desfăşura prin Marea Neagră. Acest lucru era posibil numai dacă tătarii
erau alungaţi din această zonă. Nu este foarte clar dacă Basarab I a
deţinut controlul asupra zonei de nord a Dobrogei şi sudului Basarabiei
sau doar una dintre aceste zone. Cert este că urmaşul acestuia, Nicolae
Alexandru (1342-1364), controla nordul Dobrogei, dar era şi angajat în
conflicte permanente cu tătarii466.
Revenind în sud, teritoriul formaţiunii condusă de Balica, şi apoi de
Dobrotici (1346-1386), începea de la nord de Varna şi se întindea în nord
până spre Mangalia, spre nord-vest, până la hotarele politice ale Silistrei.
Graniţa de vest se afla pe o linie care unea Silistra cu ţărmul de la nord de
Varna. În ceea ce priveşte ţinutul de la nord de linia Silistra – Mangalia,
464
Brezeanu 2007, p. 376; Rezachievici 1998, p. 334; mai detaliat la: Iosipescu 1985,
passim.
465
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 196.
466
113
peste care vor extinde turcii în secolul al XV-lea numele de Dobrogea467,

acesta s-a aflat în afara zonei controlate de aceste formaţiuni statale468.
Nucleul acestei forma iuni dobrogene era Ţara Cavarnei”, menţionată
într-o diplomă a lui Ioan Asen II469. La scindarea statului lui Svetoslav,
imediat după 1320-1322, ţinutul dintre Varna şi Caliacra, fosta ţară a
„Cavarnei”, s-a constituit într-o formaţiune politică autonomă. Sub raport
ecleziastic, în 1325 aceasta depindea de Varna470.
În anul 1346 Balica, care conducea noua formaţiune, a intervenit în
luptele din Bizanţ. Astfel, el a trimis 1.000 de soldaţi sub conducerea lui
Dobrotici şi a fratelui său, Theodor, să o sprijine pe împărăteasa Ana de
Savoia, mama lui Ioan al V-lea Paleologul, împotriva lui Ioan al VI-lea
Cantacuzino. Armata trimisă de Balica joacă un rol important, face ca
unul dintre conducătorii ei, Dobrotici, să capete titlul de strateg şi să se
căsătorească cu fiica primului sfetnic al Paleologilor, Apokaukos 471.
Acum apare pe scena istoriei Dobrotici (în greceşte Dobrotitzas),
care în anul 1348 devine conducătorul despotatului dobrogean472.
Evoluţia pe plan politic în Balcani a lui Dobrotici şi a despotatului său
este consecinţa fărâmiţării şi slăbirii forţelor bizantine, bulgare şi sârbeşti,
care nu se pot opune turcilor. Neînţelegerile între despotul din sudul
Dobrogei şi Ioan al V-lea Paleologul, din cauza unor litigii teritoriale,
sunt premisele unui conflict între cei doi473. Odată recunoscută autonomia
467
Asupra originii denumirii de Dobrogea s-au formulat mai multe ipoteze. O discuţie
mai detaliată în acest sens la: Alexandrescu-Dersca 1958, p. 97-114; Popescu 2008,
p. 1-37.
468
Statul dobrogean grupa şi oraşele de la Marea Neagră, care asigurau şi legătura
Imperiul Bizantin şi oferea accesul la comerţul practicat de negustorii italieni. Aceştia
deţineau un rol însemnat în aceste oraşe. Pentru a-şi apăra poziţiile, stăpânitorii
politici locali erau nevoiţi, să apeleze, în caz de primejdie, la flota italiană.
469
DID 3, p. 348, n. 3.
470
În 1325 un act al Patriarhiei numea pe arhiereul Metodie „Mitropolit de Varna şi
Carbona”. DID 3, p. 348.
471
Ajutorul acordat lui Ioan al V-lea Paleologul îşi găseşte explicaţia în legăturile
strânse dintre oraşele aflate aflate în stăpânirea lui Balica cu Bizanţul şi Veneţia, aliata
Paleologilor.DID 3, p. 348.
472
Titlul de despot se acorda, de regulă, fie unor membri ai familiei imperiale, fie unor
conducători politici ai unor state aflate la frontierele Bizanţului, pe care acesta vroia să
îi câştige de partea sa
473
În 1366 are loc expediţia cruciată condusă de Amedeo de Savoia, numit şi „contele
verde”, care dintr-o expediţie îndreptată împotriva turcilor se transformă în expediţie
114
politică a lui Dobrotici, stăpânirea sa creşte ca importanţă şi întindere.

Aşa cum precizam, graniţele statului lui Dobrotici nu au inclus şi
teritoriul de la nord de linia Silistra – Mangalia.
După anul 1369 Dobrotici era în strânse legături cu Vladislav –
Vlaicu, domnul Ţării Româneşti. Despotul se arăta interesat de
modificările pe plan politic produse în Bulgaria apuseană, cu centrul la
Vidin, şi de intervenţiile regelui maghiar Ludovic, care încercase să
transforme Vidinul într-o posesiune a regatului său474. Prin demersurile
lui Dobrotici şi Vladislav, regele maghiar acceptă revenirea pe tron a lui
Sracimir475.
În zona de nord a Dobrogei, în cursul luptelor din interiorul Hoardei
de Aur (după 1352-1359) a apărut guvernarea unui princeps Dimitrie,
tătar la origine, care juca şi rolul de protector al oraşelor de la Dunăre476.
Acest principe dispare în condiţii necunoscute, probabil după anul 1368,
de când există ultima menţiune despre el477.
Cu timpul, negustorii italieni, beneficiarii unor privilegii evident
exagerate, ajung până în 1335 să ia locul Bizanţului la Chilia şi Cetatea
Albă şi, profitând de alianţa tătarilor, vor controla centrele urbane de la
gurile Dunării. Competiţia pentru profiturile rezultate din comerţul
desfăşurat prin oraşele vest pontice deschide căile pentru un conflict
deschis între genovezi şi Dobrotici478. Între 1370 şi 1375 în registrele
coloniilor genoveze din nordul Mării Negre, în special Caffa, sunt
înregistrate cheltuieli din cauza războiului cu Dobrotici. În războiul
purtat cu despotatul dobrogean, coloniile genoveze din Crimeea au
mobilizat o mare parte a forţelor navale. Au încercat să tranşeze
conflictul fie prin confruntări directe, fie printr-o alianţă cu turcii
otomani479. În faţa coaliţiei genovezo-otomane, beneficiind şi de
de eliberare a lui Ioan al V-lea Paleologul ce fusese prins la Varna şi arestat de Dobrotici.
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 197-198; DID 3, p. 348-350; Pall 1971, p. 535-540.
474
DID 3, p. 350.
475
DID 3, p. 351.
476
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 196; DID 3, p. 351. Dimitrie tartarorum era recunoscut
de genovezi, cei care au beneficiat de intensul trafic comercial de la gurile Dunării
477
DID 3, p. 351.
478
479
Coloniile genoveze au încercat să rezolve conflictul în mod direct, fără să apeleze la
tătari, care, oricum, erau slăbi i i de luptele interne. DID 3, p. 352.
115
fărâmiţarea Bizanţului, Bulgariei şi Serbiei, Dobrotici a devenit unul

dintre cei mai importanţi conducători din Balcani480.
Profitând de pe urma succeselor militare şi politice, Dobrotici
iniţiază o serie de acţiuni ce vizau impunerea ginerelui său la Trapezunt,
unde genovezii deţineau o poziţie importantă şi Comnenii încă stăpâneau
regiunea.
Intervenţiile lui Dobrotici în probleme care depăşeau graniţele
statului său nu au rămas fără replică din partea principalilor adversari. În
anul 1379 despotul îl sprijină pe Ioan al V-lea Paleologul să preia tronul
de la Constantinopol, flota acestuia participând la blocada capitalei,
luptând cu cea a genovezilor.
Alianţa negustorilor italieni cu turcii s-a consolidat prin pacea de la
Torino, din 1381, prin care s-a pus capăt lungului conflict dintre Genova
şi Veneţia. Profitând de atitudinea pasivă a celor două oraşe republici,
turcii au declanşat, în 1383, o mare ofensivă de cucerire a Peninsulei
Balcanice, atacând între altele şi despotatul dobrogean.
Confruntările dintre Dobrotici şi noua ameninţare din Balcani, turcii
otomani, sunt continuate până la moartea acestuia, în 1386. La conducere
urmează Ivanco, fiul său, care duce mai departe politica antiotomană a
tatălui său. Presat la nord de genovezi, la sud de turcii otomani, Ivanco a
încercat să păstreze integritatea stăpânirilor sale. În cursul anului 1386 a
acceptat încheierea unui acord de pace cu turcii; în anul 1387, la Pera, a
încheiat cu genovezii un tratat de pace care conţine şi prevederi
referitoare la comerţ481.
În anul 1388 turcii conduşi de Ali Paşa întreprind o campanie
împotriva lui Ivanco şi a lui Sişman de la Târnovo. Posibil ca Ivanco482,
480
Imperiul bizantin îşi restrânsese teritoriul la câteva domenii în apropierea capitalei
Constantinopol, la Salonic şi la Peloponez; Serbia, după moartea lui Ştefan Duşan, a
intrat şi ea într-o perioadă de decădere și mai era compusă din mici forma iuni, iar
Bulgaria centrală, lipsită de ieşire la mare, nu mai putea să se opună statului lui
Dobrotici. DID 3, p. 353.
481
DID 3, p. 355-356.
482
Plecând de la cronicarul Leunclavius, care menţionează în hronicul său: „Ivanco, qui
Varnæ cum regione finitima Dobritze vocata regulus erat” (adică „Ivanco, care era
regişorul Varnei şi al regiunii vecine numite Dobrogea”); se presupune că în 1388
Ivanco ajunsese să stăpânească toată Dobrogea (cu excepţia Deltei Dunării).
Prevederea din tratatul cu genovezii, încheiat la 27 mai 1387, potrivit căreia negustorii
italieni aveau dreptul de a-şi stabili în Dobrogea o loggia (casă de comerţ) şi un
116
ultimul conducător al despotatului dobrogean, să îşi fi găsit sfârşitul în

lupta cu turcii483.
Domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, văzând situaţia grea în
care se aflau Sişman şi Ivanco, imposibilitatea acestora de a rezista
turcilor, a trecut Dunărea şi, la chemarea localnicilor, a ocupat mai multe
cetăţi, ca să nu fie ocupate de turci484. După moartea lui Ivanco şi victoria
repurtată contra armatelor turceşti lăsate în Dobrogea de vizirul Ali Paşa,
Mircea cel Bătrân a reuşit să preia de la turci Silistra şi să integreze
teritoriului dintre Dunăre şi Mare, statului Ţara Românescă485.
Campania turcilor din anul 1393 contra ţaratului bulgar condus de
Ivan Sişman de la Târnovo se încheie cu transformarea ultimului stat
bulgar în paşalâk, iar Silistra, stăpânită de Mircea, este temporar ocupată.
O serie de documente din epocă atestă faptul că Mircea cel Bătrân era
stăpân asupra Dobrogei încă din anul 1388 486. Astfel, într-un document
emis în anul 1398 la Râmnicu Vâlcea, domnului muntean i se spunea
„domn a toată Ungrovlahia şi a părţilor Podunaviei şi a celor de peste
munţi”487. Integrarea Dobrogei este rapid desăvârşită, graniţa răsăriteană
a Ţării Româneşti ajungând până la Marea Neagră. Extinderea teritoriului
și incursiunile lui Mircea cel Bătrân în sudul Dunării îl îndeamnă pe
Baiazid Ildârâm să pornescă în anul 394 o mare expediţie contra Ţării
Româneşti488. Marea armată otomană este întâmpinată de armata lui
consulat al cărui diplomat avea rolul de şef şi judecător al comunităţilor negustoreşti

genoveze, bulgăreşti, greceşti etc., ne face să avem rezerve cu privire la extinderea
graniţelor formaţiunii lui Ivanco până la gurile Dunării. P. Diaconu a prezentat o
ipoteză, împărtăşită şi de către alţi istorici, potrivit căreia Ivanco ar fi unul şi acelaşi
cu un anume Terter, menţionat în sursele bizantine ca fiu al lui Dobrotici. Potrivit
aceleiaşi opinii, Ioan-Terter s-ar fi răzvrătit împotriva tatălui său după care ar fi stabilit
o mică formaţiune politică, cu centrul la Silistra, de unde va emite monedă. Alţi
cercetători înclină a considera că Silistra aparţinea ţarului bulgar Şişman, după cum
menţionează şi cronica turcească a lui Leunclavius. Diaconu 1978, p. 185-200;
Diaconu, 1980, p. 63-67; Diaconu 1987, p. 140-158; Oberländer-Târnoveanu 1988,
p. 107-122.
483
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 198-199.
484
DID 3, p. 355; Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 199.
485
Şerbănescu, Stoicescu 1987, p. 151; Ghiaţă 1974, p. 44-51.
486
Ghiaţă 1974, p. 187-188; Stoicescu 1987, p. 152-153.
487
Primul document în care se face precizarea că Mircea este domn „al părţilor
Podunaviei” poartă data de 4 septembrie 1398. Ghiaţă 1975-1976, p. 187-188;
Stoicescu 1987, p. 152-153.
488
DID 3, p. 364.
117
Mircea la Rovine, în 10 octombrie 1394, unde oastea sa obţine o mare

victorie, dar superioritatea numerică a turcilor îl obligă pe domnul
muntean să se retragă spre Transilvania, pentru a căuta ajutor. Abia în
anul 1396, numai după ce încheie un tratat cu regatul maghiar 489, Mircea
revine, îşi reia tronul şi se ocupă de consolidarea statului său, până la
„Marea cea Mare”490.
Un cronicar din epocă, Leunclavius, vorbeşte despre expediţia
sultanului Baiazid contra lui Mircea în 1394-1395, numind-o expeditio
pontica, ceea ce confirmă că Dobrogea făcea parte din stăpânirile lui
Mircea cel Bătrân. Revenit la tron, în 1386, Mircea procedează la
refacerea cetăţilor de la Enisala şi Isaccea în nordul Dobrogei, iar în sud
Caliacra şi Silistra491. Din punct de vedere economic, pune în valoare
avantajele poziţiei principatului său faţă de drumurile comerciale de la
Dunărea de Jos şi de la Marea Neagră492.
Într-un document din 23 noiembrie 1406 se precizează: „… Io
Mircea, mare Voievod şi Domn, cu mila lui Dumnezeu şi cu darul lui
Dumnezeu stăpânind şi domnind toată Ţara Ungro-Vlahiei şi părţile de
peste munţi, încă spre părţile tătărăşti, şi Amlaţului şi Făgăraşului herţeg
şi Banatului de Severin, domn de amândouă părţile de peste toată
Dunărea şi până la Marea cea Mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor”493.
La titlul de mare voievod şi singur stăpânitor Mircea a preluat şi pe cel
de despot, care are legătură cu stăpânirea sa asupra Dobrogei. În
documentele de limbă latină din anii 1390-1391 Mircea poartă titlul de
terrarum Dobroticii despotus, care îl prezintă ca despot al ţărilor lui
Dobrotici494.
Teritoriul dintre Dunăre şi Mare, care anterior a fost inclus în thema
bizantină Paradunavon, denumire păstrată de tradiţia local, îl regăsim în
489
În 7 martie 1395 Mircea încheie un tratat de alianţă cu Sigismund din care se
prevedea cooperarea în viitor împotriva turcilor. DID 3, p. 365.
490
DID 3, p. 368; Ştefănescu 1970, p. 51-53.
491
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 200; DID 3, p. 370-372; 374. Cercetările arheologice
nu au documentat încă, urmele unor reparaţii din acestă perioadă.
492
În 1404 a ocupat Chilia, care până atunci se aflase în stăpânirea genovezilor. DID 3,
p. 369; Ştefănescu 1970, p. 54.
493
DRH D, p. 64.
494
Stoicescu 1987, p. 156, n. 24; Ştefănescu 1970, p. 49.
118
titulatura lui Mircea sub forma Podunavia, termen generic care ar

desemna „ţara de la Dunăre”495.
Încercările turcilor de a ocupa Silistra, în 1408, sunt un eşec total.
Disputele pentru succesiunea la tron ale otomanilor, în cadrul cărora
domnitorul român a intervenit pentru susţinerea unuia dintre predendenţi,
se soldează cu trimiterea unei armate turceşti la Dunăre, al cărei atac este
un insucces496.
Dacă pentru sudul Dobrogei autoritatea lui Mircea apare redată în
mai multe documente ca fiind bine consolidată, din altele rezultă că
prezenţa sa politică era manifestă şi în nord, la gurile Dunării, fiindcă în
permanenţă a căutat să controleze marele drum comercial ce traversa
provincia sau drumul care venea la Dunăre şi, mai departe, accesul la
Mare. Mai stăpânea şi „părţile tătărăşti”497 de la nord de Deltă, preluate,
se pare, în urma unei înţelegeri cu Alexandru cel Bun (1400-1431),
domnul Moldovei, tocmai fiindcă l-a ajutat să ocupe tronul498.
După moartea lui Mircea, fiul său Mihail (1418-1420) continuă
politica antiotomană, lucru care reiese şi din incursiunile războinice la
sud de Dunăre, dar şi din titulatura sa consemnată într-un document din
10 iulie 1418: „Mihail Voievod, domn al Ţării Româneşti şi al Munţilor,
către Ţara tătărască şi amândouă părţile de dincoace şi de peste Dunăre şi
până la Poarta de Fier şi până la Marea Neagră”. Într-un act din 18 martie
1419, Mihail preia titlurile tatălui său.
În anul 1419 Dobrogea şi Severinul au fost obiectivele campaniilor
otomane. O altă campanie, din anul 1420, venea să restabilească
controlul turcesc în oraşele recucerite între timp de Mihail: Isaccea,
495
Despre sensul noţiunii de Podunavia, adică Dobrogea, vezi Ghiaţă 1987, p. 234;
Ghiaţă 1974, p. 45-46; Panaitescu 1944, p. 111.
496
Înfrângerea lui Baiazid în luptele de la Ankara cu Timur-Leng (Tamerlan) a dus la
rivalităţi şi lupte între fii săi. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 201.
497
Despre semnificaţia şi sensul noţiunii „părţile tătărăşti”, vezi Ghiaţă 1987, p. 220;
Stoicescu 1987, p. 153-154.
498
În 1404 domnul Ţării Româneşti îşi extinsese autoritatea până la gurile Dunării, unde
ocupase Chilia, controlată până atunci de genovezi. Într-un document din 1415, emis
la Argeş, continua să păstreze în titlul său „părţile tătărăşti şi pe amândouă părţile,
peste toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii
Dârstorului”. DID 3, p. 369, 373.
119
Enisala şi cele din Deltă. Cu siguranţă în perioada celor două campanii

Dobrogea este cucerită de turci până la linia Isaccea – Enisala499.
Despre economia zonei de nord a Dobrogei şi strânsele legături cu
Ţara Românescă în vremea lui Mircea cel Bătrân ne oferă indicii
descoperirile monetare. Acestea reprezintă argumentul pentru traficul
intens de mărfuri şi schimburile comerciale ce se desfăşurau prin zona de
la gurile Dunării, în care era utilizată şi moneda Ţării Româneşti500.
Documentele istorice indică pentru nordul Dobrogei momentul când
zona s-a aflat sub stăpânirea domnilor munteni sau cea a Moldovei.
Astfel, în jurul anilor 1419-1420, Alexandru cel Bun reia de la Mihail
oraşele Chilia şi Cetatea Albă, „părţile tătărăşti” şi ţinuturile învecinate,
care sunt integrate în „ţara de Jos a Moldovei” 501. Totuşi, există şi o altă
ipoteză potrivit căreia controlul Ţării Româneşti se menţine asupra
499
Pentru patru secole şi jumătate Dobrogea se află sub stăpânire otomană. DID 3,
p. 374. Opiniile istoricilor în ceea ce priveşte momentul intrării definitive a Dobrogei
sub dominaţia turcă sunt împărţite. Astfel, Nicolae Iorga (Iorga 1900, p. 70-71)
considera că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C.C.
Giurescu (Giurescu 1938, p. 469), Şt. Ştefănescu (1970, p. 59) şi Gh. I. Brătianu
(1999, p. 398-399) sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica
Pervain (1976, p. 73) în 1420. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră
că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M.M.
Alexandrescu Dersca-Bulgaru (1973, p, 33-36) este de părere că ofensiva otomană în
acest sens a început în 1417 şi s-a terminat în anii 1445-1452, în urma cruciadei
europene cu sfârşitul tragic la Varna, iar Anca Ghiaţă (Ghiaţă 1974, p. 43) plasează
începutul în 1420 şi finalul în 1484, când otomanii cuceresc şi zona de la gurile
Dunării. Maria Chiper (Chiper 1987, p. 974) consideră că Dan al II-lea a stăpânit şi el,
vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ştefan Vergatti (Vergatti
1978, p. 87-90), bazându-se pe cercetările arheologice din cetatea Enisala, împinge
această stăpânire, cu dese întreruperi a domnilor români, până în vremea lui Vlad Ţepeş.
500
Un tezaur a fost descoperit pe dealul Bădila de la Niculiţel şi cuprindea 6.000 de
ducaţi de argint de la Mircea, dar şi monede de argint de la Petru Muşat, domnul
Moldovei, sau Ludovic I cel Mare, regele Ungariei. Monede de la Mircea s-au
descoperit la Enisala; monede de la Vladislav Vlaicu şi Petru Muşat s-au descoperit la
Luncavi a, Rachelu, V c reni, M cin, Isaccea, Babadag ; monede de la Alexandru cel
Bun la Măcin; alte descoperiri provin de la Garvăn, Mânăstirea Saon, Niculiţel,
Tulcea. DID 3, p. 376; Berciu-Drăghicescu, Ciobotea 1987, p. 73, 77, 80, nr. 2; 82,
nr. 21; 84, nr. 31; 85, nr. 38, 43, 45, 48; 86, nr. 54; 87, nr. 57, 58, 62; 88, nr. 72;
Ştirbu, Stancu 1973-1975, p. 143-166; Iliescu 1990, p. 653, nr. 4; p. 654, nr. 6, 12,
25 ; Radu 1996, p. 159; Pârvan 2000, p, 563-572. Tezaurele şi monedele izolate indică
existenţa unui vad de trecere şi rute comerciale care racordau Ţara Românescă și
Moldova la drumurile care traversau nordul Dobrogei.
501
120
Dobrogei până spre anul 1445 (Vlad Dracul, 1436-1442; 1443-1446 şi

Vlad Ţepeş, 1456-1462; 1476)502.
În acelaşi timp, turcii au continuat programul de cucerire a bazinului
Mării Negre, reuşind să preia controlul asupra oraşelor din partea
septentrională, în special Caffa, şi să ameninţe cetăţile Chilia şi Cetatea
Albă aflate sub stăpânirea Moldovei 503.
Prin campania din 1484, în care este cucerită Chilia, Cetatea Albă şi
Delta cu zona înconjurătoare, este desăvârşită cucerirea Dobrogei504.
Între aceste limite cronologice – 1419/1420-1484 – trebuie căutat
anul care marchează începuturile efective ale dominaţiei otomane între
Dunăre şi Mare. Pentru aproape patru veacuri şi jumătate Dobrogea
devine parte integrantă a Imperiului otoman.
Locul de confluenţă a unor importante drumuri comerciale, teritoriul
dintre Dunăre şi Mare a continuat, şi după intrarea sub stăpânire
otomană, să aibă legături strânse cu Ţara Românească şi Moldova.
Controlul bizantin, incursiunile pecenegilor, uzilor, cumanilor şi

tătarilor, prezenţa autorităţii Hoardei de Aur, apoi a genovezilor,
integrarea în hotarele Ţării Româneşti, au fost evenimente care au afectat
evoluţia aşezărilor din regiune, dar care, per ansamblu, au influenţat în
mod pozitiv viaţa economică din Nordul Dobrogei.
502
Între anii 1445 şi 1462, Vlad Dracul şi Vlad Ţepeş se vor lupta cu armatele otomane,
chiar pe teritoriul Dobrogei. Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 203.
503
Rădulescu, Bitoleanu 1998, p. 204; Ghiaţă 1974, p. 43-126.
504
Dobrogea devine ţinut islamic, integrat Sangeacului de Silistra. Rădulescu, Bitoleanu
1998, p. 204.
121
CAPITOLUL 4
ECONOMI E I COMER
Prin economie înţelegem acele ocupaţii „de producţie” ce se

finalizează prin bunurile destinate consumului mijlocit de activităţile
comerciale. În continuare ne vom opri atât asupra unor activităţi specifice
lumii urbane, în speţă meşteşugurile, ce sunt atestate printr-o serie de
indicii directe: cuptoare, unelte ce serveau producţiei, dar şi ca bunuri
finite sau rebutate, rezultat al producţiei locale, cât şi asupra unor
activităţi specifice lumii rurale, dar practicate şi de locuitorii oraşelor-
cetăţi, ca o întregire a proceselor economiei locale. Locul unde se efectua
schimbul, piaţa, nu putea fi altul decât unul sigur, a cărui securitate era
oferită de zidurile oraşelor nord-dobrogene. Piaţa în secolele X-XIV se
confrunta adesea cu oraşul medieval, aici având loc cele mai multe şi
mari tranzacţii, rezultat final al proceselor producătoare de bunuri de
consum, mărfuri.
A. Aşezările urbane, rezultat al activităţilor economice

Activităţile economice au reprezentat elementul cel mai important al
societăţii locale, astfel că ocupaţiile lor principale, meşteşugurile, au
reprezentat fundamentul economiei pentru aşezările urbane şi rurale din
nordul Dobrogei. Comerţul a stat la baza dezvoltării aşezărilor urbane
începând cu secolul al XI-lea şi a continuat să reprezinte o componentă
majoră în economia regiunii pentru următoarele trei secole, continuând
apoi, în perioada otomană, până la începutul epocii moderne.
A.1. Apariţ ia aşezărilor urbane

Problema genezei aşezărilor urbane reprezintă un subiect frecvent
abordat în literatura de specialitate, analizându-se, în principal, factorii ce
au contribuit la declanşarea acestui proces, care, în final, a condus la
naşterea oraşelor medievale505.
505
Rusu 1994, p. 23
122
Aşezările urbane sunt cunoscute în spaţiul danubiano-pontic de mai

bine de 2.500 de ani. Oraşele polis au apărut şi s-au cristalizat pe ţărmul
dobrogean al Pontului Euxin sub influenţa şi cu aportul coloniştilor
greci506, reprezentând un tip de aşezare ce nu s-a generalizat în restul
spaţiului dintre Dunăre şi Mare.
Intrarea Dobrogei sub stăpânire romană, ca şi prezenţa administraţiei
imperiale au impus şi aici, ca de altfel în întregul spaţiu roman, oraşul ca
structură urbană507. În aceste oraşe s-a dezvoltat urbanismul de tip roman,
ele devenind focare ale răspândirii culturii şi civilizaţiei romane. Toate
erau înzestrate cu forum, reţea stradală, insulae, teritorium etc.
În Antichitate factorul economic era definitoriu pentru oraş, la care
se adăuga cel de centru politic şi religios. Totodată, oraşul îndeplinea şi
funcţia de centru politic şi administrativ, având şanse mari de dezvoltare
datorate schimburilor comerciale în care era angrenat şi de capacită ile
productive – agricolă – a teritoriului său508.
În Dobrogea de Nord continuitatea vieţii urbane a fost o realitate
indiscutabilă până târziu, la începutul secolului al VII-lea, fapt atestat şi
de săpăturile arheologice din ultimele decenii.
După prăbuşirea limes-ului danubian, sub presiunea atacurilor
întreprinse de avari şi slavi (602, 614-619), provinciile sud-dunărene,
între care şi Scythia Minor, au ieşit de sub autoritatea imperială cu toate
că „nu a încetat orice prezenţă a Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos, în
cursul secolelor VII-IX”509, „bizantinii continuând să-şi fi menţinut
stăpânirea asupra unor puncte de pe litoralul dobrogean şi de pe malul
Dunării”510. Aşa-zisul „interregn” bizantin din secolele VII-X trebuie
privit cu multă precauţie, având în vedere că săpăturile arheologice din
ultimele decenii au relevat faptul că stăpânirea bizantină de la gurile
Dunării nu a încetat total după marea invazie avară şi nici după
506
Poncea 1999, p. 63.
507
Suceveanu 1977, passim. Suceveanu, Barnea 1991, passim.
508
Poncea 1999, p. 63.
509
Pentru o cronologie a etapelor prăbuşirii limes-ului, vezi: Suceveanu, Barnea 1991,
p. 207-208; Madgearu 2002, p. 5-23.
510
Madgearu 1997, p. 68-69, 106, 107,
123
prăbuşirea liniei Dunării sub presiunea slavilor şi ulterior venirea

bulgarilor şi aşezarea lor în Peninsula Balcanică 511.
Căderea limes-ului danubian a însemnat, printre altele, şi prăbuşirea
civilizaţiei de tip urban, fie brusc, fie prin ruralizare. În Dobrogea,
existenţa aşezărilor urbane a fost o realitate indiscutabilă până târziu, la
începutul secolului al VII-lea (602, 614-619), fapt confirmat de cercetările
arheologice.
Pentru secolele VIII-IX, presupunem că acele aşezări urbane situate
mai aproape de zonele ce puteau menţine legăturile cu Imperiul Bizantin,
adică pe malul dunărean, au fost favorizate. Existenţa unei baze navale la
gurile Dunării – la Lykostomo – încă din secolul al IX-lea512 ar fi putut
reprezenta premisele pentru refacerea unor fortificaţii de pe limes-ul
dunărean sau pe litoralul pontic513.
Reapariţia şi reorganizarea vieţii urbane în zona de nord a Dobrogei
este un proces complex, consecinţă a evenimentelor de la sfârşitul
secolului al X-lea, dar şi a dezvoltării societăţii locale sub aspect
economic, social şi politic, din veacurile următoare. Un rol fundamental
în această evoluţie este jucat de dezvoltarea mijloacelor de producţie, dar
şi de un aspect deloc de neglijat, de sporul demografic şi activităţile
economice.
511
Descopeririele monetare aparţinând secolului al VII-lea (monede din perioada
domniilor lui Fokas, Heraklios, Constans II, Constantin IV), ce provin din aşezări de
pe linia Dunării (Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Nufăru, Murighiol–
Halmyris, Argamum, Hârşova–Carsium), cât şi din interiorul Dobrogei (Slava Rusă–
Ibida), ne indică o „prezenţă” a imperiului în zona de nord a Dobrogei. Rădulescu,
Bitoleanu 1998, p. 168-169; Damian 2015, p. 11-19.
512
Vezi Năsturel 1966, p. 649-65; DID 3, p. 12; Diaconu 1986, p. 304; Damian 2015, p.
37-38. Interpretarea izvoarelor literare şi sigilografice a permis presupunerea că vasele
militare bizantine au controlat coasta de vest a Mării Negre, inclusiv litoralul
dobrogean, încă din secolul al IX-lea şi că această zonă se prezenta în secolele IX-X,
din punct de vedere administrativ, sub forma unei regiuni maritime condusă de un
arhonte, numită „Bulgaria” ( Ahrweiler 1966, p. 88-89). Această ipoteză este respinsă
pe motivul că este imposibil să existe un teritoriu bizantin numit „Bulgaria” într-o
perioadă în care funcţiona un stat denumit tot „Bulgaria” (Tăpkova-Zaimova 1970, p.
83; Tăpkova-Zaimova 1976, p. 40; Diaconu 1977, p. 1893).
513
Al. Madgearu consideră că „nu a încetat orice prezenţă a Imperiului Bizantin la
Dunărea de Jos, în cursul secolelor VII-IX”. Madgearu 1996, p. 17.
124
Alături de aceşti factori o contribuţie importantă a avut-o şi existenţa

drumurilor comerciale pe care erau „expediate” către pieţele de schimb o
serie din produsele activităţilor din oraş şi din hinterlandul său.
Poziţia geografică prezintă un mare avantaj în dezvoltarea ulterioară
a aşezărilor urbane, în special pentru angrenarea în schimburile
economice. Poziţia favorabilă, fie că este vorba de plasarea în zona unui
vad de trecere, fie la capătul unor culoare reprezentate de drumurile pe
uscat sau pe litoral şi în proximitatea gurilor Dunării, ceea ce permitea o
trecere de la transportul maritim şi fluvial la cel terestru şi invers, face ca
aşezările din nordul Dobrogei să fie principalele centre angrenate în
schimburile de mărfuri desfăşurate în regiune.
Problema apariţiei şi dezvoltării primelor centre urbane medievale în
spaţiul dobrogean, dar mai ales geneza şi desprinderea acestor structuri
socio-economice din mediul rural, predominant în epocă, a constituit şi
reprezintă un subiect încă discutat în rândul istoricilor români, datorită
complexităţii procesului de cristalizare urbană, precum şi din cauza lipsei
unor izvoare scrise.
Apariţia aşezărilor urbane este condiţionată în mod cert şi de
activităţile de comerţ desfăşurate în regiune sau pe plan local.
Un punct de vedere în ceea ce priveşte oraşul şi naşterea sa aparţine
lui Henri Pirenne care afirma că: „oraşul medieval (occidental n.n.) se
naşte şi se dezvoltă pornind de la funcţia sa economică. El este creat de
noua trezire la viaţă a schimbărilor şi este opera negustorilor”514.
Poziţia geografică, numărul de locuitori, funcţiile (activităţile)
economice, politico-administrative şi ecleziastice constituie principalele
criterii de definire şi clasificare a aşezărilor urbane.
În stadiul actual al cercetării trebuie făcută o precizare clară în
legătură cu conţinutul conceptului de oraş sau de aşezare urbană, mai cu
seamă acum, în etapa când reapar acest tip de aşezări. Cu siguranţă au
existat, ca pretutindeni în Europa şi chiar în spaţiul românesc, un
summum de factori determinaţi de condiţiile variate, care diferă de la o
regiune la alta, care presupun existenţa mai multor căi sau modalităţi de
apariţie a aşezărilor urbane.
514
Pirenne 2000, p. 58.
125
Civilizaţia nord-dobrogeană de la cumpăna dintre cele două milenii,

axată pe activităţi exclusiv agrare, este caracterizată prin aşezări fortificate
şi deschise. Nu odată s-au pus întrebări dacă am putea vorbi de oraşe în
această perioadă a evoluţiei istorice. O aşezare denumită astfel are o
populaţie care, în afară de practicarea agriculturii, se ocupă cu comerţul
şi practică meşteşuguri specializate515. Absenţa unei trame stradale sau a
organizării urbanistice nu poate să definească un oraş, în sensul adevărat
al cuvântului, ci mai degrabă, o aşezare cu caracter urban 516. Dacă am
considera oraşul un centru administrativ, politic şi economic ne vom
convinge, fără rezerve, că în perioada jalonată de secolele X-XIV zona de
nord a Dobrogei a cunoscut cu aproximaţie tot atâtea „oraşe” ca şi
perioada care a urmat (secolele XV-XIX). Acest lucru ne sugerează că
„oraşele” de atunci erau lipsite de o serie de caracteristici ale oraşelor
medievale sau ale celor din epocă modernă517.
Totuşi, unele aşezări din nordul Dobrogei au atributele unor aşezări
urbane; căpeteniile îşi stabilesc acolo reşedinţa; comercianţii şi meşteşugarii,
de asemenea, vin să se stabilească în ele; sunt ridicate lăcaşe de cult;
unele devin centre administrative, religioase, politice şi economice pentru
un anume teritoriu.
Pentru o prezentare în ansamblu a aşezărilor bizantine şi medievale
din nordul Dobrogei ne putem baza pe izvoarele scrise518, pe rezultatele
515
Petre Diaconu, abordând problema fenomenului urban în istoria post-romană,
medievală a Dobrogei bizantine, face o distincţie clară între noţiunile de târg şi oraş.
Din punctul său de vedere, „târgul, ca formă de organizare urbană, se caracterizează
prin comercializarea, în cadrul lui, a mărfurilor pe cale de schimb (troc), în timp ce
oraşul, forma superioară de organizare urbană, se caracterizează prin vehicularea
mărfurilor cu mijlocirea banilor”. Diaconu 1993, p. 433.
516
Cercetările arheologice de la Isaccea–Noviodunum din anul 2003 (aşezarea civilă) şi
1997 (în cetate) au documentat existenţa umor amenajări care puteau să reprezinte
străzi şi chiar o mică piaţetă. De asemenea, cercetările de la Nufăru au atestat pentru o
perioadă ce începe cu secolul al XIII-lea şi coboară spre secolul al XI-lea, că
locuinţele au fost construite şi refăcute pe acelaşi amplasament, ceea ce ne indică şi o
spaţialitate între acestea.
517
Pirenne 2000, p. 40. Există o diferenţă foarte mare între aşezările urbane din
Dobrogea şi aşezările similare din Imperiul Bizantin sau din Occident. Cred că putem
vorbi de o particularitate a acestor aşezări, ce caracterizează regiunea dintre Dunăre şi
Mare.
518
Baraschi 1981, p. 311-345.
126
investigaţiilor arheologice519 şi pe atribuirile ce ţin de domeniul

geografiei istorice520. Izvoarele scrise contemporane, incluzând aici
sursele narative, bizantine şi slave, pe cele cartografice, documentele
ecleziastice şi actele notariale genoveze sau documentele sigilografice şi
numismatice, furnizează indicii serioase privind existenţa unor
importante aşezări urbane ce caracterizau regiunea de la gurile Dunării,
denumite generic „oraşele paristriene” sau „oraşele sau cetăţile de la
Dunăre” sau „oraşele de la Dunăre” deşi, în general, conţin menţiunile
unor toponime în contextul unor evenimente politice, fără a se face
referiri la un oraş anume521.
Examinarea diverselor surse documentare indică două tipuri de
aşezări: unele nu apar menţionate deloc sau foarte puţin în sursele scrise,
deşi existenţa lor este atestată de cercetarea arheologică desfăşurată sub
forma sondajelor arheologice, a săpăturilor de salvare şi sistematice sau a
cercetărilor de suprafaţă, unele începute în secolul al XIX-lea, altele ceva
mai târziu, în perioada interbelică, continuând până în prezent; altele,
menţionate pe larg în actele notariale, nu s-au bucurat de investigaţii
arheologice sau nu au fost încă localizate, cum este cazul Chiliei,
Lycostomo şi Vicinei. Unele dintre aceste situri au fost doar sondate
(Turcoaia–Troesmis, Măcin–Arrubium, Enisala, Murighiol–Ghiolul
Pietrei), altele sunt suprapuse de aşezări contemporane şi cercetate mai
mult în regim preventiv (Nufăru, Tulcea–Aegyssus, Isaccea, Niculiţel)
sau beneficiază de iniţierea, după anul 1990, a unor programe de
cercetare (Isaccea–Noviodunum, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei), Slava
Rusă–Ibida, Enisala–Palanca).
Din punct de vedere spaţial, constatăm interesul pentru linia
fluviului, în foarte mică măsură pentru Deltă sau pentru ţărmul maritim şi
aproape deloc pentru interiorul provinciei, constatându-se faptul că
aşezările Dobrogei de Nord sunt aliniate de-a lungul malului drept al
519
DID 3, p. 71-361; o analiză a fenomenului urban din perspectivă arheologică la
Baraschi 1991, p. 133-152, cu actualizarea problematicii la Damian 2005. Cea mai
recentă sinteză pentru circulaţia monetară în secolele X-XIII la Mănucu-Adameşteanu
2001.
520
Baraschi 1989, p. 53-68; Baraschi 1990, p. 121-135; Baraschi 1991a, p. 399-410
Baraschi 1991b, p. 67-77.
521
FHDR 3, p. 65, 69, 73, 89, 97, 113, 163, 165, 225, 227; Stănescu 1968, p.469-491;
127
Dunării, până la vărsarea în mare, fiind în general aşezări fortificate

portuare, fluviale, cu aspect urban.
Aşezările din nordul Dobrogei îşi datorează începuturile
Bizanţului522, în sens larg – epocii romano-bizantine, ca şi medio-
bizantine, spre sfârşitul secolului al X-lea sau începutul secolului al XI-
lea (Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei), Măcin–Arrubium, Garvăn–
Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Nufăru–Proslaviţa).
Locuirea medio-bizantină este documentată şi la Murighiol–Halmyris,
Slava Rusă–Ibida, Jurilovca–Argamum şi Enisala523. Este evident că
sistemul defensiv constituit acum de Imperiul Bizantin în această zonă
s-a sprijinit iniţial pe unele cetăţi aparţinând epocii romano-bizantine,
refăcute şi transformate în sediile noilor garnizoane dispuse pe noua
frontieră, prin refacerea minimală (Garvăn–Dinogetia) sau prin adosarea
zidurilor noi la cele anterioare (Isaccea–Noviodunum), dar şi prin
construirea a fundamentis (Nufăru), cu rol, probabil, şi de baze navale524.
Documentele arheologice nu acoperă în mod egal toate centrele
investigate din intervalul de timp reprezentat de secolele X-XIV, pentru
că aşezările cunosc întreruperi sau încheieri ale evoluţiei lor în momente
istorice diferite525. Evoluţia aşezărilor fortificate şi uneori sfârşitul unora
522
Excepţie face Enisala care capătă, probabil, trăsăturile unui fobourg abia după prima
ei fortificare, în secolul al XIV-lea. Baraschi 1991, p. 137-138 şi n. 14 şi 19; şi la
Isaccea–Noviodunum se poate vorbi de o refacere în secolul al XIV-lea a incintei din
perioada romano-bizantină.
523
Cercetări arheologice preventive, realizate în 2013 în intravilanul localităţii Enisala.
524
Pentru Măcin–Arrubium şi Turcoaia–Troesmis nu există o confirmare arheologică că
zidurile au fost refăcute în perioadă bizantină. În urma cercetările efectuate la Ostrov–
Beroe (Piatra Frecăţei) nu s-a surprins o eventuală incintă ridicată/refăcută la sfârşitul
secolului al X-lea sau în secolele XI-XII. Vezi, în acest sens, şi Mănucu-Adameşteanu
2010. Săpăturile efectuate între anii 1995–1997 în aşezarea de la Tulcea–Aegyssus au
documentat existenţa unui zid ce pare a fi construit din temelii. Din nefericire, în acest
ultim punct, cercetările nu au fost continuate. Informaţie V.H. Baumann.
525
La Turcoaia–Troesmis locuirea din aşezare nu depăşeşte mijlocul veaculului al XIII-lea;
Garvăn–Dinogetia, cu întreruperi în a doua jumătate a secolului al XII-lea, atinge
primele decenii ale secolul al XIII-lea; la Tulcea–Aegyssus, cu o întrerupere în
perioada secolelor XI–XII, vieţuirea se reia în secolul al XIII-lea; la Nufăru se
înregistrează o întrerupere spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XIII-lea,
existând indicii că încetarea definitivă a locuirii s-a produs cel mai probabil la sfârşitul
secolului al XIV-lea; la Isaccea–Noviodunum cercetările sunt în derulare, dar putem
face precizarea că există o continuitate de locuire între secolele X-XIV şi, cu anumite
rezerve, o locuire la început de secol XV. Vezi, în acest sens, Baraschi 1991, p. 134-
135; Damian 2005, p. 142-143.
128
dintre ele se va lega de trecerea prin regiune a pecenegilor, uzilor,

cumanilor, tătarilor sau venirea turcilor.
Pentru Dobrogea de Nord în secolele X-XII doar elementul de
fortificare – zidul –, uneori poate stabilirea aici a sediului unor conducători
locali, face ca tipul de aşezare urbană să se detaşeze de satele obişnuite.
Cu siguranţă, în această perioadă de evoluţie, chiar şi pentru
contemporanii vremii era greu de făcut o diferenţiere între cele două
tipuri de aşezări526.
Fiind o regiune de graniţă, o zonă care a atras în permanenţă
neamurile barbare, în Dobrogea dezvoltarea aşezărilor urbane avea să fie
un proces nuanţat diferit şi particular pentru această regiune.
Criteriile pe care le putem identifica în analiza evoluţiei aşezărilor
urbane sunt:
1. confluenţa sau vecinătatea cu o mare arteră comercială;
2. aşezarea la un vad de trecere peste fluviu;
3. punct strategic fortificat, care s-a dezvoltat şi evoluat în timp;
4. transformarea unui sat în aşezare cu caracter urban; fără nicio
excepţie sunt plasate pe locul fostelor cetăţi romano-bizantine de pe linia
Dunării;
5. demografia.
La finele secolului al X-lea şi în primele decenii ale secolului al
XI-lea, după refacerea acestor aşezări şi integrarea lor în sistemul
defensiv şi administrativ bizantin, rolul lor predominat a fost acela de
cetăţi, sedii de garnizoană şi de flotă. Într-o etapă următoare, caracterul
lor civil devenind predominant, aşezările fortificate care dispuneau şi de
porturi s-au impus cu timpul drept centre de producţie şi în special
comerciale.
Aşezările din nordul Dobrogei au evoluat în forme specifice,
adaptate zonei, adică posibilităţilor de aici; conţinutul, mecanismul
interior de dezvoltare a acestora este asemănător cu al oricărui oraş
medieval527, având trăsăturile de bază ce conferă unei aşezări statutul de
526
Aşezările de pe linia Dunării prezintă refaceri ale incintelor mai vechi, dar şi
construirea altora noi. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre aşezările din zona
centrală sau vestică a regiunii.
527
Baraschi 1991, p. 137-138.
129
aşezare urbană528: desfăşurarea vieţuirii în cadrul cuprins de zidurile

forţificaţiilor, cu o topografie internă, cu o serie de complexe şi amenajări
minime legate de activităţile cotidiene; evoluţia şi extinderea în afara
incintelor fortificate şi crearea suburbiumului; rolul de porturi; existenţa
unei producţii locale de mărfuri, rezultate ale diverselor activităţi
meşteşugăreşti şi casnice529; existenţa unor schimburi de produse locale,
regionale şi externe; existenţa emisiunilor monetare locale şi a unei
circulaţii monetare intense, argumentată prin descoperirea a mii de
monede (chiar şi în aşezări parţial cercetate) care fac dovada existenţei
unor intense schimburi economice în aşezările din nordul Dobrogei 530.
Dorim să precizăm că aceste aşezări, pe care le numim mai degrabă
cu caracter urban, continuau să aibă legături puternice cu economia
rurală531, existând indiciile practicării unor ocupaţii precum cultivarea
pământului şi creşterea animalelor532. Varietatea uneltelor ce provin din
descoperiri arheologice (topoare, cleşti, nicovale, ciocane, tesle, dălţi,
fusaiole, ace de cusut, greutăţi de năvoade, igliţe, podoabe, piese de
harnaşament, potcoave, vase de arama, râşniţe, etc.) scoate în evidenţă
varietatea şi specializarea ocupaţiilor şi meşteşugurilor.
528
Diaconu 1986, p. 225; Baraschi 1991, p. 138-147; Damian 2005, p. 144.
529
Diaconu, Stănescu, 1970, p. 281-293; Vîlceanu 1972, p. 401-416.
530
Pentru existenţa unui atelier monetar din secolul al XI-lea la Isaccea–Noviodunum, la
Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 137-147; De asemenea, precizăm existenţa unui atelier
ce bătea monedă la sfârşitul secolului al XIII-lea la Saqči, localizat probabil pe
teritoriul actual al oraşului Isaccea (facem precizarea că este vorba de o altă așezare,
diferită de cea de la Noviodunum) la Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 69-102;
Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu 1981, p. 89-109; Pentru reatribuirea
atelierului de la Saqčy – Isaccea vezi: Nicolae, Costin, 2003, p. 175-187.
531
Dinogetia, p. 48; Barnea 1971, p. 358; Barnea 1980, p. 271; Baraschi 1991, p. 142;
Damian 2005, p. 144 şi notele 16-17. Situaţii asemănătoare s-au putut observa la
Isaccea–Noviodunum şi Nufăru–Proslaviţa.
532
Argumentate printr-o serie de unelte şi obiecte specifice descoperite la Dinogetia–
Garvăn. Dinogetia p. 24-25, 57-60, 62-63, 66, 72, 74, 77-79, 345-349, fig. 36/1-5;
39/9-10; 40/12, 19-20, 22; 41/1; 183/1, 4-6; 184/8-9, 14, 21; Nufăru – materiale
inedite, informaţie Oana Damian; Isaccea–Noviodunum – materiale inedite; Tulcea–
Aegyssus; În anul 2010 a fost descoperit în situl de la Enisala–Palanca un depozit de
unelte agricole. Aşezarea de la Palanca este singura aşezare rurală documentată în
urma cercetărilor arheologice. Enisala–Palanca, materiale inedite.
130
Realitatea sugerată de izvoarele scrise – bizantine, slave şi italiene –,

confirmată de descoperirile arheologice, numismatice, sigilografice este
că civilizaţia urbană a spaţiului din nordul Dobrogei, cu toate că prezintă
un aspect modest, tributar epocii tulburate continuu de migraţiile târzii, se
află sub spectrul activităţilor economice, la nivelul centrelor contemporane,
fie ele bizantine sau genoveze533.
Factorul cel mai important, alături de cel economic, în definirea unei
aşezări urbane, este cel demografic. Populaţia, prin indicele său de
evoluţie a societăţii, generat de separarea meşteşugurilor de agricultură
şi, mai ales, de schimburile comerciale generatoare de profit, face
posibilă evoluţia unor aşezări şi desprinderea acestora de mediul rural.
Pentru nordul Dobrogei se observă în secolul al XI-lea o „explozie
demografică”, dar este greu de demonstrat evoluţia şi stadiul tuturor
aşezărilor cunoscute534. Izvoarele arheologice stabilesc cu multă exactitate
momentul în care mediul geografic devine spaţiu locuit, organizat şi
utilizat de comunităţi umane cu un grad mare de sedentarizare, care au fost
implantate în acest teritoriu din nordul Dobrogei, dominat în mare parte de
păduri535. Pentru interiorul regiunii, comunităţile umane au ocupat, în
genere, aceleaşi locuri favorabile locuirii: adăpostire, sursă de apă,
materii prime şi materiale de construcţii la îndemână.
Poziţia fizico-geografică a Dobrogei de Nord în raport cu Dunărea şi
cu Marea Neagră ca şi situaţia ei de zonă la graniţa dintre două lumi –
Occident şi Orient – au determinat, în mare măsură, condiţiile ideale în
care a luat naştere şi s-au cristalizat aşezările cu caracter urban şi
structurile habitatului nord-dobrogean.
Dobrogea, în particular spaţiul de nord al acesteia, ca zonă marginală
şi strategică pentru Imperiul Bizantin şi cei care o vor controla ulterior,
este afectată de invaziile migratorilor sau afectată de conflictele
desfăşurate pe teritoriul acesteia. În acest context s-au format şi au
evoluat aşezările urbane din nordul Dobrogei, interconectând spaţii
533
534
Numărul mare de monede bizantine (folles), la care se adaugă şi numărul mare de
aşezări identificate, fac diferenţa faţă de perioada anterioară (secolele VIII-X).
535
Cu siguranţă la sfârşitul secolului al X-lea bizantinii au adus în regiune, din anumite
părţi ale Imperiului, o populaţie diversă cu care au reconstruit o parte din vechile
cetăţi de pe limes.
131
geografice întinse la schimburile şi activităţile economice care au avut

loc în secolele X-XIV.
A.2. Aşezările urbane şi rurale. Repere istorice şi arheologice

Puţinele date furnizate de cercetarea arheologică, în special în ultimii
60 de ani, au dat ocazia istoricilor să sugereze caracterul şi funcţia noilor
aşezări apărute după anul 971 şi evoluţia acestora.
În secolul al XI-lea, pe măsură ce noile structuri se consolidează şi se
relansează, aşezările de tip urban se dezvoltă, unele edificate pe vechile
structuri antice, altele construite a fundamentis. Evoluţia este una lentă şi
din cauza ultimelor valuri de migratori – pecenegi, uzi, cumani, mongoli
– care afectează societatea locală şi temporizează acest proces.
Cercetările arheologice efectuate în mai multe puncte de pe linia
Dunării sau în interiorul zonei studiate aduc argumente solide pentru
existenţa unei intense activităţi economice, unul dintre atributele esenţiale
ale aşezărilor cu caracter urban536.
În ultimul sfert al secolului al X-lea şi pe parcursul celui de-al
XI-lea, cu toate efectele distructive ale migratorilor, ca şi în tot secolul al
XII-lea, se constată o puternică şi intensă activitate economică. În această
perioadă meşteşugurile capătă o dezvoltare nemaiîntâlnită până atunci:
ateliere de fierărie, pentru prelucrarea ceramicii, prelucrarea lemnului, a
osului şi cornului, pentru confecţionarea obiectelor de podoabă etc.
produc pentru comunitatea locală sau pentru schimb tot felul de obiecte.
Cercetarea arheologică a documentat existenţa unui schimb
comercial între aşezări din nordul Dobrogei şi alte aşezări din sudul
provinciei537. Există şi situaţii când mărfuri din sudul provinciei sunt
întâlnite în situri din zona de nord. Comerţul extern este argumentat de
numeroasele obiecte descoperite la gurile Dunării, aduse din cele mai mai
diferite zone ale Europei şi chiar de mai departe, din Orient: limbi de
curea de tip scandinav, fusaiole de Ovruci, produse de meşteşugari din
536
Vezi, în acest sens, şi Baraschi 1991, p. 142-147.
537
Ceramica modelată din pastă în compoziţia căreia a fost introdus ca degresant şist verde
pisat, confecţionată în nordul Dobrogei, se întâlneşte şi în sudul acesteia.
132
Rusia Kieveană538, obiecte de sticlă, obiecte de cult (cruciuliţe, iconiţe

din steatit, diptic din argint) din Bizanţ, probabil şi din atelierele Rusiei
kievene, obiecte mici din bronz de la bulgarii de pe Volga, amfore din
centrele de producţie nord-pontice sau de la Constantinopol şi Trapezunt,
piese de harnaşament, obiecte de podoabă din Cehia sau Slovacia,
chihlimbar de la Marea Baltică, vase sferoconice din Asia centrală şi din
Armenia, monede din Veneţia etc. Mulţimea şi varietatea produselor
constituie un indicator privind existenţa unor drumuri dens utilizate. De
asemenea, prin poziţia sa geografică, zona de nord a Dobrogei a beneficiat
de existenţa unei căi navigabile, Dunărea, deosebit de eficientă şi foarte
utilizată şi care a facilitat accesul la comerţul practicat în Marea Neagră.
Existenţa unor reţele de drumuri a constituit poate elementul cel mai
reprezentativ al prezenţei bizantine în regiune. Ca un adevărat sistem
sangvin al uriaşului organism reprezentat de Imperiul Bizantin, drumurile
au contribuit şi decis anumite momente ale istoriei. Din punct de vedere
economic, drumurile au asigurat circulaţia mărfurilor, oamenilor şi ideilor,
creşterea sau decăderea unor aşezări urbane şi chiar regiuni539.
Aşezările urbane au apărut la intersecţia unor drumuri comerciale
sau vaduri de trecere. În stadiul actual al cercetărilor nu se pot face
diferenţieri clare între aşezarea urbană – oraşul şi eventuale aşa-zise
târguri540. Cu excepţia unor edificii religioase şi civile, lipsesc alte
elemente de urbanistică care să ne poată clarifica asupra funcţiilor acestor
aşezări în prima etapă a evoluţiei. Totuşi, există unele dovezi pe care
cercetarea arheologică le poate evidenţia, ca de exemplu, elementele de
fortificaţie, cantitatea şi calitatea inventarului, dar, îndeosebi, cantitatea
materialului numismatic care dă măsura actului economic şi diferenţierea
între aşezările cu caracter urban şi sate.
538
Datorită legăturilor cu regiunile kieviene, considerate cele mai avansate după Bizanţ,
înaintea Arabiei, Italiei, Regatelor occidentale, aflate în plină expansiune spre est şi spre
sud în timpul cneazului Kievului.
539
Existenţa în perioada romană a unei infrastructuri rutiere foarte bine puse la punct ne
face să presupunem că o parte dintre aceste drumuri au fost utilizate şi în perioada
cuprinsă între secolele X-XIV.
540
Diferenţa dintre târg şi oraş constă în faptul că în târg se comercializează mărfuri
prin troc, pe când oraşul se caracterizează prin schimbul produselor contra bani.
Diaconu 1993, p. 433-435.
133
„Explozia demografică” de la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul

celui următor duce la refortificarea unora dintre vechile cetăţi romane şi
prezenţa în unele cazuri a unui grup mare de locuinţe în afara
perimetrului ocupat de zidurile cetăţii. Situaţia este valabilă pentru
aşezările cu caracter urban de pe linia Dunării – vechiul limes – iar pentru
zona din interiorul Dobrogei de Nord se constată apariţia unui număr
considerabil de aşezări.
Cu siguranţă aşezările fortificate erau înconjurate de grupări de sate,
care au avut şi ele o implicare în economia microzonei. Din cercetările
efectuate, zona Isaccea–Noviodunum este cea care a confirmat existenţa a
cel puţin două aşezări şi indiciul unor comunităţi rurale ce gravitau în
jurul centrului urban. Acest aspect conferea acestor aşezări/comunităţi
urbane şi o altă funcţie: cea politică, administrativă, cea de centru religios,
rolul de centre de convergenţă a activităţilor economice din zonă.
Informaţiile desprinse din unele izvoare istorice sunt confirmate de
cercetările arheologice. La Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum,
Nufăru aşezările sunt formate din două părţi: centrul fortificat şi aşezarea
civilă – suburbium541.
Un alt aspect ce defineşte caracterul acestor aşezări este reprezentat
de prezenţa elementelor de urbanism, cum ar fi: existenţa unei spaţialităţi
între locuinţe, dispunerea acestora paralel cu axul străzii, existenţa unor
mici piaţete şi edificii de cult542.
Bogatul inventar descoperit în unele locuinţe constituie o diferenţiere
faţă de aşezările din mediul rural. Se constată că existau zone specializate
în activităţi meşteşugăreşti.
541
542
La Nufăru şi Isaccea–Noviodunum s-a putut observa existenţa unei spaţialităţi între
locuinţe. La Isaccea–Noviodunum, în intramuros, este documentată existenţa unor
amenajări, probabil o stradă, alcătuită dintr-un strat compact de piatră locală. În
cercetările din 2003 din aşezarea civilă s-a descoperit o amenajare, care a fost considerată
o mică piaţetă, ce era înconjurată de patru locuinţe, dintre care una era un atelier
pentru prelucrarea osului şi cornului. Pentru bisericile din aşezările nord dobrogene
vezi: Stănică 2004a, p. 333-334, 336-339, cu bibliografia anterioară; Damian, Samson,
Bâlici 2011, p. 45-87.
134
Neavând argumente suficiente pentru a defini drept oraş structurile

din zona de nord a Dobrogei, ne însuşim conceptul de aşezare cu
caracter urban pentru aşezările fortificate din această regiune 543.
Cronica rusă Povest’ vremennykh let, ce descrie luptele dintre

Sviatoslav şi bizantini de la sfârşitul secolului al X-lea, menţionează
existenţa la Dunărea de Jos a 80 de goroduri544.
În cronicile bizantine acest ţinut este numit ţinutul oraşelor sau al
cetăţilor de la Dunăre. Revenirea Bizanţului produce o adevărată
„explozie citadină” în thema Paristrion, evidenţiată şi de scrisoarea
cnezului Sviatoslav al Kievului către mama sa, cneaghina Olga, care
reflectă o realitate anterioară evenimentelor din 971.
Cronica lui Skylitzes, care descrie partea finală a conflictului ruso-
bizantin de la Dorostolon, furnizează unele date deosebit de importante
despre aşezările existente pe ambele maluri ale Dunării. După
înfrângerea lui Sviatoslav şi retragerea ruşilor spre gurile Volgăi,
împăratul Ioan Tzimiskes s-a îngrijit să pună gărzi în fiecare din
fortăreţele de pe ambele maluri ale Dunării, ceea ce presupune existenţa şi
refacerea acestora545. Cifra de 80 de aşezări urbane este vădit exagerată,
însă, pentru acea perioadă, existenţa unor numeroase aşezări/comunităţi
urbane a fost atestată de cercetările arheologice.
Anul 971 poate fi luat drept anul repornirii/reluării procesului de
„urbanizare” a Dobrogei. Apariţia oraşului în spaţiul românesc, şi nu
numai, este rezultatul activităţilor economice546. Apariţia şi reorganizarea
aşezărilor în unele de tip urban a reprezentat un proces complex,
consecinţă a dezvoltării societăţii locale, a structurilor sale economice,
sociale şi politice547.
Unele surse literare slave, ce fac referire la spaţiul dobrogean din
secolele X-XII, vorbesc de existenţa a numeroase oraşe, iar izvoarele
543
Vezi, în acest sens, şi Damian 2005, p. 144.
544
545
DID 3, p. 73-76.
546
Matei 1997, p. 11.
547
Istoria 2001, p. 221
135
bizantine conţin expresia „oraşele paristriene” ceea ce indică, de

asemenea, prezenţa unor aşezări urbane ce caracterizau regiunea 548.
Cu toate că nu aspectele edilitare ne interesează, aşezările cu caracter
urban din nordul Dobrogei din secolele X-XIV erau înconjurate cu ziduri
impunătoare. Cel mai adesea erau zidurile refăcute ale vechilor cetăţilor
romane, Capidava, Turcoaia–Troesmis, Garvăn–Dinogetia, Isaccea–
Noviodunum, Tulcea–Aegyssus; numai într-un singur caz, la Nufăru,
zidurile au fost construite a fundamentis de bizantini549. În interiorul
zidurilor funcţiona centrul militar, politico-administrativ sau religios,
locuinţele erau amplasate atât în zona fortificată cât şi în afara cetăţii, în
sub urbe – adică în jos de oraş, suburbie550. Aşezările urbane erau
înconjurate de aceste suburbii, în ele având loc cele mai intense activităţi
meşteşugăreşti551. Paralel cu gama largă de meşteşuguri, în cetăţile
dunărene se practicau o serie de activităţi caracteristice lumii rurale, cum
ar fi: agricultura, creşterea animalelor, pescuitul şi vânătoarea. Produsele
acestor activităţi caracteristice lumii rurale urmau să satisfacă în principal
cererea locală, dar, în acelaşi timp, urmau şi calea comerţului local.
Amănunte despre caracterul socio-economic şi politico-militar al
unor structuri teritoriale ne sunt oferite de unele izvoare literare, relatările
unei căpetenii bizantine cuprinse în cunoscutele Note ale toparhului grec,
datate la sfârşitul secolului al X-lea sau începutul veacului următor 552,
548
FHDR 3, p. 65, 69, 73, 89, 97, 113, 163, 165, 225, 227; Stănescu 1968, p.469-491;
549
Diaconu 1986, p. 224.
550
Barnea 1971, p. 335; Baraschi 1991, p. 139.
551
Existenţa unor cuptoare de olari, ateliere pentru prelucrat fierul, ateliere pentru
prelucrarea osului şi cornului au fost documentate în aşezarea civilă de la Isaccea–
Noviodunum.
552
DID 3, p. 90-92; Bolşacov-Ghimpu 1972, p. 105; Ševčenko 1971, p. 117-188;
Madgearu 2007, p. 39-41. Acest document este controversat, dar unele informaţii care
sugerează anumite realităţi se pliază pe particularităţile regiunii de la gurile Dunării.
Nota Toparhului grec (sau Toparhul gotic), cunoscută în literatura de specialitate şi
sub denumirea de Anonimul lui Hase, a fost descoperită în anul 1815 şi publicată de
bizantinologul francez C.B. Hase în 1819, la Paris. Documentul a provocat numeroase
comentarii, unele contradictorii datorită datării şi localizării evenimentelor prezentate.
Conform opiniei exprimate de istoricul I. Ševčenko (1971, p. 115 şi urm.), „nota” ar fi
un fals realizat de Hase în timpul campaniei napoleoniene din Rusia şi nu poate
exprima realităţile de la Dunărea de Jos din secolele X-XI. Pornind de la discuţia
privind autenticitatea acestei surse, unii istorici, care au studiat respectivul text,
consideră că „textul însemnărilor nu este dubios şi concluziile celui care le-a publicat,
136
fiind deosebit de semnificative în acest sens. Această căpetenie rezida

într-o fortificaţie amplasată pe locul unui vechi castru în ruină, ridicată
special pentru a adăposti un toparh cu familia, rudele şi circa 300 de
soldaţi. În scurt timp, în jurul acestei fortificaţii s-a adunat o populaţie
diversă care, la rândul ei, şi-a întemeiat o aşezare pe care a fortificat-o cu
un şanţ de apărare menit să o protejeze de atacurile „barbarilor”. Putem
presupune că întreaga aşezare se compunea dintr-o zonă fortificată,
incintă destinată şefilor locali şi privilegiaţilor şi o a doua unde locuia
populaţia locală – „căci acum – spune toparhul – era locuit oraşul întreg,
iar fortăreaţa pregătită să ne scape de mare primejdie” 553. Cercetările
arheologice au confirmat relatările cuprinse în izvoarele scrise.
O localizare a reşedinţei toparhului este dificil de realizat; P. Diaconu,
referindu-se la acest aspect, propune localizarea la Capidava554. Ion
Barnea, abordând acelaşi subiect, precizează că „o situaţie oarecum
asemănătoare cu aceea descrisă de toparh a fost observată la Capidava”555.
Mai departe, acesta constata că „mica fortăreaţă de la Capidava nu este
situată lângă cetatea mare, după cum era cazul cu oraşul de reşedinţă al
toparhului, ci chiar în interiorul acesteia”, şi pornind de la descrierea
făcută de autorul însemnărilor în fragmentul III, presupunea că „reşedinţa
toparhului se afla undeva mai aproape de gurile Dunării” 556. A.A.
Bolşacov-Ghimpu, luând în discuţie acest ultim aspect, se pronunţă
pentru localizarea reşedinţei toparhului la Vicina 557.
Un sit care corespunde descrierii făcută de toparh, cu fortificaţie
amplasată pe locul unui vechi castru în ruină, unde s-a aşezat o populaţie
diversă, care la rândul ei şi-a întemeiat o aşezare pe care a fortificat-o cu
un şanţ de apărare, aproape de gurile Dunării şi care poate fi propusă ca
reşedinţă este situl Isaccea–Noviodunum558. Complexul arheologic
de asemenea, nu duc la suspiciunea de a fi vrut să susţină anumite interese politice ale

vremii, deci este greu fără însemnările originale să se poată contesta autenticitatea”.
Aceste consideraţii ne-au făcut să avem în vedere şi informaţiile cuprinse în acest
document.
553
Dinogetia I, p.375-378.
554
Diaconu 1962, p. 1228.
555
DID 3, p. 91.
556
DID 3, p. 91-92.
557
Bolşacov-Ghimpu 1972, p. 111.
558
Isaccea–Noviodunum este unul dintre centrele unde/în care a fost localizată Vicina.
137
aparţinând anticului Noviodunum se compune din cetatea de pe

promontoriul situat pe malul Dunării, la care se adaugă spaţiul de la sud
şi de la est de zidul de incintă, care include o foarte întinsă aşezare civilă,
înconjurată cu trei linii concentrice ale fortificaţiilor de pământ, cu valuri
şi şanţuri exterioare în partea de sud.
A.2.1. Aşezări nord-dobrogene

Hârşova–Carsium
Pe malul Dunării, în sud-estul oraşului Hârşova, pe un platou stâncos,
se află un sit pluristratificat ce a cunoscut de-a lungul timpului mai multe
perioade în care s-au efectuat sondaje arheologice, de intensităţi diferite.
Primele menţiuni aparţin lui P. Polonic (1893)559, iar primele cercetări au
fost iniţiate în 1939 de V. Brătulescu560, urmând apoi campaniile restrânse
din 1943 ale lui Gr. Florescu561 şi din 1963 ale lui A. Aricescu562,
cercetările arheologice de suprafaţă, sondajele şi săpăturile de salvare
întreprinse între anii 1987-1989 de specialiştii Muzeului Naţional de
Istorie a României şi Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie
Constanţa, iar, din anul 1993, cercetările sistematice coordonate de Muzeul
de Istorie Naţională şi Arheologie şi Universitatea „Ovidius” Constanţa563.
Amplasată pe malul drept al Dunării, cetatea de la Hârşova face
parte dintre acele fortificaţii dobrogene care au dăinuit din Antichitate
până în epoca modernă564; pe vatra unei aşezări getice împăratul Traian a
ridicat castrul care a primit numele de Carsium565. Cetatea prezintă un
important rol militar şi strategic, intrând în categoria cetăţilor menţionate
fără întrerupere în sistemul limes-ului danubian între secolele
II-VII p.Chr566. Cercetările arheologice au stabilit existenţa unei cetăţi al
559
Polonic mss, 5131, fol. 55.
560
Brătulescu 1940, p. 3-24.
561
Florescu 1946, p. 179-180.
562
Aricescu 1971, p. 351-370.
563
CCA, campania 1993, p. 31, nr. 64.
564
Panait et alii 1995-1996, p. 121.
565
Pârvan 1974, p. 55.
566
Fiind o aşezare suprapusă de locuire contemporană, în multe puncte amenajările şi
construcţiile industriale au distrus sau afectat complexe antice, cartarea punctelor cu
descoperiri arheologice au oferit o imagine asupra unor probleme de topografie antică
ce privesc fortificaţia, necropola tumulară. Nicolae 1993, p. 215-219; Nicolae 1995-
1996, p. 135-160.
138
cărei plan urmează configuraţia terenului, cu trei faze constructive: prima

aparţine începutului secolului al II-lea, a doua datează de la sfârşitul
secolului al III-lea – începutul secolului al IV-lea, iar a treia este atribuită
sfârşitului de secol al X-lea, în vremea împăratului Ioan Tzimiskes567.
Cetatea a avut şi o deschidere către Dunăre, flancată de doi pinteni masivi
între care s-a construit aşa numitul „zid genovez”, despre al cărui
moment de construcţie s-au făcut presupuneri568.
Cercetările au documentat mai multe faze de locuire : getică, romană,
romano-bizantină, bizantină, otomană569. Locuirea bizantină este conturată
atât de descoperiri în interiorul aşezării fortificate (complexe de locuire,
cuptoare de piatră, gropi de cereale, gropi menajere etc.) 570, cât şi de
conturarea unor adevărate cartiere extra muros, din secolele XI-XII,
reprezentate de locuinţe, cuptoare de uz casnic, complexe meşteşugăreşti
(două cuptoare de olar)571, gropi menajere, gropi pentru depozitat cereale,
ceramică uzuală sau de import; ele au fost reperate atât pe panta estică572,
cât şi pe cea vestică a dealului pe care se ridică cetatea 573. Un număr mic
de monede (12 folles) par să confirme ipoteza construirii fortificaţiei în
timpul lui Ioan Tzimiskes574. De asemenea, fundaţia zidului şi turnului
mare se află într-un nivel cu materiale medievale timpurii, ceea ce a
permis aceeași afirmaţie: că pe locul castrului roman a fost construită o
fortificaţie în vremea împăratului Tzimiskes575. Probabil că este vorba de
o fortăreaţă de mici proporţii, în jurul căreia gravita o aşezare care s-a
dezvoltat în cursul secolului al XI-lea576. În absenţa unor descoperiri care
să aparţină secolul al XII-lea şi care să ateste existenţa unor „cetăţi,
567
Aricescu 1971, p. 356; DID 3, p. 80; Panait et alii 1995-1996, p. 122-124; Damian
2005, p. 161-162.
568
Observaţiile făcute în momentul când a fost cercetat ţărmul în 1989 în zona „zidului
genovez” au permis elaborarea ipotezei conform căreia în această zonă a existat
instalaţia portuară antică, posibil reutilizată în Evul Mediu. Panait et alii 1995-1996,
p. 122, 124, 127.
569
Stratigrafia cetăţii a fost stabilită de Gr. Florescu. Vezi: Florescu 1946, p. 122, 127-128.
570
Panait et alii 1995–1996, p. 128; Cronica 1997, p. 27-28; Cronica 1998, p. 54, nr. 63.
571
Panait et alii 1995–1996, p. 130-133.
572
Panait et alii 1995–1996, p. 129.
573
Damian, Damian 1997, p. 231-237.
574
575
Aricescu 1971, p. 351, 356, 369.
576
Acest lucru este sugerat de materialul numismatic descoperit la Hârşova–Carsium.
139
târg şi centru de comunicaţii pentru negustori”, aşa cum este descris

Linocastru de către Idrisi, nu poate fi identificată în acest moment cu
Hârşova–Carsium, aşa cum propunea C. Brătescu577. Descoperirea unor
cruci reliquar indică relaţii economice cu lumea bizantină578, iar un ou
smălţuit sugerează relaţii cu Rusia Kieveană579. Acestea sunt câteva din
descoperirile care atestă legăturile aşezării de la Hârşova–Carsium.
Pentru perioda ce a urmat, secolele XIII-XIV, se cunosc puţine
informaţii, aceasta şi din cauza lipsei unor cercetări care să acopere toată
zona, dar şi a distrugerilor şi locuirii contemporane.
Evul Mediu aduce scurta prezenţa a voievozilor din dinastia
Basarabilor, apoi lunga stăpânire otomană – observate şi în stratigrafia
cetăţii – prezenţă care este atestată până în 1829 când cetatea de la Hârşova
suferă în urma prevederilor păcii de la Adrianopol580.
Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)

Pe un promontoriu stâncos care înaintează până la Dunăre, la o
depărtare de circa 2,5 km sud de comuna Ostrov, jud. Tulcea, pe malul
drept al braţului Băroi, în punctul Piatra Frecăţei, a fost localizată cetatea
romană Beroe. Situl de la Ostrov–Beroe a fost „inclus” în repertoriul
arheologic nord-dobrogean încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. În
1898 era semnalată aici o cetate romană cu ziduri din piatră, apărată pe
latura estică cu două şanţuri adânci de 5 m (dispuse la 100 m unul de
celălalt) şi în mod natural pe părţile de nord, vest şi sud581.
Primele observaţii cu caracter ştiinţific au fost întreprinse, se pare, de
Em. Desjardins şi P. Polonic, soldate cu rapoarte nepublicate sau publicate
sumar, după cum preciza, aproape o jumătate de secol mai târziu,
E. Comşa582.
Prima menţiune a fortificaţiei de aici o datorăm lui C. Moisil care, la
1911, spunea că „temeliile cetăţii au forma unui octogon regulat cu un
perimetru de aproximativ 150 m. Spre Dunăre, cetatea pare să fi avut un
577
DID 3, p. 164-165.
578
Mănucu-Adameşteanu 1992, p. 349-352, fig. 1/1-2.
579
Informaţie Cristina Talmaţchi.
580
Vergatti 1970, p. 25-30; Panait et alii 1995–1996, p. 127.
581
Polonic 1935, p. 22; Stănică 2004, p. 357.
582
Comşa 1959, p. 761 şi nota 1.
140
turn pătrat, iar în spate era despărţită de uscat printr-un şanţ larg”583.
P. Polonic, care a întreprins o cercetare sistematică a limes-ului
dunărean, ne oferă câteva date suplimentare: „ ... la 3 km sud de Ostrov,
pe o stâncă înaltă de circa 30 m, se află o cetate romană de piatră (64 ×
30 m) cu un şanţ de 5 m adâncime, iar la 100 m spre est găsim al doilea
şanţ adânc”584.
După mai bine de două decenii de la publicarea acestui studiu, dintr-o
cercetare de teren efectuată de E. Comşa, reţinem următoarele observaţii:
„Partea dinspre Dunăre a promontoriului era despărţită de restul terasei
printr-un şanţ de apărare adânc. Platforma de pe vârful promontoriului a
fost întărită cu ziduri a căror grosime trece de 3 m [...], ce par să fi fost
construite în secolul IV”. La suprafaţa solului s-au găsit şi câteva fragmente
ceramice din secolele X-XI585.
În perioada aprilie 1958 – iunie 1959, alţi doi cercetători de la
Institutul de Arheologie din Bucureşti, A. Petre şi D. Vîlceanu,
întreprind o cercetare în zonă pentru periegheze, sondaje şi săpături de
salvare, dictate de necesitatea construirii unor spaţii de locuit586.
Surpriza campaniei extinse a reprezentat-o descoperirea unei necropole
de mari dimensiuni587. Deoarece materialul colectat a fost numeros, din
puncte izolate şi perioade diferite, s-a acordat atenţie în primul rând
celui apărut în necropolă (secolele II-VII şi X-XII), prezentarea lui fiind
destul de generoasă588. Cercetarea necropolei din apropierea zonei fortificate
a continuat până în 1976589.
Primele săpături din cetate, realizate în anul 1970 de Al. Barnea şi D.
Vîlceanu (continuate până în anul 1973590), „au avut ca obiect cercetarea
ultimelor nivele de locuire prin sondaje sau secţiuni. În cele două secţiuni
efectuate, săpăturile s-au oprit la baza celui de-al treilea nivel de locuire
583
Moisil 1911, p. 45-46.
584
Polonic 1935, p. 7, 22.
585
Comşa 1959, p. 761-763, fig. 2, 3.
586
Petre 1962, p. 565.
587
Petre 1962, p. 566; Enciclopedia M-Q, p. 314, voce Piatra Frecăţei (Beroe); Stănică
2004, p. 358.
588
Petre 1962, p. 565-589; Petre 1963, p. 346-347, 352.
589
Popescu 1960, p . 581; Popescu 1961, p . 575; Popescu 1962a, p . 525; Popescu
1962b, p . 211; Petre 1964, p. 59-80; Babeş 1971, p. 380.
590
Cercetările arheologice au început în anul 1970 şi nu în anul 1971, cum apare
din greşeală la Vîlceanu, Barnea 1975, p. 209-210, nota 41.
141
[...] datând din a doua jumătate a secolului VI” 591; ultimele două niveluri
de bordeie datează din secolele X-XI. Pe baza rezultatelor minime
obţinute din aceste cercetări, rămase din păcate încă nepublicate, s-a
presupus că şi această cetate a fost reparată şi refolosită începând cu
domnia împăratului Ioan Tzimiskes (969-976)592.
În vecinătatea cetăţii, A. Petre a început în anul 1958 investigarea
unei necropole plane care, în momentul sistării cercetărilor (anul 1976),
însuma 1.139 de morminte; autorul presupune că acestea aparţineau unei
necropole care a funcţionat, fără întrerupere, din secolul al II-lea până la
sfârşitul secolului al XII-lea sau la începutul secolului al XIII-lea593. Din
păcate, pentru etapa cuprinsă între secolele X-XIII, cu excepţia câtorva
obiecte de podoabă şi a unei cruci relicvar, nu sunt cunoscute date
referitoare la celelalte complexe funerare, situaţie în care ne este greu să
ne pronunţăm asupra propunerilor cronologice avansate de A. Petre594.
După aproape două decenii, cercetările au fost reluate, însă, pentru
o perioadă scurtă: anii 1998–2002595. Investigaţiile din interiorul fortificaţiei
au fost realizate de un colectiv condus de D. Paraschiv, sub îndrumarea
prof. Al. Barnea.
Suprapunând locuirea antică (veacurile I-VI p.Chr.), locuirea medio-
bizantină se prezintă prin două niveluri succesive, încadrate în secolele
X-XII596. Este vorba de o aşezare dezvoltată şi în afara perimetrului
delimitat de zidurile romano-bizantine597, refăcute, se pare, spre sfârşitul
veacului al X-lea598 sau începutul celui următor 599. Locuirea de la
începutul evului mediu este probată prin descoperirea mai multor
locuinţe. În campaniile din anii 1998-2000 în secţiunea I, orientată S-N,
au fost identificate 13 complexe de locuit, semiîngropate sau de suprafaţă600,
591
Vîlceanu, Barnea 1975, p. 209-210.
592
DID 3, p. 80.
593
Petre 1987, p. 5-9.
594
Petre 1962, p. 565-590.
595
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, p. 78-79; Barnea et alii 2000, p. 72-73;
Barnea et alii 2001, p. 173-174; Barnea et alii 2002, p. 225-226.
596
Enciclopedia M-Q, p. 313-314, voce Piatra Frecăţei (Beroe).
597
598
DID III, p. 80.
599
Babeş 1971, p. 380; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 48.
600
Barnea et alii 2000, p. 72; Barnea et alii 2001, p. 173. Unele complexe prezentau
gropi de par. Complexul 2 avea următoarele dimensiuni: 4,5 × 4 m.
142
cărora li s-au adăugat altele, apărute în anul 2001, în secţiunile VI, VII,
VIII şi IX, ajungându-se la 19601; instalaţii de foc dispuse în colţul de SE,
în mai multe complexe de locuit. De asemenea, au fost identificate: un
cuptor „săpat în pământ steril”602, gropi menajere603, ceramică, obiecte
de podoabă şi alte materiale contemporane lor.
Materialul cel mai bine reprezentat este ceramica. Din această
categorie fac parte vasele lucrate din lut, ce conţin ca degresant nisip,
mică, bucăţele de calcar, bucăţele de ocru, care au fost arse în mediu
oxidant sau neoxidant. În mare parte, majoritatea fragmentelor ceramice
descoperite în campaniile din anii 1998-2002604 provin de la vase-borcan
şi prezentau ornament incizat sub formă de linii orizontale, ca unic decor,
sau precedat de o linie în val, uneori suprapus de fascicule scurte, oblice
în zona umerilor; bandă de linii în val; impresiuni făcute cu rotiţa dinţată,
precedate, în zona umărului, de o linie în val sau de şir de crestături
dispuse oblic etc.605. De asemenea, amfore606, ulcioare607, căldări de lut608,
întregi sau fragmentare, fac parte din inventarul descoperirilor.
Dintre celelalte categorii de material arheologic amintim descoperirea
unor piese din metal (cruciuliţe simple sau reliquar)609, sticlă (fragmente
de brăţări, mărgele)610, piatră (râşniţe), rocă (fusaiole), ceramică (fusaiole
şi greutăţi pentru plasa de pescuit), os-corn (igliţe, mânere de cuţit)611
reprezentând obiecte de cult, de uz casnic şi de port612. Acestora li se
adaugă descoperirile monetare613, destul de reduse cantitativ, şi materialul
601
Barnea et alii 2002, p. 225-226.
602
Barnea et alii 2000, p. 73.
603
Barnea et alii 2000, p. 73; Barnea et alii 2002, p. 225; Stănică 2004, p. 358.
604
Stănică 2004, p. 357-373; Talmaţchi, Stănică 2007, p. 313-334.
605
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, p.79; Barnea et alii 2001, p. 173; Barnea et
alii 2002, p. 225-226; Barnea et alii 2003, p. 224.
606
Barnea et alii 2001, p. 173; Barnea et alii 2003, p. 224.
607
608
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, p. 79; Barnea et alii 2003, p. 224
609
Mănucu-Adameşteanu 1984c, p. 376-377, 383, nota 28 unde se menţionează că o
cruce reliquar a fost descoperită fortuit, pe platoul cetăţii, în anul 1979; Barnea et alii
2001, p. 173; Barnea et alii 2002, p. 225; Barnea et alii 2003, p. 224; Mănucu-
Adameşteanu, Stănică, Poll 2008, p. 310-316.
610
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999, p. 79; Barnea et alii 2003, p. 224.
611
612
Stănică 2004, p. 359.
613
Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 48; Barnea et alii 2003, p. 224; Stănică 2004, p. 359.
143
arheozoologic. Analiza acestuia din urmă a dus la constatarea că

„animalele domestice au reprezentat o sursă importantă de hrană” pentru
locuitorii acestei aşezări, cele mai frecvente specii fiind bovinele („cu
coarne relativ scurte, de talie mică sau, mai rar, medie” – tip brachyceros),
ovicaprinele şi porcinele. Printre materialul paleofaunistic provenit de la
Ostrov–Beroe au apărut, reduse cantitativ, resturi de la cai („de talie mică
sau medie”), câini („de talie mijlocie şi mare”) şi pisici. Destul de
frecvente sunt resturile de păsări, mamifere sălbatice (cerb, mistreţ,
iepure, vulpe etc.) şi peşti, ultimele două categorii atestând astfel
practicarea vânătorii şi a pescuitului614, printre alte ocupaţii ale
locuitorilor de aici.
În condiţiile în care şi rezultatele cercetărilor arheologice din cetate
sunt în cea mai mare parte nepublicate, descoperirile monetare ar putea
să ofere câteva repere cronologice. Pentru precizarea momentului în care
a fost reluată locuirea de un real folos ne sunt folles anonimi din clasa A2
– A3 (până în acest moment nu cunoaştem nici o piesă din clasa A 1,
atribuită lui Ioan Tzimiskes): succesiunea acestora ne sugerează că
locuirea nu s-a reluat în timpul lui Ioan Tzimiskes (969-976), aşa cum se
presupunea până de curând, ci, mai degrabă, la începutul secolului al
XI-lea, moment ce trebuie corelat cu victoriile obţinute de patriciul
Theodorokanos şi protospătarul Nichifor Xiphias, care în anul 1001
reuşesc să recucerească Preslavul Mare, Preslavul Mic şi Pliska 615.
Finalul aşezării – ultimele descoperiri monetare sunt reprezentate de
câteva exemplare de aspron trachy de billon de la Alexios I, bătute între
1092-1118 şi un altul, de la împăratul Ioan II (1118-1143 )616 – poate fi
pus în legătură cu momentul dificil pentru Dobrogea care se înregistrează
în toamna anului 1122, când „sciţii” traversează Dunărea şi pătrund în
Imperiul Bizantin617: cu acest prilej îşi încetează existenţa aşezările de la
Garvăn–Dinogetia618 şi se pare că şi cea de la Păcuiul lui Soare619.
614
Udrescu 1980, p. 57-58; Haimovici 1984, p. 311-319. Facem precizarea, că
materiarul arheozoologic din perioada 1998-2002 nu a fost publicat.
615
616
Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 404, tabel 6, centralizează descoperirile monetare din
intervalul 969-1203; Mănucu-Adameşteanu 2010, p. 136-139.
617
618
619
Mănucu-Adameşteanu 2001a, p. 109-120; Mănucu-Adameşteanu 2010, p. 141-142.
144
Pe baza descoperirilor din perioada 1970-1972 se aprecia că „materialul

arheologic pare a indica caracterul rural, în comparaţie cu Dinogetia” 620.
Descoperirile ulterioare – ceramică smălţuită, obiecte din sticlă (vase
şi brăţări), piese de cult (cruci simple şi duble relicvar), monede,
conturează imaginea unei aşezări în care-şi desfăşoară activitatea o
comunitate care nu păşise spre etapa unei aşezări cu caracter urban 621.
Turcoaia–Troesmis
Troesmis a cunoscut o istorie complexă, ce acoperă mai bine de un
mileniu (de la vestigiile getice şi epoca romană, până la aşezarea medio-
bizantină), fapt pentru care reprezintă una dintre cele mai importante
staţiuni arheologice de pe malul dobrogean al Dunării622. Cele două cetăţi
sunt localizate la 4 km nord de localitatea Turcoaia, una la est şi alta la
vest. Complexul arheologic Troesmis a fost identificat încă din anul
1860, graţie inscripţiilor descoperite aici623. Inscripţiile şi referirile din
textele antice evidenţiază la Troesmis o fortificaţie, suprapunând sau nu o
aşezare autohtonă, apoi un centru important şi castru al Legio V Macedonica,
canabae-le legiunii şi titlul de municipium pentru aşezarea de aici.
Observaţiile topografice ce aparţin secolului trecut, coroborate de studiul
fotografiilor aeriene au pus în evidenţă, în aria dintre cele două cetăţi
(cetatea de est şi cetatea de vest), o succesiune de trei fortificaţii, valuri şi
şanţuri624.
Expediţiile arheologice străine (Engelhardt în 1864, G. Boissière şi
A. Baudry în 1865, E. Desjardins în 1867), sondajele arheologice
practicate de Gr. Tocilescu în 1882 şi 1892, P. Polonic în 1898, E. Coliu
în 1939, ca şi săpăturile de salvare efectuate în 1977 de un colectiv al
fostului Muzeu „Delta Dunării” Tulcea, au documentat existenţa a două
620
Babeş 1971, nr. 117.
621
Dimensiunile reduse ale aşezării, precum şi lipsa unui zid de incintă sunt elemente
care vin în sprijinul acestei afirmaţii.
622
Boissière 1867, p. 181-221; Chiriac, Bounegru 1973-1975, p. 97-108 ; Doruţiu-Boilă
1972, p. 133-144; Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 248-280; Simion et alii 1980,
p. 151-288.
623
Boissière 1867, p. 181-221.
624
Ştefan 1971, p. 43-52; Bogdan-Cătăniciu 1984, p. 45-49; Simion et alii 1980,
p. 151-288.
145
cetăţi construite la o distanţă de aproximativ 700 m una de cealaltă 625.

Cetatea de Est (mare) prezintă o incintă rectangulară, cu laturile lungi
perpendiculare pe fluviu, cu turnuri cu frontul rotunjit pe latura de nord şi
un turn mare rectangular pe mijlocul curtinei nordice, cu un val mare de
pământ amplasat în faţa laturilor de nord şi de est626. Materialele
descoperite aici documentează o locuire ce se încheie la sfârşitul secolului
al VI-lea p.Chr.627. Cetatea de vest (mică) are laturile lungi paralele cu
fluviul, laturile scurte, inegale, turnuri rectangulare, ziduri dublate spre
nord şi est de un val şi un şanţ de pământ628, dar informaţiile referitoare
la sistemul de fortificaţii ale acestuia nu sunt concludente629. În zona
cetăţilor au fost descoperite o serie de materiale care privesc perioada
bizantină. Astfel, fragmente ceramice din secolele IX-X recoltate în urma
unor cercetări de suprafaţă630, identificarea unor complexe – o locuinţă cu
cuptor, un cuptor menajer din lut datate pe baza materialului ceramic în
prima jumătate a secolului al XI-lea, fapt confirmat şi de câteva
descoperiri monetare care aparţin locuirii extra muros a cetăţii de est631,
dar şi oale borcan, căldări de lut, amfore cu toarte supraînălţate, ceramica
smălţuită, monede de la Roman III (1028-1034) şi Mihail IV (1034-1041)
– documentează o aşezare din secolele X-XI ce a existat în zona castrului
de vest632. Cercetările de salvare din anul 1977 au documentat existenţa
unui val de pământ ridicat ulterior secolului VI p.Chr, o locuire în spaţiul
dintre cele două cetăţi, de est şi de vest, şi în zona de la vest şi de la nord
de fortificaţia de est633. Materialele rezultate în urma cercetărilor
625
Descrierea cetăţii de est şi a cetăţii de vest la: Ştefan 1971, p. 44-49; Bogdan-
Cătăniciu 1984, p. 43-52.
626
Ştefan 1971, p. 44-49.
627
Bogdan-Cătăniciu 1984, p. 49.
628
Bogdan-Cătăniciu 1984, p. 43-52.
629
Cu excepţia unor săpături ilegale efectuate prin anul 2001, în urma cărora au ajuns la
Muzeul de Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea, câteva obiecte care erau
„neinteresante” pentru arheologii de ocazie şi care sunt specifice epocii romane, nu se
cunosc alte date privind locuirea de la Cetatea de Est. De asemenea, nu se cunoaşte
daca în nivelurile superioare avem o locuire din perioada secolelor X-XIII. O situaţie
asemănatoare avem şi pentru cetatea de vest, dar facem precizarea că aici s-au efectuat
cercetări în secolul al XIX-lea.
630
631
632
DID 3, p. 123, 156, 165 şi 178; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 50.
633
Simion 1980, p. 155-157.
146
arheologice atestă o vieţuire cuprinsă între secolele X-XIII634, precum şi

existenţa unei necropole de inhumaţie datate în secolele XI-XIII635.
Măcin–Arrubium
Aşezarea cu nume de origine celtică a fost întemeiată în secolul al
III-lea a.Chr636 şi a evoluat ulterior drept castru şi aşezare romană, cetate
romano-bizantină637, posibilă fortificaţie bizantină, cetate medievală –
ridicată în 1621 şi distrusă în urma tratatului de la Adrianopol, în anul 1829.
Complexul arheologic, atât cât se mai păstrează din cetatea romană
şi tabia turcească, se află la sud-vest de oraşul actual, pe un promontoriu
înalt de pe malul Dunării, are o formă patrulateră, „direcţia laturilor mari
urmând cursul Dunării de la sud la nord”638.
Prima propunere pentru localizarea anticului Arrubium aparţine lui
Em. Desjardins care, în deceniul şapte al secolului al XIX-lea, cu ocazia
vizitei în Dobrogea, cerceteazǎ şi ruinele romane din preajma Mǎ cinului639.
Primele cercetări arheologice au fost efectuate în anul 1939 sub
coordonarea lui Gh. Ştefan şi Gr. Avachian 640, în urma cărora s-a degajat
turnul de nord-vest641 precum şi o parte din curtină642. Acestea au fost
continuate de Emil Condurachi, care a efectuat două campanii în anul
1943 şi 1946. Săpăturile au avut ca obiectiv degajarea incintei cetăţii
romano bizantine, despre care s-a putut preciza că avea laturile de 220 ×
170 m, întărite cu turnuri643. În prima campanie s-a degajat ceea ce nu
fusese distrus de cariera de piatră de pe latura de vest a dealului care
634
635
Vasiliu 1980, p. 218–229.
636
Doruţiu-Boilă 1980, p. 269; Enciclopedia A-C, p. 120, voce Arrubium (Măcin).
637
La începutul secolului al XX-lea se mai vedeau „câteva urme neînsemnate”. Moisil
1911, p. 45.
638
Dumitrescu 1904, p. 6-7.
639
Comşa 1953, p. 747, nota 2;
640
Lambrino 1940, p. 721.
641
Lambrino 1939, p. 502.
642
Raport 1944, p. 45.
643
Sauciuc-Săveanu 1946-1947, p. 475-476; Zahariade 2002, p. 939-940, menţionează
existenţa unui fort cu laturile de 45x75 m care poate fi considerat din perioada
romană şi care se află în colţul de vest al fortificaţiei otomane, informaţie preluată de
Madgearu 2007, p. 91. Verificând aceste date în teren, prin utilizarea unui aparat GPS,
putem spune ca latura de nord are 120 m, iar cea de est 145 m.
147
mǎ rginea Dunǎ rea644. În campania din anul 1946 s-a mai degajat încă o
parte din latura de nord a incintei, pe o lungime de aproximativ 40 m, la
capătul căreia se afla un turn. Pe latura de vest a fost degajat un
complex de ziduri care, la prima vedere, pǎ reau sǎ formeze poarta mare.
Un sondaj efectuat pe platoul din partea de est a cetăţii sugera că în acel
loc se afla aşezarea civilă645.
Ultimele sondaje arheologice au fost realizate în anul 1948 şi au
rămas inedite646.
Societatea „Granitul” a exploatat, în perioada 1940-1946, masivul
stâncos pe care era aşezată cetatea Arrubium, în partea de nord-vest, sud-
vest şi sud, acţiune în cursul căreia au fost distruse şi vestigiile din aceste
puncte647.
Din perioada medio-bizantină (secolele X-XII), există un bogat material
ceramic (oale borcan, căldări de lut, castroane, olane cu semne în relief),
pe baza căruia s-a apreciat că şi această cetate romano-bizantină a fost
refăcută în timpul lui Ioan Tzimiskes648.
În studiile mai vechi se afirmă că „foarte probabil, amenajări şi
refaceri de acest gen (cu referire la fortificaţiile de la Dinogetia şi
Capidava) au fost realizate şi pentru alte fortificaţii dunărene, ca de
exemplu pentru cele de la Troesmis (Igliţa), Arrubium (Măcin), Carsium
(Hârşova), Axiopolis (Cernavodă) – fapt sugerat de reluarea locuirii în
aceste cetăţi bizantine, începând cu domnia lui Ioan Tzimiskes”649.
Peste zidurile din piatră, în epoca otomană a fost amenajată o
fortificaţie de pământ al cărei val avea o înălţime de 2,60 m 650.
O informaţie extrasă de V. Eskenasy dintr-un portulan veneţian
anonim, datat în prima jumătate a secolului al XIV-lea651, menţionează:
„Ca element inedit faţă de mai vechile cunoştinţe cartografice asupra
644
În acest punct a fost dezvelit un tronson de fortificaţie cu o lungime de 16,80 m,
săpătura coborând până la o adâncime de peste 5,00 m. Raport 1944, p. 46.
645
Sauciuc–Săveanu 1946–1947, p. 475-476.
646
Nestor 1949, p. 159.
647
Statul Român a cedat în ultimii ani ai secolului al XIX-lea „dealul Cetate în
suprafaţă de 9 ha” unor antreprenori privaţi, concesiune reînnoită prin Decret regal în
1932. Mureşeanu 2002, p. 197, 225.
648
DID 3, p. 80; Enciclopedia A-C, p. 120-121, voce Arrubium (Măcin).
649
Condurachi, Barnea, Diaconu 1966, p. 6.
650
Raport 1944, p. 46.
651
Kamal 1936, f. 1206.
148
Vicinei, apare aici notaţia muntelui Vicina (mons Vicina) lângă desenul
cetăţii ce figurează oraşul dunărean” 652. Această menţiune a fost
considerată „decisivă” pentru localizarea Vicinei la Măcin–Arrubium,
întrucât conferă aşezării un element topografic definitoriu prin menţiunea
muntelului Vicina, care ar fi reprezentat de Munţii Hercinici din
apropierea oraşului653.
În anul 2003 a fost efectuat un sondaj arheologic (10 × 1 m) în curtea
Uzinei de apă, aflată la cca 50 m SSE de incinta cetăţii Arrubium. Cu
această ocazie „a fost surprins un nivel de locuire puţin consistent (0,40
m), care conţinea material ceramic amestecat, databil în perioada bizantină
(sec. XI-XII p.Chr.), romano-bizantină şi romană (sec. III-VII p.Chr)”654.
În anul 2011, în colţul de NE al cetăţii, a fost nivelat terenul, pentru
realizarea unei construcţii. Din păcate, prin acţiunea de decapare a terenului
a fost distrus şi ceea ce părea un element de fortificaţie (turn cu frontul
rontujit de forma literei U sau evantai, realizat din blochete de piatră
prinse cu mortar de var, care conţinea nisip fin şi mici fragmente
ceramice) care poate fi datat, pe baza mortarului, în perioada romano-
bizantină. Cu acestă ocazie a fost vizibil şi valul din pământ al tabiei
turceşti care suprapune zidul de perioadă romano-bizantină, afectat şi el
de săpăturile ilegale.
Cercetările de suprafaţă, la care se adaugă intervenţiile ilegale
realizate în zona turnului de NE, au condus la descoperirea unor
fragmente de vase borcan, din pastă nisipoasă, decorate cu linii în val sau
cu rotiţa, confirmând existenţa unui nucleu de locuire în secolul al XI-lea
la Arrubium655. Analiza materialului numismatic – 21 de folles anonimi şi
semnaţi – sugerează, de asemnea, o locuire în secolul al XI-lea. Aşezarea
şi-ar fi putut încheia existenţa pe fondul conflictelor provocate de
pecenegi la sfârşitul aceluiaşi secol. O monedă Alexios I Comnenul,
652
Eskenasy 1983, p. 422.
653
Informaţiile arheologice infirmă existenţa unei locuiri pentru secolele XIII-XIV la
Arrubium.
654
CCA, campania 2003, p. 183-184.
655
Realizate în mai multe etape, în perioada 2007–2012, cercetările de suprafaţă au avut
ca obiectiv identificarea elementelor de fortificaţie aparţinând cetăţii turceşti din
secolul al XVII-lea şi date privind diferitele etape de locuire din teritoriul
administrativ al oraşului Măcin. Intervenţiile ilegale au afectat latura de Nord, în urma
acestora fiind descoperite mai multe fragmente ceramice.
149
aspron trachy de billon, emisiune constantinopolitană pusă în circulaţie

după reforma monetară din anul 1092, ridică un alt semn de întrebare
în legătură cu o posibilă locuire la începutul secolului al XII-lea.
Descoperirile arheologice şi numărul mic de monede certifică o
aşezare care s-a dezvoltat în cursul secolului al XI-lea. În lipsa unor
cercetǎ ri arheologice care să confirme sau nu existenţa unui sistem de
fortificaţii, nu se pot face alte aprecieri privind modul în care a evoluat
aşezarea medio-bizantină de la Arrubium.
Garvăn–Dinogetia
Dinogetia, cetate romană şi bizantină, este situată la 4 km nord în
aval de satul Garvăn, com. Jijila (jud. Tulcea), pe o mică insulă, numită
nu întâmplător de localnici Bisericuţa. Aşezarea a beneficiat de o poziţie
naturală dominantă, cu vizibilitate spre malul stâng, de la Barboşi –
Galaţi până la Aliobrix–Orlovka şi, fiind înconjurată de ape (gârlele şi
bălţile pe care Dunărea le formează în dreapta marelui cot din faţa
oraşului Galaţi), dispunea şi de avantajul unei apărări naturale.
Cea mai veche menţiune a toponimului o găsim la geograful
Ptolemeu (Dinodheteia), care face şi o localizare exactă. De asemenea,
Dinogetia mai apare menţionată în Itinerarium Antonini (Dinigettio),
Notitia Dignitatum (Dinogothia) precum şi în secolul al VII-lea la
Geograful din Ravenna (Dinogethia).
Existenţa fortificaţiei romano-bizantine şi schiţarea unui plan o
datorăm lui Em. Desjardins şi Gr. Tocilescu656
Cercetările sistematice efectuate începând cu anul 1939 657, reluate în
perioada 1942–1946 şi desfăşurate fără întrerupere din 1948658, au
precizat momentul iniţial al construirii cetăţii şi etapele succesive de
refacere ale ei. Fortificaţia construită de romani în secolul al II-lea p.Chr.
suprapune o aşezare getică. Cetatea suferă distrugeri la mijlocul secolului
al II-lea p.Chr. şi la mijlocul secolului al III-lea p.Chr. La sfârşitul
secolului al III-lea p.Chr. a fost construită pe stânca naturală fortificaţia
romano-bizantină pe care o cunoaştem azi. Momentul este marcat de
descoperirea la Garvăn a unui stâlp miliar (milliarium) din timpul lui
656
Tocilescu 1903, p. 640-641.
657
Ştefan 1937-1940, p. 401-425.
150
Diocletian (284-305). Noua fortificaţie avea 14 turnuri de apărare,

dispuse la distanţe relativ egale, de circa 20 m, de-a lungul incintei de
formă trapezoidală, urmărind, în parte, forma terenului stâncos. Accesul
se realiza pe poarta principală, care se afla pe latura de sud, alte două
porţi mai mici fiind amenajate pe laturile de vest şi nord. Din perioada de
maximă înflorire, de la jumătatea secolului al IV-lea p.Chr., datează
construcţia unei bazilici de plan rectangular, clădirea comandamentului şi
edificiul termal (băile). Cea mai importantă refacere de la Dinogetia are
loc în timpul împăratului Anastasius, la sfârşitul secolului al V-lea p.Chr.
Cetatea este distrusă şi părăsită la începutul secolului al VII-lea p.Chr659.
La Dinogetia a funcţionat un castellum care adăpostea câteva
detaşamente militare din Leg. V Macedonica, Cohors I Mattiacorum,
Leg. I Italica, Cohors I Cilicum şi Classis Flavia Moesica660.
Pe terasa sudică, despărţită de cetate printr-un braţ al bălţii Lăţimea,
s-a constituit aşezarea civilă şi necropola, care sunt strâns legate de
evoluţia cetăţii.
Fortificaţia de la Dinogetia este refăcută după anul 971 când, sub
împăratul Ioan Tzimiskes (969-976), învingător în luptele cu Sviatoslav
al Kievului, Dobrogea reintra în stăpânire bizantină. Din acest moment
cetatea de la Dinogetia se integra în circuitul economic al Imperiului
Bizantin. Pentru aproape trei secole (971 – începutul secolului al XIII-lea),
aşezarea fortificată şi-a revenit, alături de incinta parţial reparată putând
fi amintită şi bisericuţa din mijlocul cetăţii, considerată cea mai veche
construcţie de arhitectură bisericească din Dobrogea (secolele XI-XII), ce
a dat numele actual al insulei661.
Locuirea la Garvăn s-a desfăşurat la adăpostul zidurilor incintei
bizantine. Locuinţele adâncite din prima jumătatea secolului al XI-lea şi
cele de la sfârşitul secolului al XII-lea – începutul secolului al XIII-lea
sunt răspândite în tot spaţiul delimitat de incintă (grupări de locuinţe zise
658
Dinogetia I, passim; Barnea Al. 1984, p. 339-346; Vasiliu 1991, p. 371-391.
659
Enciclopedia D-L, p. 57-60, voce Dinogetia; Dinogetia I, p. 20, 21, 26, 30.
660
Dinogetia I, p. 15.
661
Dinogetia I, fig. 5, p. 23
151
de tip „bordei”, dar şi locuinţe de suprafaţă)662, dar exista şi o vieţuire în

afara zidurilor – extra muros – pe parte de vest şi sud a cetăţii663.
În ceea ce priveşte îndeletnicirile locuitorilor aşezării de la Garvăn–
Dinogetia664, se remarcă practicarea metalurgiei fierului (atestată printr-o
mare cantitate de zgură descoperită în aşezare, dar şi de un complex
denumit „casa fierarului”, de fapt o locuinţă-atelier în care au fost
descoperite un număr însemnat de obiecte de fier şi bronz, unele
confecţionate, altele în curs de prelucrare665, a prelucrării metalelor
neferoase (aur, argint, bronz, aramă, plumb), reprezentată prin unelte 666,
piese de podoabă, de harnaşament, obiecte casnice cu urme de reparaţii667,
piese în diferite stadii de prelucrare, rebuturi, zgură de bronz, argint,
deşeuri de plumb668, tipare pentru cruciuliţe şi podoabe669 atestând
existenţa unor meşteri specializaţi în producţia de obiecte de serie670.
Olăritul este documentat de existenţa unor ateliere, a materiei prime, a
unor serii întregi de vase întregi sau întregibile, a deşeurilor ceramice, a
unor instalaţii specifice (masa pentru preparat lutul şi roata de mână)671,
precum şi a cuptoarelor pentru ars ceramica672. Prelucrarea lemnului este
atestată de prezenţa uneltelor673, de utilizarea acestui material la construcţia
locuinţelor şi pentru confecţionarea de obiecte casnice, de piese
componente pentru războaiele de ţesut674. Meşteşugul prelucrării pietrei
este indicat de utilizarea pietrei pentru amenajarea de locuinţe (temelii,
pere i, cuptoare, vetre, etc)675, construirea edificiilor de cult, repararea
zidurilor de incintă, dar şi de existenţa unor unelte şi obiecte din piatră:
662
Comşa 1959, p. 101-116; Dinogetia I, p. 30-50; Barnea 1973, p. 301-315; Vasiliu
1991, p. 371-391.
663
Ştefan et alii 1959a, p. 579; Dinogetia I, p. 20, 31; Barnea 1973, p. 291-292.
664
Barnea 1955a, p. 99-122; Dinogetia I, p. 51-133; Barnea 1971, p. 356-358; Barnea
1973, p. 291-331; Barnea 1980, p. 265-271.
665
Barnea 1955a, p. 101; Dinogetia I, p. 70-72.
666
Dinogetia I, p. 78-80, fig. 164/14; Vasiliu 1991, p. 380.
667
Dinogetia I, p. 78.
668
Dinogetia I, p. 80.
669
Dinogetia I, p. 78, fig. 38/1-3, p. 80; Barnea 1971, p. 357; Barnea 1973, p. 325.
670
Barnea 1971, p. 357; Barnea 1980, p. 266.
671
672
673
Dinogetia I, p. 33-40, 83.
674
Dinogetia I, p. 33-40, 83-84, 373, fig. 42/16-17; 43/17,20.
675
Dinogetia I, p. 39, 42-45.
152
râşniţe, gresii de ascuţit (tocile şi cute)676, greutăţi pentru plasa de pescuit677,

greutăţi pentru biciul de luptă678. Industria materiilor dure, osul şi cornul679
este atestată de o serie de obiecte casnice, de unelte şi fragmente de
unelte680, de arme şi piese de harnaşament681, piese de joc682, podoabe683,
instrumente muzicale684 şi de existenţa unui atelier specializat în
producerea de obiecte din os şi corn685. Prelucrarea pieilor şi blănurilor, ca
şi a fibrelor textile (tors, ţesut, croit, cusut)686, este ilustrată de seminţele,
tulpinele şi fuioarele de in, cânepă, de resturile de ţesătură, gheme687,
fusaiole688, răşchitoarele de lemn689, capetele de tindechi690 şi degetarele691,
la care se adaugă identificarea unui atelier692. Pescuitul, ocupaţie specifică
locuitorilor din aşezările de pe malul Dunării, este documentat de
resturile unei plase de pescuit693 şi igliţele specifice confecţionării ei694.
Relaţiile comerciale sunt argumentate de o serie de materiale
descoperite în aşezare. Din Constantinopol, din centre bizantine, pontice
sau egeene695 provin obiecte de sticlă696, anumite podoabe (inele cu
676
Dinogetia I, p. 96-97 şi fig. 42/12, 14, 27, 28, fig. 43/16.
677
Dinogetia I, p. 55 şi fig. 33, 34.
678
Dinogetia I, p. 349, fig. 182/18-23; Barnea 1973, p. 298-325.
679
680
Dinogetia I, p. 68, 86-91, 122, fig. 42/18-26; 43/19; 44, 45; 46/2-5, 7, 9, 19; fig. 47;
50/10-15; Vasiliu 1991, 375, 378, 381.
681
Dinogetia I, p. 326, fig. 46/16, 18, 20; p. 340, fig. 182/5-17, 37-50; p. 343, fig.
183/22; p. 344, fig. 184/15-19; Barnea 1973, p. 298, 325, fig. 11-12.
682
683
Dinogetia I, p. 325, fig. 171/15, 23, 26; p. 326, fig. 173/28-29; Vasiliu 1991, p. 381.
684
Dinogetia I, p. 328, fig. 180/16-23.
685
Dinogetia I, p. 88, locuinţa 127.
686
Bichir 1958, p. 429-443; Barnea 1961, p. 307-312.
687
Dinogetia I, p. 98-122, fig. 50/3-5.
688
Dinogetia I, p. 100-119, fig. 52-67; Vasiliu 1991, p. 372, 345, pl. III,/2, p. 373, 375-377,
379-380 (33 de exemplare descoperite în campanile 1982–1985).
689
Dinogetia I, p. 51/10, 14.
690
Dinogetia I, p. 119, fig. 43/1, 2 ; 50/1-2.
691
Dinogetia I, p. 122, fig. 43/4-6.
692
Bichir 1958, p. 428-443; Barnea 1961, p. 307-312; Barnea 1964, p. 435-440;
693
Dinogetia I, p. 51, fig. 32.
694
Dinogetia I, p. 51, fig. 45/14, p. 122, fig. 50/1-12, 15; Barnea 1973, p. 298, Vasiliu
1991, p. 380.
695
Barnea 1953, p. 641-672.
696
Barnea 1980, p. 279-280.
153
chaton, inele simple, cercei, brăţări şi aplici697), amfore sferoidale sau

piriforme698, ceramică din pastă roşie cu decor lustruit sau acoperit cu
angobă aurie699, ceramică smălţuită în cea mai mare proporţie700, crucile
engolpion701 şi medalioanele cu scene religioase702. Legăturile cu teritoriile
cnezilor kieveni sunt atestate în principal de „sigiliul lui Mihail,
arhipăstorul Rosiei”703, de ouălele de lut smălţuite704, de fusaiolele
lucrate din piatră roşie de Ovruci705, de pandantive de bronz de tipul
lunulelor706, de brăţări sau accesorii vestimentare707. Adăugăm pandantive
globulare ce indică relaţii comerciale cu Boemia şi Slovacia708, piese de
harnaşament ce provin din unele centre din estul Europei şi din Asia
centrală709, o serie de obiecte din bronz şi lacăte de tip zoomorf, datorate
bulgarilor de pe Volga şi vehiculat fie prin intermediul statului kievean,
fie al populaţiilor migratoare710. Aspecte privind relaţiile comerciale sunt
relevate şi de vasele sferoconice, confecţionate în ateliere din Asia
Centrală şi Armenia, comercializate de negustorii arabi şi utilizate pentru
transportul mercurului utilizat în orfevărie şi farmacopee711.
Numărul mare de monede bizantine, începând cu domnia lui Ioan
Tzimiskes şi terminând cu exemplarele din perioada lui Manuel I
Comnenul (1143-1180), fie monede din bronz, din aur sau argint,
697
Dinogetia I, p. 278-279, 286-288, 293-294, 379-380; Paleocreştinism şi creştinism
2000, p. 38, cat. 115-119.
698
Barnea 1954, p. 513-530; Dinogetia I, p. 249-268; Barnea 1980, p. 275-276.
699
Dinogetia I, p. 268-275; Barnea 1980, p. 276, pl. XXII
700
Dinogetia I, p. 230-249; Barnea 1973, p. 297, 323, 325; Barnea 1980, p. 277-278,
pl. XXIII.
701
Dinogetia I, p. 358-366; Barnea 1973, p. 325, fig. 20/8, 26/14; Barnea 1980, p. 278-279,
283, pl. XXIV, XXV/2-4; Paleocreştinism şi creştinism 2000, p. 41, cat. 130a-b, p. 44, cat.
157.
702
Barnea 1976, p. 279, pl. XXV/1; Diaconu 1987, p. 120.
703
Barnea 1956 p. 189-197; Barnea 1971, p. 359-360; Barnea 1980, p. 282-283; Barnea
1981, p. 230-231, pl. 101.
704
Barnea 1980, p. 281.
705
Dinogetia I, p. 326-327; Barnea 1980, p. 281.
706
Barnea 1976, 275-278.
707
Barnea 1980, p. 281.
708
Diaconu 1958, p. 445-449.
709
Dinogetia I, p. 337-349; Barnea 1980, p. 283-284, pl. XVIII/4, XXVII/6–8.
710
Barnea 1955, p. 178; Barnea 1980, p. 284, pl. XXVII.
711
Barnea 1955, p. 177-178; Dinogetia I, p. 275-276; Barnea 1980, p. 284-285, Barnea,
Barnea 1984, p. 103; Mănucu-Adameşteanu 1984b, p. 363-373.
154
provenind din descoperiri izolate sau din cele trei tezaure descoperite în
1939, 1954 şi 1959712, sunt în mare parte rezultatul schimburilor
economice şi dovedesc o continuitate în legăturile cu Imperiul bizantin 713.
Pentru numele aşezării au fost avansate câteva propuneri. Una ar fi
Demnitzikos, localitate menţionată de Nicetas Choniates cu ocazia atacului
cuman din 1148714, alta Ghorlou, aşa cum apare în descrierea geografului
arab Idrisi din anul 1154; nu sunt susţinute şi de descoperiri monetare715.
Reatribuirea unei monede sugerează că aşezarea este părăsită sau
distrusă la începutul domniei lui Ioan II Comnenul716. Se pare că la
începutul secolului al XIII-lea, pentru scurt timp, aşezarea este ocupată
de o altă comunitate717, a cărui prezenţă este atestată printr-o serie de
descoperiri izolate, constând în complexe de locuire şi un nivel de
înmormântări718.
Isaccea–Noviodunum
Cetatea Noviodunum se află în vecinătatea de NE a oraşului Isaccea.
Este situată pe malul Dunării, în punctul „Pontonul Vechi” sau „Eski
Kale” (în limba turcă Cetatea Veche), pe un promontoriu, în apropierea
unuia dintre cele mai importante vaduri ale Dunării.
Dezvoltarea deosebită pe care a cunoscut-o aşezarea fortificată cu
caracter urban de la Noviodunum se leagă, în mare parte, de plasarea în
apropierea celui mai important vad de traversare a Dunării din nordul
Dobrogei, loc strategic pe care nici bizantinii nu puteau să îl ignore.
712
Dinogetia I, p. 376, 378-380; Barnea 1980, p. 274-275, n. 49-52; Mănucu-
Adameşteanu 2001, p. 52-55.
713
Pentru moneda bizantina prezentă la Garvăn–Dinogetia, vezi: Mănucu-Adameşteanu
2001, p. 52-55.
714
Bolşacov, Ghimpu 1967, p. 543-550.
715
Se pare că aşezarea îşi încetează existenţa la începutul domniei lui Ioan II Comnenul.
716
717
Cu siguranţă, atacurile cumanilor din prima jumătate a secolului al XII-lea au afectat
aşezarea de la Garvăn–Dinogetia, ceea ce ar fi provocat fie o restrângere a locuirii din
cetate, fie o retragere temporară a locuitorilor. Lipsa monedelor de la Manuel I
Comnenul (1143-1180) sau Alexios III (1195-1203) nu prezintă, în opinia noastră, un
hiatus de locuire, ci mai degrabă o restrângere de locuire insuficient documentată prin
descoperiri de monede sau cercetări arheologice.
718
155
Complexul arheologic, identificat încă de la sfârşitul secolului al

XIX-lea ca aparţinând anticului Noviodunum, se compune din cetatea de
pe promontoriul situat pe malul Dunării, ce ocupă o suprafaţă de
aproximativ 20 ha, la care se adaugă spaţiul de la sud şi est de zidul de
incintă, care include o foarte întinsă aşezare civilă, cu o suprafaţă de
patru ori mai mare, înconjurată cu trei linii concentrice ale fortificaţiilor
de pământ719, cu valuri şi şanţuri exterioare în partea de sud.
Numeroasele necropole tumulare şi plane din epoci diferite ale cetăţii
sunt situate la sud de sistemul de fortificaţii; au fost identificate, de
asemenea, drumurile antice care duc spre sud, sud-vest şi est, dar şi un
apeduct ce aproviziona cu apă cetatea şi care venea dinspre dealurile
situate la sud720.
Menţionat în cele mai importante izvoare cartografice şi istorice
romane şi bizantine, Noviodunum a stârnit interesul arheologilor încă de
la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Primul plan al cetăţii a fost realizat de Pamfil Polonic în 1895 şi
publicat abia în 1957 de I. Barnea721. Studiile de aerofotografie au permis
restituirea imaginii reale a cetăţii, a cărei formă este cu mult mai
complexă şi diferită de cea schiţată de către Polonic722. Incinta, în faza
maximă, avea cu totul alte dimensiuni, cele două laturi lungi având
fiecare câte 300 m723.
Primele cercetãri arheologice au demarat în anul 1953 printr-un
sondaj efectuat de colectivul de la Dinogetia, condus de prof. Gh. Ştefan.
Scopul urmărit era acela al identificării aşezării medievale. În anul 1955
un colectiv alcătuit din I. Barnea (responsabil), Bucur Mitrea şi
N. Angelescu, de la Muzeul Naţional de Antichităţi Bucureşti, realiza
primele săpături de salvare de-a lungul plajei inundabile a Dunării, în
719
Unul dintre aceste valuri, al treilea şi cel mai depărtat de cetate, este considerat ca
fiind o „formaţiune naturală”. Informaţie Adrian Popescu şi Kris Lockyear – Noviodunum
Archaeological Project.
720
Barnea 1954b, p. 175-182; Barnea 1957, p. 155-174; Barnea 1959, p. 461-473;
Ştefan 1973, p. 3-14; Bujor, Simion 1961, p. 391-399; Simion 1961, p. 123-148;
Simion 1984a; p. 75-96; Simion 1994, p. 91-110; Enciclopedia M-Q, p. 204-206, voce
Noviodunum.
721
Barnea, Mitrea, Anghelescu 1957, p. 156, fig. 2.
722
Ştefan 1973, p. 5.
723
Ştefan 1973, p. 12.
156
zona unde se aflau ruinele instalaţiilor portului roman al cetăţii. Cu

această ocazie a fost realizat primul plan coerent al segmentului faleză,
incinta de nord. Același colectiv a mai efectuat sondaje pe latura de est,
sud şi vest724 în anii 1964, 1967, 1970 si 1971. Necropola tumulară a
cetăţii a fost cercetată de Gavrilă Simion între anii 1958 şi 1992. Până în
prezent au fost cercetate 30 de movile, reprezentând jumătate din
numărul celor existente. Informaţiile desprinse din cercetarea necropolei
se referă la perioada cuprinsă între sfârşitul secolului I şi sfârşitul
secolului al II-lea p.Chr. şi scot în evidenţă riturile şi ritualurile funerare
practicate la Noviodunum în epoca romană timpurie725.
Sondajele şi săpăturile de salvare desfăşurate în perioadele sus
menţionate au dus la acumularea unui bogat material arheologic, care
conturează imaginea unei aşezări fortificate cu caracter urban, a cărei
importanţă o detaşează net, din toate punctele de vedere, de celelalte
centre dobrogene din secolele X-XIV.
În anul 1995 Institutul de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a înscris în
programul de cercetare reluarea săpăturilor arheologice în situl Isaccea–
Noviodunum. Cercetarea arheologică desfăşurată prin proiectul
„Noviodunum 2000”, iniţiat de V.H. Baumann şi A. Stănică, urmărea în
prima fază raportul dintre aşezarea civilă delimitată de valurile de pământ
şi cetate, precum şi degajarea unor segmente din incinta de sud şi din
edificiile intra muros. În a doua etapă, programul urmează să fie
continuat prin restaurarea şi punerea în valoare a edificiilor, a zidurilor
descoperite şi includerea sitului de la Noviodunum în circuitul turistic.
Astăzi, de-a lungul plajei, pe o lungime de circa 300 m şi o lăţime de
circa 15-20 m, se pot observa ruinele dinspre nord ale oraşului şi portului
antic. Săpăturile arheologice de salvare de pe faleza Dunării au stabilit
„trei faze” de refacere a fortificaţiei. Totodată, s-a observat existenţa unor
edificii importante – două thermae, locuinţe, o basilica şi zidul de incintă
nordic prevăzut cu şapte turnuri de apărare semicirculare la exterior, dintre
724
Barnea, Barnea 1984, p. 97-106. Din păcate, rezultatul acestor cercetări nu este
cunoscut. Informaţia a fost confirmată de lucrătorii care au participat la săpături în anii
'50–’70. De asemenea, sunt informaţii că au fost efectuate sondaje şi în aşezarea civilă,
dar nici acestea nu sunt publicate.
157
care două flancau o poartă sau o instalaţie portuară726. Au fost efectuate

cercetări asupra incintei răsăritene727 care au documentat existenţa a două
ziduri de incintă paralele728; cercetările au fost extinse şi asupra incintei
sudice729. Cercetările din ultimii ani, de după reluare lor în 1995, au
evidenţiat că zidul de incintă de sud al cetăţii, ridicat în epocă romano-
bizantină, este suprapus şi refăcut la sfârşitul secolului al XIII-lea sau
începutul secolului al XIV-lea730.
Între anii 1997-2002 şi 2004-2012 cercetările s-au desfăşurat în cetate,
concentrându-se asupra unor importante elemente de fortificaţie, Turnul
Mare731, Turnul de Colţ732, Turnul A733, Curtina 1734 şi Curtina 2735.
În urma săpăturilor desfăşurate în interiorul cetăţii s-a ajuns la
identificarea a şase niveluri de locuire ce aparţin epocii medievale736.
Etapele de locuire sunt documentate prin complexe de locuire, adâncite
sau de suprafaţă, instalaţii pentru încălzit şi preparat hrana, reprezentate
725
Bujor 1960, p. 527-538; Bujor, Simion 1961, p. 396-397; Simion 1977, p. 123-148;
Simion 1984, p. 75-96 și 481-502; Simion 1994–1995, p. 121-149; Simion 2007,
p. 307-338; Simion 2008a, p. 251-276.
726
Barnea, Mitrea, Anghelescu 1957, p. 174; Barnea 1959, p. 461-474; Barnea, Barnea
1984, p. 97-106.
727
Sondaje I. Barnea în 1964 şi 1966, nepublicate. DID 3, 178, şi n. 11; Barnea 1977,
p. 105; Barnea, Barnea 1984, p. 97-105.
728
Avem rezerve în ceea ce priveşte observaţiile făcute de I. Barnea. În ilustraţia ce
însoţeşte raportul publicat în anul 1957, se observă că este mai degrabă vorba de un
turn de pe incinta de est. Barnea, Mitrea, Anghelescu 1957, p. 160.
729
Barnea, Barnea 1984, p. 97-104.
730
Iniţial se considera că acest zid este ridicat în vremea împăratului Ioan Tzimiskes, fie
la sfârşitul secolului al XI-lea sau începutul secolului următor. CCA, campaniile
1995–1997, p. 35; CCA, campania 2000, p. 108; Cercetările recente de la Curtina 1 au
lămurit această problemă şi momentul când a fost construit acest zid şi refacerile, care
sunt datate spre sfârşitul secolului al XIII-lea.
731
CCA, campaniile 1995-1997, p. 35; CCA, campania 2000, p. 109; CCA, campania
2001, p. 158-159; CCA, campania 2002, p. 156; CCA, campania 2004, p. 186-187;
CCA, campania 2005, p.181-183; CCA, campania 2006, p. 187-188; CCA, campania
2007, p. 157-158; Valahica 21-22, p. 120, 123.
732
CCA, campania 2002, p. 156-157; CCA, campania 2004, p. 186-187; CCA, campania
2005, p. 184-185; CCA, campania 2006, p. 188; CCA, campania 2007, p. 158-159;
Valahica 21–22, p. 120-122.
733
CCA, campania 2004, p. 187; CCA, campania 2005, p. 183-184; CCA, campania
2006, p. 188; CCA, campania 2007, p. 158; Valahica 21–22, p. 122.
734
CCA, campania 2007, p. 159-161; Valahica 21–22, p. 122-123.
735
CCA, campania 2012, p. 70-71.
736
CCA, campania 2000, p. 108-110.
158
de vetre deschise şi cuptoare din pietre legate cu lut, gropi de provizii şi

menajere, numeroase materiale arheologice, în special ceramică, ce aparţine
secolelor X-XIV, constând în: vase borcan şi oale cu toartă, castroane,
opaiţe – decorate cu linii incizate simple sau în val, sau decorate cu rotiţa
dinţată, produse în atelierele locale, amfore, ulcioare, ceramică smălţuită,
obiecte de podoabă şi de cult, precum şi un edificiu bizantin, cu mai
multe faze de construcţie şi decorat cu frescă737. Ultimul nivel de vieţuire
este reprezentat de complexele din secolele XIII-XIV ilustrate de
locuinţe, gropi menajere, vetre deschise, cu un bogat inventar arheologic
(monede, ceramică, obiecte de podoabă şi de cult). Se poate considera că
sfârşitul locuirii în cetate a fost provocat, foarte probabil, de cucerirea
otomană de la începutul secolului al XV-lea738.
În anul 1990, F. Topoleanu şi Gh. Mănucu-Adameşteanu au realizat
o serie de săpături în aşezarea civilă din apropierea cetăţii, între valurile
II şi III. Cu această ocazie a fost identificată existenţa unui nucleu de
locuire din secolul al XIII-lea, ce suprapune o necropolă care a funcţionat
în secolele XII–XIII şi mai multe niveluri de locuire din secolul al XI-lea,
care, la rândul său, suprapune complexele din epoca romano-bizantină739.
Cercetările desfăşurate în anii 1995-1996, 2002-2003740 în extra
muros, între zidul de incintă şi valul I al aşezării civile, au stabilit
stratigrafia locuirii medievale de aici: un consistent nivel de locuire din
secolul al XI-lea, suprapus şi perforat de morminte de inhumaţie din
secolul al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea, deranjate la rândul lor
de un orizont de locuire şi gropi menajere din secolul al XIII-lea, puternic
bulversat de lucrările agricole. Secţionarea valului I a oferit date privind
737
Edificiul are două faze constructive şi a fost distrus în urma unui cataclism produs,
probabil undeva în prima jumătate a secolului al XII-lea. CCA, campania 2000, p. 107;
CCA, campania 2002, p. 156-157.
738
CCA, campania 2000, p. 108-110; CCA, campania 2002, p. 156. Personal, avem o
altă opinie în legătură cu sfârşitul locuirii de la Isaccea–Noviodunum, pe care o legăm
de sfârşitul secolului al XIV-lea. Sperăm ca viitoarele cercetări din cetate să aducă noi
argumente pentru această opinie.
739
Barnea, Mănucu-Adameşteanu, Topoleanu 1996, p. 62-63.
740
Cercetările de la cariera de lut au dus la identificarea unor gropi menajere datate în
secolele al XI-lea şi al XIII-lea. Mormintele, care au fost datate în epocă romană
(secolele V-VI p.Chr.), au fost greşit atribuite de dl. V.H. Baumann secolelor XI-XIII,
care a modificat raportul iniţial. CCA, campania 2002, p. 157; CCA, campania 2003,
p. 148-149; CCA, campania 2004, p. 187; CCA, campania 2005, p. 185-186.
159
construcţia acestuia, care s-ar fi produs într-un moment anterior

transformării zonei în necropolă, dar ulterior locuirii din secolul al XI-lea741.
Descoperirile de materiale arheologice în zona de la sudul cetăţii,
locuinţe îngropate sau de suprafaţă, gropi menajere, cuptoare menajere,
ceramică comună şi smălţuită, amfore, brăţări din sticlă şi un număr foarte
mare de monede databile în secolele XI-XIII, dau măsura importanţei
acestei aţezări și a intensei vieţi economice ce pulsa aici. Au fost
descoperite şi cercetate numeroase morminte care aparţin mai multor
necropole de înhumaţie creştine din secolele XI-XIII742.
Printre ocupaţiile atestate în aşezarea şi cetatea Isaccea–Noviodunum
amintim: olăritul, metalurgia fierului, ilustrată de diverse obiecte casnice
şi de piese de armament743, prelucrarea lemnului, documentată prin
unelte specifice744, prelucrarea pietrei745, industria materiilor dure – os şi
corn, documentat prin descoperirea de obiecte casnice, unelte şi părţi de
unelte, arme şi părţi componente ale acestora746, prelucrarea materialelor
textile, atestată de descoperirea de fusaiole, capete de tindechi, greutăţi
din lut sau piatră, degetare747 ca şi pescuitul, ilustrat de greutăţile pentru
pripon şi plasa de pescuit, cârlige din fier şi bronz de diverse
dimensiuni748.
Viaţa economică şi schimburile culturale cu centre bizantine,
constantinopolitan ori pontice sau egeene sunt documentate de anumite
podoabe749, amfore sferoidale sau piriforme750, ceramică din pastă roşie
741
CCA, campanile 1995-1997, p. 34. V.H. Baumann contrazice observaţiile făcute de
Gh. Mănucu-Adameşteanu. Rămâne ca un viitor sondaj să clarifice şi acest aspect.
742
Vasiliu 1984, p. 107-142; CCA, campania 2002, p. 157.
743
CCA, campanile 1995–1997, p. 35.
744
Barnea 1954b, p. 178-180, fig. 16/9-10; Barnea 1977, p. 107-108, 121, pl. XIII;
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 239, pl. I/8; Vasiliu 1984, p. 108.
745
Barnea 1954b, p. 178, fig. 16/11-14.
746
Barnea 1977, p. 107-108, 121, pl. XIII; Barnea, Barnea 1984, p. 103, pl. 12/6-7, 13;
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 238-239, pl. I/6-7, VI/5;
747
Barnea 1954b, p. 180, fig. 16/13; DID 3, p. 291; Barnea, Barnea 1984, p. 103, pl.
12/5; Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 239, pl. I/9.
748
Barnea 1977, p. 107-108, 121, pl. XIII; Barnea, Barnea 1984, p. 102-103. La toate
acestea se adaugă o serie de materiale inedite rezultate în urma cercetărilor
arheologice din ultimii ani şi care se află în depozitul Muzeului de Istorie şi
Arheologie din cadrul ICEM Tulcea.
749
Barnea, Barnea 1984, p. 103, 107, 120, pl. XIII.
750
Barnea, Barnea 1984, p. 99, 103, pl. XV-XVI.
160
cu decor lustruit sau acoperită cu angobă aurie 751, ceramica smălţuită752,

crucile engolpion753, medalioanele cu scene religioase754. Legăturile cu
Rusia Kieveană, aflată în plină expansiune spre est şi spre sud, sunt
atestate prin fusaiolele lucrate din piatră roşie de Ovruci, ouăle de lut
smălţuite755, crucile engolpion cu figuri în relief756. Imaginea unor relaţii
comerciale importante este semnalată şi de prezenţa vaselor sferoconice,
lucrate în Asia Centrală sau Armenia, vehiculate, probabil, de negustorii
arabi şi foarte răspândite în întregul Orient musulman şi Bulgaria de pe
Volga757. La acestea se mai adaugă piesele de harnaşament specifice
Europei Centrale şi de sud-est şi Asiei Centrale. Unele descoperiri,
precum cele lucrate din steatit – un medalion cu sfânt militar şi altul ce
sugerează o cruce –, au un caracter de excepţie pentru zona la care ne
referim758.
Un apect ce merită menţionat este reprezentat de circulaţia intensă şi
neîntreruptă a monedei bizantine, începând cu domnia lui Ioan I
Tzimiskes (971-976) şi până la cea a lui Andronic II Paleologul şi a fiului
său Mihail IX Paleologul (1295-1320)759. Descoperirile izolate760,
751
Barnea, Barnea 1984, p. 103, pl. XVI.
752
Barnea, Barnea 1984, p. 103; Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 247-248, pl. V/47-49.
753
Barnea 1981, p. 146-147, pl. 59/2; p. 150-151, pl. 61 a-b; p. 152-153, pl. 62 a-b;
Barnea, Barnea 1984, p. 104; Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 377-379, pl. I/2-3, II/2,
III/1-3, IV, VI/1-3, VII; Mănucu-Adameşteanu 1987, p. 285-292.
754
Vasiliu 1984, p. 115, n. 120; Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 237-256; Topoleanu
1988, p. 311-317; Palecreştinism şi creştinism 2000, p. 39-40. Mai putem adăuga o
serie de materiale inedite rezultate în urma cercetărilor arheologice din ultimii ani şi
care se află în depozitul Muzeului de Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea.
755
Vasiliu 1984, p. 115, pl. VIII; Palecreştinism şi creştinism 2000, p. 40, cat. 127.
756
Barnea 1981, p. 133, n. 109, p. 152-153, pl. 62; Mănucu-Adameşteanu 1987, p. 285-290.
757
Barnea, Barnea 1984, p. 103.
758
Mănucu-Adameşteanu 1983, p. 171-174; Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 246-247,
pl. V/46; VI/13; Palecreştinism şi creştinism 2000, p. 39, cat. 124. Material inedit.
759
Este vorba de emitenţii ultimelor exemplare din tezaurul de modede de aur
descoperit în 1945. Condurachi 1949, p. 163-167; Iliescu 1975, p. 239-242; Barnea
1971, p. 360.
760
La Isaccea–Noviodunum se presupune că a funcţionat în secolul al XI-lea un atelier
monetar pentru piese turnate cu valori inferioare standardelor oficiale ale Imperiului.
Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 137-147. Pentru descoperiri monetare vezi cronicile
din Peuce 12, 1996, p. 289-290; Pontica 26, 1993, p. 267-268; 30, 1997, p. 367; 33-34,
2000-2001, p. 662-668; Peuce S.N. 9, 2011, p. 513-522; Peuce S.N. 10, 2012, p. 193-208
(= Mănucu Adameşteanu 2012); Pontica 45, 2012, p. 637-656 (= Mănucu-Adameşteanu
2012a).
161
tezaurele de folles761, tezaurele de stamena762, moneda tăiată, cea

veneţiană763, tătărască764 etc, indică o intesă şi diversă circulaţie monetară.
Marele număr de descoperiri monetare, numărul mare de sigilii
bizantine din plumb din secolele XI-XIII, o serie de alte obiecte situează
centrul de la Isaccea–Noviodunum pe poziţia a două în ierarhia oraşelor
bizantine din regiunea Dunării de Jos după Durostolon, capitala themei
Paristrion–Paradunavon765.
Pentru secolele XIII-XIV, în ceea ce priveşte identificarea sitului, un
indiciu este oferit de monedele tătărăşti, emisiuni anonime, locale, cu
legendă în limba greacă sau latină, dar şi pe monedele cu legendă arabă
pentru hanii Hoardei de Aur, unde apare numele de Sat(c)y sau Sat(c)ya
sau Sāqči, sugerând faptul că la Isaccea766 a funcţionat o monetărie,
ilustrând atât posibilitatea existenţei unui despotat de Isaccea, sub
suzeranitate tătărască, cât şi a unei colonii genoveze767.
Pe ultimul segment al Dunării inferioare nu există sit arheologic care
să nu fie identificat drept sediu al Vicinei. Important centru comercial
bizantin, apoi genovez la Dunăre, sediu de mitropolie, a suscitat interesul
istoriografiei româneşti şi străine prin multiplele aspecte de istorie politică
şi economică. Complexul arheologic de la Isaccea–Noviodunum este una
dintre aşezările unde poate fi localizat enigmaticul oraş. Perioada de
maximă dezvoltare a Vicinei se plasează între a doua jumătate a secolului
al XIII-lea şi primele patru decenii ale veacului următor. În acest interval
cronologic Vicina a fost cel mai important centru comercial de la Dunărea
761
Mănucu-Adameşteanu, Poll 2009, p. 435-459.
762
Barnea 1971, p. 360-361, n. 41-43; Oberländer-Târnoveanu 1976–1980, p. 263-296.
763
Material inedit. Colecţia ICEM Tulcea, Muzeul de Istorie și Arheologie.
764
Oberländer-Târnoveanu 1985, p. 585-590; Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu
1981, p. 89-109; Pentru reatribuirea atelierului de la Saqčy-Isaccea vezi: Nicolae,
Costin 2003, p. 175-187.
765
Barnea 1971, p. 361.
766
Există unele rezerve în privinţa citirii legendelor de pe aceste monede şi identificarea
atelierului. De asemenea, personal, avem rezerve în identificarea aşezării Sat(c)y sau
Sat(c)ya sau Sāqči cu situl de la Noviodunum şi propunem o identificare a acestuia cu
o aşezare situată în zona de nord-vest a oraşului actual Isaccea
767
Târnoveanu 1989, p. 121-129.
162
de Jos. Tot acum ea va fi şi sediul unei mitropolii, care a fiinţat până în

preajma anului 1359.
În centrul de la Noviodunum locuirea încetează la sfârșitul secolului
al XIV-lea sau începutul secolului al XV-lea, odată cu venirea otomanilor
în zonă.
Tulcea–Aegyssus
Începute în anul 1959, cercetările arheologice de pe colnicul Hora au
vizat, în primul rând, dezvelirea anticului Aegyssus768; acestea au arătat
că aşezarea s-a înfiripat în epocă elenistică şi a continuat să funcţioneze
până în prima jumătate a secolului al VII-lea p.Chr769.
La sfârşitul secolului al X-lea se constată reluarea locuirii pe locul
anticului Aegyssus770. Fortificaţia bizantină de la Aegyssus cunoaşte o
scurtă existenţă, deoarece la 1064 este distrusă de atacul uzilor 771, însă
continuitatea de locuire pe teritoriul actual al oraşului este demonstrată
de descoperirea unui număr mare de monede bizantine, tătărăşti, sârbeşti,
veneţiene, bulgăreşti şi otomane ce evidenţiază mai multe nuclee de
locuire772.
Începând cu secolul al XIV-lea este atestată arheologic o nouă perioadă
de locuire pe colnicul Hora, care depăşeşte vechea zonă fortificată773.
La sfârşitul secolului al XIV-lea otomanii au ajuns pe linia Dunării,
ameninţând direct Ţările Române. În urma campaniilor din anii 1419 şi
1420 au integrat în hotarele statului lor teritoriul Dobrogei până la
Isaccea şi Enisala, care devin cetăţi de margine la frontiera cea mai
nordică a statului otoman774. Probabil, după acest moment, şi aşezarea de
768
Opaiţ 1977, p. 307-311; Baumann 1973-1975a, p. 223-232; Vasiliu, Mănucu-
Adameşteanu 1984, p. 143-155; Mănucu-Adameşteanu 1995, p. 363-372; Lungu
1996, p. 47-101.
769
Opaiţ 1977, p. 307-311.
770
771
772
Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 512; Mănucu-Adameştenu 1991, p. 585; Mănucu-
Adameşteanu 1995, p. 565.
773
774
Ocuparea Dobrogei, cât şi organizarea ei administrativă de către otomani, a cunoscut
diferite etape, indicate de campaniile militare din 1419-1420, 1475-1476 şi 1484;
Guboglu 1966, p. 32, 163; Ghiaţă 1974, p. 81; Ciocâltan 1985, p. 1058-1074.
163
la Tulcea a fost inclusă în sistemul administrativ otoman şi a primit

numele pe care îl poartă astăzi oraşul775.
Nufăru–Proslaviţ a
Informaţiile provenind atât din scrierile lui Pamfil Polonic (1898),
Raymund Netzhammer (1907), Constantin Moisil (1909), Vasile Pârvan
(1923), Gheorghe I. Brătianu (1935)776 cât, mai ales, din investigaţiile
arheologice desfăşurate, an de an, începând din 1978777 au pus în
evidenţă pe linia Dunării, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, la
circa 12 km aval de Tulcea, în teritoriul intravilan al satului Nufăru,
existenţa unei fortificaţii ridicate a fundamentis de către Imperiul
Bizantin în ultimul sfert al secolului al X-lea, odată cu recucerirea de
către acesta a regiunii Dunării de Jos, transformată în cursul secolului al
XI-lea în aşezare de tip urban cu structuri de locuire şi complexe funerare
înregistrate stratigrafic până la mijlocul secolului al XIII-lea, cu materiale
arheologice şi numismatice ce pot sugera prelungirea existenţei
comunităţilor de aici până în secolul al XIV-lea778. Cunoscută în plan
arheologic îndeosebi prin vestigiile aparţinând epocii medio-bizantine,
localitatea dunăreană Nufăru adăposteşte în intravilanul său şi o serie de
indicii legate de trecutul său mai vechi, fiind înregistrate vestigii
aparţinând epocilor fierului779 şi romano-bizantină780, precum şi depuneri
aparţinând vieţuirii moderne781 şi cimitire încadrabile în secolele XVIII-
XIX782.
775
Prezenţa ceramicii otomane, din pastă roşie, atât la Tulcea, cât şi la Enisala, confirmă
că cele două aşezări au fost cucerite de turci încă din prima etapă (1419-1420). Vezi
776
Damian et alii 2010, p. 28-29 şi notele 1-5
777
Pentru o informare generală privind situaţia arheologică din intravilanul localităţii
Nufăru, vezi Damian, Andonie, Vasile 2003, p. 237-244, cu bibliografia anterioară;
Damian et alii 2003; Damian et alii 2007, mai ales p. 107-112; Damian et alii 2007–
2008; Damian et alii 2010; Damian et alii 2012, mai ales p. 178-184. A se vedea, de
asemenea, pentru zonele investigate, şi referirile din CCA.
778
Damian et alii 2007, p. 108; Damian et alii 2012, p. 177-178.
779
Damian et alii 2007, p. 109, 114, 119; Damian et alii 2012, p. 180-181, 188.
780
Damian et alii 2007, p. 109-110, 114-115, 119; Mănucu-Adameşteanu et alii 2007;
Damian et alii 2012, p. 180-181, 188.
781
Damian et alii 2007, p. 118; Damian et alii 2012, p. 184.
782
Damian et alii 2007, p. 118-119; Damian et alii 2007-2008, p. 317-321; Damian et
alii 2012, p. 180, 184, 192.
164
În ciuda caracterului special, punctual, al investigaţiilor arheologice

desfăşurate aici783, caracter determinat de suprapunerea în totalitate a
sitului arheologic de către aşezarea contemporană, săpăturile arheologice
au reuşit, prin raportare la cele 40 de zone de pe teritoriul satului
cercetate în proporţii variabile între anii 1977 şi 2014 784, conturarea unei
imagini asupra unui important sit medio-bizantin.
Cetatea cercetată în intravilanul localităţii Nufăru a fost construită a
fundamentis de către bizantini în ultimul sfert al secolului al X-lea785,
adăpostind o importantă aşezare de tip urban ce a funcţionat până la
mijlocul secolului al XIII-lea. A fost stabilit traseul zidului de incintă
bizantin, surprins sub forma unor tronsoane, reperate pe laturile de sud,
est, vest şi nord ale promontoriului nufărean, al cărui contur se pare că îl
urmărea, şi au fost identificate o serie de elemente de fortificaţie – turnuri
– pe curtinele de est, vest şi nord – şi instalaţia portuară a cetăţii, fiind
necesare verificări pentru stabilirea perimetrului fortificat al aşezării 786.
În zona cea mai nordică a aşezării, foarte aproape de punctul de
traversare a Dunării cu bacul spre deltă, pe proprietatea Şinghi/ punctul
Trecere bac, este în curs de cercetare instalaţia portuară a cetăţii 787, un
complex fortificat rezultat din combinarea elementului natural cu cel
construit, constând dintr-un sistem de platforme care coboară spre
Dunăre, utilizând desfăşurarea stâncii native, amenajate în patru trepte,
mărginite spre nord de un pavaj înclinat, spre est realizându-se racordul
cu zidul de incintă nordic, cu care formează un ansamblu. Cercetările
desfăşurate în marginea râpei din partea de sud-est a satului au
documentat existenţa unui zid care prezintă o tendinţă de „răsucire spre
783
Săpăturile arheologice programate de la Nufăru, desfăşurate în zonele publice, sunt
completate de intervenţii preventive, pe proprietăţile urmând a fi afectate de activităţi
constructive moderne, precum şi de descoperiri întâmplătoare sau de recuperări de
materiale şi situaţii (Damian, Andonie, Vasile 2003, p. 137; Damian et alii 2007,
p. 108, nota 4; Damian et alii 2012, p. 178, nota 6).
784
Vezi Damian et alii 2012, p. 178-179, 195-196, fig. 1-2 pentru actualizarea planului
satului cu punctele în care s-au efectuat cercetări arheologice.
785
Baraschi, Moghior 1984–1985, p. 146; Baraschi 1991a, p. 403; Mănucu-
Adameşteanu 2001, p. 64; Damian, Andonie, Vasile 2003, p. 239.
786
Damian et alii 2007, p. 110, 115-116, cu bibliografia anterioară; Damian et alii 2010,
p. 29-33; Damian et alii 2012, p. 182, 188-190.
787
Damian et alii 2003, p. 74, n. 20, fig. 7; Damian et alii 2007, p. 110, n. 25-26;
165
sud”, lăsând impresia că, urmărind configuraţia terenului, înconjoară ca o

„cingătoare de ziduri” platoul înalt din centrul satului Nufăru,
reprezentând unul din „zidurile baraj”, fiind datat la începutul secolului al
XI-lea788. Activitatea constructivă este înregistrată şi pentru o etapă mai
târzie, între sfârşitul secolului al XI-lea şi prima jumătate a secolului al
XIII-lea, fapt indicat de prezenţa unor ziduri care suprapun un turn de pe
latura de est, precum şi de existenţa în vecinătatea instalaţiei portuare a
unor ziduri demantelate din vechime789.
Descoperirile făcute cu prilejul cercetărilor din interiorul cetăţii, ca şi
din afara spaţiului fortificat, au clarificat stratigrafia aşezării şi au
identificat complexe de locuire şi meşteşugăreşti, precum şi materiale
arheologice care documentează, în forme bogate şi variate, pe o suprafaţă
mare, o locuire cu niveluri din secolele X-XIII, oferind posibilitatea
studierii culturii materiale din Dobrogea fără întrerupere790 pe durata
acestor veacuri. Probabil distrusă în urma marii invazii tătare 791, locuirea
este atestată în continuare, aşa cum o demonstrează unele materiale
ceramice şi descoperiri monetare ce aparţin secolelor XIII-XIV, deşi,
pentru a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi prima jumătate a
secolului următor nu se cunosc încă depuneri arheologice sau complexe
de locuire, singurele informaţii rezumându-se la câteva monede sârbeşti
şi bosniace şi la câteva descoperiri monetare ale Hoardei de Aur 792.
Au fost cercetate şi mai multe zone cimiteriale medio-bizantine793 ce
aparţineau unei populaţii locale creştine şi care au fost identificate atât în
capătul nordic al promontoriului (km fluvial 104 şi în zona în care se află
788
Baraschi, Moghior 1979, p. 187, fig. 1-2; Baraschi, Moghior 1980, p. 123-125, fig. 1;
Baraschi, Moghior 1981–1982, p. 69-78, fig. 1–6; Baraschi, Moghior 1984–1985, p.
146–147; CCA, campanile 1983–1992, p. 62-63; Damian, Andonie, Vasile 2003, p.
240; Damian et alii 2003, p. 74-75; Damian et alii 2007, p. 110, n. 24; Damian et alii
2010, p. 33; Damian et alii 2012, p. 183, 190.
789
Damian et alii 2010, p. 134.
790
Damian et alii 2007, p. 110-111, 116–117; Damian et alii 2012, p. 183, 190-191.
791
Baraschi, Moghior 1984–1985, p. 148; Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 80; Mănucu-
792
Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 81, n. 20-23; din zona debarcaderului provin o serie
de monede tătărăşti, ceea ce ne indică un nivel de locuire din a doua jumătate a
secolului al XIV-lea.
793
Damian et alii 2007–2008, cu bibliografia anterioară.
166
instalaţia portuară, în punctul Trecere bac), cât şi în apropierea curtinelor

de est, de sud şi de vest 794.
Vieţuirea din secolele X-XIII este definită de complexe de locuire
amenajate la adăpostul zidurilor de incintă, dar şi în afara acestora,
constatându-se o extindere a aşezării, probabil sub forma unui suburbium
cuprins între zidul de incintă sudic şi zidul-baraj de la Râpă, dar şi
complexe de locuire înregistrate în zona cea mai sudică a aşezării şi pe
laturile de est şi de vest ale promontoriului nufărean 795. Locuinţele sunt
reprezentate prin încăperi adâncite în pământ, sau la suprafaţa solului,
documentate prin resturi de podele de pământ galben, chirpici ars, bârne
de lemn carbonizate, aliniamentele gropilor de par sau tălpile de lemn ori
bazele realizate din blocuri de piatră, având instalaţii de încălzit-gătit,
gropi de provizii şi anexe gospodăreşti de tipul hambarelor 796. Prezentând
o situaţie asemănătoare cu a celorlalte centre cu caracter urban din nordul
Dobrogei, aşezarea de la Nufăru dezvăluie un nivel edilitar modest 797: nu
există construcţii monumentale din piatră sau cărămidă, cu excepţia unei
locuinţe cu pavaj din cărămizi romane refolosite, datată în secolul al XI-
lea798, a unui edificiu cu ziduri din piatră, reperat în curtea Căminului
Cultural şi datat în secolul al XII-lea799, şi a unei bisericuţe, datate în
secolele XI-XII800.
Activităţile economice sunt ilustrate prin existenţa meşteşugurilor,
cum ar fi descoperirea în afara perimetrului fortificat, în partea vestică a
aşezării, a unui complex de cuptoare de ars ceramica din secolele X-XI801,
de asemenea, descoperirea unui alt cuptor aproape de limita sudică a
aşezării, care a funcţionat în ultimul deceniu al secolului al XI-lea şi la
794
Baraschi, Moghior 1983, p.138; Baraschi, Moghior 1984–1985, p. 149; Mănucu-
Adameşteanu 1984, p. 364; Damian 1993, p. 81-113; Mănucu-Adameşteanu 1998,
p. 83; Damian et alii 2007, p. 111, 118; Damian et alii 2007–2008, p. 308-317, cu
bibliografia anterioară; Damian, Samson, Bâlici 2011, p. 53-55, 78–81; Damian et alii
2012, p. 183, 192 şi nota 100.
795
Mănucu-Adameşteanu 1991, p. 514-515; Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 80; Damian
et alii 2007, p. 110-111, 119, n. 27-40; Damian et alii 2012, p. 183, 190-191, n. 52-60.
796
797
Damian, Andonie, Vasile 2003, p. 242.
798
Cercetări inedite 1998, informaţie Oana Damian.
799
Baraschi 1991, p. 140, n. 31.
800
Damian, Samson, Bâlici 2011, p. 47-49, 52, 58-61, 77, 81-82, fig. 4-10.
801
167
începutul secolului al XII-lea802. Printre ocupaţiile documentate de

cercetările arheologice menţionăm: prelucrarea fierului, documentată de
cantităţile mari de zgură de fier 803; prelucrarea lemnului, atestat la
construcţia de locuinţe804, obiecte de uz casnic şi de cult 805; industria
materiilor dure, ilustrată de confecţionarea din os şi corn reprezentând
obiecte casnice, unelte806, arme, piese de harnaşament807; prelucrarea
pieilor şi blănurilor; prelucrarea materialelor textile – tors, ţesut, croit,
ilustrate de descoperirea unui rest de ţesătură de cânepă, de fusaiole 808,
capete de tindechi809, greutăţi pentru războiul de ţesut810 şi degetare811.
Materialul arheologic este variat, întâlnit şi în alte aşezări cu caracter
urban din epoca bizantină din nordul Dobrogei, şi documentează relaţii
comerciale atât cu regiunile apropiate, cât şi cu Bizanţul, Kievul ori
centrele bizantine balcanice, nord-pontice sau orientale, precum cel de la
Kashan812. Artefactele constau în ceramică, lucrată pe plan local sau
provenind din centrele bizantine din Balcani, din nordul Mării Negre sau
Orient, unelte, obiecte de uz casnic, arme, piese de harnaşament, obiecte
de podoabă, de port sau de cult, Astfel, din Constantinopol sau alte centre
bizantine provin crucile engolpion cu figuri în relief sau incizate813,
802
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 81; Mănucu-Adameşteanu 1991, p. 257-274.
803
CCA, campania 1994, p. 60; CCA, campania 1996, p. 40; materiale inedite,
informaţie Oana Damian.
804
CCA, campania 1994, p. 60; CCA, campania 2001, p. 217-218; CCA, campania
2002, p. 214-215; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
805
Materiale inedite, informaţie Oana Damian; Mănucu-Adameşteanu 1981, p. 472;
Damian 1993, p. 91; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
806
Materiale inedite, informaţie Oana Damian; CCA, campania 1996, p. 40; CCA,
campania 1997, p. 46; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
807
Materiale inedite, informaţie Oana Damian; Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 238,
n. 20; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
808
Materiale inedite, informaţie Oana Damian; CCA, campania 1994, p. 60; CCA,
campania 1996, p. 40; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
809
Materiale inedite, informaţie Oana Damian; CCA, campania 1994, p. 60; materiale
inedite, informaţie Oana Damian.
810
Materiale inedite, informaţie Oana Damian.
811
CCA, campania 1994, p. 60; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
812
Cercetările arheologice preventive din anul 2008 au documentat prezenţa ceramicii
persane de Kashan, pe str. Bisericii, în apropierea proprietăţii unde a fost descoperit
depozitul de vase sferoconice (vezi, pentru această ultimă descoperire, Mănucu-
Adameşteanu 1984)
813
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 379; Damian, Damian 1997, p. 233-242;
Paleocreştinism şi creştinism 2000, p. 42-43, cat. 131; Damian et alii 2007, p. 118.
168
amforele sferoidale sau piriforme814, ceramica din pasta roşie cu decor

lustruit şi acoperită cu angobă aurie815, ceramica smălţuită816. Legăturile
cu Rusia kieveană sunt atestate de fusaiolele lucrate din piatră roşie de
Ovruci817 şi de ouăle de lut smălţuite818. Aspecte ale comerţului practicat
sunt relevate şi de prezenţa vaselor sferoconice 819, lucrate în Asia
Centrală şi în Armenia, vehiculate de negustorii arabi, foarte răspândite
în Orientul musulman şi la bulgarii de pe Volga, utilizate pentru
transportul mercurului folosit în orfevrărie şi farmacopee. Descoperirea
unor podoabe şi obiecte lucrate din chihlimbar (un medalion cu un sfânt
militar – Sf. Gheorghe820, mărgele, un pandantiv, cruciuliţe) 821 redă
importanţa aşezării de la Nufăru în spaţiul dintre Dunăre şi mare.
Acestor materiale li se adaugă un număr mare de monede 822 şi
sigilii823 a căror prezenţă confirmă importanţa aşezării cu caracter urban
de la Nufăru în zona de nord a Dobrogei824. Monedele descoperite sunt
fie bizantine, în marea majoritate, fie imitaţii latine, bulgăreşti, piese ale
Hoardei de Aur, emisiuni locale sau sârbeşti825. Prezenţa şi circulaţia
814
CCA, campania 1995, p. 81; CCA, campania 1997, p. 46; CCA, campania 1999,
p. 68; CCA, campania 2000, p. 164; CCA, campania 2001, p. 218; CCA, campania
2002, p. 215-216; Damian et alii 2007, p. 118, 146-148, fig. 23-25; Damian et alii
2012, p. 191; Damian, Samson, Bâlici 2011, p. 49-51, 67-71, fig. 14-18.
815
Baraschi 1989, p. 190-191; materiale inedite, informaţie Oana Damian.
816
Baraschi, Damian 1993, p. 237-277.
817
CCA, campania 1997, p. 46.
818
819
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 363-374; Damian et alii 2007, p. 118, 149, fig. 26 e-h;
Damian et alii 2012, p. 191.
820
Mănucu-Adameşteanu 1984.
821
Damian 1993, p. 95-97, 102-105.
822
Oberländer-Târnoveanu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 257-266; Mănucu-
Adameşteanu 1991e, p. 497-554; Mănucu-Adameşteanu 1991d, p. 399-402; Mănucu-
Adameşteanu 1998, p. 81-82; Oberländer-Târnoveanu 1998, p. 71-106; Mănucu-
Adameşteanu 2001, p. 60-65, 224, 297-307, 338-340; Damian et alii 2007, p. 111 şi n. 46,
p. 118; Damian et alii 2012, p. 183, 191.
823
Damian et alii 2007, p. 111 şi n. 47 pentru ansamblul descoperirilor sigilografice;
Damian et alii 2012, p. 191; Paraschiv-Grigore 2009, nr. 2-4; Paraschiv-Grigore 2013,
p. 159-166.
824
Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 79-86; Damian, Andonie, Vasile 2003, p. 243;
Damian et alii 2007, p. 111, 117-118; Damian et alii 2012, p. 183, 191.
825
Oberländer-Târnoveanu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 257-266; Mănucu-
Adameşteanu 1991e, p. 497-554; Mănucu-Adameşteanu 1991d, p. 399-402; Mănucu-
Adameşteanu 1998, p. 81-82; Oberländer-Târnoveanu 1998, p. 71-106; Mănucu-
Adameşteanu 2001, p. 60-65, 224, 297-307, 338-340; Vîlcu, Stănică, p. 503-513.
169
monedelor, de la emisiuni din vremea lui Ioan I Tzimiskes (969-976) la

hyperpery emişi de Ioan III Ducas Vatatzes (1222-1254), subliniază,
printre altele, relaţiile dintre regiunea de la gurile Dunării, unde se afla şi
Nufăru, şi diferite zone ale Imperiului Bizantin, ca şi prezenţa aici a
emisiunilor monetare de la Niceea şi Thessalonic în rândul zonelor unde
este documentată circulaţia monedelor emise de succesorii Imperiului
Bizantin. Monedele ce aparţin Hoardei de Aur atestă existenţa unui
centru de putere în regiune la Saqčy şi manifestarea tendinţei de
dominare a circulaţiei monetare din Dobrogea de Nord de către emisiunile
tătărăşti. Alături de acestea mai sunt prezente şi monede sârbeşti şi
bosniace, răspândite prin intermediul comerţului maritim practicat de
genovezi şi a celui terestru, ce lega Dobrogea de Balcani, practicat de
ragusani826.
Aşezarea de la Nufăru a fost identificată cu Periaslaveţ sau cu
Proslaviţa827 – cunoscută din cartografia Evului Mediu, în Geografia lui
Idrisi, din 1154, care menţionează un nume de oraş citit fie Berisklafisa,
Barklafsa sau Barasklafisa, Berisklafa828, şi completată cu omologarea
Proslaviţa-Bruscaviţa din actele notarului genovez Antonio di Ponzo829.
Enisala–Palancă
Enisala, localitate componentă a comunei Sarichioi (jud. Tulcea),
este situată în nord-estul Dobrogei, într-o zonă colinară, la sud de zona de
contact a lacurilor Babadag şi Razim. Cadrul geografic generos, care oferea
în trecut o deschidere directă la Marea Neagră şi un acces facil la resursele
naturale, au oferit condiţiile optime ca această microzonă să fi fost intens
locuită de comunităţile umane de-a lungul diferitelor perioade istorice.
Situl arheologic din punctul Palanca este situat la cca 1,5 km NE de
826
Oberländer-Târnoveanu 1998, p. 82-83.
827
Diaconu 1965, p. 44-49; Baraschi 1989, p. 53-68; Baraschi 1991a, p. 389-410;
Perhavko 1994, p. 278-290.
828
829
Pistarino 1971, p. 54, nr. 33, p. 68, nr. 41; Iliescu 1977, p. 143-147. Silvia Baraschi
propune identificarea acestei localităţi cu Beştepe. Numai că aşezarea turcească
menţionată de Evlia Celebi este de fapt Mahmudia, iar localitatea Beştepe sau
Beştepea Moldovenească a fost întemeiată de mocani în secolul al XVIII-lea. Baraschi
1981, p. 343. Vezi şi demonstraţia din Baraschi 1991. Pentru alte opinii, vezi Atanasov
1994, p. 109-128, Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 83-85, Mănucu-Adameşteanu 2001,
p. 64-65.
170
localitatea Enisala, întinzându-se de o parte şi de alta a drumului judeţean

DJ 222, în direcţia Sarichioi. Aşezarea de la Palancă a fost semnalată de
G. Simion la sfârşitul anilor ’60. În perioada 1-6 septembrie 1969,
S. Morintz a realizat un sondaj arheologic, prin care s-a evaluat
potenţialul arheologic al sitului. Rezultatele acestui sondaj au fost
publicate în anul următor, fiind semnalată descoperirea unor materiale ce
pot ﬁ atribuite culturilor Gumelniţa, Folteşti I, Coslogeni, perioadelor
hallstattiană, romană şi medievală830. Stratul de depuneri arheologice
avea o consistenţă de până la 1 m şi era parţial afectat de intervenţii
antropice. Acest context era urmat de un strat de loess ce reprezintă
„nivelul antic de călcare”, care suprapunea direct stânca calcaroasă 831. În
anul 1979, din cauza afectării sitului cu ocazia plantării viţei-de-vie, dar
şi a „exploatării mecanizate a pământului galben”, a fost realizată o
secţiune cu dimensiunile de 80 × 1,5 m. Rezultatele cercetării au fost
publicate la scurt timp, autorii studiului oferind primele date asupra locuirii
şi a necropolei medievale832.
În anii 1984 şi 1986, obiectivul a fost cercetat de Silvia Baraschi care a
realizat patru secţiuni, rezultatele rămânând inedite833. În anul 2003
colectivul şantierului Babadag a realizat o cercetare de salvare, în jurul
unei suprafeţe distruse de o carieră de lut. În campaniile din anii 2004-
2006 s-a reuşit cercetarea integrală a zonei ameninţate, rezultatele acestor
săpături fiind publicate în Cronica Cercetărilor Arheologice834. O
cercetare preventivă de amploare, care a avut loc în cursul anului 2010, a
permis investigarea unei suprafeţe de 920 mp situată în zona vestică a
sitului, prilejuind obţinerea unor noi şi importante date arheologice
privind locuirea medievală835. În anul 2013 a fost realizată cea mai
cuprinzătoare campanie arheologică în sit, fiind cercetată o suprafaţă de
6.000 mp836. În cadrul cercetărilor arheologice preventive din situl
830
Morintz, Anghelescu 1970, 403.
831
Morintz, Anghelescu 1970, 403.
832
Lăzurcă, Mănucu-Adameşteanu, p. 155.
833
Oana Damian a publicat recent ceramica smălţuită de factură bizantină provenind din
săpăturile efectuate de Silvia Baraschi la Enisala–Palanca. Damian 2013, p. 395.
834
Jugănaru. Ailincăi, Stănică 2004; CCA, campania 2003, p. 118-119; CCA, campania
2004, 114; CCA, campania 2005, p. 153-154; CCA, campania 2006, p. 145-146.
835
Mihail et alii 2012, p. 82-83.
836
Enisala 2013 - Raport, mss.
171
Enisala–Palanca au fost investigate mai multe complexe medievale,

reprezentate de morminte de înhumaţie, gropi menajere şi locuinţe. Au
fost cercetate 116 morminte de înhumaţie, surprinse la adâncimi ce
variază între 0,20–1,25 m faţă de nivelul actual al terenului. Majoritatea
mormintelor sunt orientate V-E, SV-NE sau SVV-NEE, cu mici deviaţii,
trei dintre morminte fiind orientate V-E. Înmormântările s-au făcut după
ritualul creştin, scheletele fiind depuse în decubit dorsal; la unele
morminte s-au păstrat fragmente de lemn şi cuie din fier de la sicrie. Un
număr mic de morminte conţin piese de inventar – nasturi globulari,
cercei, cercei de tâmplă, lame de cuţit, două vase din tablă de bronz, dar
şi cinci monede din argint (dirhemi) în mormintele orientate V-E.
Planimetria ne sugerează trei nuclee unde s-au practicat înmormântările,
reliefând o organizare spaţială a cimitirului, neexistând suprapuneri între
complexele medievale. Un alt aspect care sugerează două momente în
care s-au practicat înmormântările îl reprezintă adâncimea. O primă grupă
de morminte o formează cele surprinse între 0,20-0,50 m. Unui al doilea
nivel, probabil mai timpuriu, îi aparţin mormintele a căror adâncime este
cuprinsă între 0,60-1,20 m. Într-un singur caz a fost descoperit un
mormânt de înhumaţie într-o locuinţă, ce prezenta mai multe faze de
utilizare. Pe baza descoperirilor din morminte, cimitirul de la Enisala–
Palanca poate fi datat în secolul al XIV-lea şi primele decenii ale
secolului al XV-lea.
Complexele menajere sunt reprezentate într-un număr mare și asupra
lor un insistăm, dar facem câteva precizări. Sunt gropi de formă cilindrică,
în care s-a găsit un material divers: fragmente ceramice, oase de animale,
lame de cuţit, vârfuri de săgeţi din fier. În unele gropi a fost descoperit un
număr mic de fragmente ceramice și oase de animale, ceea ce poate
indica părăsirea intempestivă a aşezării.
Complexele care confirmă caracterul rural al aşezării din vecinătatea
cetăţii medievale Enisala sunt locuinţele. Acestea se împart în două
categorii: semiîngropate şi de suprafaţă. Lipsa inventarului indică, şi în
aceste cazuri, o părăsire rapidă a aşezării. O parte dintre locuinţe a fost
distrusă prin incendiere, dar nu s-a găsit în interior veselă sau alte obiecte
de uz casnic. În carourile D 9 – D 10 a fost cercetată o locuinţă distrusă
prin incendiere, în care au fost descoperite nouă vase ceramice. Acest caz
172
este unul singular, la celelalte locuinţe remarcându-se absen a inventarului.

Studierea materialului rezultat în urma cercetărilor arheologice preventive
din situl Enisala–Palanca ne va oferi o imagine privitoare la locuirea din
secolele XIV-XV în nordul Dobrogei. Situl de la Enisala–Palanca
reprezintă în momentul de faţă singura aşezare rurală medievală care a
beneficiat de o cercetare pe o suprafaţă mare.
Ceramica descoperită în cercetarea arheologică preventivă din situl
Enisala–Palanca este reprezentată de un număr mare de fragmente. Au
fost identificate două mari categorii: cerámica smălţuită şi cerámica
nesmălţuită. Ceramica nesmălţuită. Numărul cel mai mare de fragmente
aparţine acestei categorii, din care se remarcă următoarele forme: vas
borcan, urcior, oale cu toartă şi amforele. Majoritatea fragmentelor sunt
lucrate din pastă de bună calitate (pastă roşie; o serie de fragmente
prezintă miez cenuşiu), decorate pe buză sau în zona mediană cu
caneluri. În decorul vaselor, pe câteva fragmente apar dungi din humă
albă trasate pe corpul vasului, dar şi pe torţi. Ca tip, predomină oala cu
toartă. Această categorie este reprezentată de oale cu toartă smălţuite la
interior, fie de exemplare care nu sunt smălţuite. Categoria care surprinde
prin numărul mare de fragmente este cea care ilustrează prezenţa în
lumea rurală din Dobrogea secolelor XIII-XIV a amforelor ajunse aici
prin intensele schimburi comerciale în care era antrenată regiunea.
Amforele bizantine de tipul IV au corpul de dimensiuni mari, rotunjit, cu
diametrul maxim sub torţi, alungite spre fund, decorate cu caneluri
dispuse mai ales pe umeri şi spre fund, cu gâtul foarte scurt, având
marginea extrem de uşor evazată deasupra buzei, pornind chiar din ea,
fără nicio delimitare specială, înălţându-se cele două torţi, plate sau
ovale, dar mai groase decât ale amforelor piriforme, depăşind orificiul
vasului doar cu 3–5 cm, după o îndoitură largă căzând oblic pe umărul
acestuia, unindu-se cu corpul în zona diametrului maximal. Acest tip este
necunoscut la Constantinopol, dar este foarte răspândit în aşezările
ruseşti din nordul Mării Negre, pe Don şi pe Nipru, documentat la
Nessebar, Silistra şi a cărui prezenţă în Dobrogea poate fi pusă pe
orientarea către nord a relaţiilor comerciale în vremea Imperiului Latin,
când anumite centre din Rusia Kieveană devin producatoare de amfore,
iniţial după model bizantin, apoi ajungându-se la produce locale –
173
amforele de tip kievian. În acelaşi timp, anumite centre din nordul

Anatoliei (Trapezunt) produc acest tip de amfore, care erau aduse în
regiune de comercianţii genovezi, cei care deţineau monopolul traficului
comercial din Marea Neagră. Se remarcă un număr redus de torţi şi
fragmente din corpul vasului care indică exemplare de mici dimensiuni
ce se înscriu în categoría amforelor romboidale care puteau proveni
dintr-un centru din Crimeea. Ulcioarele amforoidale, denumite de noi de
tip Uzum Baiîr, sunt lucrate dintr-o pastă de bună calitate, foarte
compactă şi arsă unitar, de culoare gălbui-cărămizie. Torţile sunt masive,
ovale în secţiune sau rotunjite. Decorul constă în registre de benzi incizate
pe gât şi pe umeri, sau benzi incizate în val, executate cu un pieptene.
Sunt base de dimensiuni mici, care prezintă fundul plat. Printre
fragmentele de la Enisala–Palanca a fost identificat fundul de la acest tip
de base și un număr mare de torţi, iar analogiile le regăsim în
descoperirile similare de la Isaccea–Noviodunum, Uzum Baiîr şi Nufăru.
Ceramica smălţuită. Din această categorie am putut identifica un
număr foarte mare de vase din pastă de culoare roşie (în procentul cel mai
mare) şi vase din caolin (din care au apărut un număr mic de fragmente).
Pentru ambele tipuri, decorul este reprezentat de benzi incizate aplícate pe
partea superioară a vasului. Ambele categorii sunt smălţuite la interior
(fie un smalţ incolor, fie nuanţe de verde şi maro). Ca tip, predomină oale
cu toartă, de dimensiuni diferite, cu diferente în ceea ce priveşte forma
buzei şi a torţilor. Se remarcă prezenţa unor buze de la ulcioare cu gura
trilobată şi a tuburilor de scurgere. De asemenea, tot în această categorie
intră şi fragmentele de boluri, farfurii, ulcioare, căni, funduri de la boluri,
sgrafitate sau pictate, care ilustrează ceramica smălţuită de import837.
Pe majoritatea fragmentelor smalţul a fost aplicat peste un strat de
angobă şi sunt ornamentate în tehnica sgrafitto sau pictate (champ-levé).
Smalţul aplicat este alb-verzui, dar şi galben-portocaliu. Anumite fragmente,
pe baza decorului şi analogiilor cu descoperiri similare, pot fi datate la
sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XV-lea. De asemenea,
materialul amforic poate fi încadrat în aceeaşi perioadă, dar prezenţa
837
Starea majorităţii fragmentelor ne-a creat anumite dificultăţi în identificarea
pe grupe şi categorii.
174
oalelor cu toartă, smălţuite la interior, ne face să datăm ceramica în

secolul al XIV-lea.
Studierea materialului rezultat în urma cercetărilor arheologice
preventive din situl Enisala–Palanca ne oferă o imagine privind locuirea
din secolele XIV-XV în nordul Dobrogei, reprezentând în momentul de
faţă singura aşezare rurală medievală din Dobrogea care a beneficiat de o
cercetare pe o suprafaţă mare.
Enisala (Yeni-Sale)
La 2 km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros, care domină zona
lacurilor Razelm şi Babadag, se află ruinele fortăreţei medievale Yeni-
Sale (Enisala, Enişala, Heraclee sau Heraclia).
Istoria cetăţii şi a aşezării din apropiere este ilustrată şi de denumirile
pe care le-a avut: de la Vicus Novus (care se traduce Satul Nou), Novoe
Selo pe care turcii l-au preluat în limba lor, creând Yeni-Sale din care a
derivat denumirea actuală Enisala. Cetatea este situată într-un complex
arheologic cu numeroase vestigii, din epoca neolitică până în Evul
Mediu, şi care impresionează prin mărimea şi soliditatea zidurilor; ea a
atras atenţia cercetătorilor încă din secolul al XIX-lea838. Cercetările
arheologice au fost începute în anul 1939839 şi au continuat, cu mici
întreruperi, în perioada anilor 1970–1999840. Locuirii medievale îi
corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii
fortificaţiei, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfârşitul
secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea. Cel de al doilea
nivel este reprezentat de momentul ridicării zidurilor 841.
838
Ionescu 1904, 373.
839
Lambrino 1939, p. 499. Săpăturile în cetatea de la Enisala au fost întreprinse de
G. Avachian în 1938-1939.
840
DID 3, p. 379-385; Dragomir 1972-1973, p. 29-47; Baraschi, Cantacuzino 1980,
p. 459-471; CCA, campania 1993, p. 33, nr. 67; CCA, campania 1994, p. 44, nr. 64;
CCA, campania 1995, p. 63, nr. 72; CCA, campania 1998, p. 57, nr. 68; CCA,
campania 1999, p. 36, nr. 52; Verussi-Iosipescu 2003, p. 59; Iosipescu, Iosipescu 2004, p.
311-313.
841
Silvia Barachi, care a coordonat cercetările din cetate şi din aşezarea rurală de la
Palanca, pe baza observaţiilor stratigrafice a împins momentul construirii cetăţii în
secolul al XIV-lea. Baraschi 1991, p. 137, nota 14: „Cercetările arheologice de la
Enisala au documentat prezenţa unui nivel medieval anterior construirii incintei
interioare, al cărei şanţ de fundaţie distruge parţial depunerile mai vechi. Stratigrafic şi
175
Cetatea fost construită în „scop militar, defensiv şi de supraveghere a

drumurilor de pe apă şi de pe uscat, în a doua jumătate a secolului
al XIV-lea” de către o autoritate care viza zona de la Gurile Dunării. Pe
baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic şi a realităţilor
istorice s-a emis ipoteza că singurii interesaţi de ridicarea unei cetăţi
situată în cadrul sistemului de fortificaţii din nordul Dobrogei, orientată
spre mare, pentru controlarea traficului naval, erau negustorii genovezi
care dispuneau de mari sume de bani, câştigate din comerţ, şi care erau
deţinătorii monopolului navigaţiei pe Marea Neagră 842.
Cetatea Yeni-Sale are un plan poligonal neregulat, care urmează
sinuozităţile masivului de „calcar jurasic” pe care este aşezată 843. În urma
studierii portulanelor din secolele XIII-XIV, localitatea care apare sub
numele de Bambola sau Pampulo a fost identificată cu cetatea Enisala 844.
Aceasta a fost pentru prima dată menţionată cu numele de Yeni-Sale în
secolul al XV-lea, în cronica lui SüKrüllah845.
Fortificaţia de la Enisala a făcut parte din lanţul de colonii genoveze
care îngloba oraşele de la Gurile Dunării.
Între 1397–1418 cetatea de la Enisala a făcut parte din sistemul
defensiv al Ţării Româneşti, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.
După cucerirea Dobrogei de către turci la 1419/1420, aici a fost instalată
o garnizoană militară otomană.
Ulterior, datorită înaintării stăpânirii turceşti dincolo de Gurile Dunării,
până la Cetatea Albă şi Chilia (1484), şi ca urmare a formării cordoanelor
de nisip ce separă lacul Razim de Marea Neagră, cetatea a fost
abandonată în secolul al XVI-lea pentru că nu mai corespundea
intereselor strategice şi economiei turceşti (otomane).
Cetatea a fost zidită din blocuri de extras dintr-o carieră aflată în
apropiere, sumar cioplite, de dimensiuni mici şi mijlocii, de formă
pe baza unor materiale descoperite deasupra nivelului de construcţie a laturii de răsarit

a incintei mici se poate aprecia că Enisala este cea mai târzie fortificaţie dobrogeană,
aparţinând veacului al XIV-lea”.
842
Vergatti 1971, p. 28-29; Vergatti 1970, p. 302-303.
843
Baraschi, Cantacuzino 1980, p. 459-460.
844
Vergatti 1971, p. 28-29.
845
Vergatti1970, p. 303; Cronici turceşti, p. 31-32.
176
aproximativ cubică, aşezate în asize relativ regulate846. Zidurile de incintă,

turnurile şi bastioanele cetăţii sunt parţial conservate, se păstrează în cea
mai mare parte o înălţime de 5-10 m şi au permis iniţierea în 1991 a unor
lucrări de restaurare847. Atrage atenţia, ca element arhitectonic deosebit,
bastionul porţii principale, cu arcadă dublă, de origine orientală, întâlnită
frecvent în Evul Mediu şi utilizată de „constructorii bizantini” din
Peninsula Balcanică848.
Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice şi mai ales
monedele bizantine, genoveze, tătărăşti, moldovene, muntene sau turceşti
atestă rolul militar, politic, administrativ şi economic pe care l-a îndeplinit
cetatea Yeni-Sale (Enisala).
Atributul cel mai puternic al unui oraş îl constituie producţia şi

schimbul de mărfuri. Afirmaţia este pe deplin susţinută de numeroasele
vestigii arheologice numismatice descoperirite în urma săpăturilor de la
Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Babadag,
Nufăru, Enisala care probează existenţa unei activităţi specializate şi a
unui comerţ intens. În aşezările nord-dunărene de la Garvăn–Dinogetia,
Isaccea–Noviodunum, Isaccea, Nufăru s-au găsit obiecte de uz comun din
cele mai îndepărtate colţuri ale Europei şi chiar din Orient. Pe lângă
multitudinea de produse provenite din centre diverse, de pretutindeni, un
factor important în ceea ce priveşte schimbul comercial l-a reprezentat
circulaţia monetară. Circulaţia monedelor din bronz bizantine atestă cel
mai bine fluxul comercial: la Garvăn–Dinogetia s-au descoperit pentru
secolele X-XIII, până în prezent, peste 1.100 de monede, la Nufăru peste
846
Pentru identificarea tipurilor de roci şi a tipurilor de mortare utilizate la construcţie
vezi: Baltres, Stanciu 2011, p. 523-538.
847
CCA, campania 1993, p. 33, nr. 67; CCA, campania 1994, p. 44, nr. 64; CCA, campania
1995, p. 63, nr. 72; CCA, campania 1998, p. 57, nr. 68; CCA, campania 1999, p. 36, nr. 52
848
În ce priveşte acest aspect este departe de a fi clarificat. Silvia Baraschi atribuia
construcţia acestei cetăţi lui Mircea cel Bătrân: „În ce priveşte incinta construită în
veacul al XIV-lea la Enisala pare foarte puţin probabilă ipoteza apartenenţei bizantine
… Analiza factorilor politici din veacul al XIV-lea ne conduce la concluzia că Mircea
cel Bătrân a fost singurul suveran care putea înălţa cetatea” (Baraschi 1991, p. 138,
nota 19). Pentru un alt punct de vedere, care atribuie ridicarea acestei fortificaţii lui
Demetrius, principele tătarilor, vezi: Verussi-Iosipescu 2003, p. 57-63; Iosipescu,
Iosipescu 2004, p. 315-322.
177
1.600 de monede, la Isaccea–Noviodunum, peste 6.000849. De reţinut că

pentru secolele X-XI nu a fost identificată nicio monedă arabă850, s-a
folosit cu precădere numai moneda bizantină.
A.2.2. Oraşe portuare

Evoluţia economică a zonei de nord a Dobrogei şi integrarea în
comerţul internaţional oferită negustorilor italieni, mai ales celor genovezi,
condiţiile ideale pentru a-şi desfăşura activităţile în această zonă851.
În secolul al XIII-lea, Dobrogea de Nord a fost cuprinsă, prin
intermediul marilor drumuri ale comerţului internaţional, în vastul sistem
de schimburi comerciale, aflat în plină dezvoltare, dintre Europa şi lumea
asiatică.
Tratatul de la Nymphaion, încheiat între Genova şi Imperiul Bizantin
– 1261–, a creat genovezilor, cei drept şi cu acordul tătarilor care
controlau teritoriile din nordul şi vestul Mării Negre, circumstanţele
favorabile pentru a-şi întemeia fáctorii comerciale şi implicare directă în
comerţul din bazinul pontic şi la gurile Dunării. Genovezii vor desfăşura
activităţi comerciale prin oraşele porturi Vicina, Chilia, Licostomo852.
Activităţile economice (mai ales comerţul), operaţiunile bancare,
navigaţia, administraţia oraşelor presupunea existenţa unor persoane
specializate care cunoşteau modul şi mecanismele de funcţionare ale
acestora853. Astfel, în fáctoriile genoveze din oraşele de la gurile Dunării
sunt atestate, începând cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în
secolul al XIV-lea, instituţii şi persoane care cunoşteau practicile curente
din metropolă, fiind transpuse în oraşele portuare din nordul Dobrogei şi
adaptate particularităţilor din zonă. În lucrarea florentinului Francesco
Balducci Pegolotti, definitivată în 1335–1340, La pratica della mercatura,
unde se face referire la regiunile de unde negustorii italieni puteau aduce
cereale, se menţionează „grâul de la Cetatea Albă şi Vicina”854, sugerând
849
850
Singurul sit de unde provine o monedă arabă este Isaccea–Noviodunum. Material
inedit, informaţie Adrian Popescu.
851
Pentru contextul politic şi economic al epocii: Brătianu 1999, Balard 1978; Pistarino
1988; Papacostea 2006.
852
Baraschi 1981, p. 311-345.
853
Iliescu 1995, p. 917-923.
854
Pegolotti 1970, p. 42.
178
intrarea aşezărilor portuare de la gurile Dunării în circuitul comerţului

internaţional.
Registrul notarului Gabriele di Predono certifică existenţa relaţiilor
comerciale şi operaţiuni bancare efectuate între Pera, Caffa şi Vicina;
sunt înscrise şi contracte de comandită, prin care erau încredinţate, spre a
fi aduse la Vicina, sume de bani pentru cumpărarea de produse locale sau
pentru operaţiuni financiare, precum şi mărfuri ce urmau a fi vândute855.
Natura actelor, caracterul activităţilor comerciale şi financiare
menţionate permit să presupunem existenţa la sfârşitul secolului al
XIII-lea la Vicina a notarilor, diecilor şi oamenilor de afaceri care
deţineau cunoştinţe juridice, de finanţe-contabilitate, ce le permiteau să
se implice în astfel de operaţiuni.
Investiţiile comercianţilor în aşezările de la gurile Dunării le regăsim
în actele de la Caffa, unde notarul Lamberto di Sambucceto menţiona
investirea a 6.125 aspri baricati de Caffa în afaceri la Vicina856.
Notarii de la Vicina, Chilia sau celelalte centre portuare de la
Dunărea de Jos redactau documente cu valoare juridică probatorie, având
ca obiect activităţile comerciale, operaţiunile bancare, de transport,
asigurări (pentru nave şi mărfuri), de vânzare-cumpărare mărfuri,
testamente, declaraţii etc. Fiecare categorie de documente cuprinde
informaţii importante privind economia, demografia, instituţiile oraşelor
unde activau notarii genovezi.
În coloniile comerciale din nordul Dobrogei, genovezii formau o
comunitate distinctă şi închisă, diferită de cea locală prin natura
activităţilor preponderent economice, de operaţiunile băneşti, de
navigaţie, prin autoadministrare, prin limbă, prin religie.
Un document important, care ne prezintă, fie şi parţial, oraşul din
spa iul nord-dobrogean în secolul al XIV-lea, este registrul notarului
genovez Antonio di Ponzò. Aflăm că între 11 august - 30 august 1360,
acesta a redactat la Chilia 112 acte, iar între 27 noiembrie - 12 mai 1361,
sunt înregistrate 99 acte857. Marea majoritate a actelor redactate de
Antonio di Ponzò precizează ca loc de încheiere a tranzacţiilor respective
cele trei „bănci” din Chilia. Unele acte au fost încheiate în faţa casei
855
Brătianu 1935; Iliescu 1965, p. 105-116; Balard, 1978, p. 155, 850.
856
Balard 1973, nr. 885.
179
notarului, sau în curtea aceleiaşi case, despre care aflăm că este situată în
apropierea de casa comunei genoveze (loggia). Numeroase acte au fost
completate de notar în locuinţele clienţilor săi. Sunt menţionate 14 case.
A mai fost înregistrat un atelier de croitorie, un atelier de fierărie, portul
oraşului. În cuprinsul actelor se mai menţionează existenţa unor magazii,
a unei mori ce funcţiona cu tracţiune animală, un cuptor etc. Ca lăcaşuri
de cult, actele notarului genovez semnalează existenţa unei biserici,
Sfântul Ioan, de rit ortodox858.
Din registrul notarului genovez răsare, sub ochii noştri, o întreagă
lume: negustori de grâne, de miere şi ceară, de vinuri, bancheri,
cantaragii sau misiţi, fierari, cojocari, armatori, cârciumari, genovezi,
veneţieni, greci, tătari, armeni, cetăţeni liberi sau sclavi, ies pe rând din
anonimat, de îndată ce trec prin faţa notarului genovez859.
Factoriile de la Vicina, Chilia erau conduse de consuli860, iar cea de
la Licostomo de guvernatori, aceștia reprezentând interesele Genovei în
oraşele portuare de la gurile Dunării.
Activităţile economice, dar mai ales comerţul, reflectă intrarea
oraşelor-porturi din zona de nord a Dobrogei în noul circuit al comerţului
internaţional, reprezentând totodată etapa de vârf în procesul de geneză a
oraşului în această regiune.
Prin poziţia geografică şi strategică, căile de comunicaţie (pe apă –
Dunărea şi Marea Neagră, terestre – drumurile sau existenţa unor vaduri
de trecere) alături de factorii economici (activităţile meşteşugăreşti,
comerţul), demografici, sociali, politici şi culturali-religioşi au constituit
857
Pentru actele notarului genovez, vezi: Pistarino 1971; Balard 1980,
858
Balard 1980, p. 9-22.
859
Iliescu 1978c, p. 124.
860
Localizarea coloniilor întemeiate de genovezi la gurile Dunării a suscitat numeroase
controverse. Una dintre acestea este şi cea privitoare la identificarea în teren a Chiliei.
O altă enigmă este reprezentată de întrebarea (care a strâns puncte de vedere
divergente în literatura românească de specialitate) ce viza raportul real dintre cele
doua toponime Chilia şi/sau Licostomo. Desemnează, oare, două aşezări distincte?
Unii istorici susţin că cele două denumiri corespund unor realităţi geografice diferite:
o cetate Licostomo, situată pe o mică insulă, la vărsarea Dunării (Delta Vâlcovului de
astăzi), pe actualul braţ Chilia, şi un oraş Chilia, situat puţin mai în amonte, în
teritoriul actual al Comunei Chilia Veche. Un alt grup de istorici consideră formula
Chilia–Licostomo ca reprezentând o singură aşezare. Cu toate că nu avem argumente
suficiente, faptul că Chilia era condusă de consuli, iar la Licostomo existau guvernatori
ne face să credem că existau două aşezări distincte.
180
elemente ce au contribuit la procesul de formare şi dezvoltare a aşezărilor

cu caracter urban.
Cercetarea arheologică din ultimele decenii a contribuit major la
încercarea de clarificare a genezei şi evoluţiei urbane la gurile Dunării,
din primele patru secole ale mileniului doi.
A.3. Elemente de urbanistică medievală

Lipsa unor informaţii mai concrete ne împiedică să facem aprecieri
definitive în ceea ce priveşte caracterul fiecărei aşezări din zona de nord
a Dobrogei. În ceea ce priveşte unele aşezări care, investigate mai amplu,
ne pot oferi argumente pentru a le considera de tip urban, trebuie
precizat că fenomenul devenirii lor ca centre urbane nu s-a produs în
acelaşi moment şi, ca atare, nu au fost toate contemporane de-a lungul
perioadei cuprinse între secolele X-XIV. Din cauza informaţiilor puţine
pe care le avem la dispoziţie este dificil de a stabili o cronologie relativă,
care, cu siguranţă, va suferi ajustări de îndată ce se vor lărgi cercetările
arheologice. Densitatea cea mai mare de locuire aparţine primului secol
al mileniului doi, când întreaga zonă este revigorată prin integrarea ei în
limitele Imperiului Bizantin, încă de la sfârşitul secolului al X-lea.
Având în vedere datele prezentate de cercetările arheologice şi
informaţiile oferite de documente, se poate observa că aşezările urbane
din nordul Dobrogei evoluează în forme specifice, adaptate zonei şi
posibilităţilor de aici. Cele mai multe dintre aşezările cu caracter urban
erau amplasate în perimetrul cetăţilor romano-bizantine, desfăşurându-şi
viaţa în spaţiul jalonat uneori de zidurile cetăţilor antice, refăcute şi
refolosite: Turcoaia–Troiesmis, Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum,
sau construite a fundamentis: Nufăru şi, probabil, Tulcea–Aegyssus,
Hârşova–Carsium.
Nu toate incintele din piatră au fost în uz de-a lungul întregii
perioade de care noi ne ocupăm. Un exemplu în acest sens îl avem la
Nufăru, unde un „zid puternic cu turnuri masive”, construit la sfârşitul
secolului al X-lea – începutul secolului al XI-lea, este scos din funcţiune,
fiind suprapus de materiale din secolul al XII-lea. Un alt zid de incintă,
ce aparţine unei etape mai târzii, cuprinsă între secolele XII-XIII este
181
demantelat în a doua jumătate a secolului al XIII-lea861. De asemenea, la

Dinogetia, la un anume moment, turnurile por ii principale nu mai sunt
utilizate, fiind ocupate de locuinţe862.
Pe măsură ce aşezările se dezvoltau, implicit creşterea demografică a
dus la o extindere a vieţuirii şi în afara fortificaţiilor de piatră, de unde
apariţia în anumite perioade a unor suburbia (Turcoaia–Troesmis,
Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Nufăru)863.
Suprafaţa ocupată de aglomerările urbane în timp nu a fost mereu
aceeaşi, înregistrându-se restrângeri teritoriale. O situaţie asemănătoare
întâlnim la Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum şi Nufăru (secolele
XII-XIII) unde găsim necropole care ocupă zone anterior locuite
(secolele X-XI) sau la Ostrov–Beroe, unde cimitirul din secolele XI-XII
suprapune spaţiul locuit în secolul al XI-lea864.
Cunoştinţele noastre sunt completate de unele date oferite de
cercetarea arheologică, la care se adaugă studierea unor documente scrise
între care se remarcă actele notariale genoveze şi izvoarele cartografice865.
Locuirea din majoritatea aşezărilor este una intensă şi agitată în
funcţie de evenimentele politice din regiune; ca urmare, avem de-a face
cu mai multe niveluri de locuire pentru secolele X-XIV, fiecăruia
aparţinându-i un număr important de locuinţe. În perioada menţionată
locuinţele sunt fie adâncite în pământ, fie de suprafaţă, cele două tipuri
fiind adesea contemporane.
Tipul de locuinţă care caracterizează aşezarea urbană din nordul
Dobrogei este în general unul unitar. Locuinţele adâncite se întâlnesc atât
în centrele de pe malul fluviului, cât şi în cele din interiorul regiunii.
Uneori „căptuşite” cu lemn sau piatră reflectă un nivel edilitar foarte
modest în comparaţie cu cel al marilor oraşe bizantine. În aşezările din
nordul Dobrogei au fost documentate şi locuinţe de suprafaţă care au
baza pe tălpi din lemn sau piatră.
861
CCA, campania 2001, p. 216-218.
862
Dinogetia I, p. 23
863
Dinogetia I, p. 22, 31; DID 3, p. 172; Vasiliu 1984, p. 107-141; Vasiliu, Mănucu-
864
Stănică 2004, p. 365.
865
Iliescu 1995, p. 917-923; Popescu-Spinei 1978, passim; Grămadă 1930, p. 215-256.
182
În regiunea de nord a Dobrogei, în secolele X-XII, cu excep ia

așezării de la Nufăru, nu se cunosc complexe de locuire cu pereţi din
piatră. Totuşi, nu se poate exclude prezenţa construcţiilor din piatră sau
cărămidă, încă nereperate de cercetarea arheologică. Un argument în
sprijinul acestei idei ne este sugerat de existenţa bisericuţelor de la
Garvăn–Dinogetia, Niculiţel–Cetăţuia, Niculiţel–Sf. Atanasie şi Nufăru
sau edificiile de la Isaccea–Noviodunum şi Nufăru.
Instalarea genovezilor la gurile Dunării în secolul al XIII-lea aduce

unele modificări în urbanistica oraşelor. După modelul metropolei,
genovezii construiesc cartiere proprii în oraşele portuare. Astfel, la
Vicina, în secolul al XIII-lea, funcţiona o mănăstire franciscană, tot acolo
exista şi sediul unei mitropolii ortodoxe. De asemenea, este consemnată
existenţa în cartierul negustorilor italieni de la Chilia a două biserici de
rit catolic – Sfântul Dominic şi Sfântul Francisc. În secolul al XIV-lea
avem la Chilia casele unor bancheri, negustori, ateliere şi prăvălii,
depozite, o moară, un cuptor, portul, chiar şi o biserică de rit ortodox cu
hramul Sf. Ioan. La Chilia mai exista o piaţă publică şi o stradă principală
– via publica – , un port unde se găseau pontoanele (sporzorie) pentru
acostare şi încărcarea grâului şi a diverselor mărfuri, un şantier naval
(uschario). Tot la Chilia, în anii 1360-1361, consulii care aveau atribuţii
diverse – judiciare, administrative, comerciale –, le exercitau în „curtea
genoveză din Chilia”, în „casa Comunei genoveze”, în „loggia Comunei
genoveze” – care era o clădire cu portic, în care se dezbăteau, se rezolvau
treburile economice sau publice866.
Între anii 1373-1384, la Licostomo, atribuţiile consulilor şi
guvernatorilor se exercitau „în așa-zisa curte a domnului consul”, „în
fortăreaţă …, în loggia Comunei”, „în cancelaria domnilor guvernatori”867.
Pe baza elementelor enumerate, configuraţia, fie şi parţială a oraşului
portuar, poate fi bănuită, dar mai rămâne să fie localizat, iar cercetarea
arheologică să reconstituie cadrul autentic în care s-a desfăşurat, acum
mai bine de şase veacuri, activitatea economică surprinsă de actele
redactate de notari la Chilia şi Vicina.
866
Pistarino 1971, nr. 17, 18, 21, 40, 49-51, 53.
183
În ceea ce priveşte sistemele de aducţiune a apei în aşezările de tip

urban din nordul Dobrogei, facem precizarea că nu s-au descoperit
elemente pentru transport. Totuşi, pentru depozitare în cetatea de la
Enisala, în „incinta mică”, există o cisternă din piatră, în imediata
apropiere a porţii mari, izolată cu ajutorul a trei straturi succesive de
mortar hidrofug868.
Tot la Enisala, apele reziduale erau evacuate printr-un canal proiectat
şi amplasat în colţul de sud-est al cetăţii, acolo unde terenul prezintă o
pantă accentuată869.
Instalaţiile portuare ale aşezărilor urbane nord-dobrogene sunt relativ

puţin cunoscute. Cu excepţia celei de la Păcuiul lui Soare870, construită a
fundamentis la sfârşitul secolului al X-lea, în ultimii ani a mai fost
descoperită şi cercetată o instalaţie portuară în situl arheologic de la
Nufăru871.
În anul 1360, la Chilia, în cartierul genovez, funcţiona un şantier
naval (uschario) unde se construia o navă (de tip panfil) şi unde se găseau
şi pontoanele (sporzorie) debarcaderului utilizate pentru încărcarea grâului
şi a altor mărfuri872.
Aşezările cu caracter urban din spaţiul nord dobrogean păstrează un
aspect rural, locuitorii ducând o viaţă complexă, în cadrul căreia îşi fac
loc diverse activităţi economice, unele strict specializate (prelucrarea
fierului, olăritul, prelucrarea lemnului, prelucrarea pietrei, prelucrarea
materiilor dure de origine animală, agricultura, pescuitul, creşterea
animalelor etc.). Un aspect deosebit de important, care indică caracterul
urban al unora dintre aşezările nord-dobrogene, este cel economic, în
care a predominat schimbul de mărfuri, sugerat şi de intensa circulaţie
monetară. Cantitatea mare de monedă descoperită în unele aşezări din
nordul Dobrogei, precum cea de la Isaccea–Noviodunum (peste 6.000
867
Balbi, Raiteri 1973, nr. 1, 2, 4, 6-8, 15.
868
Baraschi, Cantacuzino 1977–1978, p. 459.
869
Baraschi, Cantacuzino 1977–1978, p. 459.
870
Păcuiul lui Soare I, p. 38-43.
871
Damian et alii 2003, p. 74, n. 20, fig. 7; Damian et alii 2007, p. 110, n. 25-26;
872
Iliescu 1978c, p. 124.
184
piese)873, Garvăn–Dinogetia (peste 1.000 piese), Nufăru (peste 1.600

piese) certifică activităţile de schimb care au avut loc în centrele
amintite874. La graniţele imperiului exista o piaţă cu largi posibilităţi de
absorbţie şi desfacere a mărfurilor sau de distribuţie către alte regiuni.
Rezultatele unor activităţi care implică şi legături economice cu alte
regiuni, sunt sugerate de numărul mare de monede şi de varietatea
acestora. Dacă în secolele X-XII unica monedă aflată în circulaţie era
moneda imperială, emisă de monetăriile bizantine tradiţionale, la care se
pot adăuga şi cele locale, începând cu secolul al XIII-lea apar monedele
Hoardei de Aur, veneţiene, bulgăreşti, sârbeşti sau româneşti, fapt
explicabil atât prin noua hartă politică a sud-estului european, cât şi prin
lărgirea schimburilor comerciale ale zonei din nordul Dobrogei. În
secolul al XIII-lea, când moneda bizantină începe să dispară din
circulaţie, s-a practicat sistemul tăierii monedelor. De asemenea, la
sfârşitul secolului al XIII-lea, la Isaccea, exista o monetărie care bătea
monedă din bronz, ca semn al autorităţii ce controla regiunea875.
Organizarea administrativă și militară a aşezărilor cu caracter urban
din nordul Dobrogei ne este destul de puţin cunoscută. Ştim că în
secolele X-XI acestea erau conduse de un strateg de rang inferior, care
era subordonat strategului de themă, cu rang de arhonte sau, alteori, de
catepan sau duce876. Pentru a doua jumătate a secolului al XI-lea un pasaj
dintr-o cronică bizantină ce face referire la oraşele paristriene
menţionează prezenţa în regiune a soldaţilor stratioţi care erau pregătiţi
de revoltă pentru că „erau nebăgaţi în seamă” şi nu luau parte deloc la
adminstraţie877. Numărul acestora pare a fi fost destul de mare de vreme
ce un alt izvor bizantin menţiona că oraţele de la Dunăre întreţin „nu
puţină oaste”878. Unele cronici bizantine relatează că la sfârşitul secolului
873
Cifra avansată de noi pentru descoperirile monetare de la Isaccea–Noviodunum este
una aproximativă. Cu siguranţă, numărul monedelor descoperite în zona cetăţii este cu
mult mai mare. Cercetările arheologice preventive realizate între anii 2011-2013, pe
teritoriul oraşului Isaccea, precum şi unele descoperiri întâmplătoare, sugerează
existenţa a două nuclee de locuire din secolele XI-XIV.
874
875
876
Bica 2003, p. 71-78
877
FHDR 3, Skylitzes, p. 65.
878
FHDR 3, Attaliates, p. 73.
185
al XII-lea Imperiul nu îşi mai putea permite să întreţină garnizoane

permanente în toate cetăţile de graniţă şi chiar în unele din interior879.
Răscoala Asăneştilor (1185) şi cucerirea capitalei bizantine de către latini
(1204) vor genera o atmosferă propice pentru apariţia unor autonomii
locale atestate documentar în zona noastră către sfârşitul secolului al
XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. În această perioadă unele
dintre aşezările urbane nord-dobrogene devin centre ale unor formaţiuni
politice – Isaccea880.
Unele dintre aşezările cu caracter urban din regiune au fost şi centre
religioase. Astfel, în secolul al XII-lea la Garvăn–Dinogetia funcţiona o
episcopie unde un ierarh de rang înalt coresponda cu Mihail Arhipăstorul
Rosiei881. În secolul al XIII-lea la Vicina a funcţionat o mitropolie ce a
existat până în anul 1359, când Iachint pleacă de aici şi devine mitropolit
al Ungro-Vlahiei882.
Limba de cult în aceste aşezări cu ierarhi de origine şi cultură
bizantină în secolele X-XIV era, desigur, greaca. Pentru secolele XIII-
XIV prezenţa mitropoliţilor greci Teodor (1285), Luca (1303), Macarie
(către 1340) şi Chiril (1347) la Vicina, a prelaţilor ce slujeau la biserica
Sfântul Ioan al Grecilor din Chilia, legendele în limba greacă şi simbolul
crucii apărut pe unele monede emise la Isaccea 883, inscripţiile şi
monogramele de pe unele vase de la Enisala şi Isaccea–Noviodunum
conduc la concluzia că „limba romeilor” continua să joace un rol
important în civilizaţia oraşelor dobrogene884.
Un aspect deosebit prezentat de civilizaţia urbană din nordul
Dobrogei pentru secolele XIII-XIV este determinat de existenţa
coloniilor genoveze în câteva din aşezările urbane dunărene: Vicina,
879
FHDR 3, Ana Comnena, p. 67; 89; Choniates, p. 259, 293.
880
La sfârşitul secolului al XIII-lea ambiţiosul tümen-noian Nogai, care se desprinde de
sub autoritatea hanilor de la Sarai, îşi stabileşte capitala formaţiunii sale la Saqči
(Isaccea).
881
Dinogetia I, p. 335, 362-364.
882
Rămureanu 1979, p. 160.
883
Pentru existenţa unui atelier monetar la Isaccea, vezi: Oberländer-Târnoveanu 2003,
p. 69-102; Oberländer-Târnoveanu 1993, p. 291-304; Oberländer-Târnoveanu 1989,
p. 121-129; Oberländer-Târnoveanu 1987, p. 245-258; Oberländer-Târnoveanu 1985,
p. 585-590; Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu 1981, p. 89-109; Pentru
reatribuirea atelierului de la Saqčy –Isaccea vezi: Nicolae, Costin, 2003, p. 175-187.
884
Pentru Isaccea–Noviodunum şi Enisala. Materiale inedite.
186
Chilia şi Licostomo885. Cel mai vechi emporium existent încă din a doua
jumătate a secolului al XIII-lea a fost cel de la Vicina886, ulterior, la
mijlocul secolului al XIV-lea, când se schimbă axele comerţului
european, importanţa sa este depăşită de centrele de la Chilia şi
Licostomo. Apariţia unor monede ce prezintă pe avers portalul şi crucea
genoveză ar fi un indiciu cu privire la eventualitatea prezenţei genoveze
în aşezările portuare din nordul Dobrogei.
Aparatul administrativ al coloniilor italiene de la gurile Dunării nu
este unul foarte evoluat, dar este adaptat condiţiilor şi realităţilor locale.
Coloniile erau conduse de un consul care le reprezenta în relaţiile cu
autorităţile locale. Numit prin decret ducal, consulul avea atribuţii
judecătoreşti şi era înconjurat de o mică curte – curia consulară – din care
făcea parte un notar-scrib, un planton, un scutier, un trezorier, un
interpret, un jurisconsult, un cavaler. O mică garnizoană de mercenari
avea sarcina de a apăra cartierul coloniei 887.
Principala activitate a factoriilor genoveze o constituie activităţile
comerciale. Prezenţa negustorilor genovezi aduce o nuanţă nouă în
atmosfera aşezărilor urbane din nordul Dobrogei.
Coloniile genoveze au avut rolul de a asigura o relaţie cu alte lumi,
incluzând oraşul dobrogean în vastul comerţ intercontinental al vremii,
impulsionând viaţa economică şi organizarea centrelor respective.
Civilizaţia urbană din zona de nord a Dobrogei, în perioada cuprinsă

între secolele X-XIV, este o realitate sugerată de izvoarele scrise –
bizantine, slave, italiene şi certificată de descoperirile arheologice,
numismatice, sigilografice etc. Aspectul modest sugerat de descoperirile
arheologice nu trebuie să ne inducă în eroare căci, din punct de vedere al
urbanismului, aşezările cu caracter urban din nordul Dobrogei sunt
tributare epocii frământate continuu de migraţiile târzii. De aceea nu
trebuie să facem o comparaţie cu oraşele din acele vremuri, fie din
Imperiu sau din Occident. Totuşi, există cel puţin două aspecte – cel al
schimburilor de mărfuri şi al circulaţiei monetare – în care aşezările
urbane nord-dobrogene se puteau compara cu unele centre bizantine.
885
Balard 1978; Balbi, Raiteri 1973; Pistarino 1971; Baraschi 1981, p. 311-345.
886
Baraschi 1981, p. 321-323.
187
CAPITOLUL 5
OCUPA II
În evoluţia societăţii locale, exploatarea pământului a fost principalul

mijloc de producţie ce a stat la baza formării şi dezvoltării societăţii
medievale888. Ocupaţiile agricole au reprezentat de-a lungul timpului una
dintre îndeletnicirile principale ale populaţiei din Dobrogea de Nord în
secolele X-XIV. Cartarea aşezărilor descoperite în urma cercetărilor
arheologice de teren indică existenţa unor aşezări rurale despre care
bănuim că desfăşurau o serie de activităţi economice. Deocamdată,
pentru aşezările rurale cercetările efectuate nu au dus la dezvăluirea unor
aspecte importante ale acestor structuri, ale peisajului etc. Nu se pot face
precizări clare cu privire la tipurile de aşezări rurale, dacă erau fortificate
sau deschise, dacă existau grupuri de aşezări etc.889.
Cu toată afirmarea oraşului şi a rolului său predominant în

dezvoltarea economică, societatea medio-bizantină rămâne, în primul
rând, o lume a ruralului.
De pe urma economiei agrare beneficiau locuitorii centrelor
fortificate sau cei din aşezările rurale direct implicaţi în proces, ba mai
mult, produsele agricole serveau nu numai necesităţilor locale, dar au și
luat calea comerţului, spre alte pieţe din regiune sau spre mari centre ale
Imperiului. O serie de îndeletniciri agricole (cultivarea pământului şi
creşterea animalelor) şi nonagricole (vânătoarea şi pescuitul) s-au dovedit
complementare ocupaţiilor meşteşugăreşti, indispensabile procesului de
producţie, schimburilor comerciale şi, în acelaşi timp, vitale dezvoltării
oraşelor paristriene.
887
Iliescu 1995, p. 917-923.
888
Istoria 2001, p. 159.
889
Pentru hinterlandul aşezării de la Isaccea–Noviodunum, existenţa unor nuclee de
locuire, a unor necropole, sugerează prezenţa unui grup de aşezări rurale ce gravitau în
jurul marii cetăţi.
188
Cercetarea aprofundată a „ocupaţiilor rurale”, cultivarea plantelor şi

creşterea animalelor ca ramuri principale, la care se pot adăuga ramuri
specializate precum viticultura, legumicultura, cultivarea plantelor textile
presupune o analiză a tuturor factorilor şi implicaţiilor pe care le-au avut
agricultura şi schimbările generate în evoluţia uneltelor etc.
Tabloul activităţilor cu caracter agricol se poate întregi dacă avem în
vedere materialele descoperite de săpăturile arheologice. Descoperirea
unui bogat şi variat inventar de unelte agricole confirmă din plin
practicarea şi existenţa acestei îndeletniciri, care reprezintă un indice
important pentru nivelul tehnic al perioadei.
A. Agricultura
Cea mai importantă preocupare a populaţiei locale a fost agricultura.
Creşterea demografică de la sfârşitul secolului al X-lea se reflectă şi în
numărul mare de aşezări ce apar începând cu această perioadă.
Necesitatea asigurării pentru populaţia în continuă creştere de produse
agricole a dus la apariţia de noi suprafeţe de teren cultivate, noi tehnici şi
unelte. Terenurile cultivabile erau obţinute prin defrişarea pădurilor sau a
rariştilor. Suprafeţele erau cultivate în sistem plurienal, în care se lucra mai
mulţi ani, apoi era lăsat să se refacă, sau bienal, care presupunea existenţa
a două loturi: unul cultivat şi unul pentru păşune, folosite prin rotaţie890.
Astfel, pentru cultivarea pământului au fost identificate mai multe
unelte folosite în acest sens. Pentru secolele X-XI plugul este prezent
prin piese separate: un brăzdar şi un cuţit de plug au fost descoperite la
Tulcea–Aegyssus891, un brăzdar la Garvăn–Dinogetia892. La Isaccea–
Noviodunum a fost descoperit într-o groapă menajeră din secolul al
XIII-lea un alt exemplar de brăzdar pentru plug893. În depozitul de unelte
agricole descoperit în anul 2010 în aşezarea de la Enisala–Palanca sunt
mai multe brazdare de plug894. Rame de fier pentru hârleţ au fost găsite la
Garvăn–Dinogetia895 şi Enisala–Palanca896. Seceri de fier şi bronz au
890
Comşa 1994, p. 309-310; Custurea 2000, p. 40
891
Vasiliu 1980, p. 443.
892
Dinogetia I, p. 58-60, fig. 36/1-5.
893
Materiale inedite.
894
Materiale inedite.
895
Dinogetia I, p. 63, fig. 36/4. Barnea 1955, p. 102-103, fig. 1,2.
189
fost descoperite, într-o proporţie mai mare faţă de celelalte unelte agricole,
la Garvăn–Dinogetia897, Tulcea–Aegyssus898 şi Enisala–Palanca. La
Nufăru, Isaccea–Noviodunum, Teliţa şi Enisala–Palanca au fost
descoperite săpăligi şi sape899. O ultimă „unealtă”, folosită însă în
prelucrarea produselor agricole, în special a cerealelor, este râşniţa prezentă
în descoperirile de la Garvăn–Dinogetia900, Isaccea–Noviodunum,
Nufăru, Enisala–Palanca901. Aceasta are forme variate, în general din
două pietre circulare, şi dimensiuni ce nu depăşesc 0,50 m în diametru.
Râşniţele rotative manuale aveau avantajul că erau mai uşor de folosit şi
puteau fi mutate. Piatra de deasupra avea o formă puţin concavă pentru a
se potrivi cu piatra de dedesubt care era convexă; era fixată pe un pivot
central şi învârtită cu ajutorul unui mâner de lemn. Acestea erau lucrate
din piatră locală, iar la Garvăn–Dinogetia au apărut peste 150 de astfel de
râşniţe întregi sau fragmentare902. La Isaccea–Noviodunum, numai în
campania de cercetări din anul 2003, au fost descoperite zece râşniţe din
piatră903, iar la Enisala–Palanca, în urma cercetărilor arheologice
preventive din 2013 au fost descoperite cinci astfel de râşniţe904. Existau
şi râşniţe din lemn, precum cele descoperite la Nufăru 905, care aveau un
căuş în zona centrală în care erau zdrobite cerealele.
Alte obiecte care atestă cultivarea şi prelucrarea cerealelor sunt
„tăvile portative”, utilizate pentru uscarea şi vânturarea cerealelor. O
astfel de tavă provine din descoperirile mai vechi de la Nufăru 906.
896
Materiale inedite.
897
Dinogetia I, p. 58-60, fig. 36/1-5.
898
Vasiliu 1980, p.443.
899
Materiale inedite.
900
Dinogetia I, p. 58-60, 63; Barnea 1973, p. 314.
901
Materiale inedite.
902
903
Materiale inedite, cercetări 2003. Impresia noastră este că aproape fiecare locuinţă
dispunea de o astfel de unealtă.
904
Materiale inedite.
905
Patru râşniţe de acest tip au fost descoperite în complexul cu lemn de pe proprietatea
Petre. Damian, Vasile 2011, p.276-277.
906
În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea există o astfel
de piesă descoperită la Nufăru. Material inedit. ICEM Tulcea, Muzeului de Istorie şi
Arheologie.
190
Deşi nu avem un număr foarte mare de unelte din fier, în multe

aşezări s-au descoperit gresii pentru ascuţit, care, după roca din care au
fost confecţionate, presupunem că sunt de provenienţă locală907.
Descoperirile arheologice atestă cultivarea cerealelor, cum ar fi: grâu,
orz, ovăz, secară, mei. Depozitarea acestor cereale era făcută în gropi, în
hambare (ca cele de la Garvăn–Dinogetia908, Nufăru909 şi Isaccea–
Noviodunum910), în vase de lut sau lemn. Pentru păstrarea diverselor
cantităţi de cereale se realizau, în interiorul locuinţelor, gropi de 1 m
diametru şi 1 m adâncime – ca în cazul bordeielor nr. 149 şi nr. 161 de la
Garvăn–Dinogetia. Pentru rezerve pe timp îndelungat se făceau gropi mari,
precum cele din aceeaşi aşezare, cu adâncimea de 1,5–2,5 m, în ele putând
fi stocate cantităţi mari de provizii, ajungând până la 4.000–5.000 kg911.
La Nufăru a fost descoperit un hambar, delimitat printr-o împletitură
de nuiele de formă elipsoidală. În interior şi în jurul lui au fost
descoperite patru piese din lemn (râşniţe), un ciocan din lemn utilizat la
zdrobirea cerealelor şi o mare cantitate de seminţe (grâu şi mei)912.
Analizele arheobotanice efectuate pe trei probe ce provin din
cercetările sistematice realizate în situl de la Isaccea–Noviodunum atestă
folosirea intensă a cerealelor în alimentaţie. Una dintre probe reprezenta
conţinutul unui vas borcan, descoperit într-o groapă menajeră, în care se
observau seminţe de plante, destul de bine conservate. Eşantionul
analizat indică grâu treierat, utilizat pentru pâine, cea mai mare parte grâu
emmer, orz, secară, mazăre şi mazăre furajeră. A doua probă, alături de
oase de animale mici, solzi de peşte şi mici fragmente de ceramică,
conţine seminţe de „leguminoase însămânţate” şi de buruieni, dar acestea
din urmă nu au fost identificate913.
907
Şistul verde este o rocă prezentă în zona de nord a Dobrogei. Bucăţi mari de şist
verde apar în situl de la Luminiţa. Locuitorii din acestă aşezare puteau confecţiona
aceste gresii utilizate la ascuţirea uneltelor din fier. Material inedit, cercetări de teren
2009.
908
Dinogetia I, p. 61.
909
CCA, campania 2001, p. 216-218; Damian, Vasile 2011, p. 276.
910
Materiale inedite.
911
Dinogetia I, p. 61.
912
Damian, Vasile 2011, p. 277.
913
Eşantioanele au fost prelevate din complexe cercetate în Turnul Mare (context datat
în secolul al XI-lea) şi Suprafaţa A (groapă menajeră cu materiale ceramice datate în
191
Cultivarea legumelor – legumicultura – este documentată prin

descoperirile din regiune, mai ales la Garvăn–Dinogetia unde au fost
identificate boabe de linte şi de mazăre 914.
În aceeaşi aşezare este cunoscută cultura plantelor tehnice: in şi
cânepa, care sunt prezente atât prin descoperiri de seminţe, dar şi
tulpinile acestora şi păpuşile pregătite pentru a fi trase în fire. Descoperiri
similare au fost făcute şi la Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)915.
La Isaccea–Noviodunum au fost identificate mazăre, dar şi seminţe
de leguminoase, despre nu s-au făcut precizări suplimentare.
Pomicultura şi viticultura sunt atestate prin descoperiri de seminţe de
cireş, vişin, prun, piersic şi struguri 916.
Realităţile privind cultivarea cerealelor sunt consemnate de cronicarii
vremii în descrierea diferitelor evenimente ce au avut loc la Dunărea de
Jos, care pot fi transpuse şi în spaţiul din nordul Dobrogei. Cronicarul
bizantin Ioan Skylitzes, preluat mai tărziu de Georgios Kedrenos,
relatând luptele lui Sviatoslav şi armatele bizantine din anul 971,
menţionează semănăturile de grâu şi mei de pe malurile Dunării (malul
stâng al Dunării din vecinătatea Silistrei) 917.
În descrierea evenimentelor politice din Dobrogea secolele XI-XII,
scriitoarea bizantină Anna Comnena vorbeşte de prezenţa aici a
pecenegilor (1086), spunând că aceştia ”au arat pământul, semănând grâu
şi mei”918.
Un alt cronicar bizantin, Mihail Attaliates, care la rândul lui
relatează o serie de evenimente din aceeaşi regiune, precizează că
ogoarele nu au putut fi cultivate din cauza expediţiilor militare, fapt ce a
provocat o mare foamete, dar menţionează şi anumite ocupaţii919.
secolul al XIII-lea). Probele arheobotanice au fost studiate de Jane Sidell, membru în

colectivul de cercetare al proiectului ”Noviodunum Archaeological Project” (NAP).
914
Dinogetia I, p. 61.
915
Bichir 1958, p. 431; Vîlceanu 1972, p. 411.
916
Dinogetia I, p. 635; La Nufăru a fost descoperit în anul 2001, sub un strat masiv de
aluviuni, trunchiul unui vişin, sâmburi de vişin şi sâmburi de piersic. Material inedit,
cercetări 2001.
917
FHDR 3, p. 141.
918
FHDR 3, p. 89.
919
FHDR 3, p. 204.
192
B. Creşterea animalelor
Creşterea animalelor este o altă activitate a economiei tradiţionale,
atestată de descoperirile arheologice şi izvoarele literare. Un număr
însemnat de obiecte folosite în această îndeletnicire clopote-tălăngi,
clopoţei de bronz şi potcoave de fier au fost identificate la Garvăn–
Dinogetia920, Isaccea–Noviodunum921, Nufăru922 şi Enisala923.
Studiile de arheozoologie au stabilit existenţa bovinelor, în special a
vacilor pentru lapte şi carne, ovicaprinele şi caprinele.
Analiza materialului osteologic din aşezarea de la Garvăn–Dinogetia
întregeşte imaginea asupra animalelor domestice. Au fost identificate
următoarele specii: Bos taurus, Ovis ories, Capra hircus, Sus scrofa
domesticus, Equus caballus, Asinus domesticus şi altele. Bos taurus este
cel mai întâlnit animal în această aşezare; dimensiunile oscilante ale acestui
animal se datorează migraţiilor populaţiilor turanice care, în mişcarea lor,
au antrenat o serie de animale924.
De asemenea, analiza materialului osteologic de la Isaccea–
Noviodunum atestă existenţa următoarelor specii: Bos taurus, Sus
domesticus, Ovis ories, Capra hircus, Equus caballus, Canis familiaris,
Bos primigenius, Cervus elaphus, Capreolus capreolus, Sus scrofa, Lutra
lutreola925. Creşterea animalelor a constituit o ocupaţie importantă pentru
locuitorii din aşezarea medievală de la Isaccea–Noviodunum, iar resturile
de animale domestice sunt predominante. Speciile care predomină, atât
prin numărul resturilor, cât şi prin numărul indivizilor estimaţi, sunt
bovinele şi ovicaprinele. Bovinele întrec ovicaprinele ca număr de
resturi, dar nu şi ca număr minim de indivizi estimaţi. Raportul dintre
numărul de resturi provenind de la Ovis aries şi Capra hircus este în
favoarea primei dintre ele. Porcul domestic are o frecvenţă mai redusă,
atât a resturilor, cât şi a numărului minim de indivizi estimaţi 926. Păsările
920
Dinogetia I, p. 72, 74, fig. 39/9-10, p. 77, fig. 40/22, p. 79, fig. 41/1, p. 348.
921
Material inedit.
922
Material inedit, informaţie Oana Damian.
923
Dragomir 1972-1973, fig. 15-16.
924
Gheorghiu, Haimovici 1965, p. 175-177.
925
Bejenaru 2003, p. 47-48.
926
Sub nivelul celor estimate pentru alte aşezări dobrogene din aceeaşi perioadă.
Materialul studiat şi publicat de dna Luminiţa Bejenaru reprezintă doar un eşantion
193
domestice, deşi cu o slabă reprezentare în cadrul eşantionului analizat,

trebuie să fi avut o cotă de folosire mult mai ridicată în realitate.
Subevaluarea lor s-ar datora, în principal, fragilităţii osoase şi slabei
conservări, aceste resturi suferind mai mult de pe urma acţiunii
distructive atât antropice, cât şi din partea carnivorelor domestice
(câinele, pisica).
Resturile de câine, deşi relativ numeroase, nu prezintă semne că ar fi
fost folosit în alimentaţie. Dimpotrivă, identificarea multor elemente
scheletice în conexiune anatomică susţine ideea statutului aparte pe care
acest animal îl avea în gospodăriile locuitorilor de la Isaccea–Noviodunum:
folosit pentru pază, vânătoare, companie. Pisica domestică, tot cu un
statut aparte, are o reprezentare redusă în cadrul eşantionului analizat.
Bovinele sunt de talie mică, probabil de rasă locală, neameliorată, ele
se încadrează în tipicul vitelor din Europa Centrală şi au analogii în
Ungaria, Bulgaria şi zona Volgăi 927.
Ovicaprinele crescute furnizau baza alimentaţiei pentru locuitorii din
aşezările din nordul Dobrogei, anume laptele şi carnea. Au fost
identificate rase primitive ce prezintă trăsături specifice est-europoide şi
sunt aduse în Dobrogea prin intermediul populaţiilor migratoare din zona
fluviului Volga928.
Porcinele – Sus scofa domesticus – erau caracterizate prin masivitate,
de o rasă neameliorată. Au mai fost recunoscute şi anumite exemplare
hibrid, rezultate al unor încrucişări dintre porcul domestic şi cel sălbatic,
aceste exemplare fiind de talie mare. Porcul de la Garvăn–Dinogetia are
trăsături de tip mediteranean 929.
Ponderea resturilor de cal este redusă. Există însă indicii clare ale
consumului cărnii de cal: fragmentarea accentuată şi urmele de tranşare930.
din cantitatea de resturi osteologice rezultate în urma cercetărilor arheologice din

cetate şi aşezarea civilă. Bejenaru 2003, p. 582-584.
927
Dinogetia I, p. 72.
928
929
930
Hipofagia se practica în ciuda interdicţiilor religiei creştine care considera consumul
cărnii de cal un atribut al păgânismului. Totuşi, consumul cărnii de cal nu apare decât
izolat, fiind ocazionat probabil de momente de criză alimentară sau/şi de valorificare a
unor exemplare accidentate (resturile scheletice aparţin animalelor adulte aproape în
exclusivitate). Bejenaru 2003, p. 587.
194
O serie largă de piese de harnaşament atestă prezenţa şi folosirea

cailor; la Isaccea–Noviodunum au fost descoperite, zăbale, psalii de os,
catarame pentru hamuri, pinteni, potcoave931, la Garvăn–Dinogetia au
fost înregistrate scări de şa932, zăbale933, rotiţe cu spiţe934, psalii de os935,
iar la Enisala au fost descoperite zăbale, pinteni, potcoave, catarame936.
Equus caballus face parte din grupa cailor estici, de statură mică, dar
puternici, utilizaţi pentru călărie şi tracţiune, constatare făcută după
indicile de gracilitate la nivelul metapodelor şi falangelor şi chiar în
alimentaţie937. Caii au talie de 1,28–1,44 m, cei de talie 1,42–1,44 sunt
specifici ungurilor şi avarilor, aceştia având analogii în Câmpia Panoniei.
Această informaţie confirmă spusele cneazului Sviatoslav în scrisoarea
către mama sa, Olga, de unde reiese că din Ungaria şi Boemia erau aduşi
caii938.
Izvoarelele literare confirmă şi ele numărul mare de animale crescute
de localnici în regiune. Astfel, pecenegii lui Tyrach care au trecut
Dunărea au găsit „un mare belșug de vite…”939.
C. Pescuitul
Una dintre cele mai importante activităţi economice a fost pescuitul
în apele Dunării, lacurile şi bălţile ce o însoţeau. Pescuitul este una dintre
îndeletnicirile majore ale locuitorilor aşezărilor nord-dobrogene, în urma
căreia, pe lângă satisfacerea pieţei interne, mari cantităţi de peşte luau
drumul marilor centre ale Bizanţului. Această ocupaţie este atestată de
cantităţile foarte mari de resturi de peşte prezente în siturile investigate
arheologic: oase, vertebre şi solzi. Au fost identificate speciile de peşte
capturate: crap, şalău, lin, plătică, biban, avat şi sturioni940.
931
Material inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie.
932
Dinogetia I, fig. 40/24-25.
933
Dinogetia I, p. 66, 345, fig. 184/21.
934
Dinogetia I, p. 347, fig. 40/12, fig. 184/8,9.
935
Dinogetia I, p. 348–349, fig. 183/1, 4-6.
936
Dragomir 1972-1973, p. 40-41.
937
938
939
FHDR 3, p. 155
940
Dinogetia I, p. 57; Bejenaru 2003, p. 47, 581.
195
În majoritatea aşezărilor se remarcă abundenţa uneltelor folosite în

practicarea pescuitului. Cârlige de undiţă au fost descoperite la Garvăn–
Dinogetia941, Isaccea– Noviodunum942, Tulcea–Aegyssus, Nufăru943,
Babadag944, Enisala945. Harpoane din fier sunt prezente la Garvăn–
Dinogetia946, iar un număr mare de greutăţi de plasă – din piatră,
cărămidă sau plumb – au apărut în aşezările de la Garvăn–Dinogetia947,
Isaccea–Noviodunum948, Tulcea–Aegyssus, Nufăru949, Enisala–Palanca950.
Se mai pot adăuga igliţele din os şi corn, folosite la împletirea plaselor,
precum cele descoperite la Garvăn–Dinogetia951, Isaccea–Noviodunum952
şi un fragment de plasă de pescuit găsit la Garvăn–Dinogetia953.
În privinţa aşezărilor de pe malul Dunării sau din apropierea bălţilor,
bănuim că locuitorii acestora utilizau ambarcaţiuni pentru practicarea
pescuitului. Existenţa ambarcaţiunilor este confirmată de unele ştiri
literare. Astfel, Skylitzes vorbeşte de uzii care au trecut Istrul în corăbii
lungi, monoxile şi burdufuri din piele. La fel, Mihail Attaliates descrie
trecerea uzilor, cu bagajele lor, în corăbii lungi şi în monoxile şi pe
burdufuri din piele954.
Pescuitul era o activitate permanentă, practicată pe parcursul
întregului an, indiferent de anotimp. În sprijinul acestei afirmaţii sunt
descoperirile de patine din os ce puteau fi utilizate de localnicii care
practicau iarna pescuitul la copcă.
941
Dinogetia I, p. 51-57, fig. 35/9-11, 14-16, 18-20.
942
943
944
945
Dragomir 1972-1973, fig, 5, 6, 8
946
Dinogeţia I, p. 51-57, fig. 35/19-20.
947
Dinogetia I, p. 51-57, fig. 33-34.
948
Barnea, Barnea 1984, p. 102-103.
949
Material inedit. Colecţiile Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşti.
950
Material inedit.
951
Dinogetia I, p. 51, 122.
952
Material inedit
953
196
D. Vânătoarea
În săpăturile arheologice de la Garvăn–Dinogetia955, Isaccea–
Noviodunum956, Nufăru957, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)958 s-a descoperit
un număr mare de oase de animale sălbatice. Au fost găsite coarne şi
cranii de cerb, oase de căprioară, oase şi colţi de mistreţ.
Resturile osteologice de castor atestă prezenţa acestei specii în
nordul Dobrogei. Într-un număr mai mic s-au descoperit oase de pisică
sălbatică, vidră, bursuc, vulpe şi lup şi care ne sugerează o întindere cu
mult mai mare a pădurilor959.
Între mamiferele vânate, cele de talie mare (cerb, mistreţ, bour) sunt
predominante. Prin urmare, scopul principal al vânătorii ar fi fost acela
de a acoperi o parte din necesarul alimentaţiei locuitorilor, nefiind însă
excluse şi alte utilizări (piei, coarne).
Din punct de vedere ecologic, lista speciilor vânate indică
exploatarea, în special, a biotopului de pădure (Cervus elaphus, Sus
scrofa), ca şi a celui de lizieră (Bos primigenius, Capreolus capreolus)
sau acvatic (Lutra lutra)960.
Datele oferite de materialul arheozoologic de la Isaccea–
Noviodunum completează seria informaţiilor privind strategia de
valorificare a resurselor animale. Funcţie de eşantionele studiate, resturile
mamiferelor sălbatice prezintă o frecvenţă relativ scăzută, ceea ce indică
o rată redusă a practicării vânătorii961. Speciile care predomină ca frecvenţă
954
FHDR 3, p. 61, 63, 71.
955
Dinogetia I, p. 55.
956
Bejenaru 2003, p. 581-588.
957
Materialul recoltat în urma cercetărilor arheologice din cetatea bizantină de la Nufăru
nu a fost încă studiat.
958
Material inedit.
959
Dinogetia I, p. 67.
960
Probabil vidra era vânată pentru blana sa. Bejenaru 2003, p. 581
961
Pentru perioada 2001–2004 au fost studiate 6.935 de resturi faunistice. Bejenaru
2004-2005, p. 407. Începând cu anul 2009, strategia de eşantionare a fost schimbată.
Pentru perioada secolelor XI-XIII au fost analizate un număr de 4.414 resturi
faunistice. Au fost identificate şase specii de mamifere domestice: Bos taurus, Sus
scrofa domesticus, Ovis aries /Capra hircus, Equus caballus, Canis familiaris.
Ultimile două dintre speciile enumerate probabil nu au importanţă directă în economia
alimentară. Pe primul loc, ca frecvenţă a resturilor identificate, este bovina domestică,
urmată de porcine şi de ovicaprine. Dintre mamiferele sălbatice predominant este
mistreţul, urmat de cerb şi căprior, iar sporadic mai apare şi iepurele. Materialul a fost
studiat de Romeo Cavaleriu, căruia îi mulţumim şi pe acestă cale.
197
sunt cele de talie mare, precum cerbul, bourul, urmând cele de talie
mijlocie, precum căpriorul, şi apoi cele de talie mai mică: iepure de
câmp, castor, vulpe, jder.
Analizând relevanţa speciilor de mamifere sălbatice din perspectivă
paleoecologică, se poate aprecia că era exploatat în principal mediul bine
împădurit, sugerat de resturile de cerb, mistreţ, castor, dar şi cel de
lizieră, după cum indică fragmentele scheletice de iepure de câmp,
bour962.
În cazul aşezării de la Isaccea–Noviodunum cadrul natural extrem de
favorabil, cu o zonă colinară dominată de păduri întinse, cu sol fertil şi
vânat bogat, poate explica reprezentarea vânătorii în cadrul ocupaţiilor.
* *
*
De un real folos pentru a înţelege ocupaţiile cu caracter agrar ale
populaţiei autohtone este terminologia specifică, de origine latină, care
demonstrează o continuitate şi o legătură directă cu perioada precedentă,
epoca romană963.
În lipsa informaţiilor scrise cu referire la natura şi volumul
tranzacţiilor comerciale cu produse agricole, care apar abia la sfârşitul
secolului al XIII-lea964, ne-am mulţumit cu o scurtă prezentare a
acţiunilor economiei naturale, al căror produs final urma să ia calea
comerţului spre marile centre urbane ale lumii bizantine şi nu numai.
E. Meşteşugurile
Alături de celelalte ocupaţii, meşteşugurile s-au înscris pe
coordonatele unei evoluţii fireşti pe care le-a cunoscut societatea locală
în secolele X-XIV, jalonate cu mici tulburări provocate de impactul
ultimului val de migratori (pecenegi, uzi, cumani şi tătari).
962
Bejenaru 2005-2006, p. 404. Pentru perioada 2001–2004 au fost studiate 6.935 de
resturi faunistice.
963
Pentru exemplificare amintim câţiva termeni: a ara – arare, a semăna – seminare,
grâu – granum, orz – hirdeum, secară – secale, mei – milium, in – linnum, cânepă –
cannabis, seceră – sicilis, cal – caballus, porc – porcus, oi – ovis, furcă – furca etc.
964
Pentru situaţia comercială a sfârşitului secolului al XIII-lea vezi: Manolescu 1990,
p. 545-570.
198
Cercetările arheologice au făcut posibilă o cunoaştere în linii mari a

activităţilor meşteşugăreşti în regiunea de nord a Dobrogei965. Studierea
acestui subiect se face dorită pentru o cunoaştere detaliată a realităţilor
economice din acest spaţiu, incluzând posibilităţile, capacităţile de
producţie şi identificarea pârghiilor prin care se realizau schimburile
comerciale. În această ordine de idei nu vom putea prezenta întregul spectru
al vieţii economice, fiind intenţionat omise anumite preocupări casnice.
Vom încerca să identificăm şi să prezentăm meşteşugurile specializate care
au depăşit stadiul casnic, astfel că vom analiza meşteşugurile şi ocupaţiile
ale căror produse finite puteau, pe lângă satisfacerea pieţelor locale, să
reprezinte mărfuri destinate schimburilor comerciale.
Apariţia meşteşugurilor specializate a reprezentat un anumit grad de
maturitate la care ajuns societatea locală.
E.1. Prelucrarea metalelor

Cercetarea arheologică din ultimele decenii a conturat în linii mari
activităţile economice din regiunea de nord a Dobrogei.
Pentru a înfăţişa ocupaţiile populaţiei locale, o deosebită importanţă
o au cercetarea meşteşugurilor în aşezările nord-dobrogene în perioada
secolelor X-XIV şi elucidarea unor aspecte cu privire la aceste ocupaţii
pe baza descoperirilor arheologice publicate sau inedite. Cercetarea
ocupaţiilor şi a diverselor meşteşuguri ale comunităţilor din nordul
Dobrogei oferă informaţii şi date noi privind stadiul social, economic,
cultural, dar şi posibilitatea de a înţelege nivelul tehnologic şi metodele
utilizate (tradiţii, influenţe, inovaţii etc.) pentru producerea categoriilor
de obiecte atât de necesare practicării îndeletnicirilor tradiţionale.
Una din străvechile ocupaţii ale locuitorilor dintre Dunăre şi mare în
acea perioadă a fost legată de importanta activitate a prelucrării
metalelor. Cercetările arheologice au scos la iveală însemnate şi bogate
dovezi ale practicării acestui meşteşug. Populaţia locală de agricultori,
crescători de animale, pescari sau meşteşugari a avut nevoie de unelte cu
care să practice respectivele îndeletniciri. În acest context era firesc ca şi
comunităţile locale să fi încercat găsirea unor surse de materii prime din
care să se obţină fierul atât de necesar pentru confecţionarea diverselor
965
Barnea 1955, p. 99-122; Vîlceanu 1972, p. 401-416; Diaconu 1987, p. 115-121.
199
unelte sau obiecte casnice. Prin studierea acestui aspect se pot aduce
precizări privind posibilităţile (capacităţile) de producţie, schimburile
comerciale şi apariţia meşteşugurilor specializate.
E.1.1. Distribuţia resurselor minerale feroase şi neferoas e în
Dobrogea
Spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea, constituie o unitate
geografică şi geologică aparte, caracterizată prin prezenţa celor mai vechi
formaţiuni geologice şi geomorfologice ce marchează începutul formării
scoarţei terestre, întâlnite în Podişul Casimcei şi Munţii Măcin, dar şi
formaţiuni mai noi, aflate în plin proces de evoluţie, în cadrul Deltei
Dunării966.
Din punct de vedere geologic şi geomorfologic sunt evidenţiate patru
mari unităţi, care sunt: Platforma Dobrogei de Sud, Masivul Central-
Dobrogean, Orogenul Nord-Dobrogean şi Platforma Deltei Dunării 967.
Transformările scoarţei terestre, petrecute în trecutul geologic în
zona Dobrogei, au avut impact asupra tipului, distribuţiei şi volumului de
resurse minerale feroase şi neferoase968. Conform datelor culese de
geologi, importante cantităţi de resurse minerale feroase şi neferoase au
fost localizate preponderent în şisturi verzi, şisturi filitice paleozoice şi
calcare triasice din cadrul Platformei Dobrogei de Sud (sud-vest de
localitatea Palazu Mare, jud. Constanţa), Masivul Central-Dobrogean
(Mina Altân-Tepe, jud. Tulcea) şi Orogenul Nord-Dobrogean (zăcămintele
din apropierea localităţilor Valea Teilor şi Iulia, jud. Tulcea) 969.
Dobrogea de Nord este considerată de specialiştii în materie drept un
muzeu geologic natural, fiind depozitara unor zăcăminte de substanţe
minerale utile.
Transformările suferite de scoarţa terestră din cadrul Masivului
Central-Dobrogean (consolidat în faza orogenezei hercinice) şi Orogenul
Nord-Dobrogean, datorită proceselor geotectonice, au dus la apariţia la
suprafaţă a unor zăcăminte de minerale feroase şi neferoase, reduse din
punct de vedere calitativ şi cantitativ, dar mai accesibile pentru exploatare970.
966
Enciclopedia 1982, p. 753-754.
967
Mutihac 1982, p. 41-68.
968
Panait 2005, p. 9.
969
Mutihac 1982, p. 48, 53, 66.
970
Mutihac 1982, p. 66.
200
În partea de nord-est a Masivului Central-Dobrogean se evidenţiază

zăcământul de la Altân-Tepe, amplasat în imediata apropiere a faliei
Peceneaga – Camena.
Zăcământul de pirită şi calcopirită este localizat în stratele de şisturi
clorito-sericitoase şi şisturilor cristaline situate în partea de sud-vest a
anticlinalului Başpunar – Altân-Tepe. Acesta este alcătuit din mai multe
lentile de minereu cuprifer compact şi şisturi impregnate cu calcopirită, la
care se mai adaugă mahnetitul, blenda şi galena. Este cunoscut faptul că
zăcămintele de cupru au în partea superioară o zonă de oxidaţie în care se
acumulează compuşii fierului, formând aşa numitele „pălării de fier”.
Geneza acestui zăcământ este mixtă, fapt dovedit de prezenţa a două
generaţii de pirită, una iniţială, de origine sedimentară, metamorfozată
regional, şi una de origine hidrotermală. În afară de pirită, în zăcământ se
mai găsesc cupru nativ, calcozină, precum şi urme de aur şi argint 971.
Toponimia ne demostrează că zăcămintele de la Altân-Tepe erau
cunoscute din perioade mai vechi. Denumirea de Altân-Tepe este de
origine turcească şi poate fi tradusă prin „dealul de aur”, nume dat
probabil de culoarea galben stălucitoare a minereului de pirită cupriferă.
Zăcământul de la Iulia, comuna Valea Teilor, este amplasat la sud de
Dealul Consul, în cadrul Pânzei Niculiţel, din partea centrală a
Orogenului nord-dobrogean, cu dezvoltare spre nord. Acest zăcământ se
caracterizează printr-o concentraţie ridicată de fier oligist (hematit) şi
mahnetită. Este format din corpuri de minereu de formă lenticulară, cu
lungimi de sute de metri. Formarea zăcămintelor de fier s-a realizat atât
la contactul dintre porfirele cuarţifere şi calcarele triasice, cât şi în cadrul
formaţiunilor paleozoice alcătuite din şisturi argiloase, şisturi argilo-
sericioase şi cuarţite. La acestea se adaugă magnetitele triasice acide
(riolite) şi bazice (bazaltele), precum şi gresii triasice.
În opinia geologilor, încercările rudimentare de exploatare a
minereului de fier de la Iulia au o origine mult mai veche. În urma
cercetărilor geologice din 1961 de pe dealul Eschibalâc, pe versantul
vestic, la suprafaţă s-a putut observa urma „unei platforme a minereului
de fier, la câţiva metri de o excavaţie de 2–3 m adâncime şi circa 60 m
lungime”. Această excavaţie este făcută într-un afloriment de minereu de
971
Bacalu 1978, p. 72.
201
fier cu conţinuturi ridicate de metal şi marchează o exploatare care nu

este semnalată în nicio lucrare istorică sau studiu geologic 972. Autorul
cercetărilor consideră că extragerea minereului de fier din dealul
Eschibalâc s-a făcut „cel puţin” din perioada otomană şi, nu este exclus,
că valorificarea artizanală a minereului din această zonă să se fi realizat
în antichitate973 şi, de ce nu, în Evul Mediu.
Minereul de fier se prezintă sub formă de benzi paralele, de grosimi
diferite, în diferite tipuri de roci, cum ar fi: scarnele granitice, şisturi
argiloase slab filitoase, şisturi cuarţitice etc.
Zăcămintele minerale neferoase de cupru, plumb şi zinc sunt
întâlnite şi în zona localităţilor Somova (Dealul Cortelu) şi Mineri
(Dealul Carierei), plasate în calcare cenuşii.
Unele studii efectuate de istorici asupra prelucrării metalelor în
Dobrogea sunt importante din punct de vedere geologic, deoarece scot în
evidenţă diferite aspecte stratigrafice structurate, luate însă prea puţin în
seamă de geologi.
Date deosebit de utile cu privire la trecutul geologic al Dobrogei sunt
oferite de acumulările de minerale feroase şi neferoase de la Dervent
(concreţiuni feruginoase în depozite de silite şi aremite, plasat deasupra
straturilor corespunzătoare Pliocenului), Histria (depozit de gresii şi
psefite cu diseminaţii, congreţiuni şi cruste de minerale feroase, plasat la
baza depozitelor senoniene, pe malul sudic al lacului Smeica),
Pantelimonul de Sus (mineralizaţii de limonit şi hematit în şisturi verzi
paleozoice), Garvăn (depuneri concreţionare, reniforme de limonit şi
mineralizaţii de mahnetit şi cupru în formaţiuni sedimentare paleozoice şi
eruptive, plasate în zona Dealului Orliga), Teliţa (depozit de minerale
feroase sub forma de mineralizaţii de oligist cantonate în calcare triasice,
plasate în zona dealurilor Malciu şi Boclugea), Turcoaia (minereul este
format dintr-o masă spongioasă de oxizi de fier şi hidroxizi de fier şi se
prezintă sub formă de filoane intercalate în calcarele devoniene, care
formează baza falezei Dunării).
Se pune întrebarea dacă a existat în secolele X-XIV în nordul
Dobrogei o exploatare a acestor zăcăminte.
972
Bacalu 1978, p. 112, 119;
973
Bacalu 1978, p. 112; Bacalu 1981, p. 4.
202
Pornim de la noţiunea de zăcământ de fier, care pentru această

perioadă este diferită de cea actuală. Condiţia ca un zăcământ să fie
exploatat era determinată de anumiţi factori, cum ar fi: situarea
zăcământului la suprafaţă, cantitatea de minereu, productivitatea acestuia
şi compoziţia mineralogică, la care am mai putea adăuga cunoştinţele
tehnice şi tehnologia utilizată în procesul de exploatare şi reducere a
minereului.
Când se găsesc urme de prelucare a fierului într-o aşezare, pentru a
explica provenienţa minereului nu trebuie să încercăm să stabilim o
legătură cu o zonă în care există sau a existat o exploatare minieră. Cu
toate că nu avem dovezi arheologice sau istorice privind exploatarea în
secolele X-XIV a zăcămintelor existente în Dobrogea de Nord, putem
presupune existenţa, în apropierea exploatărilor, a unor centre
specializate în reducerea minereului de fier, iar lupele de fier rezultate
erau prelucrate şi transformate în obiecte finite în alte centre. Un rol
important în această activitate revenea meşterului fierar care, credem noi,
exista în fiecare aşezare. Astfel facem legătura cu zona Isaccea974,
Niculiţel975 şi Teliţa976 unde au fost descoperite urmele unor cuptoare, din
epocă romană şi din Evul Mediu, cu fragmente de minereu de fier care
provenea probabil de la Iulia. Unele dintre aceste zăcăminte prezente la
suprafaţă erau uşor de exploatat şi se aflau la îndemâna meşteşugarilor
fierari care puteau extrage cantităţi de minereu din aceste filoane.
E.2. Prelucrarea metalelor feroase şi neferoase
Tehnicile de prelucrare a metalelor s-au transmis din generaţie în
generaţie, cunoscând chiar îmbunătăţiri de-a lungul timpului. Încă din
pre şi protoistorie, din antichitatea greacă şi romană, ocupaţiile
tradiţionale şi nevoia de unelte pentru practicarea acestora, ca şi cererea
crescândă de produse de lux, a dat naştere unor tehnici şi tehnologii
pentru obţinerea de obiecte din bronz, fier, aur sau argint.
974
La Revărsarea, în teritoriul administrativ al oraşului Isaccea, într-o zonă în care sunt
urme de locuire din epoca romană, a fost descoperit un cuptor-furnal utilizat pentru
reducerea minereului de fier. Informaţie V.H. Baumann.
975
La Niculiţel, pe dealul Pâslaru, există urmele unor cuptoare despre care se crede că
au fost utilizate la reducerea minereului de fier. Informaţie V.H. Baumann.
976
Baumann 2012, p. 170.
203
Una dintre străvechile ocupaţii ale locuitorilor dintre Dunăre şi mare

a fost legată şi de importanta activitate a prelucrării metalelor. În spaţiul
istro-pontic cercetările arheologice au scos la iveală dovezi care atestă
practicarea acestui meşteşug încă din preistorie 977. Numeroase unelte,
ustensile, accesorii vestimentare, podoabe, piese de harnaşament etc.,
confecţionate din fier, bronz, aramă, plumb, aur sau argint, descoperite în
atelierele din oraşele greceşti, în atelierele din interiorul cetăţilor romane sau
în aşezările rurale, atestă o intensă activitate în prelucrarea metalelor978.
Pentru epoca romană, la Histria, Ulmetum (Pantelimonul de Sus), Teliţa
şi Tichileşti, situate în teritoriul cetăţii Noviodunum, au fost descoperite
instalaţii de reducere/prelucrare a minereului de fier979.
În Bizanţ, arta prelucrării metalelor a fost o tradiţie mai veche ce s-a
dezvoltat în marile oraşe de pe coasta de est a Mediteranei. „Reţetele
tehnice” au fost consemnate în codexurile bizantine din secolul al X-lea
până în secolul al XV-lea. Acestea se referă la unele bresle ale meşterilor
care prelucrau în special aurul şi argintul 980.
Cercetările arheologice au scos la iveală importante şi bogate dovezi
ale practicării acestui meşteşug de către locuitorii aşezărilor din
Dobrogea secolelor X-XIV. Alături de agricultură, creşterea animalelor şi
pescuit, una dintre cele mai importante ocupaţii, privită prin prisma
gradului de complexitate şi de specializare, a fost, fără îndoială,
prelucrarea metalelor. Meşterii din acest domeniu au fost primele
persoane specializate care, datorită cunoştinţelor tehnice, s-au evidenţiat
în interiorul comunităţilor locale. Dacă la început aceeaşi persoană se
ocupa de extracţia, reducerea minereului şi prelucrarea propriu-zisă, cu
timpul aceste operaţiuni s-au diferenţiat apărând persoane specializate
pentru fiecare dintre ele.
Fierul a reprezentat materia primă de bază din care se obţineau
uneltele agricole, armele, piesele de harnaşament, obiectele de uz casnic
şi gospodăresc. Datorită diverselor întrebuinţări, el a fost metalul cel mai
utilizat la confecţionarea uneltelor necesare în practicarea ocupaţiilor de
bază şi a meşteşugurilor specializate. Poate lipsa unui comerţ dezvoltat,
977
Micu 2005, p. 13, 16.
978
Baumann 2005, p. 41-43.
979
Baumann 2012, p. 170.
980
Papathanassiou 2002, p. 121-124.
204
care să pună la dispoziţie materia primă solicitată, a dus la fructificarea

posibilităţilor locale, chiar dacă acestea erau reduse şi punerea lor în
valoare necesita eforturi deosebite981.
O cerere deosebită a existat şi pentru obiectele de podoabă, accesoriile
vestimentare şi obiectele de cult. Sunt bine cunoscute produsele de acest
gen create în atelierele din Imperiul Bizantin şi influenţa pe care au
exercitat-o asupra meşterilor locali982. Am mai putea adăuga şi populaţiile
migratoare de pecenegi, uzi, cumani şi mongoli care au trecut sau au
convieţuit cu populaţia locală şi care și-au pus amprenta şi asupra
activităţilor meşteşugăreşti. Dovezi concludente există şi în privinţa
prelucrării aramei, bronzului şi metalelor preţioase, aurul şi argintul.
E.2.1. Prelucrarea fierului
Se pune întrebarea dacă de-a lungul istoriei, şi mai ales în epoca
medie-bizantină şi Evul Mediu, locuitorii Dobrogei de Nord au exploatat
minereurile existente în această regiune. Cu toate că nu dispunem de
argumente în acest sens, credem că anumite zăcăminte prezente la
suprafaţă au fost exploatate artizanal.
Faptul că o persoană putea exploata, reduce minereul şi confecţiona
unelte etc. ne arată că persoana respectivă trebuia să stăpânească şi să
cunoască mai multe procedee tehnice. După părerea noastră, fierarul
dintr-o aşezare se putea ocupa cu topirea lupelor de minereu, turnarea în
forme, forjarea şi obţinerea obiectului finit. Tot fierarul putea reutiliza
rebuturile sau uneltele defecte din care, prin acelaşi procedeu de topire, se
obţinea metalul brut ce se turna apoi în forme sub forma barelor de metal.
Faptul că nu a fost descoperit până în prezent un cuptor-furnal de redus
minereu, nu ne împiedică să considerăm că locuitorii Dobrogei au
practicat acest meşteşug. O dovadă în acest sens ne este furnizată de
cantităţile mari de zgură de fier, bucăţi de minereu, lupe de fier, obiecte
finite ori în curs de prelucrare descoperite în cursul săpăturilor arheologice.
În privinţa tehnologiei şi mijloacelor tehnologice folosite în procesul
de reducere a minereului de fier apar semne de întrebare ridicate de
stadiul actual al cercetărilor, până în acest moment nefiind descoperită o
981
Istoria 3, p. 335.
982
Teodoru 1996, p. 29.
205
instalaţie pentru redus minereu983. De asemenea, este foarte posibil ca

extracţia şi prelucrarea minereurilor, ca şi transformarea fierului obţinut
în diverse obiecte să fi fost realizate de una şi aceeaşi persoană. Cu toate
că nu avem dovezi, presupunem că în timp aceste operaţiuni s-au
diferenţiat, apărând persoane specializate pentru fiecare dintre ele.
În Dobrogea de Nord minereul de fier se putea procura din
apropierea unor aşezări sau din zonele unde există zăcăminte sau
concreţiuni feruginoase. Ca material de combustie era folosit mangalul,
în absenţa din regiune a cărbunilor de pământ. Pentru a se obţine un
punct de topire mai scăzut, ca şi pentru separarea impurităţilor în
procesul de reducere a minereului, meşterii au folosit frecvent fondanţi,
în special calcarul provenit din depozitele naturale de calcar, sau piatra
de var ori cărbunele de lemn etc984.
Pe teritoriul Dobrogei se cunosc câteva puncte, precum Iulia şi
Altân-Tepe, din care se presupune că s-a extras minereul de fier. Din
păcate, există un singur studiu metalografic, cel efectuat asupra obiectelor
din metal şi a zgurii de fier descoperite la Garvăn–Dinogetia, care arată că
fierul era obţinut pe plan local în „condiţii primitive”. Pentru metalurgia
fierului cunoaştem aşa-numita „casă a fierarului” (bordeiul nr. 38) de la
Garvăn–Dinogetia. În cuptorul descoperit în interiorul acestei locuinţe,
datată în a doua jumătate a secolului al XI-lea, au fost găsite, îngrămădite
sau lipite, mai multe obiecte de fier: cuie, lame de cuţit, două clopote –
tălăngi, trei lacăte cilindrice, un amnar, plăsele de corn, două bucăţi de
bronz, mai multe piese nedeterminate, toate deformate de incendiu985.
Marea cantitate de unelte şi obiecte de uz casnic provenite din
descoperirile arheologice ne permit să conchidem că acestea erau produse
în atelierele locale, mărturie în acest sens fiind aşa-numitele case ale
fierarilor cercetate la Garvăn–Dinogetia986 şi Capidava987.
Meşteşugul prelucrării fierului este bine documentat şi în cetatea de la
Enisala, prin numeroşii bulgări de minereu de fier şi bucăţile de zgură
983
Probabil, aceste cuptoare se aflau în afara aşezărilor pentru a evita izbucnirea incendiilor.
984
Teodor 1996, p. 14-15.
985
986
Dinogetia I, p. 72.
206
rezultaţi în urma reducerii minereului, dar şi prin descoperirea unor rebuturi

precum şi a uneltelor utilizate la confecţionarea de obiecte. În interiorul
unor locuinţe au fost descoperite fragmente de vase din fontă988.
În sudul Dobrogei, la Păcuiul lui Soare, a fost descoperită o mare
cantitate de zgură de fier şi lupe, obiecte finite sau în curs de prelucrare,
unelte, dintre care remarcăm un cleşte pentru tăiat sârmă sau pentru
îndepărtarea bavurilor la piesele realizate prin turnare989. Tot în această
aşezare avem dovezi că în secolul al XIII-lea se producea fontă990.
Zgură rezultată în urma prelucrării fierului s-a găsit şi în aşezarea de la
Canlia991.
Săpăturile arheologice din ultimii ani au adus noi dovezi privind
meşteşugul prelucrării fierului de către locuitorii Dobrogei de Nord. Astfel,
în urma investigaţiilor arheologice de la Isaccea–Noviodunum, atât în
aşezarea civilă, cât şi în cetate, au fost descoperite bucăţi de zgură de fier,
fragmente de unelte, probabil de la cleşti de fierărie, unelte, arme, dar şi o
cantitate mare de cuie din fier992. De asemenea, tot în urma cercetărilor
arheologice din cetatea bizantină de la Nufăru, au fost găsite zgură de fier,
fragmente de unelte, unele destinate practicării diverselor meşteşuguri,
arme etc993. Cercetările arheologice preventive din aşezarea rurală de la
Enisala–Palanca au surprins mai multe complexe menajere în care se afla o
cantitate mare de zgură de fier şi trei obiecte din fier, probabil piese
rebutate994.
O serie de obiecte finite (cuţite, topor, ciocan, teslă, daltă, fierăstrău,

sfredel, împungătoare, amnare, catarame, lacăte, cuie, balamale de uşi şi
987
Capidava, p. 141. Chiar dacă nu intră în zona pe care o avem în atenţie, situl aflat în
sudul Dobrogei, vine cu o serie de descoperiri care ne ajută să înţelegem mai bine
complexitatea acestui meşteşug.
988
Dragomir 1972-1973, p. 36.
989
Păcuiul lui Soare I, p. 165-166; Păcuiul lui Soare II, p. 33-47; Vîlceanu 1972, p.
405, fig. 1/1; materiale inedite, informaţii Oana Damian.
990
Păcuiul lui Soare II, p. 38.
991
Irimia 1981, p. 117.
992
Materiale inedite; în urma cercetărilor de suprafaţă din aşezarea civilă, aflată la sud
de cetate, s-a găsit un număr mare de bucăţi de zgură de fier.
993
Materiale inedite, informaţii Oana Damian.
994
Materiale inedite.
207
ferestre, mânere, toarte, scoabe etc.) au fost descoperite la Capidava995,

Garvăn-Dinogetia996, Isaccea-Noviodunum997, Nufăru998, Babadag999,
Enisala1000 şi Tulcea-Aegyssus1001.
Pe lângă obiectele de uz casnic sau uneltele utilizate la practicarea
unor meşteşuguri se mai produceau şi unelte sau obiecte folosite în
agricultură, creşterea animalelor, pescuit sau vânătoare: brăzdare de plug,
rame de hârleţ, sape, săpăligi, seceri, potcoave de fier, clopoţei de bronz,
clopote-tălăngi, cârlige de pescuit, carmace, harpoane ce au fost
descoperite la Capidava1002, Garvăn–Dinogetia1003, Isaccea–
1004 1005 1006
Noviodunum , Tulcea–Aegyssus , Nufăru , Babadag1007,
Enisala1008 etc. La acestea se adaugă armele şi piesele de harnaşament
descoperite în staţiunile arheologice cercetate. Este vorba de săbii, vârfuri
de lance, vârfuri de săgeţi, buzdugane, topoare, zăbale, pinteni, scări de
şa, găsite la Hârşova–Carsium1009, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)1010,
Garvăn–Dinogetia1011, Isaccea–Noviodunum1012, Nufăru1013, Niculiţel1014,
995
Capidava I, p. 233-234; DID 3, p. 288, 290, fig. 97/4-13; 98/1-3, 8, 12.
996
Dinogetia I, p. 55, fig. 35/9-18; 72-78; DID 3, p. 288, 290, fig. 97/4-13; 98/1-3, 8, 12.
997
Barnea, Barnea 1984, p. 103; Materiale inedite.
998
Damian et alii 1994, p. 60; Damian et alii 1998, p. 46; materiale inedite, informaţii
Oana Damian.
999
Vasiliu 1996, p. 175.
1000
Vergatti 1971, p. 27; Dragomir 1972-1973, p. 33, 35-36, fig. 5/2-6, 8-10, 15; fig. 6;
fig. 8, fig. 9, fig. 10; Iosipescu, Iosipescu 1998, p. 57.
1001
1002
Capidava I, p. 233-234; DID 3, p. 282, 285, fig. 95/1-5; 96/3-8.
1003
Dinogetia I, p. 57-60, fig. 36; 66, 68, 72; DID 3, p. 282, 285, fig. 95/1-5; 96/3-8;
Vasiliu 1991, p. 280.
1004
Barnea, Barnea 1984, p. 103; Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 239, 634, Pl. I/8; mai
adăugăm o serie de descoperiri inedite care se află în colecţia Muzeului de Istorie şi
Arheologie din cadrul ICEM Tulcea.
1005
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 146-147; Vasiliu 1980, p. 443, Pl. V/3-5.
1006
Damian et alii 1994, p. 60; Damian, Mănăstireanu 1997, p. 46.
1007
Vasiliu 1996, p. 175.
1008
Ciobanu 1971, p. 27; Dragomir 1972-1973, p. 35, fig. 5/7; fig. 6/6-8; fig. 15/19;
Catalog 2005, p. 80.
1009
Materiale inedite, informaţie Cristina Talmaţchi.
1010
Materiale inedite.
1011
Dinogetia I, p. 339, fig. 182/27-36. Vasiliu 1991, p. 280.
1012
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 237-238, 634, Pl. I/1-5; Catalog 2005, p. 85-86; Se
mai adaugă şi o serie de descoperiri inedite din perioada 1995–2013.
1013
Baraschi, Moghior 1983, p. 138.
1014
Ştefan et alii 1955, p. 740, fig. 27/1.
208
Enisala1015, Agighiol1016, Mahmudia1017, Grindu1018, Luncaviţa1019,

Turcoaia–Troesmis1020, Victoria1021, Valea Nucarilor1022, Sulina1023.
O categorie de obiecte (mânerele din corn sau os) constituie un
indiciu că se fabricau pe loc şi erau destinate ca mânere pentru cuţite,
unelte sau alte obiecte din fier. De asemenea, marele număr de gresii
(cute) pentru ascuţit ne atestă existenţa unor unelte din fier pentru tăiat şi
cioplit1024. Întregul proces de elaborare a acestor categorii de obiecte avea
loc în cadrul atelierului de fierărie, existent aproape în fiecare aşezare
medievală.
Categoriile de unelte, obiecte de uz casnic şi meşteşugăresc din fier
descoperite în urma cercetărilor arheologice şi produse în atelierele locale
veneau în întâmpinarea cererii de pe piaţa locală, iar pe calea schimburilor
comerciale puteau ajunge şi în alte aşezări din proximitatea Dobrogei de
Nord. Desigur, nu toate obiectele din metal descoperite în cursul
săpăturilor puteau fi opera meşteşugarilor locali. Presupunem că lupe de
fier şi unele obiecte puteau fi importate din zone care se specializaseră în
acest meşteşug.
E.2.2. Prelucrarea aramei şi bronzu lui
Este un meşteşug mult mai bine documentat în comparaţie cu
prelucrarea fierului. Din bronz şi aramă se produceau obiecte de port şi
de podoabă, obiecte de cult, piese de harnaşament, obiecte casnice sau
obiecte cu caracter gospodăresc etc. Categoria obiectelor de podoabă este
atestată de o serie de tipare bivalve sau monovalve din lut, piatră şi bronz
pentru inele, cercei şi cruciuliţe descoperite la Garvăn–Dinogetia,
Isaccea–Noviodunum şi Tulcea–Aegyssus.
1015
DID 3, p. 392, fig. 121/3; Dragomir 1972–1973, p. 38-41, fig. 12, 13, 14; Baraschi,
Cantacuzino 1976, p. 468; Iosipescu, Iosipescu 1998, p. 57; Iosipescu, Iosipescu 2004,
fig, 10; Catalog 2005, p. 84-85.
1016
Material inedit.
1017
Material inedit.
1018
Material inedit.
1019
Material inedit.
1020
Material inedit.
1021
Material inedit.
1022
Material inedit.
1023
Material inedit. Materialele se găsesc în colecţiile ICEM Tulcea, Muzeul de Istorie
şi Arheologie.
1024
DID 3, p. 283.
209
În „casa fierarului” de la Garvăn–Dinogetia, alături de obiectele din

fier, se aflau şi două bucăţi din bronz. Prezenţa bucăţilor de bronz sugerează
că meşterul de aici se ocupa şi cu prelucrarea acestui metal. Cu toate că
tehnologiile diferă, nu este exclus ca în acelaşi atelier de fierărie să fi fost
confecţionate şi reparate unele obiecte din aramă. Tot la Dinogetia au
fost descoperite foi subţiri din aramă, provenind de la căldări sau alte
recipiente, pe care se observă urme de ciocănire din timpul executării
vasului, piese de podoabă, harnaşament şi echipament, precum şi obiecte
casnice cu urme de reparaţii. Au mai apărut şi 20 de urechi de aramă,
utilizate la confecţionarea acestor vase, câteva cârlige mici şi mari pentru
pescuit (lucrate din sârmă de aramă), clopoţei din bronz (lucraţi probabil
în atelierele locale1025).
O serie de indicii există şi în alte situri, precum Isaccea–
Noviodunum1026 şi Nufăru1027, privind existenţa unor ateliere în care se
confecţionau diverse obiecte din metale neferoase, cum ar fi descoperirile
de piese neprelucrate şi nefinisate, bucăţi de sârmă de bronz, tablă de
aramă, deşeuri de bronz, care completează seria mărturiilor favorabile
practicării acestui meşteşug. În aşezarea din insula Păcuiul lui Soare a
fost cercetată o locuinţă-atelier în care s-a descoperit o vatră de mari
dimensiuni, un cleşte mic şi cantităţi apreciabile de zgură şi cărbune ce
sunt rezultatul activităţii de prelucrare a metalelor, probabil a aramei şi
bronzului1028. O cantitate mare de bucăţi de bronz şi foi de aramă, unele
cu urme de reparaţii, urechi de aramă (care provin probabil de la unele
recipiente), torţi din bronz, cârlige de pescuit din bronz, capete de
tindechi au fost descoperite la Isaccea–Noviodunum1029. Un vas întreg din
tablă de aramă şi cu urme din momentul prelucrării, provine din
săpăturile de la Nufăru1030. La Garvăn–Dinogetia1031, Isaccea–
Noviodunum1032 şi Nufăru1033 s-au găsit degetare realizate prin turnare
1025
1026
Materiale inedite.
1027
1028
Păcuiul lui Soare I, p. 64, 165.
1029
Barnea, Barnea 1984, p. 102; Materiale inedite din colecţia ICEM Tulcea.
1030
Material inedit.
1031
Dinogetia I, p. 99, fig. 50/1,2
1032
Baumann et alii 2003, p. 157.
1033
Materiale inedite.
210
sau tăiate din foi de bronz. În aceleaşi aşezări s-au descoperit numeroase
capete de tindechi, utilizate la războiul de ţesut. Se înregistrează şi
existenţa unor piese de podoabă, de harnaşament şi echipament, precum
şi obiecte casnice cu urme de reparaţii la Isaccea–Noviodunum.
Cu toate că nu avem argumente în acest sens, este posibil ca o parte
dintre obiectele de cult, în special cruciuliţele simple, să fi fost
confecţionate pe plan local.
Existenţa unor meşteri specializaţi în prelucrarea brozului este
atestată în a doua jumătate a secolului al XI-lea, când se constată
existenţa unui număr mare de monede bizantine, realizate prin turnare,
considerate de numismaţi ca provenind dintr-un atelier ce se afla în
nordul Dobrogei, probabil la Isaccea–Noviodunum 1034.
Monedele din secolele XIII-XIV pe care figurează legenda Saqči ne
indică existenţa unui alt atelier monetar ce a funcţionat tot la Isaccea. Pe
monedele bătute la Saqči (Isaccea) apar legende în limba greacă, cu
caracter creştin, legende în limbile arabă şi latină, mai apare semnul
crucii şi tamghalele unor hani mongoli. În această monetărie s-au bătut
monede (piese) din bronz (follari şi puly) şi argint (dirhemi şi aspri)1035.
E.2.3. Prelucrarea plumbului
Un alt metal care se prelucra pe loc era plumbul. Dovezi concrete în
acest sens sunt barele mici de plumb, deşeurile de plumb, fusaiole,
cruciuliţe, pandantive, lunule, precum şi piesele în curs de finisare sau
rebutate ori deşeurile descoperite la Garvăn–Dinogetia1036.
În urma săpăturilor de salvare din anul 2003 de la Isaccea–
Noviodunum din aşezarea civilă au fost descoperite: bare mici de plumb,
bucăţi de plumb deformate, lunule, fusaiole, pandantive, cercei, un vas
fragmentar şi o sulă din fier cu mâner din plumb 1037. Tot de la Isaccea–
Noviodunum, din săpăturile mai vechi sau din descoperiri întâmplătoare,
1034
Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 137-147; Mănucu-Adameşteanu 1997, p. 119-148.
1035
Oberländer-Târnoveanu 1985, p. 585-586; Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 101-
120; Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 75-82. Există unele rezerve în privinţa citirii
legendelor de pe aceste monede. Pentru atribuirea atelierului de la Saqčy-Isaccea vezi
Nicolae, Costin 2003, p. 157-187.
1036
Dinogetia I, p. 359, fig. 191/15, 16.
1037
În urma săpăturilor de salvare din 2003 din aşezarea civilă au fost descoperite barele
mici de plumb, deşeuri de plumb, fusaiole şi un vas fragmentar din plumb.
211
au fost găsite piese de cult şi de podoabă 1038. De asemenea, pe teritoriul

oraşului Isaccea au fost descoperite câteva piese de podoabă din plumb,
care provin, probabil, dintr-o altă aşezare contemporană, dar diferită de
cea de la Noviodunum1039.
Descoperirea unor piese turnate din plumb, nefinisate, ne arată că
acestea erau executate pe loc de meşterii specializaţi. În cursul sapăturilor
arheologice au fost decoperite un număr însemnat de podoabe din plumb,
obiecte de cult, inele, cercei, catarame întregi, alte obiecte în curs de
prelucrare sau rebutate. Aceste descoperiri ne semnalează existenţa unui
atelier pentru confecţionat piese din plumb la Păcuiul lui Soare 1040. Acest
atelier din zona de sud a Dobrogei producea aceleaşi categorii de obiecte
care au fost descoperite şi în aşezările din nord.
E.2.4. Prelucrarea aurului şi argintului
Cercetările arheologice au făcut posibilă cunoaşterea anumitor procedee
tehnice întrebuinţate de meşterii orfăurari. Piesele de factură locală au
fost obţinute prin tehnica turnării în tipare din lut sau din piatră (tipar
bivalv). Pe lângă acest procedeu tehnic mai apar şi altele, cum ar fi
presarea (au repoussé) şi ştanţarea. La Garvăn–Dinogetia s-a descoperit
un tipar de bronz pentru confecţionarea podoabelor prin tehnica presării.
Tot la Garvăn–Dinogetia este atestată şi tehnica turnării, prin prezenţa
unor tipare bivalve sau monovalve din lut sau piatră, pentru realizarea de
inele, cercei şi cruciuliţe1041. De la Tulcea provine un tipar utilizat la
confecţionarea de cercei1042. La Isaccea–Noviodunum au fost descoperite
două creuzete de mici dimensiuni utilizate, credem noi, la turnarea
aurului sau argintului în tipare1043. Există şi alte indicii în situri precum
Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum şi Nufăru privind existenţa unor
ateliere de orfevărie în care se lucrau diverse obiecte din metale preţioase.
Se înregistrează mai multe piese de podoabă nefinisate, bucăţi de sârmă de
aur, lunule neterminate şi zgură de argint.
1038
Mănucu-Adameşteanu 1984, 245, nr. 12, Pl. 4/40-41.
1039
Într-o colecţie particulară se află câteva piese din plumb, descoperite pe teritoriul
oraşului. De asemenea, tot în aceeaşi zonă au fost descoperite monede din secolele
XI-XIII, vase sferoconice şi urmele unor cuptoare pentru ars ceramica.
1040
Păcuiul lui Soare, I, p. 154, fig. 62/11; Damian 1992, p. 309-321 şi bibliografia la zi.
1041
Dinogetia I, p. 78, 80.
1042
Opaiţ 1977, p. 310.
1043
Materiale inedite.
212
Dovezi privind practicarea acestui meşteşug sunt şi uneltele – cleşti

mici, pile, dălţi, nicovale de bijutier, pensete. Singurele descoperiri de
acest tip sunt instrumentele de gravat, similare unor dăltiţe lungi şi
subţiri, utilizate probabil şi la gravararea unor piese confecţionate din
metal preţios. Din păcate, în aşezările din nordul Dobrogei nu au fost
descoperite şi alte unelte utilizate pentru practicarea acestui meşteşug1044.
Acestea au fost decoperite în sudul Dobrogei, la Păcuiul lui Soare: cleşti
mici, pile, dălţi, o nicovală de bijutier şi o pensetă. Au mai fost
descoperite tipare, bucăţi de zgură din argint şi o sârmă de aur
neprelucrată1045. De asemenea, tot aici a fost cercetată o locuinţă-atelier
în care s-a descoperit o vatră de mari dimensiuni, un cleşte şi cantităţi
însemnate de zgură şi cărbune provenind, se pare, din prelucrarea
metalelor neferoase, poate chiar a metalelor preţioase. În apropiere de
Păcuiul lui Soare, la Canlia s-au găsit două valve ale unui tipar din piatră
utilizat pentru turnarea pandantivelor circulare1046.
Tezaurul descoperit pe dealul Uzum Baiîr, în apropiere de localitatea
Mihail Kogălniceanu, conţine, pe lângă cele aproximativ 23.600 de
monede, şi 92 de lingouri (sommi) şi turte de argint (peste 25 de kg) 1047.
Probabil persoana care a ascuns această mare cantitate de monede,
lingouri şi turte de argint era un comerciant sau autoritate locală.
Prezenţa lingourilor de argint ne îndreptăţeşte să credem că erau destinate
meşterilor din aşezările nord-dobrogene.
Alte dovezi privind prelucrarea metalelor preţioase sunt micile vase
sferoconice din lut cenuşiu, despre care se presupune că erau utilizate la
transportul mercurului. Metalul transportat în acest tip de vase era utilizat
în procesul de prelucrare sau în amestec cu aurul, făcând astfel posibilă
poleirea unor obiecte. Vase sferoconice s-au găsit la Garvăn–Dinogetia,
Greci, Isaccea, Isaccea–Noviodunum, Tulcea, Nufăru şi Babadag1048.
1044
Materiale inedite.
1045
Păcuiul lui Soare, I, p. 64., 167.
1046
Păcui lui Soare I, p. 146, fig. 59.
1047
Iliescu, Simion 1964, p. 217-228; Oberländer-Târnoveanu 2000, p. 500.
1048
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 363-369; Barnea, Barnea 1984, p. 103; În cursul
săpăturilor din ultimii ani de la Noviodunum–Isaccea au fost descoperite mai multe
fragmente ce provin de la acest tip de vase. Două depozite de vase sferoconice şi
fragmente de la acestea au fost descoperite şi pe teritoriul oraşului Isaccea în 2012.
213
Multe din obiectele de podoabă produse în centrele din Imperiul

Bizantin au ajuns în aşezările dobrogene pe calea schimbului, prin
negustori sau prin intermediul populaţiilor nomade care au trecut prin
regiune. Meşterii orfăurari locali puteau să fie influenţaţi şi de unii meşteri
„intineranţi” ce veneau din marile centre bizantine. Prin aceştia s-au
transmis anumite tipuri de podoabe, obiecte de cult sau vestimentare,
precum şi tehnici de prelucrare.
Nu toate podoabele descoperite în cursul săpăturilor arheologice erau
opera meşterilor locali. O serie de piese sunt importuri ce provin din
Imperiu, ca rezultat al intenselor activităţi comerciale în care au fost
cuprinse şi aşezările din nordul Dobrogei. Există păreri, ale unor
cercetători, conform cărora meşteşugarii care prelucrau fierul erau aceiaşi
care se ocupau şi cu prelucrarea metalelor neferoase, dar pentru
orfevrărie sau turnarea de monede, care necesita o calificare superioară,
au existat, cu siguranţă, meşteri specializaţi 1049.
Datorită ocupaţiilor de bază (agricultură, creşterea animalelor,
pescuit), cererea de obiecte din metal a fost foarte mare în toată perioada
jalonată de secolele X-XIV. Dacă a existat o cerere, normal a existat şi
oferta, care a venit din partea meşterilor locali.
În evoluţia ei, societatea locală din spaţiul dintre Dunăre şi mare,
Dobrogea, după anul 971 a fost marcată de reapariţia ocupaţiilor vechi,
printre care şi prelucrarea metalelor.
Chiar dacă cercetarea arheologică sau izvoarele istorice nu vin cu
informaţii privind exploatarea zăcămintelor de fier existente în nordul
Dobrogei sau existenţa unor centre specializate în reducerea minereului
de fier, bucăţile de zgură, bucăţile de minereu, uneltele, obiectele finite
sau în curs de prelucrare etc. vin să completeze acest vid informaţional.
În baza argumentelor oferite de cercetarea arheologică, putem admite că
a existat o activitate extractivă, de reducere a minereului, de obţinere o
obiectelor finite, acestea fiind preocupări constante ale locuitorilor
Dobrogei medievale. Rămâne ca pe viitor, cercetările arheologice şi
interdisciplinare să aducă noi dovezi ale practicării acestui meşteşug şi în
alte aşezări, încă necercetate.
1049
Olteanu, Şerban 1969 p. 21; Dinogetia I, p. 80; Vîlceanu 1972, p. 404.
214
F. Olăritul în secolele X-XIV

Cercetările arheologice din ultimele decenii au făcut posibilă o
cunoaştere în linii mari a activităţilor economice în regiunea Dunării de
Jos1050. Studierea amănunţită a acestui aspect se impune pentru o
cunoaştere detaliată a realităţilor economice din acest spaţiu, incluzând
posibilităţile de producţie şi volumul schimburilor comerciale.
În inventarul aşezărilor nord-dobrogene din secolele X-XIV,
ceramica este elementul material cu cea mai mare frecvenţă. Un studiu
exhaustiv al ceramicii îşi dovedeşte utilitatea, mai ales prin diversele
categorii de vase care documentează şi ne arată dimensiunea acestui
meşteşug pe plan local, circulaţia unor produse din centrele de producţie
aflate la mare distanţă de provincia Paristrion. Acest meşteşug se referă
la producerea vaselor din lut cu diferite întrebuinţări: pentru prepararea
hranei, pentru păstrarea alimentelor, pentru servirea mâncărurilor, pentru
transportul unor produse pe distanţe mari sau chiar cu caracter strict
decorativ.
De asemenea, pe viitor, analizele de pastă şi alte metode moderne de
cercetare vor veni cu noi precizări privind originea şi locul de producţie a
unor categorii ceramice, lucru care până de curând nu era decât presupus
pe baza unor particularităţi ale decorului, formei sau compoziţiei pastei.
Olăritul este meşteşugul cel mai bine documentat, produsele

ceramice fiind răspândite în toate aşezările cercetate, prelucrarea lutului
fiind iniţial practicată în familie, apoi de meşteri specializaţi.
Cercetarea arheologică atestă prezenţa, în majoritatea aşezărilor, a
atelierelor şi cuptoarelor de ars ceramica, producţia acestora fiind
suficientă pentru necesităţile locuitorilor din comunitatea respectivă. De
asemeni, au fost descoperite diferite produse ceramice – vase întregi sau
întregibile –, deşeuri ceramice, piese rebutate, materie primă (argilă
frământată şi întărită) şi material degresant. La sfârşitul secolului al X-lea
se poate vorbi de existenţa unor centre de olărit specializate. Legat de
aceste centre este şi apariţia semnelor sau „mărcilor” pe fundul vaselor,
1050
Barnea 1955a, p. 99-122; Vîlceanu 1972, p. 401-416; Diaconu 1987, p. 115-121.
215
interpretate ca fiind simboluri magico-religioase, semne de proprietate

sau mărci de olar 1051.
Cu siguranţă argila, materie primă utilizată pentru modelarea
vaselor, se găsea din abundenţă în apropierea fiecărei aşezări. În argilă se
adăugau o serie de materii neplastice, organice sau anorganice
(degresanţi) şi pentru scăderea temperaturii de ardere (fondanţi).
Lutul, care trecea prin mai multe etape de preparare, căpăta formă
datorită meşterului, cu ajutorul roţii de olar de mână – cu turaţie înceată –
sau, mai târziu, roţii de picior, cu turaţie rapidă. Apoi, o ultimă etapă în
procesul de fabricare a ceramicii era uscarea şi apoi arderea în cuptoare
speciale, la temperaturi cuprinse între 800 şi 1000 oC. Descoperirea în
unele aşezări a unor cuptoare atestă existenţa în regiune a unor meşteri
specializaţi. Au fost descoperite ateliere şi cuptoare de ars vase ceramice,
materie primă (argilă frământată şi întărită), material degresant, vase
întregi sau întregibile (unelte nearse, iar altele gata arse, dar nefolosite),
deşeuri ceramice şi piese rebutate 1052.
Într-o primă fază trebuie făcută deosebirea între formele de
producţie, distingându-se două tipuri: producţia ceramicii locale cu
aspecte tradiţionale şi reproducerea formelor ceramice de import. Prima
este atestată de mai multe aspecte ce se găsesc în tradiţia zonei, iar a doua
apare odată cu revenirea bizantinilor la Dunărea de Jos, în 971, fapt ce a
atras după sine meşteşugari care stăpâneau tehnici mai avansate de
producere a ceramicii.
F.1. Ceramica locală

În sprijinul acestei forme de creaţie ceramică stă o paletă largă de
indicii, cum ar fi pasta, decorul, modelarea vaselor şi chiar arderea
acestora. Cele mai dese întrebuinţări ale ceramicii locale erau de uz
casnic. Formele cele mai des întâlnite sunt ale opaiţelor, castroanelor şi
oalele-borcan (fără toarte). Starea de conservare a diferitelor produse
ceramice variază de la vasele întregi, vase fragmentare, mai mult sau mai
puţin întregibile, acestea din urmă predominând în repertoriul stării de
păstrare a produselor olarilor.
1051
Pentru fenomenul „mărcilor de olar“, vezi: Paraschiv-Talmaţchi 2006, passim.
1052
216
Pasta folosită la modelarea diferitelor vase locale este una nisipoasă,

de o calitate inferioară, ce are în compoziţie degresanţi precum granule
pisate de calcar alb, cochilii de melci, ceramică. De remarcat că această
pastă nisipoasă a fost folosită numai la modelarea oalelor-borcan cu buza
înaltă şi şănţuită pe faţa interioară, această specie ceramică influenţând
anumite categorii din a doua jumătate a secolului al XIII-lea1053.
F.1.1. Ceramica nisipoasă
Este grupa cel mai bine reprezentată şi cu frecvenţa cea mai mare în
descoperirile din aşezările nord-dobrogene.
Fragmentele cele mai numerose care provin din cercetări arheologice
sau cercetări de teren sunt în proporţie covârşitoare de la vase borcan.
Acestea au fundul drept, umerii boltiţi, gâtul scund şi buza răsfrântă în
exterior. Decorul constă în linii orizontale, uneori asociate cu linii
verticale care acoperă aproape tot corpul vasului. În timp, decorul apare
doar pe umerii sau gâtul vasului.
Vasele care aparţin acestei categorii sunt arse mai mult sau mai puţin
oxidant. De aceea au culori şi nuanţe diferite, dar acestea se pot datora şi
unor arderi secundare.
Bineînţeles, de la aşezare la aşezare, există unele diferenţieri, mare
parte datorate pastei, ceramica nisipoasă putând fi împărţită pentru
fiecare sit în parte în variante şi subvariante. În marea categorie a
ceramicii nisipoase intră şi vasele din argilă alburie, ce au ca degresant,
nisip sau bucăţi mici de calcar, iar culoarea vaselor poate fi roşiatică,
cenuşie sau galben-alburie, în funcţie de ardere. Această specie ceramică
include mai multe variante şi subvariante care se deosebesc în funcţie de
forma buzei, umerii vasului, gâtul şi registrul ornamental.
O altă grupă sunt vasele modelate dintr-o pastă zgrunţuroasă, de
calitate inferioară, ce conţine pietricele şi nisip ca degresanţi. Arderea dă
vaselor o culoare roşie-cărămizie la exterior, dar în spărtură culoarea este
cenuşie, dovadă că arderea nu a fost completă.
Dintre tipurile de degresanţi folosiţi la confecţionarea recipientelor
din ceramică ne-au atras atenţia în mod special cochiliile de melci pisate.
Pe baza acestor elemente, a căror prezenţă în pastă pare a fi intenţionată,
se poate delimita, oarecum, un spaţiu de producţie sau de comercializare.
1053
217
Cochiliile de melci pisate au fost regăsite în pasta vaselor apărute la

Turcoaia–Troesmis1054, Isaccea–Noviodunum, Mihai Bravu1055, Nufăru1056,
Tulcea–Aegyssus1057 şi Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)1058. Au mai fost
identificate în pasta vaselor: nisip, calcar mărunţit, cuarţ pisat, ceramică
pisată, adică elemente caracteristice ceramicii cu aspect tradiţional din
nordul Dobrogei.
De asemenea, există vase confecţionate dintr-o pastă de calitate
superioară. Arderea în mediu oxidant dă impresia de calitate superioară,
iar vasul capătă o culoare roşie-cărămizie sau cenuşiu-roşiatică.
Sunt deosebiri mari în ceea ce priveşte forma, pasta, degresanţii
utilizaţi, culorile căpătate după ardere, dar nu vom insista asupra acestora
ci doar punctăm ideea multitudinii de tipuri şi subtipuri ce le diferenţiază
între ele şi în funcţie de materia primă avută la dispoziţie de meşterul
olar, de priceperea acestuia etc. Am dorit, prin exemplificările date, doar
să arătăm cât de cuprinzătoare este această grupă.
Formele care intră în marea categorie a ceramicii nisipoase sunt
vasele borcan, castroanele, opaiţele, oalele cu tortă, oalele-borcan cu torţi
tubulare, căldările.
O categorie aparte sunt vasele lucrate cu mâna. Această specie
ceramică, datată în linii marii în secolul al XII-lea, o întâlnim la Garvăn–
Dinogetia1059 şi Nufăru1060. În aşezarea de la Garvăn–Dinogetia au fost
descoperite numeroase vase ceramice întregi sau întregibile, lucrate din
lut nisipos amestecat cu pietre pisate sau sfărâmături de cochilii de melci.
Mai mult, în bordeiele nr. 37 şi 144 s-au găsit mici grămezi de astfel de
materiale ce urmau să fie amestecate în pasta vaselor de lut 1061. O situaţie
asemănătoare întâlnim la Isaccea–Noviodunum unde regăsim aceleaşi
forme cât şi o pastă ce prezintă în compoziţie pietre pisate, fragmente
ceramice pisate sau fragmente de cochilii de melci sau scoici.
1054
1055
1056
1057
1058
Material inedit, Muzeul de Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea.
1059
1060
Material inedit, informaţie Oana Damian. Muzeul Naţional de Istorie a României
Bucureşti – Depozitul bazei şantierului arheologic Nufăru.
1061
Barnea 1955, p. 104-105; Dinogetia I, p. 127-129.
218
F.1.2. Ceramica cenuşie

Această grupă este lucrată dintr-o pastă fină, de culoare cenuşie, arsă
în mediu neoxidant şi prezentând un decor de linii lustruite. Fragmentele
de care am dispus pentru studiu prezintă diferite nuanţe de culoare
cenuşie, care variază de la cenuşiu-deschis până la cenuşiu-negricios.
Există deosebiri în ceea ce priveşte tehnica de ornamentare. Formele
specifice acestei grupe sunt: vase borcan de formă sferoidală sau
bitronconică, vase de provizii, oale cu toartă obişnuită sau tubulară,
ulcioare, iar decorul este lustruit şi se combină cu cel incizat.
Ceramica din această categorie este atestată la Hârşova–Carsium1062,
Garvăn–Dinogetia1063, Isaccea–Noviodunum1064, Nufăru1065, Murighiol–
Ghiolul Pietrei1066, Baia1067, Luminiţa1068, Topolog1069, Casimcea1070 şi
Cârjelari1071.
F1.3. Ceramica din humă albă cu vopsea roşie (ceramică cu
vopsea)
Aceasta este una din categoriile ceramice des întâlnite înspre sfârşitul
secolului al X-lea şi prima decadă a celui de-al XI-lea. Produsă în
aşezările de pe linia Dunării sau din interiorul regiunii de nord a
Dobrogei, ea cunoaşte o varietate de forme: ulcioare cu una sau două
toarte, oale prevăzute cu câte două toarte tubulare, vase borcan fără
toarte, castroane şi opaiţe. Această specie ceramică era lucrată la roata de
mână, folosindu-se o pastă din humă albă, decorată ulterior cu ocru,
luând nuanţe mai mult sau mai puţin apropiate de roşu. Astfel de vase au
fost descoperite în cetăţi şi aşezări din sudul Dobrogei la Păcuiul lui
1062
Material inedit, informaţie Cristina Paraschiv-Talmaţchi.
1063
1064
Material inedit. ICEM Tulcea. Centrul de Cercetări Arheologice Noviodunum–
Isaccea.
1065
Material inedit, informaţie Oana Damian. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
Bucureşti şi Muzeul Naţional de Istorie a României Bucureşti – Depozitul bazei
şantierului arheologic Nufăru.
1066
Mănucu-Adameşteanu 1991b, p. 368.
1067
1068
Material inedit, cercetări de teren octombrie 2009.
1069
Material inedit, cercetări de teren octombrie 2009.
1070
Material inedit, cercetări de teren noiembrie 2009 (în apropiere de localitatea
Haidar).
1071
Material inedit, cercetări de teren 1997, 2007 şi 2010.
219
Soare1072, Dervent1073, Capidava1074, Murfatlar1075, Rasova1076 şi în mai

multe puncte din Bulgaria1077, iar în zona de nord a fost documentată la
Hârşova–Carsium1078, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)1079, Garvăn–
Dinogetia1080, Isaccea–Noviodunum1081, Nufăru1082.
În privinţa decorului vaselor ceramice locale, începând cu sfârşitul
secolului al X-lea se constată o gamă largă de ornamentare a produselor.
Cel mai des întâlnit este motivul incizat – şiruri de striuri orizontale,
executate cu pieptenele sau cu un băţ1083. Formele decorului incizat variază
de la linii orizontale la valuri de benzi cu diferite rânduri şi direcţii. În
prima jumătate a secolului al XI-lea pe vasele din nordul Dobrogei se
răspândeşte mult ornamentul executat cu roata dinţată; acest decor
lipseşte din repertoriul ornamental al ceramicii sud-paristriene. Modul de
decorare se simplifică începând cu mijlocul secolului al XI-lea, continuând
până la mijlocul secolului al XII-lea când se „barbarizează”1084.
Pe măsura dezvoltării meşteşugului ceramicii, în secolul al XI-lea
sistemul marcării sau ştampilării acesteia pe fund cu anumite semne sau
mărci capătă cea mai largă răspândire 1085. Aşa numitele „mărci de olar”
se întâlnesc pe toate formele de vase de uz comun, lucrate la roată şi cu
fundul plat. În ultima parte a veacului al XI-lea şi prima a celui de al
XII-lea, ca urmare a „procesului de barbarizare” a ceramicii, mărcile de
pe fundul vaselor devin tot mai rare, ulterior dispar cu totul. Există
momentan, pentru secolul al XIII-lea, un exemplar singular de fund de
1072
Păcuiul lui Soare I, p. 85-89, fig. 32/1,2.
1073
Vîlceanu 1967, p. 606.
1074
Capidava I, p. 173.
1075
Barnea, Bilciurescu 1959, p. 369-371.
1076
Diaconu 1973, p. 209-213.
1077
Păcuiul lui Soare I, p. 86.
1078
Material inedit, informaţie Cristina Talmaţhi.
1079
1080
1081
Barnea 1959, p. 469.
1082
Material inedit, informaţie Oana Damian. Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan”
Bucureşti şi Muzeul Naţional de Istorie a României Bucureşti – Depozitul bazei
şantierului arheologic Nufăru.
1083
Barnea 1955, p. 105, fig. 5/1-2.
1084
1085
Pentru fenomenul „mărcilor de olar” vezi: Comşa 1961, p. 291-303; Paraschiv-
Talmaţchi 2006, p. 21-84.
220
vas cu marcă descoperit la Isaccea–Noviodunum1086. Formele acestor

mărci sunt diferite, fiind executate în momentul lucrării vasului, de la
simple linii până la forme geometrice şi semne religioase sau posibile
litere ale alfabetului grecesc în relief.
Prezenţei ştampilelor pe fundul vaselor i s-au dat mai multe interpretări:
1. semne magice, 2. mărci de olar, 3. semne ale stăpânului feudal de care
depindea meşterul olar1087.
În opinia noastră, fenomenul „mărcilor de olar” este unul complex,
care se regăseşte în întregul spaţiu european şi care nu are legătură cu
practica însemnării vaselor prin astfel de semne de către olarii din
secolele XI-XIII. Pe de o parte, nu credem că meşterii respectivi
ajunseseră la un asemenea grad de specializare încât să plaseze pe vasele
lor semne care să îi diferenţieze de meşteri din alte aşezări. Anumite
semne, precum cercul încris în cerc, roata cu spiţe, crucea gamată etc.,
apar pe o gamă largă de vase şi pe un teritoriu foarte întins, din Urali
până la Atlantic.
La Garvăn–Dinogetia au fost identificate peste 200 de semne ce sunt
încadrate într-un interval de 150 de ani, ceea ce face imposibilă existenţa
a 100 sau chiar a 50 de meşteri olari în perioada sus menţionată.
Există o diferenţă între semnele de pe vasele de la Ostrov–Beroe
(Piatra Frecăţei), Isaccea–Noviodunum, Garvăn–Dinogetia şi Nufăru, dar
sunt şi semne care sunt comune şi se regăsesc pe vasele din cele trei/patru
aşezări. Mai degradă este vorba de semne aplicate pe vase1088, care pot
avea o semnificaţie, probabil una magico-religioasă, şi nu de „mărci de
olar”1089.
Aspectul tehnic al modelării ceramicii locale este ilustrat de produsul
în sine. Pentru ceramica de uz comun s-a folosit în mod constant roata
1086
Material inedit.
1087
Pentru semnificaţia mărcilor de olar, vezi: Dinogetia I, p. 205-215; Comşa 1961,
p. 291-305; Diaconu 1992, p. 355-358.
1088
În urma discuţiilor purtate cu V. Yotov de la Muzeul de Arheologie din Varna, în
octombrie 2008, acesta făcea precizarea că în literatura rusă sau bulgară nu se vorbeşte
de „mărci de olar”, ci de semne pe vase.
1089
Meşterii olari din secolul al XI-lea nu ajunseseră la un asemnea grad de dezvoltare
şi specializare încât să îşi permită marcarea vaselor cu astfel de însemne. Mărcile, în
accepţiunea adevărată a cuvântului, sunt specifice marilor manufacturi din secole
XVII-XVIII.
221
înceată, învârtită cu mâna. Învârtirea înceată, intermitentă şi neuniformă,

şi modelarea cu o singură mână puteau duce la o serie de defecte şi
decalibrări ale produselor ceramice 1090.
F.1.4. Oalele cu toartă
Un aspect aparte, caracteristic secolelor X-XIV, îl reprezintă oalele
cu toartă, smălţuite sau nesmălţuite în interior. Este vorba de vase lucrate
dintr-o pastă de bună calitate, arsă la roşu (unele fragmente prezintă
miezul cenuşiu), iar alte vase sunt lucrate din caolin. Formele care aparţin
acestei categorii sunt: oala cu toartă, ulciorul şi cana.
Săpăturile de la Enisala1091, Enisala–Palancă1092, Babadag1093,
Sălcioara1094 Tulcea–Aegyssus1095, Isaccea–Noviodunum1096 și Slava
Rusă–Ibida1097 au scos la iveală piese asemănătoare, care sunt datate
începând cu secolul al XIV-lea.
Existenţa unor ateliere locale este presupusă şi de prezenţa petelor de
smalţ de pe ceramica nesmălţuită1098.
F.2. Atelierele de olari

Un ultim argument pentru producerea ceramicii cu aspecte
tradiţionale sunt atelierele de olari. În sprijinul afirmaţiilor noastre vin şi
cantităţile uriaşe de materiale ceramice descoperite în urma campaniilor
de cercetări arheologice în majoritatea siturilor nord-dobrogene.
La Garvăn–Dinogetia, în bordeiul nr. 37, au fost descoperite bucăţi
de sauriş şi ocru, bulgări de lut frământat, oale nearse sau gata arse, dar
nefolosite, şi urme ale instalaţiilor de lucru, masă de preparat lut şi roată
de mână1099, iar o serie de oale au fost găsite în poziţii nefireşti, cu gura
în jos, în vetrele bordeielor nr. 12, 78, 100, 123 şi 130, iar în bordeiele
1090
Barnea 1955, p. 105.
1091
Material inedit, cercetări Silvia Baraschi 1976.
1092
Mănucu-Adameşteanu 1991c, p. 393-397; Material inedit, cercetări Silvia Baraschi
1984.
1093
Material inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie Tulcea.
1094
Material inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie Tulcea.
1095
Mănucu-Adameşteanu 1991c, p. 394-395.
1096
Material inedit. Muzeul de Istorie şi Arheologie Tulcea şi Centrul de Cercetări
Arheologice Noviodunum–Isaccea.
1097
Material inedit.
1098
Mănucu-Adameşteanu 1991c, p. 394-395.
1099
222
nr. 29, 37, 80, 100, 144 şi 149 s-au descoperit de la zece până la
cinsprezece vase de factură locală, unele fiind neîntrebuinţate1100.
Investigaţiile arheologice din ultimii zece ani de la Isaccea–
Noviodunum, din cetate şi suburbium, au dus la descoperirea în unele
complexe, locuinţe şi gropi menajere, a unui număr foarte mare de vase
întregi sau întregibile, lucrate dintr-o pastă nisipoasă, care conţine diverşi
degresanţi şi care acoperă perioada secolelor X-XIV. În campania de
cercetări din 1991 au fost descoperite mai multe „cuptoare pentru
prelucrat ceramică”1101, despre care nu se pot face precizări suplimentare.
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cetatea de la Nufăru unde, în
urma cercetărilor arheologice sau a descoperirilor fortuite ale localnicilor,
există un număr de vase întregi şi întregibile. Cercetările de salvare din
1981 au surprins în intravilanul localităţii Nufăru un cuptor pentru ars
ceramică. A fost găsit un număr mare de fragmente de vase borcan din
şarja aflată în cuptor şi care prezentau urmele unei arderi excesive. În
groapa olarului s-au găsit, alături de omniprezentele fragmente de vase
borcan, fragmente de la castroane, căldări, dar şi fragmente din categoria
ceramicii de factură superioară, lucrată fie din pastă arsă la roşu, fie din
caolin1102.
De asemenea, săpăturile de la Ostrov–Beroe (Piatra-Frecăţei) din
anii 1997–2002 au dus la descoperirea de vase întregi sau întregibile, atât
în aşezare, cât şi în necropolă1103. O caracteristică pentru acest sit o
reprezintă ceramica decorată cu rotiţa, care reprezintă un procent de
aproximativ 70%.
Descoperirea în unele aşezări a unor cuptoare atestă existenţa în
regiune a unor meşteri specializaţi. Cuptoarele sunt de două tipuri:
unicameral, în care vasele erau arse direct, împreună cu materialul de
combustie, şi bicameral, compus din cameră de ardere şi camera de
coacere, despărţite printr-un grătar perforat.
Instalaţii pentru ars ceramica au fost descoperite la Păcuiul lui Soare,
Capidava1104, Hârşova–Carsium1105, Garvăn–Dinogetia, Nufăru1106 şi
1100
Barnea 1955, p. 106-107.
1101
Barnea, Mănucu-Adameşteanu, Topoleanu 1996, p. 62-63.
1102
1103
Material inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie
1104
Pentru comparaţie am inclus şi instalaţiile din sudul Dobrogei.
223
Isaccea–Noviodunum1107. Aceste cuptoare sunt diferite din punct de

vedere tipologic, dar toate au funcţionat pentru arderea ceramicii de uz
comun: 1. cuptor cu două încăperi suprapuse şi grătar cruţat în pământ a
fost identificat la Păcuiul lui Soare1108, Capidava1109 şi Hârşova–
Carsium1110; 2. cuptor cu o singură încăpere a fost descoperit la Garvăn–
Dinogetia1111; 3. cuptor cu două încăperi şi cu canal de legătură între ele
a fost găsit la Nufăru1112.
În anul 2006, Muzeul de Istorie şi Arheologie din cadrul Institutului
de Cercetări Eco-Muzeale Tulcea a achiziţionat de la Manea Mihai,
domiciliat în localitatea Isaccea, str. 24 Ianuarie, nr. 24, colecţia de
obiecte arheologice şi numismatice a acestuia. Printre obiectele oferite
spre achiziţie se aflau şapte fragmente de tipare din ceramică, un vas cu
forma elipsoidală şi fund semisferic, un vas castron (pregătit pentru
smălţuire) şi nouă tripozi1113. Atât tiparele cât şi vasul prezintă
similitudini, în ceea ce priveşte decorul, cu vasele sferoconice datate în
secolele XIII-XIV descoperite pe teritoriul judeţului Tulcea, dar şi cu
descoperiri similare din Crimeea, unde au fost documentate o serie de
tipare şi vase (nepublicate, dar menţionate şi descrise de către autori) la
Orheiul Vechi, Costeşti şi Cetatea Albă1114.
Prezenţa vaselor pregătite pentru smălţuire, a tiparelor, a tripozilor
indică performanţele atinse în secolul al XIV-lea de meşterii olari din
atelierul de la Isaccea.
F.3. Reproducerea formelor ceramice de import

Producerea unei categorii ceramice superioare, de factură bizantină,
cunoaşte o difuziune vastă la sudul Dunării încă din a doua jumătate a
1105
Panait et alii, 1995, p. 121-134.
1106
Mănucu- Adameşteanu 1991, p. 257-274.
1107
Instalaţia a fost descoperită în 1990. Barnea, Mănucu-Adameşteanu, Topoleanu
1996, p. 62-63. Cercetările au fost reluate în campania din anul 2011. CCA 2011, p. 71.
1108
Baraschi 1974, p. 461-472.
1109
Capidava I, p. 233-247; Florescu, Florescu 1959, p. 625-626.
1110
Panait et alii, 1995, p. 121-134.
1111
1112
Mănucu- Adameşteanu 1991, p. 257-274.
1113
Stănică 2009, p. 411-420.
1114
Producerea acestei categorii ceramice la Isaccea este o încă o dovadă a faptului că
oraşul se afla sub autoritatea Hoardei de Aur.
224
secolului al X-lea. Vasele de uz comun cu urme de smalţ pe ele1115 şi

compoziţia pastei accentuează ipoteza producţiei pe plan local a ceramicii
de calitate superioară1116.
Din punct de vedere tehnologic, modelarea acestor categorii
ceramice s-a efectuat cu ajutorul roţii rapide, manevrate cu piciorul. Iar
ceramica cu smalţ oliv a fost lucrată numai la roata rapidă. Folosirea roţii
de turaţie rapidă se generalizează în zona Dunării de Jos în secolul al
XI-lea, iar în secolul al XII-lea se cunoaşte o mult mai largă răspândire a
ceramicii de factură superioară lucrată în acest procedeu tehnic; în secolele
XIII-XIV toată ceramica se modelează cu ajutorul roţii rapide1117.
De reţinut că pentru un secol găsim în stare funcţională două
procedee tehnice ce coexistă în paralel: roata înceată, acţionată manual,
ce era folosită pentru modelarea ceramicii de uz comun, şi roata rapidă,
folosită pentru ceramica de factură superioară, o inovaţie adusă în nordul
Dobrogei odată cu revenirea bizantinilor.
Se remarcă o încadrare firească a meşteşugurilor danubiene în contextul
economiei monopoliste a bizantinilor. Folosirea roţii cu turaţie rapidă,
întrebuinţată în producerea ceramicii de factură superioară, era un
monopol rezervat câtorva ateliere, în timp ce producerea ceramicii de uz
comun putea să fie la îndemâna celorlalţi meşteri olari1118. În cuptorul de
ars ceramică de la Nufăru s-au găsit fragmente de vase de factură
superioară1119, fiind singurul cuptor în care s-au descoperit astfel de indicii.
O categorie aparte care a provocat multe discuţii în literatura noastră
sunt căldările de lut. Studiile publicate de-a lungul timpului au analizat în
detaliu această problemă, principalele discuţii axându-se pe atribuirea
etnică a acestui tip de recipient şi influenţele exercitate de populaţiile
nomade1120. Aceste produse ceramice imită forma căldărilor de metal,
fiind tronconice, cilindrice sau chiar sferice, cu fundul bombat şi rotunjit
în exterior; buza vasului este plată şi lobată atât în exterior, cât şi în
interior, iar fiecare margine este dispusă cu câte două perechi de orificii
1115
Dinogetia I, p. 238; Capidava I, p. 207.
1116
1117
1118
1119
225
prin care se introduce o sfoară ce substituie toarta. Găurile erau aşezate

într-o parte îngroşată intenţionat a buzei (urechi), pentru a oferi o
rezistenţă mai mare susţinerii. Căldările sunt lucrate la roată, având
dimensiunile variabile şi o capacitate de 10–12 l; pasta conţine adesea
degresanţi (nisip, scoici pisate, cuarţ pisat sau calcar mărunţit),
caracteristic vaselor ceramice cu aspecte tradiţionale din nordul Dobrogei
secolelor X-XII. Căldările sunt ornate cu motive diferite, incizate cu
pieptenele sau cu băţul ori rotiţa triunghiulară, dreptunghiulară sau
pătrată. Descoperirea unor fragmente de căldări în groapa olarului de la
Nufăru ne face să presupunem că acestea se produceau şi pe plan local.
Un alt aspect ar fi decorul cu rotiţa, prezent pe unele fragmente de vase
descoperite la Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei) şi Isaccea–Noviodunum1121.
De asemenea, un alt argument privind producerea pe plan local este
descoperirea unui cuptor de ars căldări din lut în aşezarea de la Păcuiul
lui Soare1122.
Căldările sunt importuri culturale şi au avut o circulaţie cuprinsă
între secolele X-XII. Ipoteza atribuirii acestor vase fie pecenegilor1123,
fie cumanilor1124 este depăşită şi se bazează pe faptul că în complexele
arheologice atribuite acestor populaţii nu au fost descoperite astfel de
căldări1125. Modelul pentru acest tip de vase se regăseşte în aria culturii
Saltovo-Maiaţc (de unde a fost adus în spaţiul carpato-dunărean), în
nordul Peninsulei Balcanice şi în Câmpia Panoniei (chazari, bulgari şi
maghiari1126). Posibil că aceste căldări au fost adoptate de populaţiile
venite în nordul Dobrogei în secolul al XI-lea din zonele pe unde au
trecut şi integrate în repertoriul ceramic al populaţiilor locale.
În urma aşezării în imediata vecinătate a Paristrionului, pecenegii
şi-au impus şi o astfel de dominaţie asupra „vecinilor”; căldările, care
iniţial fuseseră din metal, au fost produse în serie de meşteri olari în
1120
Un punct de vedere privind căldările de lut, mult mai apropiat de realitate, la Spinei
1994, p. 111.
1121
Material inedit.
1122
Baraschi 1974, p. 461-472.
1123
Diaconu 1956, p. 421-437; DID 3, p. 123;
1124
Teodor 1963, p. 202-203.
1125
Spinei 1994, p. 111.
1126
Spinei 1994, p. 111.
226
aceleaşi ateliere unde se producea şi ceramică de uz comun 1127.

Împrumutul cultural s-a efectuat în lipsa metalului necesar producerii
căldărilor şi s-a suprapus cu avântul olăritului în zona Dunării de Jos,
adaptându-se perfect realităţilor zonale.
O ultimă categorie de vase ceramice cu aspect de import, eventual
reprodusă în atelierele paristriene, o reprezintă amforele1128, respectiv
amforele sferoidale ştampilate1129, un indiciu în acest sens fiind
descoperirea unor ştampile negativ la Isaccea–Noviodunum ca şi la
Păcuiul lui Soare. Pe lângă acest argument decisiv, mai poate fi invocată
şi calitatea inferioară a unor amfore, fiind vorba atât de calitatea pastei,
cât şi de execuţia tehnică. Descoperirile de la Niculiţel1130, Ostrov–Beroe
(Piatra Frecăţei)1131, Isaccea–Noviodunum1132, Nufăru1133 sugerează o
producţie locală a acestei categorii ceramice pentru a doua jumătate a
secolului al XII-lea1134.
Pe lângă ceramica smălţuită oliv s-a recurs la reproducerea şi a altor
categorii ceramice, de exemplu ceramica smălţuită verde, decorată cu
pastile, vopsea albă sau roşie, iar în secolul al XIII-lea a început să se
producă local şi ceramică sgraffitată1135, care până spre începutul acestui
secol reprezenta un produs de import, provenit din centrele bizantine. În a
doua jumătate a secolului s-a procedat la imitarea formelor şi decorului
vaselor de import, ulterior trecându-se la crearea a noi modele.
F.4. Ceramica de import

Alături de ceramica locală, în aşezările nord-dobrogene apare o
cantitate apreciabilă de ceramică de import. Aceasta se împarte în două
mari categorii: ceramica smălţuită şi ceramica nesmălţuită, care provine,
din punct de vedere al producţiei meşteşugăreşti, din marile centre
1127
Baraschi 1974, p. 461-472.
1128
În ceea ce priveşte amforele nu s-a descoperit niciun cuptor care să facă dovada
directă a reproducerii acestei forme ceramice. Existenţa ştampilelor din bronz pentru
marcarea acestora poate indica existenţa unei producţii locale.
1129
DID 3, p. 267-268; Barnea 1954, p. 521-522.
1130
DID 3, p. 267.
1131
1132
Material inedit. ICEM Tulcea. Centrul de Cercetăi Arheologice Noviodunum–Isaccea.
1133
1134
DID 3, p. 267.
1135
Baraschi 1979, p. 29-37; Papasima 1990, p. 363-365.
227
bizantine, categorii ce există în funcţie de decor şi tehnicile de

ornamentare.
F.4.1. Ceramica smălţuită
Ceramica smălţuită ocupă un procent important din totalul
descoperirilor. Aceasta se deosebeşte de celelalte categorii prin calitatea
foarte bună a pastei, tehnica superioară de execuţie, formele şi decorul
vaselor. În funcţie de decor, culoarea smalţului care o acoperă și tehnicile
de ornamentare distingem două mari categorii: ceramica smălţuită
monocrom şi ceramica smălţuită policrom.
F.4.1.1. Ceramica smălţuită monocrom
În această categorie este inclusă ceramica smălţuită oliv sau cu smalţ
de diferite culori, cea cu decor în relief şi cea cu decor incizat.
F.4.1.2. Ceramica cu smalţ verde -măsliniu (oliv)
Ceramica decorată cu smalţ oliv este lucrată la roata de turaţie
rapidă, de picior, din argilă de bună calitate, bine aleasă şi bine
frământată, arsă în mediu oxidant.
În ceea ce priveşte forma, majoritatea fragmentelor cunoscute
provine de la ulcioare de diferite mărimi, începând cu cele miniaturale - a
căror înălţime se încadrează între 5,5 şi 7 cm, se continuă cu cele de
8-12 cm şi cu ulcioarele mijlocii şi mari care ajung la 0,40-0,60 m1136.
Ulcioarele au corpul ovoidal sau globular, iar ca decor unele prezintă
ornamente în relief sau aplicate, altele au caneluri orizontale şi incizii. De
gâtul vasului sau de buză se prindeau două, sau mai rar patru, toarte care
erau fixate cu capătul inferior de zona mediană sau partea superioară a
corpului. Două exemplare descoperite în contextul locuinţelor de suprafaţă
de la Garvăn–Dinogetia aveau câte un tub de scurgere fixat de umărul
vasului1137. La Capidava a fost descoperit un tub de scurgere de ulcior în
forma unui cap de cal1138. Un număr redus de fragmente de ulcioare a
fost documentat şi la Isaccea–Noviodunum1139.
Un număr mai mic de fragmente provine de la vase de alte forme:
căni, ceşti, oale, castroane, farfurii.
1136
1137
1138
Vîlceanu 1962, p. 379, fig. 4/1.
1139
Material inedit.
228
În cadrul acestei categorii un loc aparte îl ocupă vasele ornamentate

cu figurine zoomorfe, aplicate pe torţile, capacele sau corpul acestora.
Reprezentările constau în: mistreţi, bovidee, urşi, broaşte ţestoase, cai,
elefanţi, feline (leoaică, leopard), păsări 1140, figuri umane1141. O serie de
descoperiri din siturile dunărene (Nufăru1142, Garvăn–Dinogetia1143,
Capidava1144, Păcuiul lui Soare1145, Ostrov1146 şi Silistra1147) alcătuiesc
repertoriul reprezentărilor zoomorfe pe vase.
Ceramica oliv se întâlneşte în nivelurile timpurii ale aşezărilor
medio-bizantine şi este datată la sfârşitul secolului al X-lea şi în secolele
XI-XII. Ceramică din această categorie s-a descoperit în toate aşezările
din Dobrogea unde s-au efectuat săpături arheologice sau în urma
cercetărilor de suprafaţă. Astfel, în aşezările din nordul Dobrogei
remarcăm pe cele situate pe malul Dunării la: Hârşova–Carsium, Ostrov–
Beroe (Piatra-Frecăţei)1148, Turcoaia–Troesmis1149, Garvăn–Dinogetia1150,
Isaccea–Noviodunum1151, Tulcea–Aegyssus1152, Nufăru1153.
În urma descoperirilor mai vechi de la Garvăn–Dinogetia s-a emis
ipoteza că a existat o producţie locală care imita formele şi decorul
vaselor aduse din alte centre. Existenţa pe câteva fragmente de oale de uz
comun a petelor de smalţ verde-măsliniu şi observaţiile asupra decorului
la vasele cu smalţ oliv au condus spre această concluzie 1154. Fragmente
1140
Damian 1996, p. 187.
1141
1142
Baraschi, Damian 1993, p. 239, fig. 3/48-49, 12/48-49; Damian 1996, p. 187-188.
1143
1144
Vîlceanu 1962, p. 379-381, fig. 4/1, fig. 5/1
1145
Păcuiul lui Soare I, p. 96-100, fig. 39, 40/4, 41/1-4.
1146
Vîlceanu 1962, p. 378-380, fig. 4/3.
1147
Anghelova 1987, p. 101-102, 106, 112-113, fig. 2, fig. 7-8.
1148
Materiale inedite.
1149
Mănucu-Adameşteanu 1977–1978, p. 239-240.
1150
Barnea 1960b, p. 77-78.
1151
Barnea, Barnea 1984, p. 103; Materiale inedite.
1152
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 149, fig. 21/5.
1153
Baraschi, Damian 1993, p. 238-239, 262/fig. 2/17-27, 263/fig. 3, 48-49; Materiale
inedite.
1154
229
ceramice cu pete de smalţ au apărut la Isaccea–Noviodunum1155 şi

Nufăru1156.
F.4.1.3. Ceramica cu smalţ de diferite culori
Este o categorie de ceramică smălţuită descoperită aproape în toate
aşezările cercetate. Această categorie este lucrată din pastă caolinoidă sau
din argilă de bună calitate, bine arsă.
Spre deosebire de prima categorie, aici întâlnim o diversitate de
forme, în acest subtip fiind: castroane, farfurii, ceşti, cupe şi ulcioare de
mici dimensiuni mici. Smalţul are culoare verde-deschis, diferite nuanţe
de alb, galben-deschis, galben-portocaliu, maro şi este aplicat peste un
strat de angobă sau direct.
Vasele deschise (castroane, farfurii, ceşti, cupe) sunt smălţuite pe
ambele feţe. Castroanele din argilă se diferenţiază de cele din caolin prin
piciorul inelar mai îngust şi mai înalt; unele exemplare poartă la exterior
semne incizate.
Ceramica cu smalţ de o singură culoare este cunoscută în aşezările
de la Nufăru1157, Isaccea–Noviodunum1158, Garvăn–Dinogetia1159 şi
Turcoaia–Troesmis1160 şi este datată în a doua jumătate a secolului al
XI-lea şi în prima jumătate a secolului al XII-lea. Vase asemănătoare
s-au descoperit la Constantinopol1161 unde se crede că a existat
principalul centru de producţie.
F.4.1.4. Ceramica smălţuită monocrom cu decor în relief
Este lucrată din pastă albă, caolinoidă, se prezintă printr-un număr
mic de fragmente sau funduri de castroane. Ele aparţin ultimelor decenii
ale secolului al X-lea şi secolului al XI-lea.
Fundurile vaselor sunt decorate pe faţa interioară cu figuri în relief,
executate în tipare, şi acoperite cu smalţ verde, galben şi cafeniu. Sunt
reprezentate animale (pantera?), păsări (porumbel, vultur), rozete, cruci.
1155
Materiale inedite. ICEM Tulcea. Centrul de Cercetări Arheologice Noviodunum –
Isaccea.
1156
Materiale inedite, informaţie Oana Damian..
1157
Baraschi, Damian 1993, p. 238, fig. 2/14, 16-18, 33, 37; fig. 11, 7, 8, 24-26.
1158
DID 3, p. 277; Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie şi
Centrul de Cercetări Arheologice Noviodunum–Isaccea.
1159
1160
Mănucu-Adameşteanu 1977-1978, p. 239-240.
1161
Baraschi, Damian 1993, p. 240.
230
Vase de acest tip sunt atestate de săpăturile arheologice de la

Garvăn–Dinogetia1162, Isaccea–Noviodunum1163 şi Nufăru1164. Posibil că
aceste vase să fi fost aduse din capitala Imperiului Bizantin 1165.
F.4.1.5. Ceramică smălţuită monocrom cu decor incizat
(sgrafitto)
Aceasta se prezintă într-un procent foarte mare, aproape jumătate din
ceramica smălţuită cunoscută. Toate fragmentele sunt lucrate din argilă,
bine aleasă, arsă uniform la roşu, excepţie făcând câteva fragmente de
vase din caolin. Categoria sgrafitto aparţine secolului al XII-lea. Formele
cunoscute sunt castronul şi farfuria.
Castroanele mijlocii sau mici sunt vase puţin adânci, cu pereţi
subţiri, albiaţi, şi susţinute de câte o buză dreaptă şi subţiată, uneori cu
mici crestături pe faţă superioară.
Vasele sgrafitto erau acoperite la interior cu un strat de angobă albă
sau alb-gălbuie. În stratul de angobă se incizau (cu un instrument cu
vârful ascuţit) diferite desene. Ele erau reprezentări vegetale stilizate
(lujeri, cârcei, semipalmete), linii ondulate sau linii în zigzag care ţineau
loc de chenar. Pe mijlocul vasului se inciza un motiv central constând din
aceleaşi elemente stilizate.
Materiale din acest tip se regăsesc la Garvăn–Dinogetia1166,
Nufăru1167 şi Isaccea–Noviodunum1168.
Analizând formele şi tehnicile de lucru şi decor, ceramica cu
sgrafitto provine fie din atelierele capitalei, fie din alte centre de
producţie bizantine.
Ceramica smălţuită descoperită în aşezările nord-dobrogene
constituie o dovadă a intenselor schimburi economice ce aveau loc în
regiune. Faptul că unele vase vin din atelierele constantinopolitane nu
1162
Dinogetia I, p. 235-237, fig. 144/10, 16, 145, /14; DID 3, p. 275-277; Vîlceanu
1962, p. 374-375, fig. 1-2, p. 378-379, fig. 4/2, p. 380-381, fig. 5/2.
1163
DID 3, p. 272; Barnea 1989, p. 139; Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de
Istorie şi Arheologie.
1164
Baraschi, Damian 1993, p. 239, fig. 3/48-49, 12/48-49.
1165
Damian 1996, p. 189.
1166
Dinogetia I, p. 246-247, fig. 151/23, 24.
1167
Baraschi, Damian 1993, p. 241-242, fig. 6/302; 21/302
1168
Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie şi Centrul de
Cercetări Arheologice Noviodunum–Isaccea.
231
poate fi pus la îndoială. De asemenea, este de presupus că anumite vase

provin din importante centre de producţie din Imperiu, din care nu putem
exclude chiar nordul Dobrogei. Totuşi, se observă că tehnica și formele
diferă, în general, fa de categoria ceramicii de uz comun.
Pentru cele două mari categorii de ceramică smălţuită întâlnim
analogii în descoperirile de la Constantinopol, Corint, Sparta, Atena,
Tessalonic, Samos, Rhodos, Priene, Pergam, Milet, Efes, Mesembria,
Teodosia, Chersones etc1169.
F.4.2. Ceramica smălţuită policrom
În această categorie sunt reunite recipientele decorate prin pictare (la
care se adaugă mai multe culori pentru aceeaşi piesă) şi incizie. Decorul
este compus din registre în sgraffito, care redau motive vegetale stilizate
şi spirale pictate cu verde. Smalţul are o culoare galben deschis, se
exfoliază foarte uşor de pe stratul de angobă. La această categorie
observăm o combinaţie a tehnicilor de decorare, ceea ce face ca datarea
să se facă în linii mari în secolele XII-XIV.
F.4.2.1. Ceramica smălţuită policrom cu decor pictat
Este o categorie confecţionată din caolin sau din argilă arsă la roşu.
Formele predominante sunt castroanele, farfuriile şi ceştile.
Vasele sunt decorate la interior fie prin „stropire” cu pete dese,
neregulate şi mărunte de smalţ verde, roşiatic, negru-maroniu, maro, pe
fond de culoare galbenă, verde, maro-roşcat şi foarte rar cenuşiu-deschis,
fie cu dungi neregulate de culoare verde şi cafenie, dispuse radial,
concentric sau în spirală. Câteva exemplare prezintă un decor liniar care
se intersectează, căpătând înfăţişarea unei cruci. Fragmente cu decor
asemănător există la Garvăn–Dinogetia1170, Isaccea–Noviodunum1171,
Nufăru1172 şi Turcoaia–Troesmis1173. Ceramică asemănătoare s-a descoperit
1169
Dinogetia I, p. 249; Baraschi, Damian 1993, p. 245-249; Stevenson 1947, p. 50,
pl. 20/4; Yakobson 1979, p. 119-131
1170
Dinogetia I, p. 242, fig. 147/21.
1171
DID 3, p. 278; Se mai adaugă câteva fragmente descoperite în cercetările din ultimii
ani. Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie şi Centrul de
Cercetări Arheologice Noviodunum–Isaccea.
1172
Baraschi, Damian 1993, p. 242-243, fig. 11/174, 179, 180, 181, 185, 189-190, 198-200.
1173
Mănucu-Adameşteanu 1977-1978, p. 239-240.
232
şi la Istanbul, ceea ce arată originea constantinopolitană a acestor

vase1174.
În mod special ne reţine atenţia un fragment din peretele unei farfurii
din caolin care are pe faţa interioară, pe fond verde, figura unui călăreţ
redat cu galben şi maro, probabil Sfântul Gheorghe sau Sfântul Dumitru1175.
Această categorie se încadrează în secolul al XI-lea şi prima
jumătate a secolului al XII-lea.
F.4.2.2. Ceramica smălţuită policrom cu decor incizat
(sgraffito fin)
Toate fragmentele cunoscute provin de la vase deschise, confecţionate
dintr-o argilă fină, de bună calitate, arsă în mediu oxidant, acoperite la
interior cu un strat subţire de angobă. Decorul incizat este unul
geometric, constând din linii, cercuri, spirale, dispuse pe suprafaţa
interioară a vasului, în câmpul central (tip medalion) şi în registre dispuse
la distanţe egale unele de altele. Această categorie ceramică este atribuită
secolului al XII-lea.
Ceramică decorată în acestă tehnică a fost descoperită la Garvăn–
Dinogetia1176, Nufăru1177, Isaccea–Novidunum1178 şi îşi găseşte analogii
în unele centre din Imperiul Bizantin1179.
F.4.2.3. Ceramica smălţuită policrom cu decor inciza t şi
pictat
În această categorie intră vase lucrate dintr-o pastă fină, roşie, arsă în
mediu oxidant, acoperită cu angobă. Decorul este compus din registre în
sgraffito fin, reprezentate de motive vegetale stilizate combinate cu
spirale pictate cu verde.
Fragmentele studiate provin de la farfurii cu picior inelar şi sunt
datate în secolul al XII-lea, sfârşitul secolului al XIII-lea şi chiar
1174
Morgan 1942, fig. 48.
1175
1176
Dinogetia I, p. 250, fig. 153/5-32, p. 246, fig. 150/1, 6, 8, 9, 12, 13; p. 247, fig.
151/1-3, 5, 7, 9, 12-17, 21-22; Barnea 1973, p. 306-308, 318, fig. 16/4.
1177
Baraschi, Damian 1993, p. 245-247, fig. 6/303, 304, 309, 310, 311; fig. 7/305-307,
308, 312, 316, 326, 327.
1178
Barnea 1957, p. 167, fig. 15/1-2; Barnea, Barnea 1984, p. 103.
1179
Baraschi, Damian 1993, p. 247.
233
începutul secolului al XIV-lea. Avem documentată această categorie la

Garvăn–Dinogetia1180, Nufăru1181 şi Isaccea–Noviodunum1182.
Ceramica smălţuită policrom cu decor pictat provine de la Istanbul
(de unde probabil sunt originare) şi fragmente dobrogene şi prezintă
analogii cu exemplare descoperite la Constantinopol1183, Gülpinar şi Ephes,
Corinth, Atena, Thessalonic, Sparta1184, Lefkosia 1185Varna, Nessebăr,
Cavarna, Caliacra, Djadovo şi Chersones1186.
F.4.3. Ceramica smălţuită cu monogramă
Multe dintre vasele smălţuite, indiferent de formă (cupă sau farfurie),
poartă în interiorul fundului inelar sau pe spate diferite semne incizate.
Nu s-a dat o explicaţie plauzibilă, dar semnele pot fi făcute de proprietarii
vasului din cauza stângăciei cu care sunt realizate. Apar printre ele
crucea simplă sau gamată, cercul, steaua, linii etc. Tot în nivelurile târzii,
datate în secolele XIII-XIV, apar fragmente de vase care au incizate în
pasta crudă (odată cu motivul ornamental) câteva monograme greceşi sau
chirilice ce pot reda numele unor persoane. Astfel de monograme apar pe
fundul unor vase descoperite la Enisala1187, Enisala–Palanca1188 şi
Isaccea–Noviodunum1189.
F.5. Ceramica nesmălţuită

După ceramica de uz comun de producţie locală, amforele reprezintă
categoria ceramică cea mai bogat reprezentată în secolele X-XIII la
gurile Dunării.
1180
Dinogetia I, p. 245, fig. 149/10, 11; p. p. 246, fig. 150/2, 11; Vasiliu 1991a, p. 375,
385; Vasiliu 1991b, p. 251, pl. 4/8, 9/4.
1181
Baraschi, Damian 1993, p. 249, fig. 10/401; fig. 11/402, 403.
1182
DID 3, p. 278; Material inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie.
1183
Stevenson 1947, pl. 25/16, 19.
1184
Morgan 1942, pl. 46-47 a - 1379, b - 1397 , c - 1386, d - 1394.
1185
Violaris, 2004, p. 70-80.
1186
Waksman 2014, p. 379-380; Baraschi, Damian 1993, p. 249.
1187
DID 3, p. 398, fig.127/4, 6; Mănucu-Adameşteanu 1991b, p. 367, pl.VI/3-6;
Baraschi, Cantacuzino 1980, p. 468; Damian 2013, p. 394-428.
1188
Material inedit.
1189
Material inedit. ICEM Tulcea, Muzeul de Istorie şi Arheologie.
234
F.5.1. Amforele1190
Amforele reprezintă o grupă a vaselor de dimensiuni mai mari,
utilizate îndeosebi pentru transportul de lichide (ulei de măsline şi vin),
dar şi pentru a transporta miere, peşte, fructe etc. Ca utilitate, amforele
erau recipientele folosite pentru transportul pe apă, la mare distanţă.
Probabil că declinul acestei utilizări se datorează comerţului agresiv al
genovezilor şi veneţienilor, care introduc noi modalităţi de transport
pentru mărfuri, ceea ce duce la înlocuirea amforelor cu butoaiele din
lemn care aveau o capacitate mai mare şi erau mai sigure la transport.
Pe teritoriul Dobrogei de Nord se constată că descoperirile de amfore
sunt în centrele de pe linia Dunării, dar, cu mici excepţii, acestea sunt
atestate şi în centrele rurale.
Aproape toate amforele ce provin din aşezările medio-bizantine se
înscriu în două mari grupe, deosebite în funcţie de formă şi de toarte.
Pentru amforele din secolele X-XIV descoperite pe teritoriul paristrian,
după criteriul formei, al dispunerii toartelor şi al cronologiei s-au stabilit
cinci tipuri distincte:
I. Tipul I (sferoidale);
II. Tipul II (piriforme cu guler);
III. Tipul III (piriforme cu toarte supraînălţate);
IV. Tipul IV (conice/romboidale);
V. Tipul V
VI. Tipul VI (ulcioare amforoidale);
La categoria ceramicii de import mai adaugăm:
VII. – ulcioarele;
VIII. – vasele sferoconice;
IX. – ceramica gălbuie-roşiatică.
Simpla trecere în revistă a documentelor bizantine, ruseşti sau
genoveze sugerează existenţa în cadrul schimburilor economice a unei
palete largi de produse de import, din rândul cărora nu putea lipsi
ceramica.
F.5.1.1. Tipul 1
Amforele din tipul 1, cunoscute în literatura românescă de
specialitate ca amfore sferoidale, sunt lucrate la roata rapidă, dintr-o pastă
1190
O varianta a acestui studiu a fost publicată în anul 2012. Stănică 2012, p. 53-80.
235
de foarte bună calitate, arse oxidant, prezentând o culoare roşie-gălbuie.

Majoritatea amforelor prezintă o culoare albicioasă la exterior deoarece au
fost introduse într-o angobă alburie. Decorul este compus din caneluri
înguste şi regulate, trasate orizontal, începând din zona torţilor până spre
fund. Torţile sunt puternic arcuite, masive, aproape circulare în secţiune,
sunt prinse de gât şi de umărul vasului, uneori depăşind în înălţime
nivelul gurii1191.
Exemplare din tipul 1 s-au descoperit în cele mai vechi niveluri de
locuire ale aşezărilor din nordul Dobrogei şi sunt datate în a doua
jumătate a secolului al X-lea şi în prima jumătate a secolului al XI-lea.
În urma cercetărilor de la Garvăn–Dinogetia, cu excepţia unui
singur exemplar întregibil, s-au păstrat numai fragmente de dimensiuni
diferite. Amforele descoperite în acest punct sunt de mărime mică sau
mijlocie, cu înălţimea de 0,30-0,40 m, diametrul maxim între 0,30 şi
0,35 m şi capacitatea de circa 4-6 l1192.
Un exemplar întreg provine de la Tulcea–Aegyssus; este înalt de
0,35 m, are diametrul maxim de 0,28 m şi diametrul toartei de 4,5/3,5 cm.
Acest exemplar are corpul puternic bombat, gâtul larg şi scund, gura
strâmtă, buza îngroşată şi fundul rotunjit 1193.
Un recipient întregibil provine de la Isaccea–Noviodunum1194. La
acesta se adaugă un număr considerabil de fragmente de dimensiuni
diferite.
Amfore și fragmente din acest tip au fost înregistrate în cadrul
cercetărilor arheologice de la Isaccea–Noviodunum1195 în cetate şi în
1191
Barnea 1971, p. 261-262, fig. 86/1; Barnea 1989, p. 131-132, fig. 1-2/1.
1192
Barnea 1967, p. 269-251.
1193
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 143-144, pl. 3/5, 9/5.
1194
Materialul avut la dispoziţie nu oferă o privire de ansamblu asupra prezenţei
tipului 1 de amfore la Isaccea–Noviodunum, dar acest lucru nu ne-a împiedicat să
facem unele consideraţii pe marginea acestui subiect. Din motive mai mult sau mai
puţin obiective, mare parte din materialul arheologic rezultat în urma săpăturilor din
cetatea şi aşezarea de la Isaccea–Noviodunum a „părăsit” Baza Arheologică, luând
calea altei instituţii. Din păcate, accesul la aceste materiale ne-a fost refuzat în
repetate rânduri, cu toate că multe dintre acestea au fost descoperite în cadrul
propriilor săpături, atât din cetate, cât şi din aşezarea civilă.
1195
Dinogetia I, p . 180-181, fig. 18; Barnea 1954, p . 516; Barnea 1967, p. 254;
Barnea 1984, p. 103, pl. 16. La materialele de la Isaccea–Noviodunum publicate
de I. Barnea se pot adăuga o serie de descoperiri inedite ce provin din cercetările
efectuate în perioada 1995–2011; Stănică 2012, p. 55-57.
236
aşezarea civilă, la Garvăn–Dinogetia1196, în nivelurile din cetate şi din

suburbium, la Nufăru1197, Tulcea–Aegyssus1198, Capidava1199, Hârşova–
Carsium1200 în nivelurile din interiorul fortificaţiilor, la Ostrov–Beroe
(Piatra Frecăţei) 1201, Măcin–Arrubium1202, precum şi în aşezările rurale
de la Murighiol–Ghiolul Pietrei1203, Babadag1204, Rachelu1205 şi nu
depăşesc cadrul cronologic al secolelor X-XI.
Amforele de tipul 1 descoperite la Garvăn–Dinogetia sunt cele mai
numeroase din punct de vedere cantitativ, comparativ cu celelalte tipuri
descoperite aici. De asemenea se poate spune că amforele de tipul 1
descoperite la Isaccea–Noviodunum, Nufăru şi Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei) sunt şi cele mai timpurii, dar nu se pot face aprecieri din punct
de vedere cantitativ.
Un mare număr de fragmente prezintă pe suprafaţa lor semne
incizate sau matricea unor ştampile în pasta arsă. Printre semnele păstrate
se pot observa: crucea, crucea gamată, linia simplă, linii paralele sau
intersectate etc., dar apar şi litere izolate sau resturi ale unor inscripţii.
Semnificaţia literelor a fost mai mult presupusă ca fiind un indicator
al capacităţii; acestea ar fi putut reprezenta şi iniţialele ori numele
proprietarului şi au fost făcute de proprietari sau negustori. Asemenea
semne sunt cunoscute şi pe amfore descoperite în Dobrogea de Sud, în
alte centre din lumea bizantină sau în centre care au avut legătură cu
aceasta.
Observaţiile prezentate anterior sunt valabile pentru amforele de
tip 1 care au fost descoperite în siturile din zona de nord a Dobrogei, în
special cele de pe linia Dunării. Un număr mic de fragmente purtau
imprimată în pasta încă crudă, de obicei pe porţiunea netedă a umărului
1196
Barnea 1967, p. 250, 251, fig. 154/1; Barnea 1973, p. 307-308, 316-317, fig. 14,
15/7.
1197
Damian et alii 2007, p. 118, fig. 23; materiale inedite; vezi şi Damian, Samson,
Bîlici 2011, p. 49-50.
1198
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 143-144, 148, pl. 3/5; 9/5.
1199
Florescu, Florescu 1959, p. 625-626, pl. 5/7.
1200
Informaţie Oana Damian.
1201
Materiale inedite.
1202
Mănucu-Adameşteanu 2010, p. 271, nota 29.
1203
1204
Vasiliu 1996, p. 173, pl. 5/6.
1205
Materiale inedite.
237
sau pe toarte, câte o mică ştampilă circulară, dreptunghiulară sau în

formă de rozetă, în care sunt înscrise litere şi monograme greceşti sau
alte semne care reprezentau cel mai probabil marca atelierului1206.
Existenţa ştampilelor ne sugerează existenţa unor ateliere de producţie
ale căror amfore erau întrebuinţate la transportul diverselor produse.
Analizând amforele de la Garvăn–Dinogetia, I. Barnea ajungea la
concluzia că nu ar trebui exclusă o „producţie paristriană”, considerând
că o parte dintre exemplarele fără ştampilă, ca şi cele lucrate neglijent, ar
putea fi considerate „locale”1207. Totuşi, tehnica de confecţionare a
amforelor este dificilă, ceea ce indică existenţa unor meşteri specializaţi
care aveau o anumită pricepere în modelare, alegerea unui lut de calitate
bună, prepararea pastei, construcţia cuptorului sau reglarea focului.
Există elemente care demonstrează că a existat şi o producţie locală.
Din zona de sud a Dobrogei, de la Păcuiul lui Soare, provine o ştampilă
negativ de bronz1208. Aceasta a fost descoperită într-un nivel medio-
bizantin databil la mijlocul secolului al XI-lea şi a fost pusă pe seama
prezenţei amforelor sferoidale (tipul 1), singura categorie ceramică care
prezintă ştampilă.
O piesă asemănătoare a fost descoperită în 2005 la Isaccea–Noviodunum,
dar de formă circulară, cu marginea reliefată şi o mică tortiţă pentru
apucat. În câmpul interior sunt două litere – Σ şi ρ – de aceeaşi înălţime
ca şi marginea ştampilei, iar diametrul este de 3,2 cm. A fost lucrată
într-un tipar în care s-a turnat metalul topit. Legenda redă, prin cele două
litere, iniţialele meşterului care se ocupa de producţia de amfore 1209.
Prezenţa ştampilei în centrul de la Noviodunum ne sugerează existenţa
aici a unui atelier care producea amfore. Este foarte posibil ca ştampila
cu legenda în limba greacă să aparţină unui grec venit din Bizanţ, care
marca vasele confecţionate de el, potrivit unei vechi tradiţii.
La Isaccea–Noviodunum şi Păcuiul lui Soare sau printre fragmentele
de amfore ştampilate din Dobrogea nu s-au găsit exemplare care să
poarte ştampilele descoperite în aceste aşezări. Interpretarea ştampilelor
1206
Barnea 1971, p. 262, fig. 86/2-14; Barnea 1989, p. 113, fig. 2/2-14; Bulgakov 2000;
Chkhaidze 2005, p. 96-97; Todorova 2008, p. 302-306; Todorova 2011, p. 137-139.
1207
Barnea 1954, p. 518; Barnea 1967, p. 257; Barnea 1971, p. 265.
1208
Baraschi 1973, p. 541-544, fig. 1, 2.
1209
Stănică 2007, p. 515-520.
238
monogramatice şi a desenelor de pe umerii şi torţile amforelor din

secolele IX-XI este una problematică1210; acestea se leagă, probabil, de
controlul şi taxele pe unele mărfuri – precum vinul, uleiul – transportate
şi vândute. O altă interpretare presupune, prin extensie, controlul şi
marcarea amforelor în apropierea zonelor în care mărfurile erau produse
şi încărcate pe corăbii1211.
Fragmentele de amfore din tipul 1 descoperite la Isaccea–Noviodunum
prezintă atât ştampile, semne incizate, cât şi urme de vopsea roşie, care
sugerează litere greceşti1212. Marcarea acestor vase cu ştampile face
posibilă reconstituirea traseelor comerciale; astfel, ştampile de la
Constantinopol au fost găsite la Thessalonic, Chersones, Sarkel, Garvăn–
Dinogetia şi Şviştov, în timp ce ştampile de la Thessalonic şi Garvăn–
Dinogetia sunt similare cu cele descoperite la Păcuiul lui Soare1213,
Preslav, Silistra sau Chersones1214.
În ceea ce priveşte semnele sau inscripţiile pictate ori incizate pe
amfore după ardere, acestea sunt legate fie de vânzător sau proprietar, fie
de capacitatea lor1215, ceea ce însemna că amforele nu erau vândute
împreună cu mărfurile pe care le conţineau, ci erau păstrate de vânzător
în vederea reutilizării lor1216. Este posibil ca o mare parte dintre amfore
să fi avut şi altă utilitate, precum aceea de păstrare/depozitare a unor
produse.
Amfore sferoidale din tipul 1, unele cu ştampile identice cu cele de
pe amforele din Dobrogea, s-au descoperit chiar la Constantinopol,
întrebuinţate îndeosebi la bolţi şi cupole, unde era nevoie de un astfel de
material de construcţie cu volum mare şi greutate mică; utilizate ca
material de construcţie în palatul Manganelor şi de-a lungul zidurilor
maritime1217 şi ca recipiente la Saraçhane1218. În Turcia acestea nu apar în
1210
Demangel-Mamboury 1939, fig. 150/1, p. 200-201; Iakobson 1979, p. 73-74, fig.
44; Čangova 1959, p. 252, fig. 7; Barnea 1967, p. 252, fig. 154.
1211
Bakirtzis 1989, p. 76.
1212
Materiale inedite.
1213
1214
1215
Čangova 1959, p. 253, fig. 8; Barnea 1967, fig. 155-162; Bakirtzis 1989, p. 76.
1216
1217
Demangel-Mamboury 1939, fig. 45-46, p. 148-149, fig. 198/4, 199; Hayes 1992, p. 138,
fig. 50-124.
239
bazinul Mării Mediterane, ci doar în zona Mării Negre şi a Mării

Marmara, în colecţiile muzeelor de la Sinope şi Samsun1219, de la
Izmir1220 şi Bursa1221, în siturile de la Panaztepe1222, Gallipoli1223 sau
provenind din încărcăturile epavelor descoperite la Serçe Limani, datate
în primele trei decade ale secolului XI. În acest ultim caz, vasele
transportau, probabil, o încărcătură combinată de ceramică şi sticlă de
pe ţărmul Siriei fatimide spre vreun centru situat în apele bizantine1224 şi
în bazinul Mării Marmara1225.
În centrul Moldovei dintre Prut şi Nistru amforele de acest tip au
apărut la Hansca, Cigârleni, Moleşti, Logăneşti1226. În Grecia au fost
descoperite în Agora atheniană1227 şi la Thessalonic1228. În Bulgaria,
acestea s-au descoperit pe linia Dunării: la Silistra1229, Vetren1230, Tzar
Asen1231, Skala1232, Şviştov1233, Popina1234, în oraşele pontice – Sozopol
şi Varna1235 şi în centrele politico-administrative bulgare de la Pliska1236
1218
Hayes 1992, p. 70, 73, 75, fig. 24/1-11.
1219
Günsenin 1989, p. 269-271, fig. 2-4.
1220
Günsenin 1989, p. 271, fig.1.
1221
Günsenin 1989, p. 269-270, fig. 2, 4.
1222
Mimaroglu 2009, p. 444-446.
1223
Çaylak Türker 2005, p. 90, 95-98, fig. 6-10.
1224
van Doornink 1989, p. 253-256, fig. 3-4. Deşi autorul încadrează cele 89 de amfore
de pe epava găsită la Serçe Limani în categoria celor piriforme, după clasificarea lui
Brusić 1976, tipul II, considerăm că este vorba mai degrabă de amfore sferoidale,
fapt sugerat atât de forma amforelor publicate (van Doornink 1989, fig. 4/1-2), cât şi
de prezenţa ştampilelor (van Doornink 1989, p. 253, fig. 3/26-28), neînregistrate
până în prezent pe amforele piriforme. Despre amforele descoperite în epava de
la Serçe Limani vezi şi: http://www.diveturkey.com/inaturkey/serce/amphoras.htm
(disponibil în data de 29.02.2012). Vezi aceeaşi încadrare la Günsenin 1989, p. 271.
1225
Günsenin 1989, p. 270-271, notele 9 şi 13.
1226
Postică 1994, p. 58, fig. 35/2-3; Tentiuc 1996, p. 129, fig. 33/2,4.
1227
Hayes 1992, p. 75.
1228
Barnea 1989, p. 133.
1229
Anghelova 1987, p. 110; Todorova 2008, p. 301-314; Todorova 2011, p. 133, 138-140.
1230
Atanasov, Iordanov 1994, p. 15, pl. 12/106.
1231
Dimitrov 1993, p. 105.
1232
Yotov, Atanasov 1998, p. 74, fig. 61.
1233
Čangova 1959, p. 250-251, fig. 5.
1234
Čangova 1959, p. 248, fig. 4/2.
1235
Piese de la Varna se află în muzeul din acest oraş. Vezi şi Barnea 1989, p. 15.
1236
Balabanov 1992, p. 155, pl. 5/1.
240
şi Preslav1237. În zona danubiană a Serbiei apar la Belgrad, Braničevo,

Kostol (Pontes)1238 şi la Ohrida1239 unde sunt folosite pentru acustica
bisericii Sf. Sofia, ca şi în unele situri de pe litoralul Mării Adriatice,
cum ar fi Mljet şi Nin1240. În zona din nordul Mării Negre sunt de
asemenea bine cunoscute, fiind descoperite în nivelurile timpurii de la
Chersones1241, Kertch1242, Sarkel1243, Tmutarakan1244, Taman1245, ca şi pe
epavele eşuate în golful Sudak1246.
F.5.1.2. Tipul 2
Amforele din tipul 2, cunoscute şi sub denumirea de amfore
piriforme cu guler, sunt ceva mai mari decât cele incluse în tipul 1 şi
puţin mai târzii, în ceea ce priveşte datarea. Au corpul ovoidal, alungit,
cu diametrul maxim în zona umerilor şi fundul rotunjit. Majoritatea au
înălţimea cuprinsă între 0,50-0,90 m, diametrul maxim de 0,30-0,35 m
şi capacitatea de 7-10 litri. Pentru acest tip se pot deosebi cel puţin două
subtipuri, în funcţie de forma gurii şi poziţionarea toartelor 1247. Cele
două variante, foarte apropiate ca formă, sunt cu siguranţă contem-
porane, fiind produse, probabil, în centre diferite.
Categoria cea mai veche include un număr relativ redus de amfore,
la care se remarcă o calitate superioară a pastei, ce pot fi datate în prima
jumătate a secolului al XI-lea. Aceasta a circulat o perioadă scurtă de
timp, până pe la mijlocul acestui secol sau până la sfârşitul secolului al
XI-lea ori începutul celui următor1248. Exemplare întregi din astfel de
1237
Donceva-Petkova 1969, p . 18, fig. 7; Donceva-Petkova 1977, p . 98-100, fig. 30,
cat. nr. 355, 358, 359; Ovčarov 1985, p. 151, fig. 36, 39.
1238
Bjelajac 1989, p. 111-113, fig. 2.
1239
Brusić 1976, p. 39, pl.7/6.
1240
Brusić 1976, grupul II, p. 39-40, pl. 1/2, 1/2, 4/1, 6/3.
1241
Iakobson 1979, p. 72, fig. 43/7; Sazanov, Romantchouk, Sedikova 1995, p. 66-68;
Sazanov 1997, p. 97, fig. 4, 45, datate în prima jumătate a sec. X.
1242
Iakobson 1979, p. 72, fig. 43/6.
1243
Iakobson 1979, p. 72, fig. 43/5.
1244
Iakobson 1979, p. 71-75, fig. 43/5, 6 şi 44/8, 14; Pletneva 1963, p. 47-52, fig. 31-32;
Barnea 1971, p. 265.
1245
Chkhaidze 2008, p. 98-117; Chkhaidze 2008, p. 150, 154-158.
1246
Zelenko 2001, p. 83, fig. 2, 90, fig. 10.
1247
Fragmentele descoperite în cadrul săpăturilor de la Isaccea–Noviodunum ne
sugerează o diferenţiere în funcţie de buza amforei.
1248
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 151, nota 33.
241
amfore sunt documentate până acum la Capidava 1249, Mangalia1250 şi la

Tulcea–Aegyssus, unde au fost descoperite nouă exemplare întregibile şi
fragmente de la alte şapte vase 1251. Fragmente au fost înregistrate la
Garvăn–Dinogetia1252, Păcuiul lui Soare1253, Nufăru1254 şi Isaccea–
Noviodunum1255.
La Mangalia s-au descoperit două amfore de tipul 2, una din pastă
galbenă-roşiatică, bine arsă, cu gura largă în formă de pâlnie, mărginită
de o buză răsfrântă în afară, ca un guler; cele două torţi mari şi plate în
secţiune sunt prinse cu capătul superior puţin mai sus de mijlocul
gâtului înalt al amforei; ele se înalţă oblic, lipindu-se de buza răsfrântă,
pe care o depăşesc în înălţime, iar după o îndoitură în loc, cad vertical pe
umăr, de care sunt lipite puternic; corpul propriu-zis e ovoidal; partea
inferioară a vasului cu fundul rotunjit a fost lucrată separat şi lipită la
capătul de jos al corpului. Dimensiuni: 0,50 m înălţime, 0,85 m
diametrul maxim al corpului, 0,12 m diametrul gurii, 0,25 m lăţimea
gulerului răsfrânt, 0,20 m înălţimea torţilor şi 0,53-0,55 m lăţimea lor,
capacitatea vasului 7-8 l. Pe umăr prezintă câteva caneluri orizontale,
executate cu un pieptene cu dinţii laţi şi rotunjiţi, sunt acoperite parţial
de capetele inferioare ale torţilor, în punctele de alipire a acestora; alte
câteva caneluri, asemănătoare cu cele de mai sus, se află spre fundul
vasului; în centru, fundul este adâncit în pasta crudă, prezentând un
cerculeţ ca un inel, cu diametrul de 0,015 m, servind probabil la fixarea
părţii inferioare a vasului pe roata olarului1256. A doua amforă este
lucrată din pastă roz-gălbuie, bine arsă, asemănătoare ca formă, mărime,
decor şi tehnică de lucru cu precedenta, dar diferă prin gura mai mică şi
fără buză răsfrântă, corpul mai subţire, mai zvelt, iar în punctele de lipire,
capetele inferioare ale torţilor, plate în secţiune, acoperă în întregime
canelurile de pe umărul vasului. Dimensiuni: 0,49 m înălţime; 0,25 m
1249
Florescu, Florescu 1959, p. 626, pl. 5/7.
1250
Barnea 1959a, p. 905-906, fig. 2/2, 3/1.
1251
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 144, 146, 148, 544, pl. 3/6, 546, pl. 5/1,
550, pl. 9/4; unele exemplare au şi semne incizate. vezi pl. 14/1-7, 15/4-5, 22.
1252
Barnea 1967, p. 257-259, 267, fig. 159/1, 2, 161/1, 160-162.
1253
1254
Damian et alii 2007, p. 118, fig. 24.
1255
Stănică 2012, p. 77, fig. 6.
1256
Barnea 1959a, p. 905-906, fig. 3/1.
242
diametrul maxim al corpului; 0,20 m înălţimea torţilor şi 0,55-0,56 m

lăţimea acestora; capacitatea 7-8 l1257.
Exemplarele descoperite la Tulcea au corpul uşor alungit, terminat
cu un fund globular, înălţimea cuprinsă între 0,42 şi 0,50 m, diametrul
maxim de 0,26 cm; torţile late de 0,05-0,06 m şi groase de 0,02-0,04 m,
sunt lucrate dintr-o pastă de bună calitate, de culoare galben-portocalie,
ce capătă uneori o tentă roşiatică, peste care s-a aplicat un strat subţire de
angobă alb-gălbuie la exterior; buza este răsfrântă ca un guler între două
toarte late, fundul rotunjit are în centru un mic cerculeţ incizat; prezintă
decor compus din caneluri dispuse pe umeri şi fund1258.
Aceste amfore se caracterizează printr-o calitate superioară a pastei,
argilă curată, tehnică bună de lucru şi ardere completă în urma căreia
vasul a căpătat o culoare uniformă roşiatică sau portocalie. Gura, în
formă de pâlnie, este mărginită de o buză răsfrântă în felul unui guler1259.
Două torţi, late de 0,05-0,06 m, puternice, plate în secţiune, sunt prinse
cu capătul superior de gâtul bine proporţionat, înălţându-se oblic pe lângă
buza pe care o depăşesc cu câţiva centimetri în înălţime iar, după o
îndoitură în loc, cad vertical pe umăr, de care se prind cu capătul inferior.
Corpul este piriform sau ovoidal, neted în cea mai mare parte, exceptând
zona umărului, sau, la unele exemplare şi câte o porţiune mai jos de
mijloc, care sunt ornamentate cu câte o bandă de caneluri orizontale.
Fundul este rotunjit, purtând de obicei în centru un mic cerculeţ adâncit
în pasta crudă, ca un umbo, rezultat al fixării părţii inferioare a vasului pe
roata olarului1260. Pe gâtul unei amfore de la Garvăn–Dinogetia, din care
s-a păstrat numai partea superioară, este incizat în pasta arsă un semn
cruciform. Alte amfore aveau pe torţi, pe umăr sau pe gât, incizii ori
crestături reprezentând semne de proprietate sau capacitatea vasului. Un
singur fragment din umărul unei amfore descoperite la Garvăn–Dinogetia
poartă pictată cu vopsea roşiatică o mică monogramă bizantină, probabil
1257
Barnea 1959a, p. 905, 907, fig. 2/2.
1258
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 144, 148, pl. 3/6, 9/4.
1259
Mici diferenţe se pot observa şi în modul în care este realizată buza. Acestă
observaţie este valabilă şi pentru exemplarele descoperite în Crimeea. Pentru detalii
vezi: Sazanov 1998, p. 50–51.
1260
Barnea 1971, p. 265–266, fig.88/4; Barnea 1989, p. 133–134, fig. 3.
243
o marcă de atelier indicând numele proprietarului – Α υ ρ ή λ ι ο ς 1261.

Dintre amforele piriforme cu guler descoperite la Tulcea o parte
conţin semne incizate1262, zgâriate după ardere pe gâtul, umărul sau
torţile amforei, încadrabile în mai multe grupe, după interpretările ce
se pot da, litere sau semne cu semnificaţii creştine, cum ar fi: semnul
crucii sau iniţiala numelui lui Christos – X1263, litere sau grupuri de
litere1264. În acest ultim caz poate fi menţionat că litera K apare pe două
toarte de amforă; pe un fragment apare începutul numelui Constantin –
Κ ω , iar pe un altul koET, probabil tot de la acelaşi nume, care ar putea
indica numele oraşului. Apariţia literei K pe mai multe fragmente de
amfore încadrate în tipul 2 ne face să credem că aceste iniţiale ne
semnalează numele proprietarului şi nu pe cel al producătorului sau al
centrului de origine. Spre această concluzie conduce şi faptul că în
majoritatea cazurilor literele sunt incizate după ardere şi nu înainte, cum
ar fi fost normal să procedeze producătorul. Ca semne ale centrului sau
producătorului pot fi interpretate ştampilele care apar în număr mare pe
amforele sferoidale şi care sunt imprimate în pasta crudă. La aceasta
putem adăuga şi faptul, frecvent constatat, că literele sunt incizate destul
de neglijent, fără nici o preocupare pentru dispunere sau mod de execuţie,
situaţie ce nu poate fi compatibilă cu felul în care este imprimat un semn
care să indice un centru de producţie1265; în cazul desenelor sau figurilor
geometrice, unele pot fi interpretate ca semne ale proprietarului1266.
Printre descoperirile de la Isaccea–Noviodunum remarcăm două
fragmente de torţi, late de 0,12 m. Pasta din care sunt lucrate aceste torţi
este una de foarte bună calitate, curată, de culoarea portocalie 1267.
Amfore din tipul 2 s-au mai descoperit în cercetările de la Isaccea–
Noviodunum1268, Nufăru1269, Enisala1270, Capidava1271, Păcuiul lui
1261
Barnea 1971, p. 266, fig. 87/6; Barnea 1989, p. 133-134.
1262
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 148, 555, pl. 14/1-7, 556, pl. 15/4-5, 563,
pl. 22/1-5.
1263
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p . 151, pl. 5/1, 13/3, 15/4, 22/1; Barnea
1967, p . 261, fig. 160/7, 161/1, 14; Popescu 1973, p. 193, 269, cat. 183, 255.
1264
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 51, pl. 15/5, 14/3.
1265
Dinogetia I, p. 261, fig. 161/13, 162/24; Popescu 1973, p. 269-270, cat. 256-257
1266
Vasiliu-Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 151-152.
1267
Materiale inedite.
1268
Barnea 1984, p. 103, pl. 16.
244
Soare1272 şi Oltina1273.
Ca şi în cazul tipului 1, şi această variantă de amfore apare la
Constantinopol – probabil principalul centru de producţie –, în centrele
situate pe litoralul Mării Marmara, în bazinul Mării Negre, în aşezări din
Crimeea, Bulgaria, zona danubiană a Serbiei, Grecia, Cipru, Israel, dar şi
în unele situri din Italia1274.
F.5.1.3. Tipul 3
Amforele de tipul 3, cunoscute în literatura de specialitate şi sub
denumirea de amfore piriforme cu toartele supraînălţate1275, au o înfăţişare
mai zveltă şi sunt lucrate dintr-o pastă de calitate inferioară, dacă facem o
comparaţie cu amforele de tipul 1, chiar şi cu unele exemplare din tipul 2.
Tipul 3 prezintă torţile ovale în secţiune, masive, mult înălţate peste
nivelul gurii, care este mai mică şi parcă ascunsă între acestea 1276.
În ultimul nivel de locuire (reprezentat de locuinţele de tip bordei)
din aşezarea şi cetatea de la Garvăn–Dinogetia, acest tip de amfore este
aproape nelipsit din fiecare locuinţă, în unele dintre acestea numărul lor
ajungând până la 7-8 şi chiar 11 exemplare1277. Pe ansamblul nivelului
menţionat au fost înregistrate peste 80 de exemplare, dintre care numai câteva
întregi, restul întregibile. Un număr mare de fragmente din amforele de
tipul 3 a apărut şi în nivelul locuinţelor de suprafaţă din incinta fortificată
a aceleiaşi aşezări, datat cu monede din timpul împăraţilor Alexios I şi
Ioan II Comnenul (1081-1143)1278.
Exemplare întregi sau fragmente izolate s-au descoperit şi în alte
aşezări medio-bizantine de pe teritoriul Paristrionului, situate îndeosebi
1269
Barnea 1959a, p. 906-907, fig. 3/2; Baraschi-Moghior 1979, p. 189, 191; Baraschi-
Moghior 1981–1982, p. 80, fig. 8/7, 9, 11; Diaconu 1978, p. 127, nota 6; Damian et
alii 2007, fig. 25.
1270
Mănucu-Adameşteanu 1991c, p. 393, nota 6; Vasiliu, 1996, p. 173.
1271
Florescu, Diaconescu 1958, p. 209; Florescu 1959, p. 626, pl. 5/8; Florescu 1965,
fig. 39/b.
1272
Diaconu 1959, p. 659, fig. 6/1, 3; Diaconu 1961a, p. 604, fig. 5/1-2; Diaconu 1961b,
p. 497, fig. 9/1-14.
1273
Talmaţchi, Aparaschivei 2008, p. 288, 295, pl. 4/1; 299, pl. 8.
1274
Günsenin 1989, p. 272-273.
1275
Dinogetia I, p. 259-264, fig. 159/4; Barnea 1971, p. 266-267, fig. 88/2; Barnea
1989, p. 134-135, fig. 4.
1276
Barnea 1971, fig. 88/2.
1277
Barnea 1989, p. 134.
1278
245
pe ţărmul mării şi de-a lungul Dunării, la Mangalia1279, Niculiţel1280,

Turcoaia–Troesmis1281, Nufăru1282 şi Isaccea–Noviodunum1283.
Amforele de tipul 3 descoperite la Garvăn–Dinogetia sunt înalte, de
0,60-0,70 m, au un diametru de 0,30-0,35 m, iar capacitatea lor este de
circa 10 l. Torţile, ovale în secţiune, sunt masive, îngreunând aspectul
vasului. Ele depăşesc buza vasului cu 7-8 cm, pentru a cădea apoi brusc
pe umeri. Suprafaţa exterioară este angobată şi împodobită cu caneluri
orizontale mărunte şi dese pe cea mai mare parte a corpului. Rămân
nedecorate doar torţile, gâtul şi fundul. Exemplarele din acest tip nu
poartă ştampile, dar foarte adesea prezintă pe gât, torţi sau umeri semne
incizate, litere ori monograme1284 şi, în mod excepţional, reprezentarea
schematică a unei figuri umane în interiorul unei încăperi (cort, bordei
sau colibă?)1285. Sunt confecţionate dintr-o argilă bej-gălbuie, suprafaţa
exterioară este angobată şi decorată cu caneluri orizontale mărunte şi
dese pe cea mai mare parte a sa, de la umăr până la mijlocul pansei1286.
Gâtul înalt, de 0,15-0,17 m, mai gros la bază şi mai subţire în partea
superioară, se termină printr-o gură cu buza mică şi răsfrântă în loc;
torţile, înalte de 0,25 m şi ovale în secţiune, sunt masive, prinse cu
capătul superior de gât, imediat sub gură, îngropând între ele buza
vasului; se înalţă cu 0,07-0,08 m mai sus decât aceasta, iar după aceea
cad brusc pe umeri.
Un semn mai des întâlnit este crucea simplă1287; rareori apare crux
gammata compusă1288 şi într-un singur caz crucea monogramatică1289. Pe
unele fragmente au putut fi citite numele unor persoane (Constantin –
Κ ο σ [τ α ν τ ι ν ο ς ], Gheorghe – Γ ε ώ ρ γ ι ο ς , Mihail – Μ ι χ α ή λ )1290 scrise
1279
Barnea 1959a, p. 905, 907, fig. 2/2.
1280
1281
Mănucu-Adameşteanu 1977–1978, p. 242.
1282
Barnea 1959a, p. 906-907, fig. 3/2, 0,44 m înălţime; Damian et alii 2007, p. 118, fig. 25.
1283
Barnea 1984, p. 103, pl. 16; Stănică 2012, p. 77, fig. 6.
1284
Dinogetia I, p. 261; Barnea 1971, p. 267, fig. 87/3; Barnea 1989, p. 134-135.
1285
1286
Barnea 1971, p. 266-267, fig. 88/2; Barnea 1989, p. 134-135, fig. 4.
1287
1288
Dinogetia I, p. 261, fig. 162/5; Isaccea–Noviodunum, material inedit.
1289
1290
Dinogetia I, p. 261, fig. 161/13, fig. 162/11, 24.
246
prescurtat în limba greacă1291. Pe alte exemplare sunt incizate litere

chirilice1292 sau caractere runice1293, la fel cu cele de pe amforele
sferoidale.
Amfore din tipul 3 asemănătoare cu cele identificate în Dobrogea de
Nord au fost descoperite în zona Mării Egee, a Mării Negre şi a Asiei
Mici, zone care gravitau în jurul Constantinopolului. Piese de dimensiuni
mai mici şi cu corpul ovoidal s-au descoperit la Constantinopol, unde au
fost utilizate ca material de construcţie 1294, ca şi la Saraçhane1295.
Asemenea amfore fac parte din depozitele rotondei Sf. Gheorghe de la
Thessalonic şi ale muzeului din Kavala – exemplar recuperat din
mare1296. Acelaşi tip de amfore a fost recuperat din portul beotian de la
Anthedon1297, din Agora Athenei şi de la Paphos, în Cipru 1298. Un
exemplar din acelaşi tip a fost recuperat din Marea Neagră, de lângă
Odessa1299. Exemplare identice cu cele dobrogene s-au găsit pe ţărmul de
nord-vest al Mării Negre. Două exemplare au fost recuperate din mare de
lângă Sozopol1300. Pe ţărmul de nord au fost descoperite la Chersones1301,
Kertch1302, Vladimir Volynsk1303, Tmutarakan1304 şi mai departe în
interior la Sarkel-Belaja Veja1305, Kiev1306. Un exemplar, folosit pentru
rezonanţă în biserică, a fost descoperit la edificiul de la Vladimir Volynsk,
zidit în vremea lui Mstislav Iziaslavici. În acest caz este vorba de o
amforă datată 11601307. De asemenea, amfore de acest tip apar şi în alte
1291
Barnea 1971, p. 267, fig. 87/7-8; Barnea 1989, p. 135. Vezi şi prezenţa
literelor greceşti izolate la Dinogetia–Garvăn (Dinogetia I, fig. 160/17).
1292
1293
Dinogetia I, p. 261, fig. 160/6, 10, 11; 162/6, 23.
1294
Demangel-Mamboury 1939, fig. 198/2.
1295
Hayes 1992, p. 74, fig. 26/10–11, pl. 13 b–c.
1296
Barnea 1989, p. 135.
1297
Schlager, Blackman, Schaffer 1968, p. 88, fig. 90.
1298
Megaw 1972, p. 334, fig. 27.
1299
Iakobson 1979, p. 110, pl. 68/6.
1300
Čangova 1959, p. 256-257, fig. 11, datare sec. XI–XII.
1301
Iakobson 1979, p. 110, pl.68/5; Sazanov 1997, p. 98, fig. 4, 53.
1302
Iakobson 1979, p. 110, pl. 68/7.
1303
Iakobson 1979, p. 110, pl. 68/8.
1304
Pletneva 1963, p. 49, fig. 30, 51, fig.31, 53, fig. 32.
1305
Pletneva 1959, fig. 31, 5.
1306
Karger 1958, p. 425, fig.105.
1307
Iakobson 1951, p. 342, fig. 10/35; Iakobson 1979, p. 106, fig. 62.
247
centre din sudul Rusiei datate în secolele XII-XIII1308.

În ceea ce priveşte originea, această categorie de amfore, după pastă,
tehnica execuţiei şi lipsa ştampilei, apare ca produs al unor ateliere diferite
de cele ale categoriei amforelor precedente, de probabilă provenienţă
contantinopolitană, ce le-a servit drept prototip. Majoritatea sunt
produsul unui singur atelier existent (probabil) în vreun centru din
bazinul Mării Negre, poate chiar pe teritoriul Dobrogei, unde, după câte
cunoaştem, s-au descoperit cele mai multe exemplare. Unele amfore de
acelaşi tip, de calitate inferioară atât ca pastă, cât şi ca execuţie tehnică,
descoperite la Niculiţel, par să reprezinte o fază mai târzie (aparţinând
celei de-a doua jumătăţi a secolului al XII-lea) şi o producţie locală a
aceleiaşi categorii ceramice 1309.
F.5.1.4. Tipul 4
La Isaccea–Noviodunum, în nivelurile datate în secolele XIII-XIV,
atât în cetate, cât şi în aşezarea civilă, la Nufăru, Enisala–Palancă şi
Isaccea au fost descoperite fragmente şi torţi de la un tip de amfore
relativ puţin cunoscut în aşezările dintre Dunăre şi mare. Materialul
amforic descoperit la Isaccea–Noviodunum şi în celelalte situri menţionate,
cel care ne indică o altă categorie de amfore, de dimensiuni mari, a putut
fi identificat în descoperiri similare care se încadrează în tipul 4 din
tipologia amforelor bizantine stabilită de Nergis Günsenin1310.
Tipul 4 este foarte răspândit în aşezările ruseşti din nordul Mării
Negre1311, pe Don şi pe Nipru1312, în Moldova dintre Prut şi Nistru1313,
fiind documentat şi în Bulgaria, la Nessebăr1314 şi Silistra1315. Pentru zona
din nordul Mării Negre, probabil după anul 1204 anumite centre devin
producătoare de amfore, iniţial după model bizantin, ajungându-se apoi
1308
Iakobson 1979, p. 110.
1309
1310
Günsenin 1990, p. 31-34.
1311
În nordul Mării Negre au apărut în săpăturile de la Tavriki, Partenita, Alushta,
Sudak, Eski- Kermen, Chersones şi Azov. Volkov 1989, p . 85-98, Iacobson
1979, p. 113; Iacobson 1950, p. 103-104, fig. 53 a-b, 54, 55; Antonova et alii 1971,
p. 94, fig. 25, 26.
1312
Iacobson 1950, p. 104.
1313
Astfel de amfore apar în număr mare la Cetatea Albă şi Orhei. Kravcenco 1986, p. 56-57.
1314
Piesele sunt expuse la Muzeul de Arheologie din Nessebar.
1315
Todorova 2011, p. 137.
248
la produse locale1316. Prezenţa în număr mare a amforelor din tipul 4

în regiunea din nordul Mării Negre, la Chersones şi Azov, sugerează
o producţie locală1317. Acestea sunt cunoscute şi la Partenit, Alushta şi
Sudak, unde provin din săpăturile arheologice1318.
Cercetările arheologice subacvatice din apropierea coastelor de nord-
vest ale Insulei Marmara, la Çamalti Burnu, au condus la identificarea
epavei unui vas comercial bizantin care transporta amfore din tipul 4,
descoperire ce permite extinderea ariei de difuziune a acestui tip1319.
După căderea Constantinopolului, în anul 1204, în zona de nord a
Mării Negre continuau să sosească în masă „amforele de Trapezunt”,
până la marea invazie a mongolilor din anul 12411320. Cu certitudine şi
după această dată amforele din tipul 4 sunt utilizate în transportul de
produse, până la introducerea butoaielor din lemn de către comercianţii
italieni. În literatura de specialitate se consideră că acest tip de amfore
provin din centrele de producţie de la Trapezunt şi din împrejurimile
sale1321. Totodată, anumite aşezări din nordul Anatoliei şi zona de litoral
(printre care Trapezunt), zonă frecventată de comerciaţii italieni, cei care
în secolul al XIII-lea devin deţinătorii monopolului în schimburile
economice din bazinul pontic, pot fi posibile centre de producere a
amforelor de acest tip.
Un alt punct de vedere indică în acest sens Ganos, unde s-a
descoperit un mare număr de vase similare 1322. Cercetătorii ruşi leagă
prezenţa acestor amfore de înflorirea Imperiului de Trapezunt, care ar fi
avut în Peninsula Taman o colonie, astfel explicându-se depozitele de
1316
Noul context politic datorat celei de-a patra cruciade, care a dus la o fărâmiţare a
Imperiului Bizantin, a avut influenţe negative şi asupra schimburilor comerciale.
După anul 1204 are loc o schimbare a rutelor preferate până atunci de comercianţii
vremii, dar, în acelaşi timp, şi centrele producătoare de bunuri au căutat soluţii
alternative la rutele clasice. Unele rute terestre sunt abandonate, preferinţele
negustorilor îndreptându-se spre calea maritimă (Marea Neagră) ce devenise baza
unui sistem politico-economic în traficul comercial euro-asiatic în sec. XIII-XIV.
1317
Zelenko 2000, p. 9; Zelenko, Morozova 2006, p. 135. Dimensiunile diferite, forma,
calitatea pastei, modul în care au fost lucrate unele vase nu exclud existenţa unor
ateliere locale.
1318
Zelenco 2000, p. 9.
1319
http://www.nautarch.org/cms/camalti-burnu-i-wreck-excavation, disponibil în data
de 23.08.2013.
1320
Volkov 2005, p. 3.
1321
Volkov 1989, p. 91; Zelenco 2000, p. 11.
1322
Zelenko 2000, p. 9.
249
amfore situate de-a lungul litoralului1323.

Amforele erau utilizate pe scară largă ca recipiente pentru transportul
de produse lichide şi solide1324, dar acest tip poate fi legat de comerţul cu
vin, practicat pe scara largă de Trapezunt şi utilizat în expedierea de mari
cantităţi din „lichidul lui Bachus” în marile centre din Marea Neagră.
Aceste recipiente prezintă dimensiuni ceva mai mari comparativ cu cele
trei tipuri cunoscute. Corpul este rotunjit, cu diametrul maxim situat sub
torţi; gâtul este scurt, cilindric, continuat cu o buză simplă, rotunjită, cu
marginea un uşor evazată. Deasupra buzei, pornind chiar din aceasta, fără
să existe o delimitare, se înalţă cele două torţi, ovale sau plate în secţiune,
ce depăşesc gura vasului şi cad oblic în zona umărului, unindu-se cu
corpul în zona diametrului maximal. Suprafaţa amforelor era decorată cu
caneluri dispuse mai ales pe umeri şi în zona inferioară 1325. Din punct de
vedere cronologic, datarea propusă pentru amforele tipului 4 este cuprinsă
între secolele XII-XIV1326.
Până în prezent, în zona de nord a Dobrogei se cunosc trei exemplare
– unul întregit şi două fragmentare – descoperite în aşezarea de la
Isaccea–Noviodunum. Primul dintre acestea are orificiul gurii larg de
6 cm şi diametrul maxim de 40-45 cm. Toartele, late de 5 cm, sunt ovale
în secţiune. Pasta este roşie-cărămizie, cu angobă alburie la exterior, iar
suprafaţa este decorată cu caneluri. Aspectul amforei de la Isaccea–
Noviodunum corespunde descrierii făcute mai sus, ceea ce conduce la o
datare în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi prima jumătate a
secolului al XIV-lea1327. Al doilea exemplar este tot fragmentar, din care
se păstrează partea superioară şi o toartă, dar lipseşte zona de îmbinare
dintre gură şi toartă. Amfora are o înălţime păstrată de 31 cm, toarta
ovală în secţiune, lată de 4,8 cm; pasta are culoare roşie şi este de bună
1323
Zelenko 2000, p. 7.
1324
Cu aceste amfore se puteau transporta până la 30 ℓ de produs. Pentru amforele
romboidale există mai multe variante, care aveau diverse capacităţi. Cele mai mici
amfore aveau capacitatea de 3 ℓ . Volkov 1989, p. 92.
1325
Sunt sesizate două tipuri – unul cu diametrul mai mic, în care se regăsesc exemplare
mai înalte, şi cel de-al doilea, în care sunt incluse amforele romboidale, ceva mai
bombate. http://www.nautarch.org/cms/, disponibil în data de 7.08.2012.
1326
Volkov le datează în secolul al XIII-lea. Volkov 2005, p 3.
1327
Stănică 2011, p. 341-346.
250
calitate; suprafaţa este decorată cu caneluri şi nu prezintă angobă 1328. Tot

din săpăturile de la Isaccea–Noviodunum provin două torţi de amfore
romboidale, cu următoarele dimensiuni: prima toartă este ovală în
secţiune, lată de 4,9 cm, confecţionată dintr-o pastă roşie-cărămizie,
angobă; a doua toartă, lată de 4,8 cm, ovală în secţiune, pastă roşie, fără
angobă.
Variante ale acestui tip, de dimensiuni ceva mai mici, unele cu
fundul plat, au fost descoperite în campania din anul 2003 în aşezarea
civilă, în complexe din secolul al XIII-lea1329. Torţi de la această variantă
au apărut şi în urma cercetărilor din cetate, în punctele Suprafaţa A şi
Turnul de Colţ. Acestă variantă a amforelor romboidale este prezentă în
siturile de la Enisala–Palancă1330, Nufăru1331 şi Isaccea1332. O variantă a
acestui tip de amfore, dar de dimensiuni mici, a fost utilizată la ascunderea
tezaurului de la Uzum-Baiîr1333; astfel de exemplare sunt prezente în
număr mare în aşezările din Crimeea şi în cele dintre Prut şi Nistru.
Asocierea unor fragmente de amfore cu moneda Hoardei de Aur
reprezintă un argument în plus pentru datarea amforelor de la Isaccea–
Noviodunum în secolele XIII-XIV. Prezenţa lor la Isaccea–Noviodunum
şi Nufăru la începutul secolului al XIII-lea poate fi pusă în legătură cu
reorientarea (poate de moment) către nord a relaţiilor comerciale întreţinute
de aceste aşezări, dar şi cu o integrare a zonei de la gurile Dunării în
vastul comerţ intercontinental din secolele XIII-XIV1334. Este posibil ca
aceste amfore să fie aduse în zonă de corăbierii italieni, direct interesaţi
de comerţul din regiune. Se cunoaşte faptul că la începutul secolului al
XIII-lea comerţul maritim din estul Mediteranei se afla aproape în
întregime sub controlul negustorilor italieni. După anul 1261 negustorii
italieni, care îşi extind rutele spre Marea Neagră şi Marea de Azov,
cuprind în aria de operare şi zona de la gurile Dunării. Din a doua
1328
A doua amforă are dimensiuni mai mici decât exemplarul precedent şi poate reprezenta
o variantă a acestui tip.
1329
Materiale inedite.
1330
Materiale inedite. Săpături 2010 şi 2013.
1331
1332
Materiale inedite.
1333
Materiale inedite, Muzeul de Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea.
1334
Se ştie azi că anumite centre din Crimeea au devenit producătoare de amfore, iniţial
după modelul bizantin, apoi ajungându-se la produse locale.
251
jumătate a secolului al XIII-lea, comerţul desfăşurat prin Marea Neagră

devine monopol al negustorilor din cele trei republici maritime – Veneţia,
Genova şi Pisa. În apropierea coastelor crimeene a fost descoperit izolat,
în situri submerse sau în ambarcaţiuni eşuate, un număr mare de amfore
de tipul IV1335. Navele italiene erau, practic, singurul mijloc de transport
pentru mărfuri şi pasageri pe distanţe lungi.
Prezenţa la gurile Dunării a amforelor de mari dimensiuni ilustrează
traseul şi circulaţia unor mărfuri între centrele de la Marea Neagră în
secolele XIII-XIV. Astfel, centrul de la Noviodunum a fost implicat
direct în comerţul ce se desfăşura în regiune, beneficiind de aşezarea în
punctul de întâlnire dintre Europa şi lumea orientală, într-o zonă unde
ajungeau marile drumuri ale comerţului continental şi maritim. Cercetările
arheologice preventive desfăşurate în anii 2011 şi 2012 pe teritoriul actual
al oraşului Isaccea au documentat prezenţa tipului 4 de amfore1336. Spre
deosebire de Noviodunum, la Isaccea–Oraş numărul fragmentelor şi
torţilor este cu mult mai mare.
F.5.1.5. Tipul 5
În colecţia Muzeului de Istorie şi Arheologie din cadrul I.C.E.M.
Tulcea există o serie de amfore pe care le considerăm variante ale acestui
tip. În momentul descoperirii tezaurului de la Uzum Baiîr au fost găsite şi
două amfore de dimensiuni mici, care au fost utilizate pentru ascunderea
monedelor1337.
Cercetările din anul 2003 de la Isaccea–Noviodunum au documentat
într-un complex datat în secolul al XIII-lea1338, trei vase asemănătoare cu
cele de la Uzum Baiîr. De asemenea, investigaţiile arheologice efectuate
de colectivul şantierului Nufăru în mai multe puncte din cetate, cu
precădere în campania 2006, atestă prezenţa acestui tip amforic şi în
acest sit1339.
1335
Zelenko 2000, p. 1.
1336
În complexe menajere sau de locuit identificate pe străzile Crinului, I.L. Caragiale,
Păcii, 24 Ianuarie, C-tin D. Gherea au apărut fragmente de amfore şi torţi. Observaţiile
stratigrafice ne obligă să datăm aceste materiale în ultimele două decenii ale secolului
al XIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIV-lea.
1337
Iliescu, Simion 1964, p. 219-221.
1338
Fragmente şi torţi de la amforele tip 5 au fost descoperite şi în sectorul incintei de
sud-est, în Area 1, unde au efectuat săpături colectivul proiectului NAP.
1339
Informaţie Oana Damian.
252
Vasele de acest tip au corpul ovoidal, cu fundul plat sau rotunjit,

gâtul scurt, cilindric şi torţile pornind chiar de sub buză. Recipientele au
fost confecţionate dintr-o pastă de bună calitate, cu culori variind de la
roz-roşcat la portocaliu, peste care s-a aplicat un strat subţire de angobă
alb-gălbuie. În cazul a două vase, pasta este de bună calitate, bine
frâmântată, iar în cazul altor exemplare, pasta nu pare bine aleasă, conţine
pietricele, mică şi micropundişuri.
Cu siguranţă amforele din tipul 5 sunt derivate din tipul 3 şi 4 şi
puteau proveni dintr-un atelier din zona învecinată Dobrogei, probabil
centrele din nordul Mării Negre.
Amfore aparţinând tipului 5 au fost descoperite la Isaccea–
Noviodunum1340, Enisala–Palancă1341, Isaccea1342, Nufăru1343 şi pot fi
datate în secolul al XIII-lea, dar pe baza descoperirilor recente de la
Enisala–Palancă şi din oraşul Isaccea facem precizarea că unele
exemplare au circulat şi în secolul al XIV-lea.
F.5.1.6. Tipul 6
Reprezintă un tip ceramic ceva mai aparte, despre care putem spune
că derivă direct din amfore. Sunt vase de dimensiuni mari, ce depăşesc ca
dimensiune şi capacitate ulcioarele, deşi imită forma acestora, şi sunt mai
apropiate ca formă de amforele antice.
Au corpul ovoidal, alungit, cu fundul plat, gât scund şi diametrul
maxim în zona umerilor. Sunt lucrate dintr-o pastă de bună calitate,
foarte compactă şi arsă unitar, de culoare gălbuie-cărămizie. Torţile sunt
masive, ovale în secţiune sau rotunjite. Decorul constă în registre de benzi
incizate pe gât şi pe umeri sau benzi incizate în val, executate cu un pieptăne.
Tipul acesta de vase este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea
convenţională de „tip Coconi”1344 şi a fost datat în a doua jumătate a
secolului al XIV-lea. Pe baza unor descoperiri din Moldova şi Basarabia
această categorie a fost identificată cu ceramica de factură tătărască1345.
1340
Materiale inedite.
1341
Materiale inedite.
1342
Materialele provin din cercetările efectuate în 2012 în oraşul Isaccea. Fragmentele
de amfore şi torţi provin din complexe menajere sau de locuit descoperite pe străzile
Crinului, I. L. Caragiale, Păcii, 24 Ianuarie, C-tin D. Gherea.
1343
Materiale inedite.
1344
Constantinescu 1972, p. 117-118.
1345
Spinei 1982, p. 176, p. 196-197.
253
În nordul Dobrogei, tipul 6 este documentat prin descoperirile de la

Tulcea1346 şi Slava Rusă1347. În literatura de specialitate se menţionează şi
alte puncte de unde provin „vase întregi sau fragmente tipice culturii
materiale a Hoardei de Aur din secolele XIII-XIV”, în zona localităţilor
Jurilovca şi Babadag1348.
Pentru tipurile 5 şi 6 găsim analogii în zona de nord a Mării Negre,
în situri din Crimeea.
În teritoriile controlate de Hoarda de Aur, printre care şi zona de
nord a Dobrogei, unde existau emporiile genoveze, în secolele XIII-XIV
au circulat şi amforele din tipurile 5 şi 6, unele fabricate în centrele
crimeene, altele, probabil, în centrele din nordul Anatoliei. În acest caz
este dificil de făcut o atribuire şi o diferenţiere privind centrele de
producţie.
Analizele de pastă şi alte metode moderne de cercetare pot veni cu
noi precizări privind originea şi locul de producţie al acestor tipuri
ceramice, lucru care până de curând nu era decât presupus pe baza unor
particularităţi ale decorului, formei sau compoziţiei pastei.
*
Tipologia propusă pentru categoriile de amfore ce au fost descoperite
în aşezările din nordul Dobrogei în secolele X-XIV reprezintă un punct de
plecare în studierea realităţilor economice din regiune. În marea categorie
a ceramicii de import, amforele documentează şi indică difuziunea unor
produse din centrele aflate la mare distanţă de nordul Dobrogei,
sugerând producerea lor pe plan local.
F.5.1.7. Ulcioarele
Sunt vase dintr-o pastă de calitate superioară, din argilă curată şi
chiar din caolin, lucrate la roata rapidă de picior. Au corpul ovoidal,
sferoidal sau tronconic, fundul plat, prezintă una sau două toarte şi gură
trilobată. Înălţimea lor variază între 0,15-0,35 m şi capacitatea între
0,500-5 litri. În partea superioră a vasului, pe umăr şi chiar pe gât, prezintă
benzi de incizii fine în val, uneori alternând cu caneluri orizontale şi cu
1346
1347
Materialul menţionat de E. Oberländer-Târnoveanu se află în colecţia Muzeului de
Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea (Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 67-68,
nota 2).
1348
Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 68, nota 2.
254
şiruri de alveole, iar în zona inferioară a corpului, rar pe tot corpul, apar linii
oblice lustruite. Sunt datate în secolele XI-XII, dar cele cu linii lustruite pot
fi datate în secolele XII-XIII. Vase întregi şi fragmente s-au găsit la Garvăn–
Dinogetia1349, Isaccea–Noviodunum1350, Turcoia–Troesmis1351 şi Nufăru1352.
F.5.1.8. Vasele sferoconice
Sunt vase cu corpul globular, gât scurt, gura semisferică, cu fundul
ascuţit sau teşit. Decorul întâlnit pe unele vase este format din linii
orizontale sau verticale și cerculeţe.
Aceste recipiente erau lucrate în Asia Centrală şi Armenia,
vehiculate de negustori arabi, foarte răspândite în Orientul musulman şi
la bulgarii de pe Volga, utilizate pentru transportul mercurului, folosit în
orfeverie sau al produselor farmaceutice ori volatile1353.
Vase de acest tip s-au descoperit la Isaccea–Noviodunum1354, Isaccea
– Oraş1355, Garvăn–Dinogetia1356, Greci1357, Babadag1358 şi, sub forma
unui depozit, la Nufăru1359.
Vasele descoperite în depozitul de la Nufăru sunt confecţionate
dintr-o pastă bine aleasă, bine frământată, de culoare cenuşie cu reflexe
verzui, sau bej-cărămizie cu multă mică, cuarţ, calcar, şi sunt lucrate la
roată.
Cercetările din anii 2003-2012 de la Isaccea–Noviodunum, atât în
cetate cât şi în aşezarea civilă, au dus la descoperirea unor fragmente de
vase sferoconice. În vara anului 2006 au fost achiziţionate din localitatea
Isaccea mai multe obiecte, printre care şi un vas sferoconic găsit pe
teritoriul oraşului.
1349
Dinogetia I, p. 186, fig. 121-122.
1350
DID 3, p. 269; Materiale inedite, cercetări 2003. Vase întregi şi fragmente s-au
descoperit în aşezarea extra muros.
1351
DID 3, p. 269.
1352
Material inedit.
1353
Un studiu publicat de curând consideră aceste vase ca fiind grenade. Ghuchani, Adle
1992, p. 72-73.
1354
1355
1356
Barnea 1955, p. 177-178; Barnea 1961, fig. 35/8; Dinogetia I, p. 275-276; Barnea
1980, p. 284-285.
1357
1358
1359
255
Cercetările arheologice preventive din vara anului 2006 şi 2009 din

localitatea Nufăru, unde se montau conducte de apă şi sistemul de
canalizare, au dus la descoperirea (pe str. Bisericii şi pe str. Rapsodiei) a
patru fragmente de vase sferoconice. Ceea ce este interesant este faptul
că zonele unde au fost descoperite fragmentele încadrează proprietatea
unde a fost localizat depozitul de vase. Proprietarul ne-a mai adus un vas
întreg, descoperit pe terenul acestuia. În urma cu cinci ani, din localitate a
mai fost achiziţionat un vas sferoconic întreg.
Vasele descoperite la Nufăru au fost datate în secolele XI-XII, iar
cele de la Isaccea–Noviodunum, Babadag, Isaccea–Oraş1360, dar şi un
exemplar de la Nufăru, care prezintă decor realizat prin ştampilare, ar
putea fi datate mai târziu, în secolele XIII-XIV.
F.5.1.9. Ceramica gălbuie-roşiatică
Prezenţa tătarilor la gurile Dunării reprezintă un subiect care s-a
bucurat de atenţia istoricilor români, dar este departe de a fi clarificat la
nivelul importanţei sale1361. Un prim aspect este reprezentat de numărul
limitat de izvoare istorice care oferă date şi informaţii despre acest
subiect. Un al doilea aspect este reprezentat de cercetarea arheologică
care, cu excepţia unor descoperiri ce au fost reconsiderate şi atribuite
Hoardei de Aur, se află încă într-o fază incipientă. Astfel, cercetările
arheologice de la Tulcea1362, Tichileşti–Isaccea1363, Enisala1364, Nufăru1365,
descoperirile întâmplătoare de la Jurilovca, Slava Rusă şi Babadag1366 au
scos la iveală fragmente ceramice de culoare gălbuie, roşiatică sau cenuşie,
1360
Materiale inedite.
1361
Vezi pentru acest aspect: Brătianu 1935, p. 53-78; Brătianu 1999, p. 296-310; Spinei
1970, p. 595-618; Spinei 1975–1976, p. 34-37; Spinei 1982, p. 168-177; Spinei
1994, p. 253-255; Spinei 2006, p. 319-366; Papacostea 1993, p. 90-125; Ciocâltan
1998, p. 13-16; 129-259.
1362
1363
Simion 1998, p. 231-238.
1364
1365
Baraschi 1991, p. 145. Materiale inedite, cercetări 2009, informaţie Oana Damian.
1366
Oberländer-Târnoveanu 2003, p. 67-68, n. 2. În colecţia Muzeului de Arheologie şi
Istorie din cadrul ICEM Tulcea am idenficat materialele descoperite la Tulcea şi
Slava Rusă.
256
decorate cu rotiţa, tipice culturii materiale a Hoardei de Aur din secolele

XIII-XIV1367.
Circulaţia monetară de la gurile Dunării în secolele XIII-XIV
reprezintă cea mai elocventă mărturie privind prezenţa tătarilor în această
zonă. Fără îndoială, monedele reprezintă şi în momentul de faţă principala
sursă documentară pentru înţelegerea evenimentelor şi evoluţiei socio-
economice a zonei de la gurile Dunării în perioada dominaţiei tătare1368.
Descoperirea recentă la Tichileşti, în apropierea Isaccei, a unui
complex de locuire în care s-a găsit un număr mare de fragmente
ceramice, atestă o categorie rar întâlnită în spaţiul dintre Dunăre şi mare.
Ceramica este lucrată dintr-o pastă roşie-gălbuie, compactă, bine
frământată, arsă uniform în mediu oxidant. Formele identificate sunt de
oale şi cană. Oalele sunt de dimensiuni mici, globulare, au fundul plat,
gâtul arcuit, buza uşor evazată. Au înălţimea de 15-16 cm, iar diametrul
maxim este de 20 cm. Cănile sunt prevăzute cu toartă, plată în secţiune,
au fundul plat, prezintă gâtul puţin conic şi gura prevăzută cu cioc de
scurgere. Pentru ambele forme, decorul constă din linii în val asociate cu
împunsături.
Tipul acesta de vase din pastă roşie gălbuie erau lucrate în centrele
Hoardei de Aur dintre Prut şi Nistru.
Din oraşul Isaccea au fost achiziţionate un vas şi mai multe
fragmente de la două tipare. Vasul este realizat dintr-o pastă de bună
calitate, smălţuit la exterior, are o formă oarecum discoidală, fund
semisferic, spart în zona centrală, lipseşte gâtul şi toarta. Decorul este
vegetal, stilizat, reprezentat de arcuri de cerc (care realizau frunzele
florii) ce încadrează mici steluţe (rozete). Tiparele prezintă acelaşi decor
ca pe vas, dar în negativ.
1367
Atribuirea corectă a originii acestei categorii ceramice aparţine lui V. Spinei. Spinei
1982, p. 196-197, p. 44-48. Unele materiale au mai fost publicate în: Spinei 2006,
p. 348-349, fig. 8-9; 686, fig. 2; Spinei 1994, p. 253-255, fig. 36, 38, 39, 47; Păcuiul
lui Soare II, p. 65-66, fig. 46, 1-7.
1368
Oberländer-Târnoveanu 2003, p.69-102; Oberländer-Târnoveanu 1993, p. 291-304;
Târnoveanu 1981, p. 89-109; Pentru reatribuirea atelierului de la Saqčy-Isaccea
vezi: Nicolae, Costin 2003, p. 175-187.
257
Atât tiparele cât şi vasul prezintă similitudini, în ceea ce priveşte

decorul, cu vasele sferoconice datate în secolele XIII-XIV descoperite pe
teritoriul judeţului Tulcea1369. Decorul constă într-o rozetă realizată, cu
siguran , tot cu ajutorul unor tipare.
Pentru analogii, în momentul de faţă cunoştem descoperirile similare
din Crimeea, unde au fost găsite o serie de tipare (publicate), vase
(nepublicate, dar menţionate şi descrise de către autori) 1370 la Orheiul
Vechi, Costeşti1371 şi Cetatea Albă1372.
În literatura de specialitate, mai ales în cea rusă, această categorie
ceramică este considerată ca fiind realizată prin ştampilare, fapt pentru
care este denumită generic ceramica ştampilată. Pe teritoriul Ţării noastre
există o serie de descoperiri care sunt considerate ca fiind realizate prin
„ştampilare”1373. Astfel, la Coconi1374, Baia1375 şi Curtea de Argeş1376
există câteva fragmente de vase realizate în tipare şi care sunt datate în
secolul al XIV-lea.
Prezenţa vaselor pregătite pentru smălţuire indică performanţele

meşterilor olari din atelierul de la Isaccea, care cunoşteau această tehnică.
În lipsa altor elemente care să ne ofere sugestii privind datarea ceramicii
descoperită la Isaccea, optăm pentru o datare în secolul al XIV-lea.
Ceramica roşiatică-gălbuie se producea în centrele tătarilor din nord-
estul Moldovei, după prototipurile existente în bazinul inferior al Volgăi
şi Crimeea sau în alte regiuni ale Hoardei de Aur. Datorită calităţilor sale,
care o făceau să fie superioară ceramicii locale, în secolul al XIV-lea aria
sa de utilizare se lărgeşte spre vest, până în bazinul Bârladului, care
marca limita vestică a posesiunilor aflate sub controlul mongolilor.
Descoperirea vasului şi a tiparelor confirmă o ipoteză de-a noastră,
că pe teritoriul oraşului a existat o aşezare contemporană cu cea din
1369
Mănucu-Adameşteanu 1984b, p. 364, 719, pl. 4/1-3, 723, pl. 8/4-7.
1370
Dzanov 1998, p. 84.
1371
Informaţii E. Nicolae şi A. Abâzova.
1372
Informaţii L. Bacumenco.
1373
Specia de vase nesmălţuite cu motive realizate prin ştampilare îşi are foarte probabil
locul de provenienţă în Asia Centrală, unde era larg răspândită. Spinei 2006, p. 722.
1374
Constantinescu 1972, p. 124-128, fig. 56, 57. Probabil că exemplarul de la Coconi
provine dintr-un atelier de la gurile Dunării.
1375
Neamţu, Neamţu, Cheptea 1984, p. 207, 210, fig. 88/6
1376
Constantinescu 1984, p. 124.
258
punctul Noviodunum, probabil Saqci. Materialele ne fac să presupunem

că a existat un atelier pentru produs ceramică în secolul al XIV-lea.
Analogiile cu descoperirile asemănătoare din aşezările crimeene Sogdaia
şi Chersones aduc o confirmare a faptului că în secolul al XIV-lea a
existat o numeroasă comunitate tătărască în zona gurilor Dunării. Cu
siguranţă această comunitate a avut proprii meşteri, care s-au ocupat de
confecţionarea ceramicii după reţetele şi metodele lor proprii şi
tradiţionale.
Existenţa unui atelier pentru producerea ceramicii şi prezenţa unor
olari specializaţi în atelierul de la Isaccea, indică existenţa unui puternic
centru economic şi politic, aflat sub controlul mongolilor1377.
După cum am văzut, ceramica descoperită în aşezările nord-
dobrogene prezintă forme şi motive ornamentale foarte variate. Apariţia
pe unele vase a unor semne în relief, dar şi numărul mare al acestora
presupune o importantă producţie meşteşugărească. Existenţa unei
producţii locale este confirmată de descoperirea atelierelor de producere
a ceramicii, de o serie de compuşi adăugaţi în pasta vaselor, de unele
elemente de decor, de unele forme ale vaselor etc. Prezenţa unor
populaţii nomade sau seminomade ajunse în zona de nord a Dobrogei,
care au pătruns în sânul comunităţilor locale, amestecându-se cu acestea,
a avut ca rezultat o sinteză etnică, fapt ce s-a reflectat şi în producţia de
ceramică. Între diferitele tipuri de vase şi motive decorative s-au produs
contaminări şi influenţe reciproce. În evoluţia meşteşugului prelucrării
ceramicii în aşezările din nordul Dobrogei în secolele X-XIV, pe lângă
formele de vase şi metodele tradiţionale au pătruns şi unele influenţe
eterogene.
Noi am încercat o prezentare a tipurilor ceramice atestate de
cercetarea arheologică, neintrând în discuţii legate de atribuirea etnică a
unui decor, formă sau pastă utilizată. Am subliniat doar, acolo unde este
cazul, că există indicii clare asupra apartenenţei unui tip ceramic unor
grupuri etnice.
În demersul nostru nu am putut folosi o serie de metode utilizate
pentru studiul ceramicii: chimice, microscopice, spectrale, termice sau
iradiere. Pe viitor este necesară o abordare din perspectiva noilor
1377
Stănică 2009, p. 411-420.
259
tehnologii, care pot veni cu informaţii suplimentare importante despre

modalităţile de preparare a pastei, de zonele/ regiunile de unde provine
lutul, iar pe baza tabelelor sinoptice cu compuşi chimici am putea sesiza
particularităţile ceramicii pentru fiecare sit, regiune sau circulaţia
anumitor vase.
G. Prelucrarea lemnului
Acest meşteşug a jucat un rol esenţial în viaţa locuitorilor din nordul
Dobrogei în secolele X-XIV şi chiar înainte şi după această perioadă.
Prelucrarea şi exploatarea lemnului, cu siguranţă aflat din belşug în
pădurile din vecinătatea aşezărilor nord-dobrogene, au fost activităţi care
au permis satisfacerea unor cerinţe fireşti ale epocii, cum ar fi: construirea
de locuinţe şi anexe gospodăreşti, obiecte de uz casnic sau piese de
mobilier etc. Numărul mare de resturi de lemn carbonizat descoperite în
săpăturile arheologice indică o mare întrebuinţare a lemnului la
construcţia de locuinţe. Această activitate meşteşugărească a ridicat o
serie de probleme, printre care şi un grad avansat de specializare.
Înclinăm să credem că reprezenta o ocupaţie casnică dar, în acelaşi timp,
putea fi şi o ocupaţie specializată practicată de meşteri. O altă problemă
este reprezentată de natura materialului; având în vedere faptul că lemnul
este un material cu grad mare de perisabilitate au fost descoperite puţine
artefacte din lemn.
Din fericire, prezenţa într-un număr mai mare de unelte de metal,
despre care presupunem că au fost folosite şi la tâmplărie, ne sugerează
practicarea pe scară largă a acestui meşteşug. Uneltele cel mai des
întâlnite în urma cercetării arheologice sunt: toporul, tesla, fierăstrăul,
dalta, sfredelul. O altă categorie de obiecte care atestă prezenţa acestui
meşteşug în spaţiul nord-dobrogean este reprezentată de cuie şi scoabe
folosite la îmbinarea unor bucăţi de lemn.
Toporul, o unealtă cu întrebuinţări universale - folosit ca armă, dar și
în scopuri casnice şi în tâmplărie, a fost identificat în aşezările de la
Garvăn–Dinogetia1378 în patru exemplare, la Nufăru1379 tot patru
1378
Dinogetia I, p. 81, fig. 42/10,11.
1379
Material inedit, informaţie Oana Damian
260
exemplare şi la Isaccea–Noviodunum trei exemplare1380. Topoarele de la

Garvăn–Dinogetia au fost datate în secolul al XI-lea1381, cele de la
Nufăru tot secolul al XI-lea, iar dintre exemplarele de la Isaccea–
Noviodunum două aparţin secolului al XI-lea şi unul intervalului cuprins
între secolele XII-XIII.
Tesla, o unealtă cu întrebuinţări limitate şi speciale, a fost întâlnită
într-un număr relativ mic. La Garvăn–Dinogetia1382 s-au găsit patru
exemplare şi un singur exemplar la Isaccea–Noviodunum1383. Toate
teslele au fost datate în secolul al XI-lea.
Fierăstrăul este întâlnit într-un singur exemplar la Garvăn–
Dinogetia, datând din secolul al XI-lea1384, la care se adaugă şi un
fragment de lamă descoperit la Isaccea–Noviodunum1385.
Dalta, un alt obiect cu utilizări limitate, a fost întâlnită în aşezarea de
la Garvăn– Dinogetia într-o varietate tipologică restrânsă, din care au fost
identificate două tipuri: dalta trapezoidală 1386 şi dalta masivă de fier1387.
Sfredelul a fost înregistrat la Isaccea– Noviodunum1388 şi la Garvăn–
Dinogetia1389, un exemplar pentru secolul al XI-lea şi unul pentru
secolele XII-XIII.
Numărul mare de cuie, piroane şi scoabe de fier ne înfăţişează
amploarea practicării acestui meşteşug 1390.
Din nefericire, obiectele de lemn s-au păstrat în număr mic, iar cea
mai mare parte carbonizate. Astfel, la Garvăn–Dinogetia au fost
1380
Material inedit. Săpături 1997 şi 2003 în aşezarea civilă.
1381
Dinogetia I, p. 81.
1382
Dinogetia I, p. 81, fig. 42/6–8.
1383
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 239, pl. 118.
1384
Dinogetia I, p. 83.
1385
Material inedit.
1386
Dinogetia I, p. 81.
1387
1388
Material inedit.
1389
Păcuiul lui Soare I, p. 168, fig. 68/1; Vîlceanu 1972, p. 411, fig. 2/3; Dinogetia I,
p. 82, fig. 42/9.
1390
Cuie din fier s-au descoperit şi în necropola de la Nufăru, lucru care indică utilizarea
sicrielor din lemn. De asemenea, în cimitirele investigate la Isaccea–Noviodunum,
Enisala–Palanca au fost descoperite cuie din fier şi ţinte din bronz.
261
surprinse urmele unor găleţi de lemn cu cercuri de fier 1391, trei linguri de
lemn1392 şi o ramă în formă dreptunghiulară 1393.
O serie de descoperiri înregistrate la Nufăru cu ocazia unei cercetări
preventive din anii 2000-20031394 reprezintă argumente atât pentru
documentarea meşteşugului prelucrării lemnului, cât şi indiciu al unor
activităţi comerciale la gurile Dunării.
Într-o zonă situată în apropierea curtinei de vest a cetăţii bizantine,
pe o suprafaţă de circa 125 m2, a fost înregistrat un nivel de locuire cu
două faze ocupaţionale, ilustrat prin complexe de locuire şi gospodăreşti,
datând cu toată probabilitatea din a doua jumătate a secolului al X-lea.
Descoperirile, conţinând structuri şi amenajări constructive din bârne
solide şi segmente de palisade, constau din mai multe locuinţe şi anexe
gospodăreşti: două complexe de locuire cu trei compartimente,
suprapuse, cu latura lungă orientată E-V, cu dimensiunile înregistrate în
suprafaţa cercetată de 8 × 3,50 m, respectiv 8,60 × 3,80 m. Construcţiile
se păstrează la nivelul fundaţiei, aceasta fiind reprezentată de tălpi de
lemn din segmente de bârne, dispuse pe unul sau două niveluri, cu
secţiune circulară sau rectangulară, fixate pe stâlpi de lemn cu secţiune
circulară, păstraţi pe înălţimi vizibile variind între 0,30 şi 1 m. Încăperile
centrale, parţial suprapuse, au dimensiunile de 3,50 × 2,60 m, respectiv
3 × 2,20 m, cu podele de lemn bine păstrate. La nord de acest ansamblu,
în centrul suprafeţei excavate, a fost descoperită o construcţie de formă
rectangulară, cu dimensiunile de 2,60 × 2,40 m, cu pereţii susţinuţi de un
schelet din împletitură de nuiele, fără instalaţie de foc, reprezentând
probabil o anexă gospodărească, iar la NE de aceasta un hambar,
adăpostit de o împletitură de nuiele de formă elipsoidală, cu diametrul de
2,30 m, în care a fost descoperită o piuă din lemn conţinând seminţe de
grâu şi de mei, şi un instrument asemănător unui ciocan, folosit probabil
pentru măcinarea grânelor. În nordul suprafeţei excavate a mai fost
identificată o amenajare din scânduri având lungimea vizibilă de 5,70 m şi
lăţimea de 1,20 m, orientată E-V, ce pare a fi îndeplinit rolul unei „străzi”.
1391
Dinogetia I, p. 84.
1392
Dinogetia I, p. 84, fig. 42/16, 17, 43/20.
1393
Dinogetia I, fig. 43/7.
1394
Damian et alii 2003a, p. 214-215; Damian et alii 2004, p. 218-219; Damian, Vasile
2011.
262
Sub nivelul construcţiilor şi amenajărilor amintite a mai fost identificată

o locuinţă bicamerală, orientată cu latura lungă E-V, cu dimensiunile de
8 × 4,60 m, delimitată prin împletituri de nuiele surprinse pe lungimi de
2,40/3/3,40/4 m, marcând scheletul pereţilor construcţiei. Lemnul utilizat
la construcţia acestor complex este cel de stejar şi, probabil, salcie, iar, în
cazul obiectelor, provine de la conifere, indiciu al aducerii acestora dintr-
o altă regiune geografică decât nordul Dobrogei 1395. Aceste complexe de
locuire şi anexe gospodăreşti amenajate pe fundaţii de lemn, cu pereţi cu
schelet din împletituri de nuiele, cu podele din lemn, cu instalaţii de
încălzit-gătit din categoria vetrelor simple şi a cuptoarelor de piatră,
conţineau şi câteva obiecte de lemn bine conservate: patru pive, un
ciocan destinat măcinării grânelor, o furculiţă/un pieptene folosit probabil
pentru ţesut sau pentru dărăcit lâna, pene (utilizate probabil la fixarea
stâlpilor de la locuinţe) şi cuie din lemn, terminaţia/mânerul unui vas, un
bol, o lingură, o ramă, o tăbliţă cerată şi o cruce1396.
Aceste descoperiri (rare în mediul arheologic românesc în general şi
în cel aparţinând epocii medievale în special) făcute în perimetrul unei
cetăţi bizantine au fost atribuite unei populaţii nordice, antrenate,
probabil, în activităţi comerciale în zona vărsării fluviului Dunărea în
Marea Neagră, pe „drumul de la varegi la greci” şi stabilite vremelnic în
nordul Dobrogei. Nu a fost exclusă însă nici posibilitatea ca urmele
vieţuirii acestei comunităţi să aparţină unor foşti mercenari vikingi din
armatele bizantine cuceritoare ale regiunii Dunării de Jos 1397.
Urme de lemn ars s-au găsit şi în bordeiele cercetate la Turcoaia–
Troesmis, Capidava, Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–
Aegyssus, Nufăru, Babadag, Enisala, Enisala–Palanca arătând utilizarea
largă a lemnului. Tot din lemn se mai confecţionau sicrie 1398 şi bărci1399,
documentate la Isaccea–Noviodunum, Nufăru şi Garvăn–Dinogetia.
În aşezarea de la Garvăn–Dinogetia, într-o locuinţă de tip bordei, pe
podea a fost descoperită, alături de o plasă de pescuit, şi o mică plută din
lemn.
1395
Damian, Vasile 2011, p. 275-290, mai ales p. 276-277, 280-288, fig. 3-8.
1396
Damian, Vasile 2011, p. 277, 285-286, 288, fig. 8-9.
1397
Damian, Vasile 2011, p. 277, 288.
1398
Vasiliu 1984, p. 108.
1399
Dinogetia I, p. 83.
263
Analiza speciilor sălbatice din perspectivă paleoecologică pentru

cetatea şi aşezarea civilă de la Isaccea–Noviodunum a permis aprecierea
faptului că era exploatat în principal mediul bine împădurit1400. Cadrul
natural extrem de favorabil, cu o zonă colinară dominată de păduri
întinse, poate sugera şi o exploatare a lemnului în cadrul ocupaţiilor de la
Isaccea–Noviodunum.
La Enisala, la baza dealului pe care se află cetatea, într-un moment
de retragere a apelor lacului Razelm, s-a putut observa o instalaţie de pari
de lemn ce putea folosi unei mici schele pentru acostarea corăbiilor 1401.
De asemenea, cercetările arheologice preventive din situl Enisala–
Palanca, desfăşurate în anul 2013, au surprins şase locuinţe care
prezentau o structură din lemn incendiată. Într-una dintre locuinţe au fost
surprinse urmele unui bol, o lingură şi un pieptene din lemn, toate
carbonizate.1402
În pofida absenţei dovezilor arheologice, faptul cunoscut al unei
intense circulaţii pe Dunăre în secolele X-XIV ne face să susţinem
ipotetic existenţa unor mici instalaţii de acostare realizate din lemn şi a
unor „şantiere” navale1403. Actele notariale încheiate la Chilia în anul
1360 menţionează un port unde se găseau pontoane (sporzorie) – pentru
acostare şi încărcare/ descărcare a grâului şi a altor mărfuri, un şantier
naval (uschario) – unde se construia o navă de tip panfil1404.
O ultimă chestiune importantă o înfăţişează corelarea acestui subiect
cu prelucrarea pietrei, în vederea ridicării anumitor construcţii. Fără
îndoială, lemnul a fost cel mai des utilizat în domeniul costrucţiilor,
nescăpând din vedere accesibilitatea materiei prime şi relativa uşurinţă a
prelucrării acesteia.
În urma acestei prezentări, putem susţine că prelucrarea lemnului
este un meşteşug specializat, fiind cunoscut şi practicat de anumiţi
oameni (având în vedere numărul mic de unelte folosite în acest scop).
1400
Bejenaru 2005-2006, p. 404.
1401
Informaţie V.H. Baumann. La fel de bine „instalaţia” observată putea fi o
ambarcaţiune eşuată.
1402
Materiale inedite.
1403
Baraschi 1991, p. 141-142.
1404
Pistarino 1971, nr. 17, 18, 21, 40, 49-51, 53.
264
H. Industria materiilor dure animale

Meşteşugul prelucrării osului şi cornului a reprezentat o activitate
foarte importantă în economia aşezărilor nord-dobrogene din perioada
secolelor X-XIV. Prezenţa, într-o cantitate apreciabilă, a materialelor
osteologice animale atestă, indirect, interesul pentru prelucrarea şi
confecţionarea de diferite obiecte din os şi corn. În sprijinul acestei
afirmaţii vin mai multe descoperiri de oase şi coarne de animale care au o
formă nedefinită sau sunt în curs de prelucrare şi care căpătau o formă
finită: mânere, piepteni, piese de harnaşament sau diferite arme. Potrivit
datelor oferite de cercetarea arheologică, se prelucrau oase de animale cu
talie mare, coarne de cerb şi de cornute, colţi de mistreţi. De asemenea,
se confecţionau plăsele şi mânere de cuţite, piepteni, străpungătoare,
elemente pentru biciul de luptă, răşchitoare, piese pentru tolba de săgeţi,
piese de arc, piese de joc, patine, instrumente muzicale din os etc.
Materia primă utilizată în acest meşteşug era obţinută fie de la
resturile de animale domestice, fie de la animalele sălbatice: cerbi,
căprioare sau porci mistreţi. Pputem observa interesul egal pentru creşterea
animalelor şi practicarea vânătorii, produsele rezultate din aceste activităţi
urmând a fi consumate în aceeaşi măsură. Prelucrarea resturilor osteologice
de animale este atestată în mod direct de descoperirile unor serii întregi
de unelte, arme, obiecte de uz casnic şi chiar a unor obiecte de port şi
podoabă. Asemenea obiecte au fost identificate în majoritatea aşezărilor
nord-dobrogene1405.
Materialul preferat pentru obţinerea diferitelor obiecte era cornul de
cerb, dar se mai foloseau oase de bovine, ovi-caprine, păsări sau peşte.
Prelucrarea acestui tip de materiale este foarte apropiată, ca procedeu
tehnic, de metodele utilizate la prelucrarea lemnului, problemele puse de
materialul în sine ducând la specializarea şi apariţia unor meşteri specializaţi
în acest domeniu. Decorurile diferitelor obiecte şi chiar ele însele arată
măiestria la care s-a ajuns în acest meşteşug. Pentru prelucrarea oaselor şi a
coarnelor se realiza în prealabil o înmuiere sistematică sau fierbere; uneori
se recurgea la introducerea lor în soluţie de leşie sau acizi naturali (cum
ar fi zeama de măcriş). După câteva zile cornul sau osul, supus acestui
proces de înmuiere, îşi revenea la duritatea iniţială. Obiectele rezultate
1405
265
erau finisate prin frecarea cu nisip ud sau grăsime şi se lustruiau cu o

bucată de piele1406.
Din nefericire, despre procedeele tehnice nu avem nicio informaţie
scrisă din perioada respectivă, iar în urma cercetărilor arheologice putem
să propunem numai ipoteze bazate pe unele observaţii evidente, şi anume
urmele lăsate de anumite unelte folosite în timpul procesului de
producţie. Cu siguranţă se utilizau cuţite, dălţi, pile, fierăstraie. Este
posibil ca unele obiecte să fi fost realizate pe o roată specială sau
strung1407.
Obiectele prelucrate din os şi corn au cunoscut o varietate de forme
şi întrebuinţări, fiind utilizate ca părţi componente ale unor piese
distincte. În categoria armelor şi a pieselor de harnaşament întâlnim
vârfuri de săgeţi din corn descoperitela Garvăn–Dinogetia1408, la Isaccea–
Noviodunum1409 şi Nufăru1410. Din corn de cerb se mai produceau greutăţi
şi mânere pentru biciul de luptă; la Hârşova–Carsium1411, Garvăn–
Dinogetia1412, Isaccea–Noviodunum, Nufăru au fost descoperite astfel de
obiecte1413. Piese pentru tolbă au fost descoperite la Garvăn–
Dinogetia1414, la Isaccea–Noviodunum1415 şi Nufăru1416.
La Garvăn–Dinogetia1417 şi Isaccea–Noviodunum1418 au fost
descoperite şi piese de corn pentru arc, ele având ca principal scop
crearea unei rezistenţe mai mari a arcului. Piesele de harnaşament, psalii
şi câteva obiecte mărunte folosite la curele au fost descoperite la Garvăn–
Dinogetia1419, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Nufăru1420.
1406
Dinogetia I, p. 86.
1407
Dinogetia I, p. 86.
1408
Dinogetia I, p. 344, fig. 182/37-50, fig. 183/15-19.
1409
1410
Material inedit.
1411
Matrial inedit, informaţie Cristina Paraschiv-Talmaţchi.
1412
Dinogetia I, p. 340-341, fig. 182/5-17.
1413
Capidava I, fig. 120/1.
1414
Dinogetia I, p. 343, fig. 183/7, 10, 12, 13, 14, 16, 18, 19.
1415
Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 23; Materiale inedite.
1416
Materiale inedite, informaţie Oana Danian.
1417
Dinogetia I, p. 341, fig. 183/2, 3, 11, 17.
1418
Materiale inedite.
1419
Dinogetia I, p. 348-349, fig. 183/1, 4, 5, 6, 8, 21, 23, 25.
1420
Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie.
266
Cele mai numeroare obiecte de os şi corn sunt mânerele pentru cuţite

sau unelte. Astfel de piese au fost descoperite la Garvăn–Dinogetia1421 –
trei plăsele şi patru mânere pentru cuţit; au fost identificate peste 60 de
piese din această categorie. De asemenea, un număr mare de piese au fost
descoperite la Isaccea–Noviodunum şi Nufăru1422.
Din coarne de cerb se mai făceau dălţi1423, piepteni1424. O categorie
aparte de obiecte din os o reprezintă patinele descoperite la Garvăn–
Dinogetia1425, la Isaccea–Noviodunum1426 şi Nufăru1427. În perimetrul
aşezării de la Garvăn–Dinogetia, în aşezarea civilă de la Isaccea–
Noviodunum, au fost descoperite tuburi mici, probabil piese ce erau
utilizate la o instalaţie sau, după alte opinii, folosite ca pandantive.
Accesorii pentru îmbrăcăminte, precum nasturi şi catarame, erau
obţinute şi din os sau corn; asemenea obiecte au fost descoperite la
Garvăm–Dinogetia1428, Isaccea–Noviodunum şi Nufăru1429. Întărind
ipoteza existenţei unor meşteri specializaţi în prelucrarea cornului şi
osului stau descoperirile de coarne de cerb, tăiate în bucăţi mici, iar unele
puţin lucrate, în vederea transformării în obiecte ca cele de mai sus1430.
Instrumentele muzicale reprezintă o categorie specială a obiectelor
de os şi corn, la Garvăn–Dinogetia fiind descoperite opt fluiere de os1431.
De remarcat datarea pieselor de os şi corn în secolele X-XI. Piesele
aparţinând secolului al XI-lea sunt mai numeroase decât cele din secolul
anterior. Se pare că dezvoltarea acestui meşteşug în secolul al XI-lea a
coincis cu apariţia în zona Dobrogei a unor neamuri migratoare târzii,
1421
Dinogetia I, p. 86-88, fig. 44/10,18; DID 3, p. 290-291, fig. 99/7-9.
1422
Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie şi Institutul de
Arheologie “Vasile Pârvan” București.
1423
Dinogetia I, p. 92, fig. 44/8,12.
1424
DID 3, p. 291, fig. 99/6, 11,12; Dinogetia I, p. 91–92, fig. 45/1-5, 9.
1425
1426
Materiale inedite.
1427
Materiale inedite, informaţie Oana Damian. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi
Arheologie, Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşti şi Baza şantierului
arheologic Nufăru.
1428
1429
1430
Diaconu, Baraschi 1973, p. 358.
1431
Dinogeţia I, p. 328, fig. 180/16-23.
267
pecenegii şi cumanii, ce aveau o predilecţie nativă spre prelucrarea osului

şi a cornului1432.
În cadrul proiectului de cercetare Noviodunum 2020 un obiectiv
aparte este reprezentat de studiul unui lot de artefacte aparţinând
industriei dure animale. Analiza sistematică a acestui lot de materiale a
început în anul 20131433, prin studierea unui număr de 13 piese, la care
s-au adăugat ulterior încă 291434. Majoritatea artefactelor studiate au fost
descoperite în contexte şi complexe datate în secolul al XIII-lea. Fiecare
obiect a fost tratat după o documentaţie standard, vizând mai multe date
şi componente. Dispersia în sectorul incintei de sud-est în diverse puncte
de lucru conturează un context ce nu permite, în acest stadiu, extragerea
unor concluzii detaliate. Categoriile tipologice identificate sunt: arme
(vârfuri de săgeată); piese de port/ podoabă/ accesorii/ piese de joc (ace
de os, jeton de os, pandantiv de corn de cerb, manşon de os, plăci de corn
de cerb decorate); elemente receptoare (mâner, eboşe de mânere); piese
tehnice: materii prime (corn de cerb: raze, fragmente de ax); deşeuri de
corn de cerb (ax, raze). La acestea se adaugă piesele de corn de cerb cu
utilizare incertă. Procedeele tehnice de procesare a materiilor prime
includ fracturarea, cioplirea, raclajul, abraziunea, tăierea cu ferăstrăul,
dar şi soluţii tehnologice pretenţioase, precum perforarea, gravarea
(realizarea decorului), fasonarea şi finisarea etc. Ca unelte utilizate
menţionăm toporul sau securea, cuţitul, ferăstrăul. Tehnicile folosite şi
instrumentarul specific utilizat presupun fabricarea artefactelor într-un
mediul specializat, respectiv existenţa unor ateliere în cadrul sitului de la
Isaccea–Noviodunum în secolul al XIII-lea și, prin extensie, în secolul
următor.
Analiza acestui lot permite o concluzie preliminară: funcţionarea la
Isaccea–Noviodunum în sec. al XIII-lea – al XIV-lea a unor ateliere în
care se prelucrau materii dure animale, în special corn de cerb, care se
utiliza în realizarea de piese de port, podoabă, unelte sau arme1435.
1432
Diaconu, Baraschi 1973, p. 359.
1433
Beldiman, Stănică, Sztancs 2013, p. 37-53.
1434
Muzeul de Istorie şi Arheologie Tulcea deţine o colecţie bogată de artefacte
aparţinând industriei materiilor dure animale alcătuită pe parcursul a şase decenii de
săpături arheologice în necropola tumulară şi în situl Cetatea Noviodunum.
1435
În acest sens pledează şi materiile prime aflate în diverse stadii de procesare,
eboşele, piesele reparate etc.
268
Nu se poate determina cu certitudine apartenenţa etnică a diferitelor

obiecte sau a unui tip de decor. Cert este că osul şi cornul au fost printre
materiale prelucrate în aşezările din nordul Dobrogei în secolele X-XIV.
I. Prelucrarea materiilor textile

Torsul, ţesutul, împletitul, croitoria, prelucrarea pieilor şi a blănurilor
sunt documentate printr-o serie largă de dovezi arheologice. Pregătirea
îmbrăcămintei reprezenta una dintre ocupaţiile locuitorilor din aşezările
nord-dobrogene în secolele X-XIV.
Principalele probleme cu care s-a confruntat cercetarea în acest
domeniu sunt perisabilitatea ridicată a ţesăturilor şi dispariţia acestora,
procedeele folosite pentru obţinerea anumitor produse de natură textilă,
gradul de sistematizare a acestor activităţi.
Numeroasele oase de animale, îndeosebi cele de ovine, ne arată că
lâna putea fi un produs local şi putea fi utilizată la producerea de
veşminte. Descoperirea în cuprinsul aşezării de la Garvăn–Dinogetia a
seminţelor de cânepă, precum şi a unor tulpini de cânepă şi de in este o
dovadă că plantele textile se cultivau în această zonă1436. Fragmentele de
fire de cânepă, de fire de in, de mătase şi resturile de fuior apărute în
cursul săpăturilor arheologice 1437 de la Garvăn–Dinogetia sunt încă o
dovadă că materiile textile erau prelucrate de locuitorii din aşezările din
nordul Dobrogei.
I.1. Torsul
Ţesutul şi torsul reprezintă până în zilele noastre una dintre cele mai
răspândite îndeletniciri casnice. Torsul este atestat de o gamă largă de
fusaiole descoperite într-un număr mare la Garvăn–Dinogetia1438, Nufăru,
Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei), Enisala–Palanca1439, iar la Isaccea–
Noviodunum s-au descoperit peste 500 de fusaiole1440,
1436
Dinogetia I, p. 98.
1437
1438
1439
Materiale inedite.
1440
Material inedit. În perioada 1995–2009 au fost înregistrate în baza de date fusaiole
din diverse materiale (şist de Ovruci, ceramică, os). Ne reţin atenţia trei exemplare
confecţionate din vertebre de peşte de mari dimensiuni. ICEM Tulcea. Muzeul de
Istorie şi Arheologie.
269
Fusaiolele au forme diferite: sferice, bitronconice, în formă de

cilindru, circulare plate; în majoritatea aşezărilor ele au forme cu analogii
bine cunoscute. Fusaiolele erau confecţionate din diferite materiale, cele
mai căutate fiind cele din carierele de la Ovruci 1441, urmate de cele din
lut, piatră, cărămidă, plumb, os şi fragmente ceramice. Ele mai erau
folosite şi ca etalon monetar1442. În unele cazuri erau folosite în locul
greutăţilor de năvoade iar cele mai mici, ca mărgele1443.
I.2. Ţ esutul
Ţesutul este documentat de diferite mărturii aheologice. În aşezarea
de la Garvăn–Dinogetia s-au descoperit fire de in, cânepă, lână şi chiar
mătase; inul şi cânepa sunt reprezentate atât de seminţe şi tulpină, cât şi
de fuioare, resturi de ţesătură şi ghemuri de aţă 1444. Toate acestea au fost
găsite în acelaşi bordei, putând astfel deduce că este vorba de locuinţa
meşteşugarului, având în vedere bordeiul prezentat al fierarului. Pe lângă
aceste urme textile, s-au găsit unelte de tors şi ţesut în „vecinătatea unor
obiecte de preţ”1445.
Ţesutul se făcea la războiul orizontal şi vertical. Existenţa unei astfel
de instalaţii (precum războiul de ţesut orizontal) se poate deduce, în
primul rând, din modul de realizare a fragmentelor de ţesături descoperite
la Garvăn–Dinogetia, iar în al doilea rând de aşa-numitele „capete de
tindechi” descoperite la Garvăn–Dinogetia1446, Isaccea– Noviodunum1447
şi Nufăru1448.
În aşezarea de la Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)1449 s-a descoperit un
depozit de păpuşi de fuior, sfoară şi ţesătură caracteristică războiului de
ţesut orizontal. Folosirea războiului de ţesut orizontal este certă şi în
aşezarea de la Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei) şi Garvăn–Dinogetia1450.
Avem de-a face cu un aport bizantin ce a ridicat acest meşteşug la un
1441
DID 3, 294.
1442
Bichir 1958, p. 431-432.
1443
Bichir 1958, p. 432.
1444
Bichir 1958, p. 432-433.
1445
Bichir 1958, p. 435.
1446
1447
Materiale inedite.
1448
1449
1450
Bichir 1958, p. 438.
270
nivel avansat pentru acea epocă. De asemenea, a continuat să funcţioneze

şi războiul de ţesut vertical, atestat de numărul mare de greutăţi 1451.
Alte argumente ale practicării ţesutului sunt capetele de răşchitoare
din corn de cerb şi numeroase capete de tindechi descoperite la Isaccea–
Noviodunum1452, Garvăn–Dinogetia1453, Nufăru1454 .
În paralel cu războiul de ţesut orizontal era utilizat şi războiul
vertical. O dovadă în acest sens sunt greutăţile din cărămidă tăiate regulat
şi care aveau aproximativ aceeaşi mărime. La Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei), Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–Aegyssus,
Nufăru, Babadag şi Enisala s-au găsit astfel greutăţi, unele de formă
plată, triunghiulară, cu capetele rotunjite, conice ori bucăţi de cărămidă
reutilizate.
I.3. Croitoria
Croitul şi cusutul sunt atestate de un număr relativ mare de degetare
din aramă sau bronz la Garvăn–Dinogetia1455, Isaccea–Noviodunum1456 şi
Nufăru1457. Legat de această ocupaţie, la Isaccea–Noviodunum au fost
găsite două foarfece şi cinci ace din os1458. Descoperirea unei plase
carbonizate la Garvăn–Dinogetia1459 atestă existenţa împletitului de plase
pentru pescari. Acest meşteşug se realiza cu ajutorul igliţelor din os sau
corn1460. Igliţe din os s-au descoperit şi în aşezarea civilă de la Isaccea–
Noviodunum1461. Împletiturile din papură sau stuf sunt documentate tot în
cetatea de la Garvăn–Dinogetia, pe podeaua bordeiului nr. 165, datat în a
doua jumătatea secolului al XI-lea1462.
I.4. Prelucrarea pieilor şi a blănurilor
Prelucrarea pieilor şi a blănurilor este una dintre ocupaţiile repertoriate
în aşezările nord-dobrogene. S-au descoperit zeci de împungătoare – sule –
1451
Barnea 1955, p. 115; Vîlceanu 1972, p. 411.
1452
DID 3, p. 291; Material inedit.
1453
Dinogetia I, p. 99, fig. 50/1, 2.
1454
Material inedit.
1455
1456
1457
Material inedit.
1458
Material inedit.
1459
1460
Dinogetia I, p. 122, fig. 50/11, 12, 14, 15.
1461
Materiale inedite.
1462
271
executate din tibii de animale de talie mică (oi, capre ş.a.). Mai sunt
utilizate fie sule din fier cu mâner din corn (descoperire la Garvăn–
Dinogetia1463) fie cu mâner din plumb (descoperire la Isaccea–
Noviodunum). Acele din os descoperite la Isaccea–Noviodunum puteau fi
utilizate şi pentru practicarea acestei activităţi1464.
J. Comerţul
Zona de nord a Dobrogei a participat încă din Antichitate, prin
intermediul centrelor sale urbane, la viaţa economică şi comercială ce
interconecta nordul cu sudul Mării Negre, bazinul pontic cu cel al Mării
Mediterane. Puţinele date istorice referitoare la intensa viaţă comercială
de la gurile Dunării în secolele X-XIV pot fi completate de informaţiile
oferite de cercetarea arheologică şi numismatică a ultimelor decenii. Un
efort de sintetizare a acestor informaţii de natură arheologică şi
numismatică ar înlesni, eventual, şi reevaluarea unora dintre datele
istorice referitoare la problematica comerţului prin zona de nord a
Dobrogei.
Comerţul pune în evidenţă conectarea zonei nord-dobrogene şi a
gurilor Dunării, zonă producătoare de bunuri în secolele X-XIV, la
marile drumuri comerciale ale lumii medievale, conferindu-i-se acestui
spaţiu rolul de „centru de convergenţă” al activităţilor comerciale, şi nu
numai, antrenând şi alte regiuni.
J.1. Circulaţia monetară
Într-o economie deschisă în care mecanismele de funcţionare sunt
relativ puţin cunoscute, circulaţia monetară este oglinda fidelă a
comerţului practicat, arată căile de pătrundere şi legăturile comerciale cu
anumite spaţii geografice. În cazul Imperiului Bizantin, circulaţia
monetară permite observarea diferitelor crize financiare şi politice şi
impactul acestora asupra spaţiului din nordul Dobrogei.
După căderea limes-ului în secolul al VII-lea, regiunea dintre Dunăre
şi Marea Neagră, teritoriul fostei provincii Scythia Minor, intră într-o
profundă criză economică. Pentru această perioadă de circa 350 ani, de la
Heraclius (610-641) până la Nicefor II Focas (963-969), sunt cunoscute
1463
1464
Materiale inedite.
272
în Dobrogea doar 191 de exemplare1465. Crearea primului ţarat bulgar,

desele conflicte ale acestuia cu Imperiul reprezintă una din principalele
cauze care a contribuit la adâncirea crizei monetare din Balcani şi
Dobrogea. Regiunea de nord a Dobrogei rămâne şi ea izolată de
Bizanţ1466.
La sfârşitul secolului al IX-lea se păstra aceeaşi iconografie şi sistem
metrologic, moneda de calcul fiind nummus, introdusă în perioada
reformelor lui Anastasius I (491-518)1467. Follis-ul este depreciat şi ajunge
la o greutate de 5,50 g. Primele semne ale schimbării le găsim la
monedele de bronz emise în timpul lui Mihail II (770-820), când se
remarcă şi o creştere a greutăţii medii a follisului la 7,50 g. În perioada
lui Theophil (813-842), pe emisiunile sale apar şi iniţialele împăraţilor
asociaţi. Se ajunge ca follisul să devină monedă reală şi de calcul
concomitent, iar sistemul monetar bazat pe moneda de aur şi argint a
rămas neschimbat1468.
Sistemul inaugurat de Theophil şi perfecţionat de împăraţii
macedoneni va dăinui până la reforma lui Alexius I Comnenul din anii
1092-1093. Schimbările din sistemul monetar sunt suprinse de
documentele epocii – Cartea eparhului –, iar sistemul de calcul era
următorul: 1 libră = 72 nomisma = 864 miliaresia = 1.728 keratia =
14.736 folles1469. Din punct de vedere al terminologiei utilizate în
izvoarele scrise, pentru moneda de aur bizantină se remarcă, începând cu
domnia lui Teophil (829-842), înlocuirea termenului latin solidus cu cel
grecesc nomisma.
Reforma conduce şi la o restructurare a atelierelor monetare.
Contantinopolul rămâne singura monetărie care bătea emisiunile din
metale preţioase. La sfârşitul domniei lui Mihail III (840-867) se
deschide atelierul de la Chersones, care emite piese turnate din aramă.
Pentru aceeaşi perioadă o serie de cercetători presupun existenţa unor
1465
Preda 1996-1997, p. 104; Custurea 2000, passim.
1466
Pentru această perioadă de criză şi bibliografia problemei vezi: DID 3, p. 7-69,
Damian 2015, passim.
1467
Pentru reformele din perioada lui Anastasius. Metcalf 1969.
1468
Morrisson 1970, p. 512; Grierson 1973, p. 70.
1469
Morrisson 1970, p. 512; Grierson 1973, p. 17.
273
ateliere provinciale la Corint, Thessalonic şi Patras1470. Expansiunea

teritorială din a doua parte a secolului al X-lea corespunde cu apariţia în
timpul lui Nichifor II (963-969) a unor piese mai uşoare din aur
(tetarteron) care cântăreau circa 4,20 g1471. Primele tetartera bătute în
numele împăraţilor Nichifor II şi Ioan I Tzimiskes (969-976) nu se
deosebeau din punct de vedere iconografic de histamena. Departajarea
lor de către populaţie era dificil de realizat, ambele având acelaşi
diametru. Abia din timpul lui Vasile II (976-1025) tetartera au modul
mai mic (circa 18 mm), comparativ cu histamena (cca 20 mm). După
domnia lungă a împăratului Vasile II (976-1025), când Imperiul bizantin
atinge limitele expansiunii teritoriale, titlul monedelor de aur se
depreciază treptat, pe tot parcursul secolului al XI-lea.
Schimbări importante în privinţa monedei din metal comun au loc în
timpul domniei lui Ioan Tzimiskes (969-976), prin apariţia aşa numiţilor
folles anonimi care nu mai conţin în legendă numele emitentului şi efigia
împăratului fiind înlocuită de bustul lui Iisus Christos. Acestă emisiune a
fost confirmată şi de izvoarele scrise şi ar fi apărut după victoria asupra
lui Sviatoslav1472.
În funcţie de elementele care însoţesc bustul lui Iisus aflat pe avers şi
legenda de pe revers, emisiunile de folles anonimi au fost ordonate în mai
multe categorii: clasele A1 şi A2, anii circa 970-1030/1035 (perioada
Ioan Tzimiskes – Roman III), clasa B, anii circa 1030/1035-1042
(perioada Roman III – Mihail IV), clasa C, anii circa 1042-1050
(Constantin IX), clasa D, anii circa 1050-1060 (perioada Constantin IX –
Isaac I), clasa E, anii circa 1060, clasa F, anii circa 1060-1065
(Constantin X), clasa G, anii circa 1065-1070 (Constantin X şi Roman
IV), clasa H, anii circa 1070-1075 (perioada Roman IV – Mihail VII),
clasa I, anii circa 1075-1080 (în timpul împăraţilor Mihail VII şi Nichifor
III), clasa J, anii circa 1080-1085 (Nichifor III şi Alexios I) şi clasa K,
1470
Morrisson 1970, p. 512; Metcalf 1979, p. 28–31.
1471
Morrisson 1970, p. 550, 573-577, 591-592; Grierson 1973a, p. 537-538, 575, 586-588.
1472
Grierson 1973a, p. 591. Cronica lui Skylitzes-Cedren ne informează că după victoria
asupra lui Sviatoslav de la Dorostolon, Ioan Tzimiskes a dispus ca pe monedele
bizantine, nomisma (ν ό μ ι σ μ α ) şi obol (ỏ ϐ ο λ ό ς ), să se înscrie pe o parte chipul lui
Iisus, iar pe cealaltă, textul ’Ι η σ ο ς Χ ρ ι σ τ ό ς ϐ α σ ι λ ε ύ ς ϐ α σ ι λ ω ν , text pe care l-au
păstrat şi împăraţii care au urmat. DID 3, p. 326. Odată cu revenirea bizantinilor la
gurile Dunării, are loc şi o revenire a economiei şi implicit a circulaţiei monetare.
274
anii circa 1085-1092 la care se adaugă clasele L şi M în anii circa 1080 şi

clasa N, anii circa 1075. Cercetările efectuate până în prezent au stabilit
succesiunea categoriilor şi a variantelor din cadrul acestora, însă
cronologia şi repartizarea pe emitenţi rămâne încă în discuţie 1473. Astfel,
de la 971 până la 1059 au fost emise numai piese din bronz anonime.
Începând cu domnia lui Constantin X reapar folles semnaţi, emişi în
paralel cu cei anonimi. Seria emisiunilor anonime se opreşte odată cu
reforma monetară făcută de Alexios I Comnen în 1092 1474.
În privinţa situaţiei din Dobrogea de Nord, remarcăm că piesele din
bronz bătute de Leon VI rămân în circulaţie câteva decenii după emitere.
Emisiunile lui Constantin VII, Roman II (959-963) şi Nicefor Focas
(963-969) sunt apariţii rare1475. Remarcăm pentru nordul Dobrogei o
monedă de bronz emisă la Chersones şi atribuită lui Roman I Lecapenos,
între anii 921-9421476. Prezenţa monedei lui Roman I Lecapenos
sugerează legăturile Chersonesului, cel mai nordic centru urban bizantin,
cu Dobrogea în secolul IX. Descoperirea unor monede de la Constantin
VII şi Roman II la Isaccea–Noviodunum, ca şi monedele lui Constantin
VII şi asociaţilor săi ce apar în tezaurul de la Greci, se poate explica
printr-o reluare timpurie a relaţiilor comerciale cu Imperiul Bizantin, dar
şi prezenţa în nordul Dobrogei a unor unităţi aparţinând flotei
bizantine1477.
Studiile dedicate monedei bizantine sunt numeroase, multe dintre
acestea dezbătând devalorizarea, perioadele de stabilitate, compoziţia
aliajelor, scăderea titlului la metalele preţioase utilizate, creşterea
1473
Clasificarea propusă de Grierson 1973. Vezi şi Morrisson 1970.
1474
Grierson 1999, p. 10-11, 15, 21.
1475
Morrisson 1970, p. 588; Metcalf 1981-1982, p. 253; Oberländer-Târnoveanu 1996,
p. 110, n. 71; Custurea 2000, p. 79-80; Poenaru-Bordea, Donoiu 1981-1982, p. 245-246.
1476
Oberländer-Târnoveanu 1980c, p.164, nr. 5; Poenaru-Bordea, Donoiu 1981-1982,
p. 246.
1477
Oberländer-Târnoveanu 1980c, p.165. În secolul al IX-lea o unitate a flotei
bizantine îşi avea baza la Lycostomion, în Delta Dunării, şi cunoaştem din
documente pe unul dintre conducătorii săi: Toma protospătar şi arhonte de
Lycostomion. Ahrweiler 1966, p. 57, 87, 89, 90, 101; DID 3, p. 12. În timpul luptelor
din anul 917 dintre bulgari şi bizantini, flota imperială, sub comanda drongarului
Romanos, apare din nou pe Dunăre. Ahrweiler 1966, p. 88; DID 3, p. 13. În urma
expediţiei flotei bizantine pe Dunăre din 917 are loc şi o pătrundere a monedei
bizantine pe piaţa locală, care este confirmată şi de circulaţia monetară. Metcalf
1979, p. 94; Custurea 2000, p. 94.
275
tezaurizării1478. Reintegrarea teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră

în graniţele Imperiului Bizantin la sfârşitul secolului al X-lea a avut
consecinţe asupra economiei şi efecte asupra circulaţiei monetare.
Stabilirea frontierei bizantine la Dunăre, ca şi acţiunea de organizare
politică, administrativă şi militară care i-a urmat, restabilirea legăturilor
cu celelalte provincii bizantine au contribuit la reluarea accelerată şi pe
scară largă a circulaţiei monetare în vremea lui Vasile al II-lea1479.
Refacerea sau construirea unor noi cetăţi, dezvoltarea meşteşugurilor şi
comerţului, prezenţa unor unităţi militare, instalarea şi existenţa unei
administraţii, introducerea sistemului fiscal bizantin au fost premisele
dezvoltării şi evoluţiei economice a provinciei Paradunavon.
Revenirea bizantinilor la Dunărea de Jos a marcat şi o creştere a
numărului de monede ce provin din cercetările arheologice sau descoperiri
întâmplătoare în siturile din nordul Dobrogei. Din multitudinea de
materiale care atestă o intensă viaţă economică, circulaţia monetară
reprezintă un instrument dintre cele mai exacte.
După moartea lui Vasile II, se constată că Imperiul Bizantin cunoaşte
o perioadă de declin pe plan politic şi economic, în mare parte datorită
măsurilor aplicate pe plan intern, dar şi deselor incursiuni ale
pecenegilor1480. Un asemenea moment nu este confirmat şi de
descoperirile monetare ce cuprind perioada 1025-1034. În schimb, un
nou moment de revigorare a circulaţiei monetare de care se vorbeşte că ar
fi avut loc între 1034-1046 poate fi sesizat de monedele din timpul lui
Mihail IV (1034-1041) şi Constantin IX (1041-1055). Criza care a
cuprins Imperiul Bizantin după 1046, până la reforma din 1092 a lui
Alexios Comnenul, nu pare să fi afectat circulaţia monetară în nordul
Dobrogei, care continuă să se menţină constantă şi la cote ridicate1481.
1478
Thompson 1954; Morrisson 1970; Grierson 1973; Grierson 1973a; Metcalf 1979;
Pentru moneda bizantină din Dobrogea în secolele IX-XIV. Iliescu 1969, p. 109-119;
Iliescu 1979, p. 9-18; Oberländer-Târnoveanu 1981-1982, p. 271-313; Oberländer-
Târnoveanu 1997a, p. 113-160; Oberländer-Târnoveanu 2000, p. 499-561; Mănucu-
Adameşteanu 2001, passim; Custurea 2000, passim; Preda 2002, p. 97-126.
1479
Mul i folles din clasa A1, data i ini ial în perioada lui Ioan Tzimiskes, au fost
redata i i atribui i lui Vasile al II-lea.
1480
DID 3, p. 120-124.
1481
Preda 2002, p. 106.
276
Încercările de evaluare a circulaţiei monetare dintre anii 969-1091 au

fost numeroase, astfel încât astăzi dispunem de peste 6.000 de monede
publicate din centre importante din nordul Dobrogei, aflate mai ales pe
malul Dunării1482. O analiză a circulaţiei monetare şi a direcţiilor de
pătrundere indică existenţa unei economii prospere şi o dezvoltare
individuală a aşezărilor din nordul Dobrogei. De asemenea, prezenţa şi
desfăşurarea în zonă a unităţilor militare a adus o cantitate de monedă în
regiune.
Schimbările majore, politico-militare, administrative, economice din
prima jumătate a secolului al XI-lea, se reflectă în tezaurele monetare de
la Greci, Valea Nucarilor, Garvăn–Dinogetia1483 şi Isaccea–Noviodunum1484,
ascunse cu ocazia unor evenimente care au marcat evoluţia aşezărilor din
nordul Dobrogei1485.
Creşterea circulaţiei monetare sau întreruperea unor serii monetare
fac ca economia aşezărilor nord-dobrogene să resimtă din plin invaziile
pecenegilor, uzilor şi cumanilor. Astfel, se cunosc distrugeri la Garvăn–
Dinogetia1486 şi Isaccea–Noviodunum1487. Tot descoperirile monetare
sunt argumentul pentru o refacere rapidă a acestor aşezări.
Criza economico-financiară din Imperiu se resimte şi în aşezările din
nordul Dobrogei, dovadă scăderea titlului monedelor de aur şi argint şi a
greutăţii pieselor din bronz. Pe plan local, sub control bizantin se emit
monede turnate din bronz într-un atelier provincial, probabil la Isaccea–
Noviodunum1488. Marea majoritate a monedelor realizate prin turnare
1482
Preda 2002, p. 105; Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 82; Mănucu-Adameşteanu
2001; Custurea 2000. Se remarcă numărul mare de monede din aur de la Vasile II și
Constantin VIII, dar şi de la Roman IV și Mihail VII. Monedele din argint aproape
că lipsesc. Sub raport numeric, cum era de aşteptat, domină emisiunile din bronz.
1483
Custurea 2000, p. 116, 119, 162, 167; Comşa, Bichir 1960, p. 223-244; Barnea
1960, p. 245-254; Vîlcu 2008, p. 87-96.
1484
Mănucu-Adameşteanu, Poll, 2006, p. 435-459.
1485
Unele tezaure au dat naştere la discuţii contradictorii între specialişti. De multe ori,
momentul ascunderii şi chiar al datării unor piese este diferit. Mănucu-Adameşteanu
2001, p. 214, nota 9,
1486
Din vremea lui Mihail IV (1034-1041) sunt cunoscute două tezaure descoperite în
bordeie incendiate. Dinogetia I, p. 29, 355.
1487
Mănucu-Adameşteanu, Poll 2006, p. 435-459.
1488
Cu privire la monedele turnate: Diaconu 1981, p. 407-412; Oberländer-Târnoveanu
1983, p. 261-270; Mănucu–Adameşteanu 1998a, p. 119-149; Mănucu-Admeşteanu
2001, p. 137-147. Cercetătorii care au studiat şi s-au ocupat de folles turnaţi din
277
provin din nordul Dobrogei, de la Garvăn–Dinogetia, Nufăru, Tulcea şi,

evident, Isaccea–Noviodunum1489. Numărul mare de monede sugerează
existenţa unui atelier oficial care lucra pe scară largă şi care a fost pus în
legătură cu existenţa unei formaţiuni politice autonome din thema
Paristrion1490.
Devalorizarea monedei, mai ales a nomismei şi miliaresionului,
precum şi răscoala „oraşelor paristriene” condusă de vestarhul Nestor în
alianţă cu căpeteniile locale provoacă o scădere semnificativă a
volumului de monedă1491. Situaţia de instabilitate politică şi economică
duce la o creştere a cantităţii de monedă turnată, care se pare că
înlocuieşte piesele bătute în monetăriile imperiale 1492. Situaţia de
instabilitate politică şi economică este reflectată şi de un întreg orizont de
tezaure ascunse pe teritoriul Dobrogei, la Păcuiul lui Soare, Silistra, dar
şi în zona de nord la Garvăn–Dinogetia şi Nufăru1493.
Prezenţa migratorilor, care provoacă mari distrugeri aşezărilor
urbane şi rurale, determină şi o restrângere a ariei de difuziune a
monedei. Astfel, circulaţia materialului numismatic într-o serie de
aşezări, Hârşova–Carsium, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei), Turcoaia–
Troesmis, Măcin, Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Tulcea–
Aegyssus este în scădere, sau se întrerupe, ceea ce indică şi o încetare a
locuirii în unele dintre acestea1494.
Paristrion, au localizat acest atelier la Isaccea–Noviodunum, neexcluzând ipoteza

unui atelier itinerant. Un atelier care emitea folles turnaţi a existat la Chersones.
1489
Aşezarea domina zona de nord a Dobrogei şi este singurul centru unde au fost
descoperite toate tipurile de monede turnate. Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 137-147;
Oberländer-Târnoveanu 1983, p. 268-269. Acesta localizează atelierul la Dorostolon
(Silistra) pentru intervalul 976-1050, apoi să fie tranferat la Isaccea. O serie de piese
turnate au fost descoperite în cursul săpăturilor din 2003. Observaţia făcută cu acest
prilej este faptul că monedele turnate circulau în paralel cu cele bătute. Mănucu-
Adameşteanu, Poll 2006, p. 435-459.
1490
Diaconu 1981, p. 407-412; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 140; Oberländer-
Târnoveanu 1983, p. 268. Acesta localizează acest atelier la Silistra.
1491
DID 3, p. 135-137; Mănucu-Adameşteanu 1998a, p. 135; Mănucu-Adameşteanu
1996, p. 321.
1492
O posibilă obturare a canalelor de circulaţie a monedei, probabil şi datorită situaţiei
nesigure în care se afla regiunea, a dus la o intensificare a prezenţei monedei turnate
în economia monetară.
1493
Custurea 2000, p. 119-120.
1494
Custurea 2000, p. 120; DID 3, p. 146-153; Diaconu 1970, p. 130-132.
278
Economia zonei de la gurile Dunării era strâns legată de cea

imperială, după cum o arată analizele dedicate studierii indicelui de
viteză a circulaţiei monetare. Situaţia este valabilă pentru secolele X-XI,
când se observă că în provincia Paristrion, inclusiv în zona de nord,
circulaţia monetară are aceeaşi tendinţă cu unele centre imperiale,
reflectând momentele când este afectată negativ de evenimentele locale şi
starea economiei din Imperiul Bizantin1495.
Pentru intervalul cuprins între anii 971-1091 un alt aspect important
pentru conturarea tabloului economic este cel al răspândirii teritoriale a
monedei aflate în circulaţie. Într-un studiu relativ recent, care cuprinde
intervalul sus menţionat, au fost studiate „un număr de 99 eşantioane”
monetare1496. Analiza repartiţiilor teritoriale ale acestor descoperiri, pe
perioade şi localităţi, arată că pentru secolul al X-lea numărul acestora
este mai mare în zona de sud a Dobrogei însă, începând cu domnia lui
Ioan Tzimiskes, mai ales perioada lui Vasile II, situaţia se inversează,
numărul monedelor consemnate fiind mai mare în zona de nord1497.
Cuantificând materialul numismatic pentru toată Dobrogea, între anii
971-1091 aproape toate descoperirile aparţinând acestei perioade provin
din nordul Dobrogei, din aşezările de la Turcoaia–Troesmis, Măcin,
Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Niculiţel, Tulcea, Nufăru
etc1498. Probabil că această concentrare de descoperiri în zona de nord a
Dobrogei nu este o simplă întâmplare. Problemele cu care se confrunta
statul bizantin par să fi condus la o scădere a interesului economic şi
politic în această zonă1499.
O etapă importantă în analiza circulaţiei monetare în zona de nord a
Dobrogei cuprinde perioada de la Alexios I Comnenul (1081) şi până la
Alexios III Anghelos (1195-1203), inclusiv anul 1204, când
Constantinopolul a fost cucerit de armatele Cruciadei a IV-a. Această
1495
1496
1497
Intervalul cuprins între anii 971-1092 a fost împărţit în zece perioade. Custurea
2000, p. 122, 123, nota 133.
1498
Preda 2002, p. 106.
1499
Această presupunere folosește ca bază documentară descoperirile monetare ce au în
vedere perioada Ioan Tzimiskes – Nicefor III Botaneiates (971-1091). O posibilă
analiză a tuturor descoperirilor, pe ani de emisiune, atelier, compozi ie, ar clarifica
anumite aspecte ale circulaţiei monetare, Preda 2002, p. 106.
279
perioadă ce cuprinde opt decenii este reprezentată de cel mai mare număr
de monede bizantine descoperite în Dobrogea, aproape exclusiv în nordul
provinciei1500.
Înlăturarea pericolului pe care l-au reprezentat ultimele invazii ale
pecenegilor pentru Imperiul Bizantin (după înfrângerea acestora la
Lebunion în anul 1091) a însemnat şi semnalul unei mari reforme a
sistemului monetar. Împăratul Alexios I Comnenul reformează radical în
anii 1092/1093 sistemul monetar imperial, care pune capăt emiterii
nominalului de aur – nomisma – urmaş al vechiului solidus, ce suferise
ample devalorizări, prin alterarea titlului metalului preţios. Reforma lui
Alexios I aduce un nou nominal din aur, hyperpyron1501. Noua monedă
cântărea 1/72 dintr-o libră bizantină, avea o greutate brută de 4,42-4,43 g,
iar titlul iniţial al aurului se ridica, iniţial, la 800/1000. Sistemul avea mai
multe subdiviziuni. Cea mai importantă era moneda de bilon (aliaj de
cupru cu puţin argint, uneori cu staniu), purtând denumirea de aspron
trachy, trachy sau stamenon1502.
Monedele din primele emisiuni post-reformă ajung foarte rapid în
centrele din nordul Dobrogei, fapt demonstrat de o serie de descoperiri de
la Isaccea–Noviodunum şi Nufăru1503. De asemenea, emisiuni ale
urmaşilor lui Alexios I, Ioan II Comnenul (1118-1143) şi Manuel I
Comnenul (1143-1180), până la cucerirea Constantinopolului de către
„latini” în anul 1204 (în timpul Cruciadei a a IV-a), sunt atestate în
diverse centre din regiune. Astfel de mărturii sunt prezente la Hârşova–
Carsium, Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei), Turcoaia–Troesmis (Cetatea de
vest), Nufăru, Garvăn–Dinogetia, Isaccea–Noviodunum, Mănăstirea Cocoş,
Tulcea–Aegyssus,1504. O situaţie aparte o reprezintă descoperirea a trei
stamena de la Ioan II şi Manuel I la Chilia, care „sugerează existenţa”
unei baze navale fortificate în zonă1505.
1500
Sunt cunoscute până acum aproape 3500 de piese. Preda 2002, p. 106. Procentual,
peste 90% dintre acestea sunt descoperiri din nordul Dobrogei.
1501
În documentele redactate în limba latină noua monedă apare sub denumirea de
perperus.
1502
Grierson 1999, p. 10-11, 15, 21.
1503
1504
Oberländer-Târnoveanu 1992, p. 51; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 189-190, 193-
194, 196-197.
1505
Descoperirile arheologice nu susţin această ipoteză. Iliescu 1978, p. 205, nr. 3-5.
280
Monedele din secolul al XII-lea sunt în marea lor majoritate emisiuni

de bronz, billon şi un număr mic de piese din metal preţios. Exemplarele
de bronz şi billon sunt descoperiri în cea mai mare parte din tezaure,
completate şi cu descoperiri izolate. Majoritatea descoperirilor se concentreză
în nordul Dobrogei, în câteva centre precum Isaccea–Noviodunum,
Nufăru1506, Niculiţel, Mănăstirea Cocoş1507, Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei)1508, Luncaviţa, Rachelu1509, Jijila1510, Valea Teilor, Turcoaia–
Troesmis (Cetatea de vest), Dorobanţu1511, Garvăn–Dinogetia1512 şi
Chilia1513. Cel mai mare număr de monede, peste 2.800, provine din
centrul de la Isaccea–Noviodunum1514. Urmează, dar la mare distanţă,
staţiunile arheologice de la Nufăru, Niculiţel şi Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei)1515. O situaţie de excepţie este reprezentată de o monedă din
plumb (tetarteron), singura cunoscută şi care provine de pe teritoriul
Dobrogei, probabil de la Isaccea–Noviodunum1516.
Prezenţa şi concentrarea unui număr foarte mare de monede în zona
de nord a Dobrogei, pentru o perioadă de doar opt decenii, pot fi
explicate prin racordarea puternică a zonei la fluxurile comerciale. În
această zonă iau naştere şi se dezvoltă importante centre comerciale prin
intermediul cărora au loc schimburi de mărfuri, de mare intensitate şi
diversitate, cu regiuni ale Europei sau din Orient. Circulaţia monetară
intensă dă măsura traficului comercial şi rolului important jucat de
această zonă în epocă.
Perioada 1204–1279/82 este reprezentată, ca şi precedentele de un
bogat material numismatic, care nu s-a bucurat de mare atenţie din partea
1506
Din aceste două centre provin şi o serie de monede descoperite în campaniile din ultimii
ani. O parte dintre ele au fost preluate pentru studiu de Gh. Mănucu-Adameşteanu.
1507
Oberländer-Târnoveanu 1981a, p. 265; Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 130;
1508
Descoperiri inedite, campania 2001.
1509
1510
Preda 2002, p. 106; Mănucu-Adameşteanu 2001, p. 160, 169, 170.
1511
Diaconu 1978, p. 135.
1512
Dinogetia I, p. 27.
1513
Iliescu 1970, p. 208-213; Iliescu 1978a, p. 229-238.
1514
Centrul de la Isaccea–Noviodunum se remarcă prin numărul foarte mare de sigilii
bizantine din secolele X-XII (circa 100 ex). Mănucu-Adameşteanu, Poll 2006, p. 435;
1515
Preda 2002, p. 107.
1516
281
specialiştilor1517. Monede tăiate au fost descoperite la Isaccea–

Noviodunum, Niculiţel, Turcoaia–Troesmis (Cetatea de Vest) şi Enisala1518.
Schimbările politice care au avut loc în Balcani nu au afectat şi
circulaţia monetară de la gurile Dunării. Noii stăpâni de la
Constantinopol au păstrat intacte vechile structuri economice şi sociale.
Imperiul Latin de la Constantinopol, Ţaratul Vlaho-Bulgar al Asăneştilor,
ca şi Imperiul de la Niceea au preluat practicile şi tehnicile de batere a
monedelor utilizate în oficinele imperiale1519. Ţaratul Vlaho-Bulgar
începe să bată monede de tip imitativ înainte de cucerirea capitalei
bizantine1520, iar în noul Imperiu Latin din 1204/1205 dificultăţile
economice au împiedicat să se bată un volum de monede corespunzător
necesităţilor de ordin economic şi militar1521. Statul vlaho-bulgar nu a
emis o monedă proprie, iar aşa numitele „imitaţii bulgăreşti”, aşa cum
sunt atribuite de unii cercetători, sunt prezente şi la gurile Dunării1522.
Cu toate că, din punct de vedere geografic, nordul Dobrogei se afla
la periferia lumii bizantine, descoperirile monetare post 1204 nu se
diferenţiază de cele cunoscute în anumite regiuni din Peninsula
Balcanică. Descoperirile cunoscute pentru această perioadă au o origine
diversă şi provin din monetăriile Imperiului Latin de la Constantinopol,
Regatul Latin de la Thessalonic şi Imperiul de la Niceea. În Dobrogea de
Nord, ca peste tot în fostele posesiuni bizantine, vechile emisiuni
monetare se pare că au rămas în circulaţie şi după 12041523.
Pentru perioada cuprinsă între 1204-1279/1282 au fost sesizate patru
etape ce au fost stabilite în funcţie de tipul pieselor descoperite şi
1517
Singura excepţie o face Ernest Oberländer-Târnoveanu care, într-un studiu publicat
în 1989, a publicat un lot de peste 2.200 monede din perioada 1204-1282, descoperite
în Dobrogea. Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 114-152. Pentru nordul Dobrogei
remarcăm situl arheologic de la Isaccea–Noviodunum unde au fost descoperite în
ultimii ani un număr mare de monede de tip imitativ sau tăiate total. Materialul este în
mare parte inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie.
1518
Oberländer-Târnoveanu 1981-1982, p. 310, n. 71.
1519
Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 131-132.
1520
Crearea statului vlaho-bulgar al Asăneștilor în anul 1186, la sud de Dunăre, nu a
afectat pătrunderea monedei bizantine până în anul 1204.
1521
Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 132.
1522
Tezaurul de la Tulcea cuprinde astfel de piese. În componenţa tezaurului intră şi
monede din billon aparţinând lui Isaac II Anghelos (1185-1195) şi Alexios III
Anghelos (1195-1203). Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 132.
1523
282
evenimentelor politice care au afectat regiunea1524. Între anii 1204-1224

ponderea monedei Imperiului Latin în cadrul descoperirilor din zona
noastră va scădea treptat, în timp ce în apropiere se făcea remarcat statul
Asăneştilor. Pentru această perioadă sunt cunoscute şi emisiuni ale
Regatului Latin de Thessalonic. Imitaţiile bulgare sunt destul de rare în
cadrul descoperirilor monetare din nordul Dobrogei. Observaţia este una
importantă şi explică o serie de aspecte necunoscute ale statutului politic
al zonei în discuţie. Lipsa unor informaţii asupra teritoriului controlat de
statul vlaho-bulgar după 1204, coroborată de datele oferite de
descoperirile monetare, poate conduce la presupunerea că acesta ar fi
stăpânit şi zona de nord a Dobrogei. La Isaccea–Noviodunum şi
Nufăru1525 sunt semnalate monedele cu modul mic, din categoria
stamenelor devalorizate.
A doua etapă se plasează între anii 1224-1241. Specifice sunt aşa-
numitele monede tăiate total. Remarcăm numărul mare de astfel de
monede ce apar în săpăturile de la Isaccea–Noviodunum. În anul 2003, în
urma cercetărilor din aşezarea extra muros, într-o podea de locuinţă a
fost descoperită o punguliţă din piele care conţinea 1.123 de monede
tăiate total1526. Pentru Isaccea–Noviodunum o caracteristică a descope-
ririlor monetare din această etapă este raritatea pieselor din aur şi absenţa
celor din argint bizantine1527.
Cele mai numeroase monede din perioada de tranziţie, prezente şi în
zona gurilor Dunării, o reprezintă exemplarele lui Theodor I Lascaris
(1204-1222), fondatorul Imperiului de la Niceea. Tăierea în masă a
monedelor se pare că a avut loc între anii 1241-1261. Acest proces de
tăiere a monedei aflate atunci în circulaţie a avut loc pe plan local.
Evenimentul care a marcat această practică a fost invazia tătară din
1241/1242. Descoperirile de la Isaccea–Noviodunum confirmă acestă
ipoteză. Numerarul aflat în uz este supus acestui proces de tăiere, care era
1524
Etapele sunt cuprinse între 1204-1220/1224; 1220/1224-1241; 1241-1261; 1261-
1279/1282 şi au fost stabilite pe baza circulaţiei monetare din Balcani.
1525
Principalul nominal folosit în zona de la gurile Dunării după 1204 rămâne stamena,
1526
Material inedit. Gropile menajere din cetate şi din aşezarea civilă conţin monede
tăiate total sau modul mare.
1527
Este cunoscut doar un hyperper de la Ioan III Vatatzes descoperit în anul 1956,
Vîlcu, Isvoranu, Nicolae 2006, p. 201, nr. 728.
283
în fapt o denominare menită să suplinească lipsa materialului numismatic

aflat în circulaţie. În acelaşi timp se consideră că imediat după anii 1220-
1241 circulaţia monetară de la gurile Dunării s-a orientat spre monetăriile
din Imperiul Asăneştilor1528. În cadrul descoperirilor, un loc important îl
ocupă şi monedele emise de suveranii Imperiului de la Thessalonic.
Afluxul lor spre regiunea de la gurile Dunării ar fi avut loc după anul
12301529. În acelaşi curent al schimbărilor comerciale au fost antrenate
spre zona de nord a Dobrogei şi monedele despotatului de Epir,
semnalate în două descoperiri izolate. Un exemplar a fost găsit la Isaccea
(probabil în zona cetăţii Isaccea–Noviodunum) 1530 iar altul, bătut de Ioan
Orsini (1323-1335), a fost recuperat dintr-o localitate necunoscută, aflată,
cel mai probabil, tot în nordul Dobrogei1531. Rare sunt şi monedele emise
de Imperiul de Trapezunt, câteva piese fiind semnalate tot la Isaccea
(Noviodunum ?)1532. De la Tulcea şi dintr-o localitate necunoscută din
nordul Dobrogei provin o serie de piese selgiucide emise de emiratul de
Mardîn (nordul Irakului)1533.
Descoperirile monetare sunt elocvente în ceea ce priveşte existenţa
unor structuri economice, aşezări urbane, activităţi meşteşugăreşti şi,
bineînţeles, comerciale. Folosirea monedei era atât de puternic
înrădăcinată încât nici dezastrul provocat de invazia mongolă şi nici
micile conflicte locale nu puteau afecta grav economia monetară. În
ciuda înrăutăţirii situaţiei politico-economice locale, nu se poate vorbi de
o întrerupere a afluxului de monede. Reducerea numărului de monede
aflate în circulaţie nu indică neapărat o izolare a Dobrogei în urma
treptatei dezintegrări a sistemului administrativ, militar şi economic din
Balcani1534. Lipsa pătrunderii monedei în regiune a dat posibilitatea
1528
Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 138. Situaţia pare valabilă pentru zona Balcanilor
şi mai puţin pentru zona de nord a Dobrogei. În colecţia de numismatică a ICEM
Tulcea nu am identificat monede ale statului vlaho-bulgar care să provină din nordul
Dobrogei.
1529
1530
1531
Nicolae, Costin 2003, p. 179. nr. 16.
1532
1533
Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 141; Dimian 1960, p. 218, p. IV/1 a, b.
1534
Unii numismaţi consideră că există anumite momente de decădere din cauza
atacurilor repetate ale populaţiilor turanice. Spre exemplificare, o degradare a
284
populaţiei locale să caute alternative pentru reglarea mecanismelor care

făceau funcţională piaţa locală. Cu siguranţă, comerţul şi existenţa
„drumurilor pe apă”, pe Dunăre şi Marea Neagră, au asigurat accesul
zonei de nord a Dobrogei la traficul de mărfuri. În opinia noastră,
instabilitatea politică din zonă nu a constituit un impediment în utilizarea
de către negustori a reţelei de drumuri existente în regiune.
Crearea în anul 1204 şi menţinerea până în anul 1261 a Imperiului
Latin de Răsărit nu a constituit o piedică în pătrunderea în ţinutul dintre
Dunăre şi Mare a monedelor emise de noile autorităţi, rezultate în urma
fărâmiţării Imperiului Bizantin. Astfel, în mai multe aşezări din nordul
Dobrogei s-au descoperit numeroase monede de billon, emise de statele
nou apărute în anul 1204, după căderea Bizanţului, şi anume Imperiul de
la Niceea (1204/1206-1261), Imperiul (1224-1242) şi apoi Despotatul de
Thessalonic şi Despotatul de Epir, Imperiul de la Trapezunt. Un aspect
interesant este reprezentat de aşa-zisele „imitaţii latine”, tăiate ulterior
baterii lor în mici fragmente, de la 1/3 până la 1/32 din modulul iniţial.
„Monede tăiate” s-au descoperit în mai multe aşezări. Apariţia acestui tip
de monedă evidenţiază o lipsă de numerar în economia locală, cauzată de
întreruperea temporară a legăturilor cu Imperiul, după anul 1204, sau cu
centrele emitente, după anul 1241, ca urmare a marii invazii mongole.
În cadrul descoperirilor monetare emisiuni ale Imperiului de la
Niceea, bătute de Theodor I Lascaris (1204-1222) la Niceea sau
Magnesia, provin de la Nufăru, Isaccea (Noviodunum?)1535, Niculiţel şi
Turcoaia–Troesmis (Cetatea de vest)1536. Emisiuni din bronz şi billon din
circulaţiei monetare ar fi avut loc ca o consecinţă a atacurilor pecenegilor din 1036,

uzilor în 1064, cumanilor din 1122.
1535
Centrul urban de la Isaccea–Noviodunum apare, în diverse publicaţii, sub diverse
forme: Isaccea–Pontonul Vechi, Isaccea, Isaccea–Vicina, Noviodunum-Vicina (?) –
Isaccea, Isaccea-Vicina, Isaccea–Noviodunum-Vicina, Isaccea–Vicina (?), Isaccea
ceea ce induce în eroare cititorul. De multe ori denumirile diferite apar în cadrul
aceluiaşi articol. Facem precizarea că pe teritoriul actual al oraşului există cel puţin
două puncte distincte din care provin materiale ceramice, dar şi monede, ceea ce
poate indica existenţa unor nuclee de locuire pe teritoriul oraşului Isaccea,
contemporane cu centrul de la Noviodunum. Cu siguranţă, multe din descoperirile
monetare care apar în publicaţiile de specialitate ca loc de descoperire Isaccea, să
provină din situl Isaccea–Noviodunum.
1536
Oberländer-Târnoveanu 1981-1982, p. 274.
285
timpul lui Ioan III Vatatzes au fost descoperite la Tulcea şi Isaccea

(Noviodunum ?)1537.
Legăturile între nordul Dobrogei şi Imperiul de la Niceea sunt
ilustrate de monedele lui Theodor II Lascaris (1254-1258) şi Mihail al
VIII-lea (1259-1261), emise anterior recuceririi Constantinopolului şi
provin de la Isaccea (Noviodunum ?)1538.
Monedele emise de Imperiul de Thessalonic sunt apropiate ca număr
de cele niceene, sunt piese fragmentare, în realitate monede „tăiate”, şi au
fost descoperite la Isaccea (Noviodunum ?), Niculiţel, Turcoaia–Troesmis
(Cetatea de vest) şi Enisala1539.
Moneda de aur (hyperperul) este emisă în continuare şi după anul
1204, dar numai de Imperiul de la Niceea care pretindea moştenirea
vechiului Imperiu Bizantin. Acest tip monetar, emis în cantităţi mari de
Ioan al III-lea Vatatzes, avea greutatea teoretică de 4,42 g şi titlul de
800/1000, fiind semnalat în mai multe descoperiri din Dobrogea de
Nord1540. Adeseori perperii lui Ioan al III-lea Vatatzes au apărut asociaţi
în unele tezaure cu perperii emişi de Theodor al II-lea Lascaris.
Majoritatea hyperperilor cunoscuţi provin din nordul Dobrogei,
pătrunzând în regiune în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, odată cu
intrarea zonei în circuitul marelui comerţ internaţional.
Până în anii `70 ai secolului al XIII-lea circulaţia monetară este
dominată de nominalurile bizantine. Cu titlu exepţional semnalăm
prezenţa pentru zona de nord a Dobrogei a monedei veneţiene. În
campania de cercetări din anul 2008 de la Isaccea–Noviodunum a fost
descoperit un gros (matapan) emis de dogele Pietro Ziani (1205-
1229)1541. Grosul veneţian emis din anul 1202 de către dogele Erico
Dandolo a fost primul nominal de argint, cu valoare net superioară
dinarului carolingian. Noua monedă avea o greutate teoretică de 2,178 g
şi titlul argintului de 965/1000. După anul 1204 grosul veneţian s-a
impus în economia întregului bazin oriental al Marii Mediterane. La sud
1537
Emisiunile provin din cele două ateliere cunoscute, dar şi din centrul de la
Thessalonic. Oberländer-Târnoveanu 1981-1982, p. 275.
1538
1539
1540
O analiză a descoperirilor de hyperperi de la Ioan III Vatatzes la Vîlcu, Stănică
2011, p. 503-513.
286
de Dunăre, moneda veneţiană a fost adoptată în secolele XIII-XIV ca

etalon ponderal şi ca tip iconografic de Serbia, Bulgaria sau de Imperiul
Bizantin.
Prezenţa la Isaccea–Noviodunum a acestei monede, într-o perioadă
destul de puţin cunoscută, ne arată importanţa sitului de aici şi
continuarea schimburilor comerciale, probabil, cu aportul negustorilor
italieni.
În anul 1261 au avut loc două mari evenimente, ale căror urmări s-au
manifestat/ răsfrânt asupra evoluţiei şi istoriei întregului bazin al Mării
Negre, inclusiv asupra Dobrogei, timp de două secole. La 13 martie
1261, la Nymphaion, se semnează un tratat între Mihail al VIII-lea
Paleologul, împăratul de la Niceea, şi Genova. Potrivit clauzelor, Genova
se angaja să ofere sprijin militar împăratului, iar acesta acorda negustorilor
genovezi libertatea deplină de a naviga şi a face comerţ în Marea Neagră
şi scutirea de impozite şi plata taxelor vamale în teritoriile aflate sub
autoritatea sa.
Un al doilea eveniment s-a petrecut la 25 iulie 1261, când oraşul
Constantinopol este cucerit de armatele Imperiului de la Niceea, având
drept rezultat desfiinţarea Imperiului Latin, restaurarea Imperiului
Bizantin sub Mihail al VIII-lea Paleologul şi revenirea în vechea capitală
a lui Constantin cel Mare. Efectul direct şi imediat al evenimentelor prin
care se consolidează autoritatea imperială se resimte şi în pătrunderea
noilor monede de bilon sau de aur emise în timpul domniei primilor
Paleologi (1261-1328). Beneficiarii direcţi ai privilegiilor stipulate prin
tratatul de la Nymphaion, genovezii au iniţiat o putenică expansiune în
Marea Neagră, înfiinţând de-a lungul litoralului emporii comerciale.
Într-un timp scurt, aceste aţezări se dezvoltă rapid, servind ca puncte de
legătură în marele comerţ continental. Amplasate întotdeauna într-un
teritoriu străin, adesea ostil, aceste colonii, înfiinţate şi cu acordul
autorităţilor locale, beneficiau de o administraţie proprie. În avansarea lor
pe litoralul vestic al Mării Neagre şi pe Dunăre, în amonte de gurile de
vărsare, genovezii vor întemeia şi aici factorii comerciale proprii. Prima
aşezare care apare menţionată în izvoarele cartografice şi în actele
notarilor italieni, încă de la sfârşitul secolului al XIII-lea, Vicina – care
1541
Vîlcu, Stănică 2013.
287
şi-a păstrat neschimbat numele său latin – a devenit în scurt timp una din
cele mai importante aşezări din regiune, sediul unei episcopii şi apoi al
unei mitropolii ce depindea de Patriarhia ecumenică de Constantinopol.
Vicina a tulburat de nenumărate ori apele în istoriografia şi
arheologia românească şi încă provoacă dispute în privinţa localizării.
Numele Vicina sau Vecina, aşa cum este ortografiat uneori, apare înscris
pe mai multe hărţi nautice din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi
începutul secolului următor, localizarea acestui important port dunărean,
dispărut probabil în ultimile decenii ale secolul al XIV-lea, a fost şi
continuă să fie şi astăzi obiectul unor lungi şi aprinse controverse. Chiar
şi publicarea unui portulan italian (anul 1296) în care apare distanţa de
200 de mile de la gura braţului Aspera până la Vicina, nu a pus capăt
acestei controverse din domeniul geografiei istorice1542. Aşa cum reiese
din documente, la sfârşitul secolului al XIII-lea Vicina atinge apogeul
dezvoltării sale economice, situaţie în care a ajuns şi datorită intenselor
activităţi economice desfăşurate după anul 1261 în zona din nordul
Dobrogei de către negustorii genovezi. În actele încheiate la Pera de
notarul genovez Gabriele di Predomo, în intervalul 1 iulie-16 august 1281,
se înregistrează o serie de contracte de comandită ce urmau a se
desfăşura prin Vicina şi care totalizau o sumă destul de mare pentru acea
vreme, 3.200 perperi de aur. Acest tip de contracte se desfăşurau după
următorul mecanism: un negustor din Pera împrumuta altui negustor o
sumă de bani, nespecificată în contract; cu acestă sumă, negustorul
împrumutat cumpăra mărfuri de la Constantinopol, pe care le transporta
pe mare şi apoi pe Dunăre până la Vicina, unde le vindea; cu banii
obţinuţi, cumpăra produse locale, pe care le transporta pentru a fi vândute
la Constantinopol; la încheierea afacerii, titularul era obligat să restituie
primului negustor o sumă ce cuprindea capitalul împrumutat la semnarea
contractului de comandită, la care se adaugă dobânda aferentă cuvenită
pentru durata derulării acestuia.
Numărul actelor încheiate de un singur notar într-un interval de o
lună şi jumătate şi mai ales valoarea mare a acestor contracte, peste 3.200
de hyperperi, permite să ne imaginăm cât de mare a fost volumul
schimburilor comerciale la acea dată între oraşul nord-dobrogean şi Pera
1542
Motzo 1947, p. 129-131.
288
– Constantinopol. Vinderea şi achiziţia de mărfuri la Vicina presupune

existenţa în circulaţie a unui număr mare de monede de aur.
În actele instrumentate la Pera de notarul Gabriele di Predono se
menţionează pentru afacerile cu Vicina două categorii de perperi: unii
iperperos auri ad sagium Constantinopolitanum, în majoritatea
documentelor, alţii sunt denumiţi ca iperperos veteros auri ad sagium
Vecina. Sintagma ad sagium înseamnă că anumiţi hyperperi erau
verificaţi prin cântărire, cu etalonul ponderal exagium (a 1/72-a parte
dintr-o libră) în uz, la locul unde se făcea plata respectivă, Constantinopol
sau Vicina1543. Acest lucru sugerează existenţa la Vicina a unui etalon
ponderal şi sistem propriu de evaluare a monedei.
Descoperirea, în urma săpăturilor arheologice efectuate la Păcuiul lui
Soare, a două cântare de bronz datate secolele XIII-IV pentru verificarea
monedelor de aur, confirmă existenţa acestei practici. Cântarele
descoperite în sudul Dobrogei1544 întăresc în mare parte informaţiile
lăsate de contemporani cu privire la existenţa unor etaloane ponderale în
centrele comerciale din nordul Dobrogei în acea perioadă1545. Faptul că
perperii ad sagium erau consemnaţi ca vechi atestă că aceştia erau, cel
mai probabil, hyperperii lui Ioan al III-lea Vatatzes1546.
În mod evident, descoperirile monetare de la Isaccea (teritoriul
oraşului şi cetatea Noviodunum), unde întâlnim aproape toate tipurile de
monede ce au circulat prin Dobrogea în secolele X-XIV, pot fi încă un
argument în localizarea aici a enigmaticului oraş Vicina1547. Toate
descoperirile monetare sunt direct legate de transformarea Dobrogei de
1543
Existenţa la Vicina a unui sistem ponderal propriu, menţionat în 1281 în actele
notarilor genovezi, certifică o diferenţiere între hyperperi de la Vicina şi cei de la
Constantinopol, verificaţi după etalonul existent în capitala imperială. Brătianu
1935, p. 50-51; Iliescu 1969, p. 119; Ştirbu 1975, p. 362.
1544
Această descoperire arheologică a reprezentat un argument indirect pentru
propunerea de localizare a Vicinei la Păcuiul lui Soare. Diaconu 1975, p. 233-245.
1545
Diaconu 1970a, p. 290-291; Diaconu 1975a, p. 233-245. Cele două cântare controlate
au fost echilibrate pentru hyperperii ce aveau o greutate de 4,42 g, deci cea pe care o
aveau emisiunile mai vechi. Ştirbu 1975, p. 362-363.
1546
Știrbu 1975, p. 362-363.
1547
La Isaccea–Noviodunum predomină monedele de la Niceea, Magnesia şi Constantinopol,
dovedind, dacă mai era cazul, funcţia portuară a aşezării. În sudul Dobrogei, la
Silistra, sunt mai bine reprezentate monedele centrului de la Thessalonic, localitatea
fiind situată la capătul unui important drum comercial pe uscat care ajungea spre
Ţara Românescă şi gurile Dunării. Oberländer-Târnoveanu 1981-1982, p. 279.
289
Nord într-o placă turnantă a marelui comerţ internaţional. În anii ’80 ai

secolului al XIII-lea, Vicina este menţionată în actele notariale genoveze
ca spaţiul de desfăşurare a unei înfloritoare activităţi economice1548. Un
loc important în marile tranzacţii îl ocupă hyperperii de tip Ioan al III-lea
Vatatzes care, începând cu jumătatea secolului al XIII-lea, au pus în
legătură directă economii şi state pe un spaţiu ce se întinde din zona de
nord a Mării Negre, Dobrogea şi bazinul occidental al Mării Mediterane1549.
În nordul Dobrogei au fost semnalate mai multe descoperiri de hyperperi
de tip Ioan III Vatatzes, precum cele de la Tulcea şi împrejurimi, Isaccea
(Noviodunum?)1550, Nufăru1551 şi Niculiţel1552. Activitatea de imitare a
monedelor în secolul al XIII-lea este una consemnată în celebrele note
ale lui Balducci Pegolloti „Pratica della mercatura” sub numele de
„perperi latini”1553.
Documentele genoveze din secolul al XIV-lea consemnează
existenţa unor etaloane locale, un sommo ad pondus Chili sau un sommo
ad pondus Licostomo1554. Existenţa unui etalon la Vicina şi Chilia şi/sau
Licostomo presupune o practică de cântărire a monedelor aflate în
circulaţie. Având în vedere că nu au fost descoperite monede ce pot fi
atribuite celor două colonii comerciale, presupunem că erau cântărite şi
însemnate monedele aflate în circulaţie. Monedele care se pretau pentru o
ajustare a greutăţii1555 erau cu siguranţă perperii lui Ioan III Vatatzes 1556.
În anii ’60-’70 în circulaţia monetară îşi fac apariţia şi alte emisiuni,
între care le menţionăm pe cele ale Veneţiei. De la Tulcea provin groşi de
la dogele Rainer Zeno (1253-1268) şi Lorenzo Tiepolo (1268-1273)1557.
Prezenţa acestor monede în nordul Dobrogei este pusă pe seama
1548
Brătianu 1935, p. 47-60.
1549
1550
Iliescu 1975, p. 239-242; Oberländer-Târnoveanu 1997a, p. 152.
1551
Vîlcu, Stănică 2011, p. 503-513.
1552
Material inedit. Monedele sunt dintr-un tezaur descoperit în anul 1997 şi care a fost
adus spre achiziţie la ICEM Tulcea.
1553
Iliescu, Ţărălungă 1992, p. 249, n. 2. Francesco Balduci Pegolloti, La Pratica della
mercatura - lucrarea scrisă pe la 1340 denumeşte perperi latini d’oro a carati 16 ½
hyperperii de tip Ioan III Vatatzes având semn distinctiv una, două, trei sau patru
globule dispuse în cruce.
1554
Balbi, Raitieri 1973, doc. nr. 8, 9, 10.
1555
Această ajustare se putea face prin tăierea flanurilor monedei.
1556
Vezi o discuţie amplă la Oberländer-Târnoveanu 1997b, p. 98-186.
290
activităţii negustorilor veneţieni şi raguzani1558. Din aceeaşi zonă provine

o monedă trachy de la Andronic II (1282-1328), descoperită în condiţii
necunoscute la Isaccea1559.
În ultimele decenii ale secolului al XIII-lea pătrunde în circulaţia
locală moneda Hoardei de Aur, dirhemul de argint, folosit în tranzacţiile
comerciale, alături de hyperperul bizantin, în aşezările din nordul
Dobrogei. După anul 1280 izbucneşte un puternic conflict între emirul
Nogai şi hanul Toqta. Nogai îşi creează un stat propriu, exercitându-şi
autoritatea asupra unui vast teritoriu, din Crimeea până la Dunărea de
Jos. În nordul Dobrogei, Nogai deschide o monetărie la Saqci (Isaccea),
unde bate dirhemi de argint, mai întâi cu numele hanului Toqta (între anii
1287-1292), apoi în nume propriu (între anii 1296/1297-13001560).
În 1299/1300 are loc etapa finală a conflictului dinte hanul Toqta şi
rebelul Nogai, prin care acesta din urmă este învins şi ucis în luptă, iar
hanatul său este desfiinţat, reintrând sub autoritatea Hoardei de Aur.
Evenimentele din anul 1300 au determinat îngroparea unor tezaure de
dirhemi şi hyperperi bizantini, precum cel de la Mihail Kogălniceanu,
unde s-au descoperit, pe dealul Uzum Baiîr, şapte tezaure ascunse în
acelaşi timp. Descoperit întâmplător şi recuperat în mare parte datorită
săpăturilor sistematice din anii 1962 şi 1963, acest tezaur reprezintă unul
dintre cele mai importante şi complexe tezaure descoperite în Dobrogea.
1557
Oberländer-Târnoveanu 1980b, p. 512, nr. 194-195,
1558
1559
Nicolae, Costin 2003, p. 179, nr. 13.
1560
Târnoveanu 1981, p. 89-109. Oberländer-Târnoveanu 1989, p. 121-129. Monedele
tătărăşti reprezintă emisiuni anonime, locale, cu legendă în limba greacă sau latină; ca
şi pe monedele cu legendă arabă pentru hanii Hoardei de Aur, apare numele de Sat(c)y
sau Sat(c)ya sau Sāqči sugerând faptul că la Isaccea a funcţionat o monetărie, ilustrând
posibilitatea existenţei unui despotat de Isaccea, sub suzeranitate tătărască, cât şi a
unei colonii genoveze. Există unele rezerve în privinţa citirii legendelor de pe aceste
monede şi identificarea atelierului. Totodată avem rezerve în identificarea aşezării
Sat(c)y sau Sat(c)ya sau Sāqči cu situl de la Noviodunum şi propunem o identificare a
acestuia cu o aşezare situată în zona de nord-vest a oraşului actual Isaccea. Pentru
reatribuirea atelierului de la Saqčy-Isaccea, vezi: Nicolae, Costin 2003, p. 175-187.
Se pare că o parte dintre emisiunile atribuite iniţial atelierului de la Saqčy sunt de fapt
Solhat în Crimeea.
291
Tezaurul este compus din 195 de hyperperi bizantini1561, 23.440 dirhemi

ai Hoardei de Aur, 92 sommi (lingouri de argint sub formă de bare) 1562,
11 turte din argint (lingouri de argint, forme neregulate), cinci obiecte de
podoabă (brăţări, inele din aur şi argint)1563. Folosirea lingourilor din
argint ca mijloace de schimb era o practică curentă pe întreg teritoriul
Hoardei de Aur, în zonele controlate de tătari în a doua jumătate a
secolului al XIII-lea şi până la mijlocul secolului al XV-lea1564. Circulaţia
monedei Hoardei de Aur este atestată şi de o serie de descoperiri precum
cele de la Isaccea–Noviodunum, Niculiţel, Nufăru, Babadag, Tulcea,
Iazurile1565 şi Bălteni de Sus1566.
Numărul mare de monede bizantine din secolele XIII-XIV din
aşezările nord dobrogene, sugerează o legătură permanentă cu
Constantinopolul, ca şi cu Imperiul de Trapezunt. Negustori trapezuntini
sunt atestaţi la Chilia la mijlocul secolului al XIV-lea1567. Cu siguranţă,
rolul cel mai important în antrenarea diverselor monede aflate în
circulaţie a revenit negustorilor genovezi prezenţi şi în factoriile
comerciale de la gurile Dunării.
În ultimile decenii ale secolului al XIV-lea, pe teritoriul Dobrogei de
Nord îşi fac apariţia monedele de argint ale Ţării Româneşti şi Moldovei.
Amintim în acest sens un tezaur de monede ale Ţării Româneşti bătute
între anii 1364-1396, găsit la Mănăstirea Cocoş, monede izolate de la
Vlaicu Vodă (1364-1377), Radu I (1377-1384) şi Mircea cel Bătrân
(1386-1418) descoperite la Hârşova1568, Babadag1569, Luncaviţa1570,
1561
75 hyperperi Ioan Vatatzes (1222-1254) şi 4 hyperperi Theodor II Lascaris (1254-
1258) emisiuni ale Imperiului de la Niceea; 4 hyperperi Andronic II (1282-1311) şi
12 hyperperi Andronic II–Mihail IX (1295-1320). Iliescu, Ţărălungă 1992, p. 252-253.
1562
Sommo/sommi este o unitate ponderală, de origine mongolă, utilizată la cântărirea
argintului. Numele derivă de la cuvântul mongol şaum sau aqşaum = alb, ce face
trimitere la culoarea argintului. Iliescu 1980, p. 87, 90 nota 2.
1563
Iliescu, Ţărălungă 1992, p. 253; Oberländer-Târnoveanu 2000, p. 500.
1564
Unitatea ponderală care servea la cântărirea argintului în lingouri de forme regulate
se numea sommo. Lingourile din argint au fost utilizate şi de negustorii genovezi.
1565
Oberländer-Târnoveanu 1997, p. 118
1566
1567
Iliescu 1971, p. 265.
1568
Berciu-Drăghicescu, Ciubotea 1987, p. 76.
1569
Mititelu, Iliescu 1957, p. 439-440.
1570
292
Văcăreni1571, Niculiţel1572, Rachelu1573 şi Enisala1574. În privinţa

monedelor moldoveneşti remarcăm un mic tezaur descoperit la Măcin
care conţine piese de un gros emise de Alexandru cel Bun (1400-1432).
Monede moldoveneşti aparţinând lui Petru Muşat (1375-1391) şi Alexandru
cel Bun au fost descoperite la Garvăn, Luncaviţa, Rachelu, Niculiţel,
Mănăstirea Saon şi Tulcea.
Prezenţa monedelor moldoveneşti în nordul Dobrogei poate fi
explicată prin larga lor difuziune datorată comerţului pe drumul
moldovenesc conectat la cel care străbătea Dobrogea spre Peninsula
Balcanică1575. Concentrarea monedelor Ţării Româneşti şi Moldovei de
la sfârşitul secolului al XIV-lea în nordul Dobrogei confirmă existenţa
unor puncte de trecere, vad sau vamă, în legătură directă cu drumul
moldovenesc sau cel muntean1576.
O altă categorie de descoperiri o constituie cele mixte în care, alături
de emisiunile muntene, se află şi altele care au circulat în epocă: groşi
bulgăreşti, sârbeşti, emisiunile veneţiene, raguzane, piese tătărăşti1577.
Tezaurele mixte sunt mai numeroase tot în nordul Dobrogei, la Enisala,
Văcăreni, Niculiţel, Rachelu şi Măcin1578.
O situaţie aparte o reprezintă dinarii sârbeşti din argint emişi de
Ştefan Uroš IV Dušan şi Elena (1331-1355). Monede de acest tip au fost
descoperite la Niculiţel, Nufăru1579 şi Caraorman, în Delta Dunării1580.
Un tezaur descoperit relativ recent la Niculiţel este alcătuit din monede
1571
1572
1573
1574
Custurea 1978, p. 531-536.
1575
Pe tronsonul cuprins între Măcin şi Isaccea erau arhicunoscutele vaduri şi o ramificaţie
a celor două drumuri, cel modovenesc şi cel muntean.
1576
Gonţa 1989, p. 25-45; Cihodaru 1984, p. 126-128.
1577
Nu sunt cunoscute pentru sfârşitul secolului al XIV-lea monedele poloneze,
ungureşti sau ale statelor occidentale.
1578
Comparativ, pentru zona de sud a Dobrogei este cunoscut un singur tezaur, cel
descoperit la Păcuiul lui Soare. Berciu-Drăghicescu, Ciubotea 1987, p. 77.
1579
Oberländer-Târnoveanu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 261, 263.
1580
Tezaurul de la Caraorman este constituit din 90 de monede şi se află în colecţia de
numismatică a Muzeului de Istorie şi Arheologie din cadrul ICEM Tulcea.
293
sârbeşti şi hyperperi de la Ioan al III-lea Vatatzes1581. În cadrul

descoperirilor de la Nufăru, într-un tezaur găsit înainte de 1940, alături de
monedele lui Ştefan Dušan, se afla şi o monedă emisă de banul Bosniei,
Ştefan Kotromanić (1332-1355)1582.
Distribuţia descoperirilor monetare în spaţiul delimitat de Prut şi
Nistru, pentru perioada cuprinsă între secolele X-XIV, ne indică faptul că
bizantinii au reuşit, sub o formă sau alta, să întreţină legăturile cu
teritoriile şi structurile politice de la nord de Dunăre1583. Majoritatea
monedelor descoperite la Reni, Ismail, Orlovka - pe malul stâng al
Dunării, la nord de acesta şi în Insula Şerpilor ar putea ilustra o
pătrundere a monedei pe canale comerciale. Prezenţa unor garnizoane
militare, unităţi ale flotei, existenţa unor structuri politice locale, prezenţa
grupurilor turanice au creat premisele pentru o pătrundere a monedei
bizantine în spaţiul dintre Prut şi Nistru. De asemenea, existenţa unor rute
economice, precum celebrul drum „de la varegi la greci”, a permis
circulaţia pe un spaţiu vast a monedelor bizantine şi a caravanelor
negustorilor.
Pe lângă importanţa strategică, teritoriul cuprinse între Prut şi Nistru,
avea şi o incontestabilă valoare economică, ca zonă de contact între
nordul Dobrogei şi populaţiile de la nord de Dunăre, Deltă şi din
stepă1584.
Repartiţia pe atelierele de provenienţă şi emitent oferă indicii
importante asupra căilor de pătrundere a monedei în zona de nord a
Dobrogei. Monedele provenite din atelierele de la Constantinopol, Niceea,
Magnesia şi Trapezunt sugerează vehicularea lor pe căile maritime, în timp
ce monedele bătute la Thessalonic şi Philippopolis au ajuns pe rutele
clasice, dovedind importanţa mare pe care o jucau drumurile terestre în
asigurarea legăturilor cu lumea bizantină.
1581
Este vorba de un tezaur descoperit în apropierea Bisericii Sf. Atanasie în anul 1997
şi care a fost adus de proprietar în loturi de câte zece monede. Material inedit. ICEM
Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie.
1582
Oberländer-Târnoveanu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 261.
1583
1584
Dacă pentru moneda bizantină se pot face diferen ieri între nordul Dobrogei i
Basarabia, nu același lucru îl putem spune despre circula ia monetar din secolele
XIII-XIV. Nu cuno tem dac au fost descoperite monede vene iene, dar circula ia
monedei Hoardei de Aur este sensibil mai intensă decât în Dobrogea de nord.
294
Moneda bizantină, cea veneţiană, a Ţărilor Române sau a statelor din

Balcani îmbogăţesc şi nuanţează cunoştinţele noastre asupra circulaţiei
monetare din secolele X-XIV, asupra vieţii economice, precum şi aspecte
privitoare la viaţa socială şi cadrul politic internaţional în care a evoluat
nordul Dobrogei. Locul şi rolul circulaţiei monetare în zona de nord a
Dobrogei nu poate fi înţeles decât dacă este privit într-un context mai
larg, al lumii balcanice în general, al stepelor nord-pontice şi în strânsă
legătură cu populaţiile de la nord de Dunăre. Monedele nu reflectă numai
o viaţă economică foarte intensă sau contacte comerciale, ci pun într-o
lumină mai clară şi legăturile culturale şi social-politice
Aprofundarea cercetărilor poate permite obţinerea de răspunsuri
legate de cunoaşterea mecanismului circulaţiei monedei bizantine, căile
de pătrundere a celorlalte tipuri monetare şi clarificarea unor probleme
care abia acum pot fi schiţate.
J.2. Drumuri comerciale
În acest orizont relativ puţin cunoscut, jalonat de secolele X-XIV,
presupunem existenţa unor drumuri comerciale de-a lungul cărora a
pulsat viaţa economică a aşezărilor din nordul Dobrogei.
Spaţiul nord-dobrogean se afla în imediata vecinătate a unor drumuri
comerciale, vitale economiei bizantine. La sud de Dunăre existau două
mari rute comerciale: Basilicos dromos (drumul imperial) care trecea prin
Adrianopol şi Singidunum, de unde ajungea pe Dunăre în Europa Centrală,
iar în paralel cu acesta funcţiona vechea via Egnatia, care străbătea
imperiul de la Constantinopol la Thessalonic, Ohrida şi Dyracchion, de
unde se putea ajunge cu uşurinţă în Italia. Din secolul al IX-lea, odată cu
deschiderea drumului de la Varegi la Greci, se stabileşte o nouă direcţie
pentru rutele comerciale pe fluviul Nipru, ce unea Europa de Nord cu
Bizanţul, Marea Baltică cu Marea Neagră. Aflându-se la intersecţia
acestor rute, regiunea de la gurile Dunării a jucat rolul unui important
nod comercial, iar stăpânirea acestei zone oferea o mai mare siguranţă
căilor comerciale. Pe această rută se revărsau în Bizanţ mărfurile produse
în Chersones sau în Crimeea, cereale, lemne, blănuri şi sclavi pe care
pecenegii, varegii şi mongolii le luau de la populaţiile ce trăiau în stepe.
Această rută comercială a avut un rol decisiv în economia Imperiului
295
Bizantin1585. De-a lungul timpului, pe segmentele de drum din nord-

vestul Mării Negre se făcea legătura şi se traversau stepele nord-pontice
(„drumul de la Varegi la Greci”). Această rută a fost des utilizată de
populaţiile migratoare (pecenegi, uzi, cumani şi mongoli), militari,
negustori sau oameni obişnuiţi, care au jucat rolul unor vectori purtători
de produse comerciale. Prin vadul de la Isaccea, cel mai important din
nordul Dobrogei, segmente din „drumul varegilor” se uneau cu drumul
transdobrogean, ce traversa spaţiul istro-pontic şi se racorda la reţeaua de
drumuri din Balcani ce converg spre Constantinopol.
Integrarea themei Paristrion în circuitul comercial bizantin, mai ales
prin segmentele esenţiale ale itinerariilor care treceau prin provincie, a
conferit acesteia o însemnată funcţie economică. În exploatarea noilor
perspective comerciale în secolele X-XIII un loc important a revenit
aşezărilor urbane, destinate, prin poziţia lor, să beneficieze de noile
oportunităţi oferite de comerţul internaţional. Fireşte, avantajul principal
oferit de poziţia la Dunăre, drumurile terestre, ieşirile şi intrările din
Marea Neagră au făcut ca mărfurile de orice fel să circule liber.
Bizanţul era direct interesat să menţină şi să dezvolte schimburile
comerciale cu regiunea Dunării de Jos, aceasta putând reprezenta, aşa
cum sugerează sursele literare ale vremii, un adevărat antrepozit pentru
aprovizionarea centrelor urbane bizantine cu cereale, miere, ceară, fructe
uscate, animale domestice, peşte, lemn etc1586.
Pentru secolele X-XII în regiunea de nord a Dobrogei intensele
legături comerciale sunt atestate şi de numeroase descoperiri arheologice.
Apar produse din cele mai importante centre manufacturiere ale Bizanţului
(Constantinopol, Thessalonic, Corinth, Adrianopol, Chersones etc.), din
regiuni precum Boemia şi Slovacia, din Kiev şi din centrele bulgarilor de
pe Volga, din Scandinavia vikingilor, din stepele nord-pontice, din
Orient. Încetarea, în anul 1204, monopolului bizantin asupra Mării Negre
a dus la transformarea bazinului pontic, în a doua jumătate a secolului al
XIII-lea şi, îndeosebi, în secolul următor, în principalul loc de întâlnire
între lumea mediteraneeană, Europa Centrală şi Asia Centrală şi
Răsăriteană.
1585
Diehl 1940, p. 105-107; Ducellier 1997, p. 161; Oikonomides 2000, p. 182-183.
1586
296
Zona de nord a Dobrogei oferea accesul direct la itinerariile navale şi

terestre prin care se realiza comerţul, dar şi posibilitatea de a exploata din
punct de vedere economic aceste rute. Astfel, spaţiile de la est şi sud de
Carpaţi au fost cuprinse, prin noile drumuri ale comerţului internaţional
care le traversa teritoriul, în vastul sistem de schimburi comerciale din
acea vreme. Dezvoltarea acestor rute şi interconectarea lor la comerţul
din zona de la gurile Dunării au adus mari beneficii viitoarelor state
româneşti, dar şi Europei Centrale.
În absenţa documentelor nu putem aduce precizări în privinţa
drumului comercial care străbătea de la nord la sud teritoriul Dobrogei.
Importanţa rolului nodului comercial jucat de zona nord-dobrogeană nu
trebuie scăpată din vedere când analizăm problema politică a reconquistei
bizantine sau cea economică a venirii aici a negustorilor italieni.
*
O clasificare a tipurilor de comerţ practicate în regiunea Dunării de
Jos se poate face luând drept criteriu distanţele la care se desfăşoară
schimbul de mărfuri, constatându-se existenţa unui comerţ local, a unuia
regional şi a celui extern şi de tranzit.
J.3. Comerţ ul local
Populaţia din nordul Dobrogei, mult mai numeroasă decât în restul
spaţiului istro-pontic, ducea o viaţă complexă, având activităţi diverse, de
la agricultură, creşterea animalelor, la realizarea de produse
meşteşugăreşti şi negoţ1587.
Comerţul local lega puterea de vânzare-cumpărare a unei microzone
(aşezările urbane, sate învecinate) cu capacităţile de producţie ale marilor
centre. Densitatea de populaţie relativ mare, numărul important al
aşezărilor cu caracter urban şi aşezările rurale implicau în mod natural
schimburile economice cu zonele apropiate. Descoperirile arheologice
atestă un schimb de produse între zona nord-dobrogeană şi zonele mai
mult sau mai puţin apropiate. Este foarte probabil ca produsele angrenate
în această circulaţie locală să fi fost unele de strictă necesitate, de natură
alimentară sau produse meşteşugăreşti (ceramică, unelte etc.).
1587
DID 3, p. 325; Dinogetia I, p. 58-60; Baraschi 1991, p. 145; Bejenaru 2005, p. 10-16;
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 146-147; Mănucu-Adameşteanu 1984a, p.
239; Vasiliu 1980, p. 443; Custurea 2000, p. 64.
297
În cazul Dobrogei bizantine, putem vorbi de două regiuni, una

nordică, dens populată, şi una sudică, cu o densitate mai redusă de aşezări
şi de populaţie, separate de marea fortificaţie liniară cunoscută sub numele
de valul de piatră ce traversa zona de la Cernavodă la Constanţa1588 și care,
pe lângă rolul militar, a mai jucat rolul unei graniţe cu puncte vamale
compuse din reţeaua de castre de care dispunea. Putem consemna
circulaţia produselor între diferite aşezări dobrogene dând ca exemplu
vase produse în atelierele de la Garvăn–Dinogetia descoperite la
Capidava, şi vase considerate că ar fi fost produse la Capidava, atestate la
Garvăn–Dinogetia1589. Un alt exemplu în acest sens l-ar putea constitui
descoperirea la Babadag a unui vas asemănător unuia de la Garvăn–
Dinogetia1590. Vase asemănătoare cu cele din „şarjele” olarilor de la
Nufăru1591 sunt atestate la Isaccea–Noviodunum1592 şi Garvăn–Dinogetia1593.
Totuşi, până nu se fac analize comparative de pastă, nu putem extinde
afirmaţia că vasele de la Isaccea–Noviodunum şi Garvăn–Dinogetia
provin de la Nufăru. La aceste descoperiri mai putem adăuga unele
fragmente de amfore cu torţile supraînălţate, acoperite la exterior cu
angobă verzuie, care au fost descoperite la Nufăru 1594 şi Ostrov–Beroe
(Piatra Frecăţei)1595, despre care presupunem că au fost lucrate şi au
circulat pe plan local. Rămâne ca viitoarele cercetări arheologice să
localizeze centrul de producţie şi să stabilească zona de circulaţie a
acestui tip ceramic.
În general, acest tip de comerţ se făcea pe distanţe mici şi este foarte
probabil ca natura schimbului să fi fost una de troc, dacă ne gândim la
părţile implicate, mărfurile produse în centrele meşteşugăreşti sau
1588
Diaconu, Stănescu 1970, p. 287.
1589
Capidava I, p. 193;
1590
Vasiliu 1996, p. 172.
1591
„În anul 1981 a fost cercetat un complex de cuptoare, din secolele X-XI, amplasat în
partea vestică a aşezării, în zona extra muros. Unul dintre ele era folosit pentru
arderea oalelor-borcan, după cum o dovedesc numeroasele fragmente ceramice din
groapa olarului, în timp ce al doilea avea „şarja” în el: 15 ulcioare din pastă gălbuie
de diferite mărimi, cu una sau două toarte, cu gura rotundă sau trilobată.”; Mănucu-
Adameşteanu 1991e, p. 515; Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 81.
1592
Material inedit.
1593
Dinogetia I, p. 268-269, fig. 163/1,6.
1594
Material inedit.
1595
Burghelea et alii 2004, p. 238.
298
produsele economiei agrare. Schimbul putea să aibă loc cu ocazia

târgurilor sau în centrele urbane, având drept protagonişti pe de o parte
pe oamenii cetăţii, iar pe de altă parte, lumea rurală, produsele celor două
structuri implicate interacţionând între ele. Amploarea producţiei locale
de bunuri destinate consumului sugerează tendinţa comercializării,
precum şi existenţa unor pieţe locale de desfacere.
Dacă am face o analiză detaliată privind meşteşugurile, am conchide
că marea majoritate a produselor de factură locală satisfăcea cererea
aşezărilor danubiene.
Deseori, linia mediană fortificată a Dobrogei a fost „străpunsă” de
diferite produse; ca rezultat al acestei forme de schimb au fost
identificate mărfuri de provenienţă nord-paristriană în sudul provinciei
sau mărfuri din sud au fost identificate în nord.
De asemenea, putem consemna circulaţia unor produse între diferite
aşezări dobrogene, ca de exemplu: obiecte de podoabă produse în
atelierele de la Păcuiul lui Soare sunt prezente la Garvăn–Dinogetia1596.
Un număr considerabil de podoabe şi obiecte de cult din atelierele
dobrogene se întâlnesc în aşezările şi necropolele din Moldova1597 şi
Muntenia1598. De asemenea, vase din pastă roşie-gălbuie confecţionate în
atelierele dintre Prut şi Nistru au fost descoperite la Isaccea 1599,
Tichileşti, în apropierea Isaccei 1600, Nufăru1601 şi Slava Rusă1602.
Circulaţia ceramicii pontice într-un anumit spaţiu este atestată arheologic
în centre precum Cetatea Albă, Enisala, Caliacra, Varna, Nessebar 1603
etc.
1596
Diaconu 1987, p. 119-120. Este vorba de un tipar pentru podoabe rozete din foiţă de
aur, descoperit la Păcuiul lui Soare, cu care s-a confecţionat o piesă descoperită la
Dinogetia–Garvăn; Păcuiul lui Soare I, p. 156, fig.63/2; Barnea 1973, p. 314, 322,
fig. 20/2.
1597
Circulaţia crucilor relicviar şi a cruciuliţelor simple în Moldova, vezi Spinei 1992,
p. 153-175.
1598
Zaharia 1967, p. 127, fig. 53/7; Păcuiul lui Soare I, p. 146, n. 70
1599
Materiale inedite.
1600
Simion 1998, p. 231-238.
1601
1602
Material inedit. Informaţie Mihaela Iacob.
1603
Baraschi, Cantacuzino 1977-1978, p. 468; Damian 1996, p. 189; Damian 2013,
p. 401-408.
299
Există indicii că o serie de bunuri produse în centrele danubiene

urmau calea spre interiorul Dobrogei şi litoralul Mării Negre, sugerând
faptul că spaţiul nord-dobrogean a reprezentat o zonă de difuziune, măcar
a unor categorii de produse, spre regiunile de la est şi sud de Carpaţi.
J.4. Comerţ ul extern şi de tranzit
Reinstalarea administraţiei bizantine în Dobrogea sub împăratul Ioan
Tzimiskes, urmată de refacerea cetăţilor antice şi construcţia altor fortificaţii
de la vărsarea Dunării în mare, pe braţul Chilia, şi până la limita cu
Dunărea Mijlocie, a reprezentat o nouă perioadă în economia regiunii.
Intensificarea schimburilor comerciale după această perioadă este
favorizată şi de apariţia unor centre cu caracter urban, la care se adaugă o
veritabilă reţea de aşezări rurale ce erau antrenate în schimbul de mărfuri
care proveneau din multiple centre de producţie bizantine sau din Rusia
kieveana. În acest sens se poate cita ca argument menţiunea pe care o
face un izvor narativ rusesc în legătură cu intenţiile cneazului kievean
Sviatoslav de a-şi stabili autoritatea în regiunea de la gurile Dunării,
motivând aceste gânduri prin enumerarea a tot felul de bogăţii ce
ajungeau în regiune: de la greci (bizantini) aur, ţesături, vin şi felurite
fructe, de la cehi şi de la unguri argint şi cai, din Rusia blănuri, ceară,
miere şi robi1604. Din această precizare reiese, în mod evident, cât de
intens era comerţul practicat pe Dunăre în a doua jumătate a secolului al
X-lea. Un alt document bizantin, cronica lui Skylitzes-Kedrenos, care
face referire la invazia din anul 1046 (1048), ne informează că pecenegii
au găsit la Dunăre „mare belşug de vite, vin şi de băuturi preparate din
miere, de care nu auziseră vreodată”1605.
În secolul al XI-lea negustorii devin personaje cu o tot mai mare
însemnătate, mărfurile comercializate de aceştia, de la produse de lux
până la cele de strictă necesitate, erau la mare căutare în societatea locală
din nordul Dobrogei, indiferent dacă vorbim aici de aşezările urbane sau
cele rurale1606.
1604
Cronica lui Nestor, 114.
1605
Skylitzes-Kedrenos, II, 586; FHDR III, 154-155.
1606
Cu timpul, datorită "marilor bogă ii pe care au ajuns s le de in " în urma actelor de
comer , negustorii deveniser principalii factori de decizie în multe orașe europene,
controlând consiliile municipele, justi ia, impuneau legisla ia, politicile fiscale etc.
Gurevici 1999, p. 225-239.
300
Comerţul extern a fost cel care a atras pentru mai multe veacuri zona
de la gurile Dunării în vâltoarea principalelor evenimente istorice ale
sud-estului european. O caracteristică importantă pentru comerţul nord-
dobrogean din secolele X-XIV a constituit-o tranzitul de mărfuri.
În absenţa documentelor scrise, descoperirile arheologice indică
existenţa unui drum comercial care străbătea de la nord la sud regiunea
dintre Dunăre şi mare. Un rol important pe acest drum transdobrogean a
revenit vadului de la Isaccea, care făcea legătura între el şi unele
segmente din drumul varegilor spre greci. După cum bine se ştie,
mărfurile erau puse în circulaţie de negustori. Se cunosc câteva exemple
ale demersului unor agenţi comerciali care în drumul lor spre centrul de
aprovizionare (ce putea să fie un mare oraş bizantin sau capitala
Imperiului) urmau principalele artere comerciale care, după cum am
văzut mai înainte, se învecinau cu regiunea Dunării de Jos, zonă cu un
potenţial economic deosebit.
Constantinopolul era locul spre care se îndreptau negustorii din toate
părţile lumii, pentru mirodeniile Orientului şi pietrele preţioase ale
Răsăritului, aurul, argintul şi stofele de mătase vestite ale industriei
bizantine. Negustorii ruşi veneau la Constantinopol, unde puteau să
rămână timp de şase luni, stabilindu-se în afara oraşului, în cartierul
Sf. Mamas. Activităţile cu caracter comercial, în special schimburile de
mărfuri, erau strict controlate de autorităţile bizantine, astfel că negustorii
ruşi puteau să intre în oraş pe o singură poartă, în grupuri care să nu
depăşească 50 de oameni, neînarmaţi şi supravegheaţi de un funcţionar
imperial; înainte de începerea iernii trebuiau să părăseacă oraşul. Aceşti
comercianţi se obligau să nu tulbure liniştea oraşului, să nu producă
pagube, să nu achiziţioneze unele mărfuri scumpe şi de o anumită
calitate, iar valoarea mărfii exportate să nu depăşească plafonul de 50 de
monede de aur. Mărfurile achiziţionate erau verificate de un funcţionar
imperial care le sigila cu propriul sigiliu. Negustorii ruşi aduceau la
Constantinopol blănuri, ceară, miere şi sclavi, şi luau la schimb stofele
preţiose, foarte căutate în părţile de nord ale Europei, aur, vin fructe şi
mirodenii. Tot prin intermediul lor, mărfurile bizantine ajungeau în
Occident, în ţinuturile germanice 1607.
1607
Oikonomides 2000, p. 183-184, Bănescu 2003, p. 409.
301
Negustorii bulgari intraseră de asemenea în relaţii comerciale cu

Bizanţul, fiind interesaţi de desfacerea mărfurilor proprii. Negustorii
bizantini, cei care se ocupau de comercializarea stofelor scumpe şi cei
implicaţi în afaceri cu alimente luau iniţiativa tranzacţiilor şi le solicitau
aportul comercianţilor de stofe de calitate inferioară, a căror marfă era
vândută bulgarilor.
Contacte comerciale se stabilesc şi între Bizanţ şi Occident, începând
cu Italia şi mai ales cu micile state care în decursul timpului au
recunoscut suzeranitatea bizantină1608.
Pentru a-şi desface mărfurile, negustorii participau la târgurile
organizate în diferite oraşe în zilele de sărbătoare, în general cu ocazia
sărbătorii patronului respectivului oraş. În secolul al XII-lea, anual la
Thessalonic, de sărbătoarea Sf. Dumitru, negustorii de pretutindeni îşi
expuneau marfa spre vânzare în corturile aşezate în afara oraşului. Se
puteau cumpăra produse din Egipt, Spania, Galia, Germania, Italia sau
din regiuni ceva mai apropiate ca Bulgaria, Sciţia (din regiunile aflate la
nord de Bulgaria, probabil şi Dobrogea de Nord)1609. Oraşul se bucura
de o bună poziţie geografică, pe ruta principalului drum comercial care
lega Bizanţul de restul Europei.
Negustorii profitau de fiecare târg pentru a vinde, dar şi pentru a
achiziţiona alte mărfuri, pe care le transportau şi le puneau în circulaţie în
alte regiuni, cu alte ocazii. Astfel, negustorii acţionau ca nişte „vânzători
ambulanţi”, circulând de la un târg la altul, de la o localitate la alta,
permiţând răspândirea pe arii mari a diferitelor categorii de produse. Cu
aceste ocazii negustorul făcea noi investiţii, obţinând în timp noi
profituri1610. În acest fel se desfăşura negoţul de zi cu zi din Bizanţ, lucru
care ne face să presupunem o situaţie oarecum asemănătoare pentru
comerţul desfăşurat în aşezările nord-dobrogene.
O importantă caracteristică a comerţului din nordul Dobrogei pentru
secolele X-XIV a constituit-o tranzitul de mărfuri. Principalele axe
comerciale erau reprezentate de drumul transdobrogean şi de reţeaua de
drumuri de la nord de Dunăre. Spaţiul istro-pontic aflându-se la
întretăierea marilor artere comerciale, de-a lungul lor sau la un punct
1608
Oikonomides 2000, p. 184.
1609
Oikonomides 2000, p. 176.
302
terminus al acestora, iar Bizanţul, Rusia Kieveană sau oraşele nord-

pontice fiind producători cunoscuţi pentru multe categorii de produse,
prin nordul Dobrogei au tranzitat mai multe mărfuri decât se produceau
pe plan local. În regiunea de la gurile Dunării tranzitul mărfurilor care
circulau pe diferite ramificaţii ale Marelui Drum al Mătăsii, ce lega
Occidentul cu Orientul, se va desfăşura tot prin intermediul oraşelor
nord-dobrogene1611.
Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea, după invazia
distrugătoare a tătarilor, viaţa economică a regiunii septentrionale a
Dobrogei revine la normal, prin apariţia genovezilor care aduc mari
cantităţi de mărfuri, iar oraşele portuare de la gurile Dunării intră în
vastul circuit al comerţului internaţional, comerţul intercontinental.
Genovezii îşi desfăşurau comerţul la gurile Dunării îndeosebi prin
oraşele portuare Vicina, Chilia şi Licostomo, aflate, în funcţie de
realităţile politice din zonă, fie sub influenţă bizantină, tătară, fie sub
autoritatea Ţării Româneşti sau a Moldovei sau sub stăpânirea Imperiului
Otoman. În timp, centrul lor politic-administrativ s-a deplasat de la
Vicina (a doua jumătate a secolului al XIII-lea – mijlocul secolului al
XIV-lea), la Chilia (a doua jumătate a secolului al XIV-lea) şi apoi la
Licostomo (ultimele decenii din secolului al XIV-lea – primele decenii
ale secolului al XV-lea).
Activităţile economice şi, mai ales comerţul, ne permit să
considerăm că la sfârşitul secolului al XIII-lea „oamenii de afaceri” vor
practica un alt fel de comerţ. Acum apar notarii şi diecii, ale căror
cunoştinţe juridice le permiteau redactarea unor documente cu valoare
juridică probatorie, având ca principal obiect de activitate actele de
comerţ dar şi operaţiunile bancare şi de transport comercial (vânzări –
cumpărări, transport naval, închirieri de vase, asigurări de nave şi de
mărfuri etc.).
Despre rolul economic şi volumul comerţului practicat de genovezi,
cei care îşi întemeiaseră propriile emporii la Cetatea Albă (Montcastro
sau Maurocastron), Chilia, Licostomo şi Vicina, vorbesc însemnările
notarilor genovezi de la Caffa şi Pera. Aceste însemnări şi, în special,
1610
Oikonomides 2000, p. 175-176.
1611
Iosipescu 1982, p. 265-282; Spinei 1993, p. 171-234; Papacostea 2006a, p. 21-49.
303
cele ale lui Gabriele Predomo, conţin peste 300 de acte scrise la Pera în
faţa notarului genovez sus-amintit, pomenesc despre tranzacţiile comerciale
din Marea Neagră la finele secolului al XIII-lea, despre contractele
încheiate de genovezi cu producători din Vicina, Chilia sau Caffa pentru
achiziţionarea de grâne, peşte, lemn, piei de animale, sclavi etc.1612.
Prezenţa negustorilor occidentali este atestată pentru prima dată la
Vicina în anul 1281, aducând de la Pera postavuri şi stofe franco-
longobarde, ţesături de Buhara, ţesături de mătase din centrele
asiatice1613.
Actele redactate de notari ne permit să reconstituim cadrul în care
s-au desfăşurat, acum mai bine de şase secole, activităţile economice în
oraşele de la gurile Dunării. La 1281, Gabriele de Prodano relatează că
genovezii aduceau ţesături, ceramică fină, podoabe, mirodenii, vinuri ş.a.
pentru a lua în schimb cereale, animale, piei, peşte sărat, icre, ceară, robi,
sare etc1614. Din registrul notarului genovez Antonio du Ponzò (august
1360 – mai 1361) privind Chilia1615, răsare sub ochii noştri o întreagă
lume: negustori de grâne, de miere şi ceară, de vinuri, bancheri,
cantaragii sau misiţi, fierari, cojocari, armatori, cârciumari, genovezi,
veneţieni, greci constantinopolitani, tătari, armeni, cetăţeni liberi sau
sclavi1616.
Dacă se cunoaşte faptul că negustorii din Dubrovnik puteau pătrunde
în vremea lui Ioan II Asan până în regiunea Carbonei, în sud-vestul
Dobrogei, în a doua jumătate a veacului al XIII-lea genovezii îşi
desfăşurau activităţile economice la gurile Dunării prin oraşele portuare
Vicina, Chilia şi/sau Licostomo. Numeroasele acte întocmite de notarii
genovezi, ca şi, în special, atestarea bancherilor, oglindesc intensitatea
activităţilor comerciale, aşezările de la gurile Dunării întreţinând legături
nu numai cu toate centrele pontice, dar şi cu importante oraşe
mediteraneene.
Dacă am arunca o privire asupra situaţiei zonei de nord a Dobrogei,
distingem cu uşurinţă izvoarele produselor locale atât de căutate de
1612
Alexandrescu-Dersca Bulgaru 1988, p. 127-137; Manolescu 1990, p. 549-551.
1613
Brătianu 1935, p. 174-175.
1614
Pistarino 1971, passim.
1615
Pistarino 1971, passim; Balard 1980, passim.
1616
Pistarino 1971, p. XIV.
304
negustorii celor două comune italiene. După cum rezultă din actele
notariale, în negoţul nord şi vest-pontic un produs de bază în tranzacţii a
fost grâul, cotat diferenţiat funcţie de calitatea acestuia, pe primul loc
plasându-se grâul de Thracia, apoi cel de Caffa şi cel de Licostomo. În
mod sigur o parte din cantităţile de cereale proveneau dintr-o arie
geografică apropiată, şi anume nordul Dobrogei, ce gravita în jurul
acestor oraşe. Analizând în ansamblu producţia de mărfuri oferită de
localnici, vom observa primatul produselor legate de agricultură.
Prezenţa spaţiului dobrogean în viaţa economică a bătrânului
continent nu s-a redus numai la cereale, ci a înscris în circulaţie şi alte
produse precum ceară, miere, iar fluviul Dunărea şi Delta, cu bălţile ei,
au asigurat sortimente şi cantităţi mari de peşte şi icre ce mergeau spre
pieţele din regiuni mai mult sau mai puţin apropiate.
Pentru a face un cuantum al exporturilor derulate prin oraşele nord
dobrogene facem apel tot la însemnările funcţionarilor italieni prezenţi în
regiune.
Astfel, revenind la actele notarului Antonio Ponzo, documentele din
anii 1360-1361 conţin date despre contracte de export în care regăsim o
serie de produse: cereale, ceară, miere, sare. La 11 august 1350 Chilia a
exportat cereale în valoare de 13.345 perperi, ceea ce constituie jumătate
din venitul vămii de la Constantinopol în anul 1348. De la 3 martie pînă
la 12 mai 1361 din Chilia au fost exportate 4.000 tone cereale, 4 tone de
miere etc. Cu achiziţionarea şi exportul grînelor de la Chilia se ocupau
italienii din Genova şi Pera, grecii din Constantinopol, Adrianopol,
Simisso, Trapezunt, Caffa, armenii din Pera.
Mierea şi ceara de albine se exportau în cantităţi însemnate prin
Chilia, Licostomo şi Cetatea Albă1617. Mierea a fost un produs de primă
necesitate în alimentaţie, în calitate de îndulcitor, iar ceara avea mare
căutare pentru iluminat în bisericile şi locuinţele creştinilor din întreaga
Europă.
Registrul lui Pegolotti consemnează vânzarea la Licostomo a unei
cantităţi de 121 cantaria de miere, adică în jur de 6.000 kg, în valoare de
1617
Lăzărescu, Stoicescu 1972, p. 35.
305
aproximativ 700 perperi bizantini de aur. În actele notarului Gabriele

Predono regăsim şi expedieri de ceară de la Chilia spre Genova 1618.
Potrivit unei prevederi a tratatului de la Nymphaion, genovezii aveau
dreptul să exporte în mod liber cereale din „Romania”. Astfel, în
manualul de comerţ al lui Balducci Pegolotti (redactat către anii 1321-
1329 sau 1335-1336) se amintea de grâul adus din Vicina şi Cetatea Albă
(Maocastro)1619. Într-un alt document, din anul 1359, se aminteşte de
existenţa la Chilia a schelei pentru încărcat grâu şi că veneţienii se
plângeau că nu puteau cumpăra şi ei acest produs din cauza
genovezilor1620.
Mult controversata Vicina, depăşea prin tranzacţiile comerciale
Caffa şi alte factorii din Marea Neagră. Idrisi o menţiona pentru secolul
al XII-lea ca un „oraş înfloritor, cu locuri deschise, cu câmpuri roditoare
şi culturi cerealiere, în el existând tot felul de grâne ale căror preţuri sunt
mici”1621. În secolul al XIII-lea afacerile sale anuale, menţionate în
însemnările notariale sus-amintite, se ridicau la 3.200 hiperperi, ceea ce
era o cifră foarte mare pentru acea data, deci comerţul practicat aici nu
era deloc lipsit de importanţă1622.
Un produs extrem de important despre care se cunoaşte faptul că a
fost expediat prin porturile din regiune era sarea, care se încărca la
Chilia1623. Instalaţii pentru extracţia sării din apa de mare, folosită la
conservarea peştelui, sunt cunoscute la Chilia şi Sulina1624
Factoriile italiene din nordul Dobrogei se specializaseră în
depozitarea unor bunuri produse în regiune. Astfel, oraşele portuare
Vicina, Chilia şi Licostomo erau centrele din care îşi începeau drumul
mărfurile locale sau mărfurile aduse de peste mări şi ţări.
J.5. Zone şi produse de schimb
În aşezările din nordul Dobrogei din secolele X-XIV pe lângă
numeroasele produse de factură locală s-au descoperit urme ale unor
culturi materiale mai mult sau mai puţin depărtate. Astfel, informaţiile
1618
Lăzărescu, Stoicescu 1972, p. 35.
1619
Iosipescu 1982, p. 280; Andreescu 2000, p. 57-58.
1620
Lăzărescu, Stoicescu 1972, p. 35; Andreescu 2000, p. 57.
1621
Grămadă 1925, p. 448; Brătianu 1935, p. 104.
1622
Brătianu 1935, p. 45.
1623
Pistarino 1971, p. XIV.
306
literare furnizate de Cronica de la Kiev – Povest vremennih let în privinţa

intensităţii activităţilor comerciale par să fie confirmate şi completate de
abundenţa descoperirilor arheologice.
Majoritatea mărfurilor destinate schimburilor comerciale sunt date
de lumea bizantină şi de principalele sale centre meşteşugăreşti. În nordul
Dobrogei se întâlnesc atât mărfuri din centrul imperiului (din Corinth,
Constantinopol, Adrianopol), cât şi din centrele nord-balcanice, din
centrele provinciale din nordul Mării Negre, Chersones, Crimeea şi
manufacturile Rusiei Kievene sau Orientul îndepărtat.
Din întregul orizont bizantin apar podoabe de aur şi argint, ţesături
scumpe, obiecte de cult, obiecte din sticlă şi ceramică.
Ceramica este produsul care ilustrează cel mai bine relaţiile strânse
dintre meşteşugarii bizantini şi regiunea paristriană (nord-dobrogeană).
În forme şi cu utilizări diverse, vasele din ceramică au fost produsul cel
mai căutat de locuitorii din Dobrogea. În toate aşezările din nordul
Dobrogei cercetate arheologic s-au descoperit produse ceramice de
factură superioară, de import. După cum am prezentat deja, ceramica de
import poate fi împărţită în două mari grupe: ceramica nesmălţuită şi
ceramica smălţuită. Ceramica nesmălţuită este compusă din ulcioare, oale
şi căni de o calitate cu mult superioară ceramicii de factură locală, aduse pe
calea schimbului din diferite centre de producţie ale Imperiului Bizantin
(Constantinopol, Corinth). Dintre acestea, amforele1625 constituie categoria
ceramică cea mai bine reprezentată în secolele X-XIV. Ele erau folosite în
mod curent pentru transportul uleiului de măsline, al vinurilor sau altor
produse, fapt ce atestă că astfel de importuri erau des solicitate1626.
Amfore aparţinând tipului 1 (sferoidale) au fost descoperite la Măcin–
Arrubium1627, Garvăn–Dinogetia1628, Isaccea–Noviodunum1629, Tulcea–
Aegyssus1630, Nufăru1631, Murighiol–Ghiolul Pietrei1632, Babadag1633,
1624
Josanu 2012, p. 25.
1625
Barnea 1954, p. 513-530; Dinogetia I, p. 249-268 ; Barnea 1971, p. 359; Barnea 1973,
p. 297, 319, 325; Barnea 1980, p. 275–276; Barnea 1989, p. 131-142.
1626
Pentru tipologia amforelor descoperite în nordul Dobrogei. Stănică 2012, p. 53-80.
1627
1628
Dinogetia I, p. 247-257; Barnea 1973, p. 308, 315, fig.15/7, 328, fig. 25/1-5;
Vasiliu 1991, vol. 1, 379, vol. 2, 348, pl.VI/3.
1629
Barnea, Barnea 1984, p. 99, 103, pl. XV-XVI
1630
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p.143-148, pl. III/5, IX/5.
307
Rachelu şi Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)1634. Amfore aparţinând tipului

2 (piriforme cu guler) sunt atestate la Ostrov–Beroe (Piatra Frecăţei)1635,
Turcoaia–Troesmis1636, Garvăn–Dinogetia1637, Isaccea–Noviodunum1638,
Tulcea–Aegyssus1639, Nufăru1640, Niculiţel1641, Babadag1642, Murighiol–
Ghiolul Pietrei1643 , Enisala1644, precum şi la Nufăru1645. În ceea ce
priveşte tipul 3 (amfore piriforme cu toartele supraînălţate), acestea apar
în ultimul nivel de bordeie din aşezarea medievală timpurie de la
Garvăn–Dinogetia. Astfel de amfore sunt aproape nelipsite din fiecare
locuinţă, în unele ajungând până la 7-8 şi chiar 11 exemplare, cifra lor
totală depăşind 80 de exemplare, dintre care numai câteva întregi, restul
întregibile; un mare număr de fragmente a apărut în nivelul locuinţelor de
suprafaţă din incinta fortificată a aceleiaşi aşezări1646. Exemplare întregi
sau fragmentare izolate s-au descoperit şi în alte aşezări medio-bizantine de
pe teritoriul Dobrogei, situate îndeosebi de-a lungul Dunării, la Niculiţel1647,
Turcoaia–Troesmis1648, Isaccea–Noviodunum1649 şi Nufăru1650.
Cele patru tipuri de amfore sunt de producţie bizantină, provenind
probabil de la Constantinopol şi Ganos ori din spaţiul nordul pontic. Dar,
1631
Baraschi, Moghior 1979, p. 186-197; Baraschi, Moghior 1980, p. 123-134; Damian et
alii 2007, p. 118, fig. 23-25; Damian et alii 2012, p. 191.
1632
1633
Vasiliu 1996, p. 173, pl. V/6.
1634
Stănica 2012, p. 55.
1635
Materiale inedite.
1636
Barnea 1954, p. 522-523.
1637
Dinogetia I, p. 257-259, 267, fig. 159/1, 2, 161/1, 160-162.
1638
Barnea, Barnea 1984, p. 103, pl. 16; Stănică 2012, p. 54-56, fig. 1/b.
1639
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 144, 146, 148, 544, pl. III/6, 546, pl.V/1,
550, pl.IX/4.
1640
Barnea 1959a, p. 906, fig. 3/2 ; Baraschi, Moghior 1979, p. 189, 191; Baraschi,
Moghior 1981-1982, p. 80, fig. 8/7, 9, 11; Damian et alii 2007, p. 146, fig. 23;
Damian et alii 2012, p. 191; Stănică 2012, p. 78, fig. 7.
1641
Barnea 1954, p. 522.
1642
Vasiliu 1996, p. 173, pl. V/7.
1643
1644
Materiale inedite, cercetări arheologice 2003.
1645
Materiale inedite.
1646
1647
Barnea 1954, p. 522.
1648
Barnea 1954, p. 522-523.
1649
Barnea, Barnea 1984, p. 103, pl.16.
1650
Damian et alii 2007, p. 118, fig. 23-25; Damian et alii 2012, p. 191.
308
deşi tehnica confecţionării amforelor este ceva mai dificilă, implicând nu

numai o anumită măiestrie în modelare, ci şi anume cunoştinţe în
alegerea lutului şi pricepere deosebită în prepararea pastei, precum şi în
construcţia cuptorului şi reglarea focului, sunt destule elemente care arată
că s-a încercat şi producerea lor locală în Dobrogea.
I. Barnea, analizând amforele de la Garvăn–Dinogetia, ajungea la
concluzia că nu trebuie exclusă o „producţie paristriană” a amforelor,
măcar a celor sferoidale1651, idee întărită de descoperirea, este adevărat,
în Dobrogea sudică, la Păcuiul lui Soare, a unei ştampile-negativ de
bronz1652. O piesă asemănătoare care a fost descoperită în 2005 la
Isaccea–Noviodunum1653 sugerează existenţa aici a unui atelier care
producea amfore. Este foarte posibil ca ştampila cu legenda în limba
greacă să aparţină unui grec venit din Bizanţ, care marca vasele
confecţionate de el, potrivit unei vechi tradiţii.
În ceea ce priveşte originea amforelor cu toarte supraînălţate,
această categorie apare, după tipul pastei, tehnica execuţiei şi absenţa
ştampilelor, ca produs al altor ateliere decât categoria amforelor
precedente, de probabilă provenienţă contantinopolitană, ce le-a servit
drept prototip. Majoritatea sunt probabil produsul unui singur atelier
existent în vreun centru din bazinul Mării Negre, poate chiar pe teritoriul
Dobrogei. Ceea ce se impune a fi reţinut este totuşi aspectul provenienţei
din imperiu a acestei forme ceramice şi, mai ales, rolul de recipient
pentru transportul altor produse comerciale.
În privinţa ceramicii de import din nordul Dobrogei secolelor X-XII
se remarcă cea din pastă roşie cu decor lustruit, de provenienţă
constantinopolitană, ilustrată în special de ulcioare lucrate la roata rapidă,
descoperite la Turcoaia–Troesmis1654, Garvăn–Dinogetia1655, Isaccea–
Noviodunum1656, Nufăru1657. O altă categorie ceramică ce s-a bucurat de
o circulaţie remarcabilă în secolele XI-XII este cea acoperită cu angobă
1651
Barnea 1954, p. 518; Dinogetia I, p. 257; Barnea 1971, p. 265.
1652
Baraschi 1973, p. 541-544, fig. 1-2.
1653
Stănică 2007, p. 515-520.
1654
DID 3, p. 269
1655
Dinogetia I, p. 186, fig. 121-122.
1656
Barnea, Barnea 1984, p. 103, pl. XVI; Materiale inedite.
1657
Damian et alii 2007, p. 117-118, 139-144, fig. 16-21; Damian et alii 2012, p. 191.
309
aurie ori vopsea roşie, înregistrată la Garvăn–Dinogetia1658 şi Nufăru1659,

cunoscând o diversitate de forme – ulcioare, căni, vase de provizii,
farfurii, străchini, capace şi o întindere largă în nordul Munţilor Balcani,
fiind produsă probabil în centrele din zona sud-balcanică1660.
Tot din categoria ceramicii de calitate superioară au fost identificate
vase care fac parte din specia ceramicii smălţuită verde măsliniu, ceramica
cu angobă aurie şi ceramica decorată cu vopsea roşie.
Ceramica smălţuită1661 este bine reprezentată de o varietate mare de
forme şi subforme, variind de la vase de băut, ulcioare, căni, oale,
castroane şi farfurii. Ceramica cu smalţ verde măsliniu este întâlnită în
toate aşezările dunărene, iar în zona noastră este atestată la Turcoaia–
Troesmis1662, Garvăn–Dinogetia1663, Isaccea–Noviodunum1664, Tulcea–
Aegyssus1665, Nufăru1666. În cadrul ceramicii smălţuite oliv, un loc aparte,
în ceea ce priveşte originea şi difuziunea ei în zona Dunării de Jos, îl
ocupă vasele cu reprezentări zoomorfe1667.
Alături de ceramica cu smalţ verde măsliniu în zona nord-
dobrogeană a circulat şi ceramica cu smalţ de diferite culori: ceramica cu
decor în relief, ceramica monocromă, ceramica cu decor incizat
(sgraffito). Ceramica cu decor în relief, produsă la Constantinopol sau
Chersones, a fost descoperită la Garvăn–Dinogetia1668, Isaccea–
Noviodunum1669, Nufăru1670. Ceramica monocromă cu smalţ verde
deschis, galben închis sau portocaliu este întâlnită la Ostrov–Beroe
1658
Dinogetia I, p. 259, 272, 274, fig. 164/4, 5, 11, Barnea 1973, p. 319, 323; Barnea
1980, p. 276, pl. XXII.
1659
Baraschi 1989a, p. 190.
1660
Baraschi 1989a, p. 197-198.
1661
Dinogetia I, p. 230-249; Barnea 1973, p. 297, 323, 325; Barnea 1980, p. 277-278,
pl. XXIII; Barnea 1989, p. 131-142.
1662
1663
1664
Barnea, Barnea 1984, p. 103. Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi
Arheologie.
1665
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 149, pl. XXI/5.
1666
Baraschi, Damian 1993, p. 238-239, cat. 1-49, fig. 2, 21/41.
1667
Vîlceanu 1962, p. 373-386, Dinogetia I, p. 235-237; Damian 1996, p. 187-194.
1668
Dinogetia I, p. 241; Barnea 1989, p. 139
1669
DID 3, p. 277; Barnea 1989, p. 139.
1670
Baraschi, Damian 1993, p. 241, cat. 161-173, fig. 14, 20/161, 21/161.
310
(Piatra Frecăţei)1671, Turcoaia–Troesmis1672, Garvăn–Dinogetia1673,

Isaccea–Noviodunum1674, Tulcea–Aegyssus1675, Nufăru1676. Ceramica
smălţuită decorată în tehnica sgraffito timpuriu a început să fie produsă în
marile centrele de producţie bizantine din secolul al XI-lea şi este atestată
prin descoperirile de la Garvăn–Dinogetia1677, Isaccea–Noviodunum1678 şi
Nufăru1679.
O altă categorie ceramică cu o largă difuziune în lumea bizantină şi
identificată în urma cercetărilor arheologice în siturile din nordul
Dobrogei este ceramica smălţuită policrom. Din această categorie se
desprind trei subcategorii: a) cu decor pictat, b) cu decor incizat, c) cu
decor pictat şi incizat. Ceramica smălţuită policromă pictată produsă la
Constantinopol şi întâlnită pe tot cuprinsul imperiului este documentată
la Turcoaia–Troesmis1680, Garvăn–Dinogetia1681, Nufăru1682. Isaccea–
Noviodunum1683,
De asemenea, ceramica cu decor sgraffito fin sau accentuat este
încadrată cronologic între secolul al XII-lea şi prima jumătate a secolului
al XIII-lea, până în secolul al XIV-lea şi a fost identificată în stare
fragmentară la Garvăn–Dinogetia1684, Isaccea–Noviodunum1685, Nufăru1686,
Babadag1687 şi Enisala1688. Ceramica smălţuită cu decor pictat şi incizat
1671
1672
DID 3, p. 277, Mănucu-Adameşteanu 1980, p. 242.
1673
Dinogetia I, p. 238-239, 241.
1674
DID 3, p. 278.
1675
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 149, pl. XXI/3.
1676
Baraschi, Damian 1993, p. 239-241, cat. 50-160, fig. 13/99-101, 20/61, 98.
1677
Dinogetia I, p. 246-247, fig. 151/23, 24
1678
Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie și Arheologie.
1679
Baraschi, Damian 1993, p. 242-243, cat. 174-201, fig. 15/174, 177, 180, 184, 197-199,
201, 21/177-178.
1680
1681
Dinogetia I, p. 241-244, fig. 147-148
1682
Baraschi, Damian 1993, p. 242-245.
1683
DID 3, p. 278; Barnea, Barnea 1984, p. 103, Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 247-248,
pl. V/47-49; Materiale inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi Arheologie.
1684
Dinogetia I, p. 246, fig. 150/1, 6, 8, 9, 12, 13; 247, fig. 151/1-3, 5, 7, 9, 12-17, 21-22;
248, fig. 152/1, 8, 17, 21, 22, 26; 250, fig. 153/5-32.
1685
Barnea 1957, p. 167, fig. 15/1,2.
1686
Baraschi, Damian 1993, p. 244-247, cat. 303–330, fig. 6-7.
1687
Vasiliu 1996, p. 174, pl. 5/2
1688
Material inedit. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie și Arheologie.
311
este slab reprezentată în zona dintre Istru şi Pont, fiind atestată de câteva
fragmente ceramice la Garvăn–Dinogetia1689 şi Nufăru1690.
Podoabele din metale preţioase, aur şi argint, sau din metale mai
puţin preţioase, bronz, plumb, aramă, sau din sticlă erau produse în
atelierele din afara spaţiului paristrian şi cunoaşteau o cerere foarte mare.
Pe lângă producţia locală, de o calitate inferioară, ce imita principalele
forme din Bizanţ, au mai circulat o serie de podoabe confecţionate în
atelierele bizantine din lumea nord-pontică, Chersones, însă principalul
furnizor pentru această categorie a fost Constantinopolul 1691. Numeroase
podoabe din aur şi argint au fost descoperite în majoritatea aşezărilor din
nordul Dobrogei. Schimburile economice şi culturale cu centrele
bizantine, constantinopolitane ori pontice sau egeene sunt atestate şi de
anumite podoabe, inele, cercei, brăţări şi aplici prezente în special la
Isaccea–Noviodunum1692 şi Garvăn–Dinogetia1693. Cea mai răspândită
categorie este cea a inelelor şi cerceilor, urmată de brăţări şi pandantive.
Inelele sunt obiectele de podoabă, ce întăresc legăturile dintre aşezările
din nordul Dobrogei şi Bizanţ. Relativ numeroase sunt inelele cu chaton
simplu sau ornamentat, decorat uneori cu bucăţi de sticlă colorată. Inele
din aur, argint, bronz, fier şi sticlă sunt întâlnite în descoperirile de la
Garvăn–Dinogetia1694 (dintre care se remarcă inelul cu chatonul în forma
unui edificiu poligonal, acoperit cu o cupolă), Ostrov–Beroe (Piatra
Frecăţei)1695, Isaccea–Noviodunum1696, Tulcea–Aegyssus1697, Nufăru1698.
Alte obiecte de podoabă, cerceii, sunt documentaţi prin câteva exemplare
realizate prin turnare sau lucraţi din bronz, argint aurit, aur. La Ostrov–
Beroe (Piatra Frecăţei), Isaccea–Noviodunum, Garvăn–Dinogetia,
1689
Dinogetia I, p. 245, fig. 149/10,11, p. 246, fig. 150/ 2, 11, 247, fig. 151/ 8.
1690
Baraschi, Damian 1993, p. 249, nr. cat. 401-405, fig. 19/ 401-404.
1691
Diaconu 1965a, p. 307-323; Diaconu 1980, p. 97-102.
1692
Barnea, Barnea 1984, p. 103, 107, 120, pl. XIII.
1693
Dinogetia I, p. 278-279, 286-288, 293-294, 379-380, fig.167; Barnea 1980, p. 274-275,
279-280, pl. XXI, XXVI; Barnea 1981, p. 214-215, pl. 93; p.216-217, pl. 94/1-2;
Paleocreştinism şi creştinism 2000, p. 38, cat. 115-119.
1694
1695
1696
1697
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984, p. 149, 544, fig. 3/1,2.
1698
Mănucu-Adameşteanu 1981, p. 472; Damian 1993, p. 98.
312
Nufăru, Enisala–Palanca, Slava Rusă etc. s-au descoperit cercei de

origine bizantină1699.
O serie de brăţări din argint, din bronz sau aramă, provin din
atelierele bizantine, fiind descoperite la Garvăn–Dinogetia, Ostrov–
Beroe (Piatra Frecăţei), Isaccea–Noviodunum, Nufăru, Uzum Baiîr–
Mihail Kogălniceanu1700.
Prin comerţul practicat în spaţiul nord-dobrogean au ajuns şi obiecte
confecţionate din sticlă1701. Categoria de produse cea mai răspândită este
alcătuită de brăţările di sticlă colorată în albastru marin, nuanţe de
albastru şi verde, negru etc., cele mai multe provenind, probabil, din
capitala imperiului1702. În număr mare întâlnim mărgelele din pastă
sticloasă, de o mare varietate coloristică şi a formelor. Simpla trecere în
revistă a obiectelor din sticlă conduce, prin comparaţie cu alte situri
bizantine, la observaţia asupra unui număr redus al acestora1703.
În contexte arheologice datate în secolul al XIII-lea, la Isaccea–
Noviodunum au fost descoperite fragmente de sticlă ce atestă prezenţa
unor forme deschise. De asemenea, în oraşul Isaccea, într-un complex
menajer din secolul al XIV-lea au fost descoperite fragmente de sticlă1704.
Piesele de cult, de o mare diversitate tipologică şi ornamentală,
cunosc o largă circulaţie, din această categorie remarcându-se crucile
relicviar sau aşa-numitele encolpioane. Cruciuliţele simple din fier,
bronz, plumb, marmură, sidef, lemn sau crucile relicviar sunt piesele de
provenienţă bizantină cu cea mai largă răspândire 1705.
1699
Barnea 1954b, p. 178, Dinogetia I, p. 277; Petre 1962a, p. 585, Petre 1962b,
p. 232, DID 3, p. 305-310, Damian 1993, p. 99-102, Dumitriu 2001, p. 30-41;
1700
Dumitriu 2001, p. 62.
1701
Dinogetia I, p. 277-325, Barnea 1980, p. 279-280, Poll, Mănucu-Adameşteanu
1996, 172, 174; Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 241-242; Mănucu-Adameşteanu
1984b, p. 363-369.
1702
Barnea 1980, p. 279-280.
1703
Cu excepţia studiilor consacrate brăţărilor din sticlă nu a existat o preocupare pentru
studiul artefactelor din sticlă, ceea ce explică numărul redus al categoriilor
identificate. Mănucu-Adameşteanu 1984b, p. 241-242, 633; Mănucu-Adameşteanu,
Poll 2009, p. 389-394; Bugoi et alii 2013, p. 2881-2891.
1704
Cercetări 2012, str. D. Gherea.
1705
Mănucu-Adameşteanu 1984c, p. 375-388; piese din sidef au mai fost descoperite la
Nufăru şi Isaccea–Noviodunum şi sunt inedite. ICEM Tulcea. Muzeul de Istorie şi
Arheologie.
313
Crucea de aur dublă relicviar descoperită la Garvăn–Dinogetia este

unul dintre cele mai celebre obiecte de provenienţă constanti-
nopolitană1706. Probabil aceeaşi provenienţă poate fi atribuită şi crucilor
encolpion cu figuri în relief sau incizate descoperite la Isaccea–
Noviodunum1707, Garvăn–Dinogetia1708, Nufăru1709. Relativ marea
varietate a crucilor simple ar îndreptăţi ipoteza provenienţei lor din centre
şi ateliere diferite. Nu trebuie exclusă posibilitatea confecţionării unora
pe plan local, în acest sens conducându-ne prezenţa unui tipar pentru
cruciuliţe descoperit la Garvăn–Dinogetia1710, precum şi indiciile
referitoare la producerea unor exemplare din plumb în zona Dunării de
Jos, la Garvăn–Dinogetia1711 sau la Isaccea–Noviodunum1712.
În ceea ce priveşte crucile duble relicviar se admite, în general, faptul
că erau lucrate în număr mare în câteva ateliere constantinopolitane, fapt
confirmat de analogiile ce merg până la identitate între exemplare ce au fost
descoperite în zone geografice destul de îndepărtate1713, după cum
sugerează descoperirea unor tipare de cruci relicviar la Chersones şi
Kiev1714. O parte dintre obiectele de cult şi de podoabă puteau să fie
opera unor bijutieri ruşi sau balcanici, care stăpâneau procedeele tehnice
folosite în Bizanţ şi care au reprodus prototipurile obiectelor realizate de
meşteşugarii greci1715.
1706
1707
Barnea 1981, p. 146-147, pl. 59/2; p. 150-151, pl. 61 a-b; p.152-153, pl.62 a-b;
Barnea, Barnea 1984, p. 104; Mănucu-Adameşteanu 1984c, p. 377-379, pl. I/2-3,
II/2, III/1-3 , IV, VI/1-3, VII; Mănucu-Adameşteanu 1987, p. 285-292.
1708
Dinogetia I, p. 358-366; Barnea 1973, p. 325, fig. 20/8, 26/14; Barnea 1980, p. 278-
279, 283, pl. XXIV, XXV/2-4; Barnea 1981, p. 136-137, pl. 54, p. 138-139, pl. 55/1-2,
p. 140-141, pl. 56/1-4, p. 142-143, pl. 57 a-b, p. 144-145, pl. 58; Paleocreştinism şi
creştinism 2000, p. 41, cat.130a–b, 44, cat.157.
1709
Mănucu-Adameşteanu 1984c, p. 379, pl. III/4; Baraschi et alii 1983-1992, p.34;
Damian, Damian 1997, p. 233, n. 4, 235, 237, 241, 242; Paleocreştinism şi
creştinism 2000, p.42-43, cat. 131.
1710
Dinogetia I, 73, 80, fig. 38/3; Barnea 1981, p. 134-135, pl. 53/2.
1711
Dinogetia I, p. 80, 359, fig. 191/15.
1712
Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 244, 636, pl. III/29.
1713
Totuşi, nu se poate exclude posibilitatea existenţei unei producţii locale provinciale.
1714
Barnea 1981, p. 25.
1715
Spinei 1991, p. 127.
314
Din categoria obiectelor cu destinaţie şi reprezentări religioase

remarcăm medalioanele descoperite la Garvăn–Dinogetia1716 şi Isaccea–
Noviodunum1717. La Isaccea–Noviodunum a fost descoperit un medalion
din email ce prezenta pe avers imaginea lui Hristos Pantocrator, ce ţine în
mâna stângă Biblia, iar cu dreapta face semnul binecuvântării; pe revers
este redată Fecioara Maria1718. Tot la Isaccea–Noviodunum au fost
descoperite două medalioane din steatit 1719 (dintre care unul reprezintă un
sfânt militar1720), ce au un caracter de excepţie în spaţiul geografic la care
ne referim, precum şi medalionul din ceramică cu reprezentarea Sfinţilor
Cosma şi Damian1721.
Descoperirile de fire de mătase, precum şi a unui fragment de
ţesătură cu broderie în fir de aur pe pânză de mătase, dublată cu pânză de
in la Garvăn–Dinogetia, indică în mod sigur faptul că asemenea produse
de calitate superioară au fost confecţionate într-un atelier de la
Constantinopol1722.
După această trecere în revistă a unor categorii de produse, sunt
evidente strânsele legături economice dintre zona de nord a Dobrogei şi
restul lumii bizantine. Aceste intense schimburi de mărfuri demonstrează
că atelierele bizantine au furnizat produse de o calitate superioară, în
special cele de lux. Relaţiile comerciale se extind şi spre nord, cu Rusia
kieveană. Datorită poziţiei geografice, şi mai ales a drumului care unea
nordul Europei de lumea bizantină, un abundent flux de bunuri din lumea
rusească sau părţile vikingilor scandinavi va ajunge şi în aşezările nord-
dobrogene. Cele mai numeroase mărturii în acest sens, în afara
documentului stragistic purtând inscripţia „Sigiliul lui Mihail, arhipăstorul
Rosiei” descoperit la Garvăn–Dinogetia1723, ce are o semnificaţie cu totul
1716
Barnea 1976, p. 279, pl. XXV/1; Barnea 1981, p. 218-219, pl.95/1; Diaconu 1987,
p. 120. Consideră piesa respectivă drept un tipar pentru obţinerea unor aplici
destinate îmbrăcăminţii ecleziastice.
1717
Vasiliu 1984, p. 115 şi n. 120; Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 237-256;
1718
Topoleanu 1988, p. 311-317.
1719
Mănucu-Adameşteanu 1983, p.171-174; Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 246-247,
pl. V/46; VI/13; Paleocreştinism şi creştinism 2000, p. 39, cat. 124.
1720
Material inedit.
1721
Baumann et alii 1995-1997, p. 35; Paleocreştinism şi creştinism 2000, p. 39-40, cat.
123, 125-126; Mănucu-Adameşteanu 2002, p. 283-296.
1722
Dinogetia I, p. 120-122, Barnea 1980, p. 280.
1723
Barnea 1971, p. 359-360; Barnea 1980, p. 282-283; Barnea 1981, p. 230-231, pl. 101.
315
diferită, sunt oferite de obiectele mărunte de provenienţă kieveană 1724:

fusaiolele lucrate din piatră roşie de Ovruci1725, ouăle de lut smălţuite1726,
pandantivele de bronz de tipul lunulelor1727 - care se întâlnesc în aşezările
situate de-a lungul marilor căi comerciale, începând de la Volga şi
Caucaz, până în Ungaria şi Suedia1728. În cetăţile de la Garvăn–
Dinogetia1729 şi Isaccea–Noviodunum1730 au apărut lunule din plumb,
executate în tipare, despre care se crede că erau produse ale Rusiei
kievene1731. Se mai remarcă o serie de podoabe (brăţări metalice şi de
sticlă) şi accesorii vestimentare (piese de centură şi aplice, limbi de curea,
capete de buzdugan şi o gardă de sabie 1732), trădând influenţe orientale şi
normande, provenind probabil tot din ateliere kieviene1733, precum şi
engolpioanele cu figuri în relief de tip kievian1734.
Din Orient sunt prezente în nordul Dobrogei numeroase obiecte, şi
ele rezultat al schimburilor comerciale – piese de harnaşament, aplice,
scări de şa de provenienţă est-europeană sau asiatică, obiecte cu
reprezentări zoomorfe (lacăte), obiecte din os şi corn, ce au cunoscut o
mare circulaţie. Se adaugă piesele de harnaşament specifice răsăritului
Europei şi Asiei centrale1735, trădând specificitatea civilizaţiei bulgarilor de
pe Volga şi mai apoi a tătarilor, vehiculate fie prin intermediul statului
kievian, fie al populaţiilor migratoare1736.
Aspecte comerciale importante sunt relevate şi de prezenţa vaselor
sferoconice, lucrate în Asia centrală şi în Armenia, vehiculate de negustori
1724
Barnea 1954a, p. 195-227; Barnea 1955, p. 169-180; Barnea 1980, p. 281-283, pl. XXVII.
1725
Descoperite la Dinogetia–Garvăn, Dinogetia I, p. 326-327, Barnea 1980, p. 281;
Isaccea–Noviodunum, Barnea, Barnea 1984, p. 103; Damian et ali 1997, p. 46 şi
materiale inedite.
1726
Descoperite la: Isaccea–Noviodunum, Vasiliu 1984, p. 115, pl. VIII;
Paleocreştinism şi creştinism 2000, p. 40, cat.127; Dinogetia–Garvăn, Dinogetia I,
p. 327-328, fig. 149/12-13, Barnea 1980, p. 281; Nufăru, Damian et alii 1996, p. 81.
1727
Barnea 1976, p. 275-278; Barnea 1980, p. 281, pl. XXVII/1.
1728
DID 3, p. 306.
1729
1730
1731
DID 3, p. 306.
1732
Dinogetia I, p. 100-101, 302-315; Barnea 1954a, p. 195-227; Vasiliu 1984, p. 113-
115, 532, pl. 8.
1733
Barnea 1980, p. 281.
1734
Barnea 1981, p. 152-153, pl.62, Mănucu-Adameşteanu 1987, p. 287-292.
1735
Dinogetia I, p. 337-349; Barnea 1980, p. 283-284, pl. XVIII/4, XXVII/6-8.
1736
Barnea 1955, p. 178; Barnea 1980, p. 284, pl. XXVII.
316
arabi, foarte răspândite în Orientul musulman şi la bulgarii de pe Volga,

utilizate pentru transportul mercurului folosit în orfevrerie şi farmacopee
sau al produselor farmaceutice ori volatile; au fost descoperite la Isaccea–
Noviodunum1737, Garvăn–Dinogetia1738 şi, sub forma unor depozite, la
Nufăru1739 şi Isaccea1740.
Populaţiile de pecenegi, uzi, cumani sau tătari au fost cele care au
mijlocit circulaţia acestor obiecte în migraţiile lor. Cu toate că nu aveau o
tradiţie în sfera comerţului, populaţiile de nomazi turcici nu au rămas
indiferente faţă de avantajele oferite de schimbul de mărfuri. Prezenţa
populaţiilor turcice în spaţiul învecinat zonei de nord a Dobrogei a atras
în drumurile lor o multitudine de bunuri. Am putea spune că aceste
populaţii au jucat rolul de agenţi comerciali.
O problemă complicată este ridicată de atribuirea etnică a diferitelor
obiecte. Neputând face o delimitare între cultura materială a pecenegilor,
cea a uzilor sau a cumanilor s-a făcut o atribuire globală a obiectelor ca
aparţinând populaţiilor nomade. Piesele puse în circulaţie de călăreţii
nomazi sunt în cea mai mare parte obiecte de port şi de podoabă. Dintre
acestea remarcăm pandantivele foliforme din bronz descoperite la Garvăn–
Dinogetia1741, Isaccea–Noviodunum1742, Nufăru1743 şi Mahmudia1744.
Pandantivele de formă trapezoidală, medalioanele în formă de inimă sau
de elipsă ori având forma unei cruciuliţe cu braţele egale, zăbale, piese de
harnaşament, scări de şa etc. sunt atribuite tot turanicilor1745.
Pentru secolele XI-XII se înregistrează un număr mare de obiecte de
corn şi os care erau lucrate în atelierele locale, dar, în acelaşi timp,
puteau să reprezinte mărfuri de schimb aduse de nomazi din stepele nord-
pontice. Pe seama prezenţei acestor migratori, îndeosebi a pecenegilor,
au fost puse de arheologi şi căldările de lut, răspândite în număr mare pe
1737
1738
Barnea 1955, p. 177-178; Dinogetia I, p. 275–276; Barnea 1961, fig.35/8; Barnea
1980, p. 284-285.
1739
Mănucu-Adameşteanu 1984b, p. 363-373.
1740
Material inedite. În cursul lucrărilor pentru reţeaua de apă şi canalizare de pe str.
Dobrogeanu Gherea, nr. 4 şi nr. 6.
1741
Dinogetia I, p. 282;
1742
Mănucu-Adameşteanu 1984a, p. 293, nr.2.
1743
Diaconu 1987, p. 113-114.
1744
Oberländer-Târnoveanu 1980, p. 66, nr. 26.
1745
Barnea 1954a, p. 221-222, pl. II/26, 29.
317
un spaţiu vast cuprins între regiunile nord-pontice, carpato-balcanice şi

Dunărea mijlocie1746.
Tot triburilor turanice le putem atribui prezenţa cămilei, adusă din zona
Caucazului şi folosită ca animal de povară. Cercetările arheozoologice
atestă prezenţa cămilei la Garvăn–Dinogetia1747 şi Isaccea–
Noviodunum1748. Existenţa acestor animale de povară în spaţiul nord-
dobrogean ilustrează încă o dată schimburile în care era antrenată
regiunea.
Cercetările arheologice confirmă şi legăturile cu Europa Centrală,
zonă care este menţionată în Cronica lui Nestor. Astfel, la Garvăn–
Dinogetia au fost descoperite pandantive globulare din bronz ce indică
relaţii comerciale cu Boemia şi Slovacia1749. Analiza materialului
osteologic din aşezarea de la Garvăn–Dinogetia atestă existenţa aici a
cailor de talie mică, specifici Pannoniei 1750.
Nordul Europei este o altă zonă îndepărtată ce întreţine relaţii de
schimb cu lumea bizantină şi cu zona de nord a Dobrogei. Chihlimbarul
extras şi prelucrat în zona Mării Baltice este prezent sub forma unor
obiecte religioase şi de podoabă. La Nufăru au fost descoperite mai multe
obiecte din chihlimbar: un frumos medalion cu imaginea Sf. Gheorghe1751,
cruciuliţe şi un pandantiv1752, precum şi mai multe mărgele datate în
secolele XI-XII1753. Mărgele din chihlimbar au fost descoperite şi la
Isaccea–Noviodunum1754. O gardă de sabie cu decor specific populaţiilor
nordice a fost găsită în bordeiul 112 de la Garvăn–Dinogetia, cu analogii
în Rusia kieveană1755. Alte piese de factură nordică, limbi de curea, cu
1746
Spinei 1999, p. 97.
1747
Gheorghiu, Haimovici 1965, p. 178.
1748
Bejenaru 2005, p. 12
1749
Diaconu 1958, p. 445-449, Barnea 1976, p. 275-278.
1750
Gheorghiu, Haimovici 1965, p. 178
1751
Mănucu-Adameşteanu 1984d, p. 225-230; Mănucu-Adameşteanu 1998, p. 84.
1752
Damian 1993, p. 95, 102, 104-105; Damian et alii 2003a, p. 214.
1753
Damian 1993, p. 95-96, 102, fig. 8/19-21, fig. 9/3-4, 10/14, 12/3; Aceste piese pot
aparţine în egală măsură unor populaţii nordice rezidente la Nufăru sau puteau
ajunge din lumea Nordului pe calea schimbului. Damian, Vasile 2011, p. 275-290.
1754
Vasiliu 1984, p. 114, pl. 8/3-4; Materiale inedite.
1755
318
decor vegetal şi zoomorf, au fost identificate la Garvăn–Dinogetia1756 şi

la Isaccea–Noviodunum1757.
O importantă caracteristică pentru comerţul nord-dobrogean pentru
secolele X-XIV a constituit-o, aşa cum am mai arătat, tranzitul de
mărfuri, ţesături, ceramică fină, podoabe, mirodenii, vinuri, cereale,
animale, piei, peşte sărat, icre, ceară, robi, sare etc. Actele notarilor de la
Pera menţionează o serie de produse cărăuşite spre zona de la gurile
Dunării. În general, sunt aproape aceleaşi mărfuri din inventarul oferit de
italici în întreg bazinul pontic, precum: stofe, mătăsuri, postavuri sau
bijuterii. În stadiul actual al cercetării, în siturile arheologice atestate
pentru secolele XIII-XIV în care s-au făcut cercetări (Niculiţel, Isaccea–
Noviodunum, Tulcea–Aegyssus, Nufăru şi Enisala) ne este dificil să
probăm utilizarea acestor produse de către populaţia locală. Există însă
un indiciu documentar – pentru utilizarea obiectelor din metal preţios – în
prevederile Tratatului de pace şi comerţ încheiat la Pera în 27 mai
13871758.
Cu toate că nu avem semnalate obiecte de provenienţă italiană,
presupunem că un vas din argint aurit, decorat cu scene religioase,
descoperit în apropierea cetăţii Isaccea–Noviodunum şi datat în secolul al
XIV-lea, a fost utilizat într-un edificiu de cult catolic. Reprezentările de
pe acest capac nu-şi găsesc analogii în arta bizantină, lucru care ne face
să presupunem că avem de-a face cu un obiect de cult cu reprezentări
specifice iconografiei occidentale şi care putea fi adus în zonă de
negustorii italieni. De asemenea, prezenţa capacului de ciborium poate fi
legată de o eventuală existenţă în regiune a unor edificii de cult
franciscane şi dominicane.
Ca o expresie a activităţii comerciale deosebite putem considera şi

prezenţa sigiliilor unor funcţionari comerciali şi vamali descoperite în
aşezările importante din nordul Dobrogei. Din numeroasele sigilii pe care
apar numele posesorilor, unele pot fi atribuite, credem noi, unor persoane
1756
1757
1758
„…Genovezii noştri sunt şi trebuie să fie liberi, scutiţi, imuni, împreună cu corăbiile
lor, aurul, argintul, mărgăritarele şi giuvaericalele <lor>, atât pentru a le aduce sau a
trece cu ele, cât pentru a le scoate şi a le duce dincolo de hotare.” DID 3, p. 359.
319
care au desfăşurat activităţi comerciale. De exemplu, la Isaccea a fost

descoperit sigiliul lui Eustratios Dikaios, comerciant din Develtos1759,
databil în secolul al XI-lea. Oricum, putem presupune că în condiţiile
epocii majoritatea negustorilor erau greci1760.
Totuşi, măsura intensităţii vieţii economice este dată de monedă.
Într-o economie de schimb deschisă, dinamică, circulaţia monetară a
reprezentat imaginea fidelă a nivelului comerţului practicat, căile de
penetraţie şi orientarea în spaţiu a legăturilor comerciale. Ca urmare a
cercetărilor arheologice sau a descoperirilor fortuite s-a găsit un mare
număr de monede care, inserate şi clasate într-un panou sinoptic,
demonstrează o intensă circulaţie monetară 1761. Marea cantitate de
monedă descoperită în unele aşezări urbane ca cele de la Turcoaia–
Troesmis, Garvăn–Dinogetia (peste 850), Isaccea–Noviodunum (peste
6000), Tulcea–Aegyssus, Nufăru (peste 1500) certifică amploarea
activităţilor de schimb care au avut loc în centrele amintite1762.
Dacă în secolele X-XII unica monedă aflată în circulaţie era moneda
imperială, emisă de monetăriile bizantine sau în monetăriile locale 1763,
indiciu al faptului că Dobrogea a reprezentat pentru multă vreme o zonă
rezervată comerţului bizantin, un debuşeu pentru mărfurile provenind din
această lume1764, în secolele XIII-XIV apar în circulaţie monede emise de
ţarii bulgari, de despoţii sârbi, de domnitorii din Ţara Românească şi
Moldova, precum şi monede italiene.
Sigiliile şi numeroasele monede confirmă o circulaţie de bunuri
comerciale în zona de nord a Dobrogei, fie a celor produse aici, fie aduse
din alte centre de producţie, pe drumurile de apă şi uscat. Informaţiile
oferite de izvoarele scrise, precum şi descoperirile arheologice şi
numismatice, sugerează faptul că Dobrogea de Nord a funcţionat în
secolele X-XIV ca o placă turnantă între Imperiul Bizantin, Orientul
1759
Barnea 1987, p. 82, nr. 5.
1760
Diaconu 1994, p. 371.
1761
Custurea 2002, p. 73-168; Mănucu-Adameşteanu 2001, passim.
1762
1763
Fapt demonstrat de moneda turnată din Dobrogea şi nord-estul Bulgariei, identică
celei bătute la Constantinopol. Iordanov 1980, p. 4-15, Diaconu 1981, p. 407-412;
Mănucu-Adameşteanu 1996, p. 321-377; Oberländer-Târnoveanu 1983, p. 261-270.
1764
Diaconu 1980, p. 102; Diaconu 1994, p. 369.
320
Apropiat, nordul Mării Negre, regiunile de la est şi sud de Carpaţi şi

Europa Centrală.
Principala funcţie îndeplinită de Dobrogea în secolele X-XIV a fost

cea de punte de legătură între Europa Centrală şi Bizanţ, iar mai târziu cu
deschidere spre Orient şi lumea asiatică. Aici se suprapuneau şi se
împleteau drumurile negustorilor care descind pe căile tradiţionale de
comerţ, unele cunoscute din Antichitatea romană. Pe aici au trecut
armatele care traversau Dunărea, cu diferite destinaţii războinice. Pe aici
au trecut populaţiile migratoare în goana lor după păşuni şi aurul
Bizanţului, caravanele negustorilor, clerici, diplomaţi şi cărturari etc.
Datorită poziţiei sale la încrucişarea unor importante rute comerciale,
zona de nord a Dobrogei prezenta un prim avantaj şi prin accesul la
Dunăre şi la Marea Neagră. Astfel, comerţul practicat prin această zonă şi
posibilitatea de racordare la marile drumuri comerciale ale lumii
medievale a dus la antrenarea regiunilor de la est şi sud de Carpaţi. Prin
legăturile comerciale pe care le mijlocea zona din nordul Dobrogei,
gurile Dunării şi Marea Neagră a devenit o zonă puternică de atracţie nu
numai pentru negustorii bizantini, italieni etc., dar şi pentru statele ce
aspirau la funcţiile de puteri continentale şi care puteau râvni la
exploatarea comerţului pontic.
Comerţul şi politica şi-au încrucişat de acum înainte destinele în
funcţie de desfăşurarea evenimentelor în spaţiul central şi est-european în
secolul al XIV-lea. Remarcabilă este consolidarea internă a viitoarelor
state româneşti, care a fost decisiv condiţionată de comerţul internaţional.
Ţara Românească şi Moldova au fost cuprinse, prin marile drumuri
ale comerţului internaţional care le traversa teritoriul, în vastul sistem de
schimburi comerciale dintre Europa Centrală (şi am adăuga noi, şi
Europa Occidentală) şi lumea asiatică.
Dezvoltarea noilor rute comerciale de pe teritoriul celor două state şi
interconectarea lor la comerţul din zona gurilor Dunării au adus beneficii
mari Ţării Româneşti, Moldovei, dar şi Europei Centrale.
Zona de nord a Dobrogei oferea un acces direct la itinerariile navale
şi terestre prin care se realiza comerţul şi controlul, adică posibilitatea de
321
a explora în condiţii cât mai favorabile din punct de vedere comercial şi

fiscal (vamal) aceste rute.
Deşi a constituit unul dintre aspectele principale ale problemei vieţii
economice în nordul Dunării, este departe de a fi cunoscut în toate
dimensiunile, manifestările şi implicaţiile politice sau, mai exact, al
raporturilor internaţionale din Evul Mediu.
322
CONCLUZI I
Din Antichitate şi până în timpurile recente, activităţile economice şi

comerciale au fost punţile de legătură dintre diverse zone geografice,
dintre civilizaţii, culturi şi popoare.
Controversele ridicate de organizarea administrativă a ţinutului
dintre Dunăre şi mare între secolele VIII-X se datorează în mare parte
lipsei unor documente scrise, dar şi unui gol în cercetarea perioadei.
Încercările de clasificare s-au făcut de multe ori, apelând şi la dovezile
furnizate de cercetarea arheologică.
Începând cu secolul al X-lea descoperirile arheologice sunt mult mai
frecvente, în mare parte datorită documentelor care atestă prezenţa flotei
bizantine şi al punctelor de sprijin de pe litoralul de vest al Mării Negre,
acest lucru neexcluzând chiar existenţa unor structuri administrative
bizantine anterioare anului 971. Reconquista bizantină a Dobrogei, în
timpul lui Ioan Tzimiskes, a marcat şi relansarea vieţii economice pe
întinsul acestei provincii, prin integrarea regiunii de nord a Dobrogei în
noua structură creată aici de Imperiul Bizantin – thema Paristrion.
Populaţia locală, suplinită şi de grupurile aduse în regiune de bizantini,
evoluează într-un cadru politic incert, regiunea fiind în permanenţă afectată
(între secolele XI-XII) de raidurile pecenegilor, uzilor şi cumanilor. În
nordul Dobrogei, la adăpostul fostelor cetăţi şi oraşe romano-bizantine,
ale căror incinte sunt refăcute într-un ritm accelerat, apar noi aşezări cu o
viaţă economică foarte activă.
Apar o serie de meşteşuguri, inovaţii şi tehnologii noi care
revoluţionează activităţile economice locale. În olărit îşi face apariţia
roata de turaţie rapidă, care era utilizată la modelarea ceramicii de factură
superioară (în secolele X-XII), iar mai târziu, în secolele XII-XIV, se
constată o evoluţie şi generalizare a ceramicii de bună calitate. În centrele
nord-dobrogene se înregistrează o activitate de imitare a producţiei
vaselor de dimensiuni mari, şi anume amforele, ce au ca prototip
modelele bizantine, căldările de lut, prezenţa unor meşteri care produceau
323
modele de vase ceramice specifice culturii Hoardei de Aur. Existenţa

unor ateliere şi olari specializaţi este ilustrată şi de producţia de ceramică
smălţuită în secolul al XI-lea şi secolele XIII-XIV/secolele XI-XV.
În metalurgie nu sunt cunoscute inovaţii spectaculoase, ci se
înregistrează mai mult o încercare de exploatare a resurselor locale.
Astfel, în atelierele din nordul Dobrogei, prin tehnici destul de cunoscute,
se produceau obiecte de uz casnic, unelte din fier, unele dintre acestea
fiind destinate cu siguranţă schimburilor comerciale. Pentru prelucrarea
metalelor neferoase sunt cunoscute metodele şi tehnicile aduse din lumea
bizantină, care sunt preluate şi continuate până în secolul al XIV-lea de
către meşteşugarii locali. Astfel, din sfera de influenţă a Imperiului
Bizantin provine tehnologia de turnare în tipare, precum şi tehnici
alternative, ştanţarea, gravarea, ce apar pe o serie largă de produse ce
imitau obiecte, elemente de port sau podoabă din Bizanţ şi zonele
învecinate.
Cercetările arheologice suplinesc puţinele informaţii oferite de
izvoarele literare, pentru toată perioada cuprinsă între secolele X-XIV şi
confirmă importanţa economică şi comercială a zonei de nord a
Dobrogei. Astfel, în regiune apar mărfurile din Rusia Kieveană,
reprezentate printr-o gamă foarte largă de produse: fusaiole de Ovruci,
ouă de lut smălţuite, obiecte de podoabă, obiecte de cult, arme şi
ceramică. Descoperirea la Garvăn–Dinogetia a sigiliului lui Mihail,
Arhipăstor (Patriarh) al Rosiei (al Kievului), atestă legăturile economice
şi spirituale cu regiunile Kievene. Din stepele euro-asiatice provin
produse de la bulgarii de pe Volga, obiecte de metal (celebrele lacăte
zoomorfe), probabil unele aduse de grupurile de migratori turanici,
pecenegi, uzi şi cumani, care, în peregrinările lor, au venit şi cu obiecte
specifice lor: obiecte de podoabă, arme sau căldări din lut. Din lumea
slavilor apuseni, din Boemia (Cehia), apar un număr mic de podoabe din
bronz şi argint. Produsele atelierului ceramic de la Kashan (Iran) sunt
prezente şi în aşezările din nordul Dobrogei. De asemenea, dintr-un
atelier occidental provine un vas de cult cu iconografie specifică
creştinilor catolici.
Cu siguranţă cele mai multe produse proveneau din marile centre
bizantine de la Constantinopol, Adrianopol, Corinth, Thessalonic sau
324
Chersones care erau renumite în epocă pentru podoabele din aur şi argint,
ţesăturile de bună calitate, unele fiind din mătase, ceramica smălţuită etc.
Alături de produsele cunoscute au mai circulat şi alte mărfuri, însă gradul
ridicat de perisabilitate nu a permis păstrarea acestora, ci doar
presupunerea existenţei lor. Numărul foarte mare de amfore descoperite
pe întreg cuprinsul Dobrogei de Nord sugerează utilizarea acestora la
transportul unor lichide de calitate superioară: vinuri din Grecia sau ulei
de măsline etc.
După anul 1204 are loc o mică schimbare care implică o reorientare
către alte centre de producţie, dar sunt păstrate şi vechile relaţii
comerciale. Circulaţia monetară atestă o continuare a activităţilor
economice, se făceau tranzacţii cu monedă bizantină ieşită din uz, iar
după cruciadă sunt introduse în circulaţie imitaţiile latine şi emisiunile
statului vlaho-bulgar.
Cumplita invazie tătară din 1241/42 nu afectează mecanismele
schimburilor comerciale, economia locală găsind căi şi mijloace să îşi
revină. Tranzacţiile economice se făceau în continuare prin utilizarea
masei monetare, nevoia acută de numerar ducând la tăierea totală a
materialului numismatic aflat în circulaţie sau ieşit din uz.
Prin tratatul de la Nymphaion (13 martie 1261) încheiat între
Imperiul Bizantin şi Genova se acorda dreptul corăbierilor şi negustorilor
genovezi de a pătrunde în Marea Neagră, inclusiv în zona de la gurile
Dunării. Cu acordul hanilor mongoli, care stăpâneau litoralul nord-pontic
şi implicit comerţul cu Orientul, genovezii şi-au instalat factorii aici, în
vremea hanului Timur (1266-1280), registrele notariale surprind prezenţa
masivă a acestora în oraşele porturi existente deja (Vicina, Isaccea–
Noviodunum, Chilia, Licostomo şi Bruscaviţa–Proslaviţa–Nufăru),
întemeind noi aşezări şi redându-le energia anterioară printr-o viaţă
economică foarte activă. Prin intermediul genovezilor, zona de nord a
Dobrogei este integrată în noul circuit al comerţului internaţional al
aşezărilor cu caracter urban de aici, care s-au aflat, funcţie de contextul
politic din zonă, fie sub dominaţie bizantină, tătară sau, mai târziu, a
Ţărilor Române.
Prin prezenţa în coloniile nou create, genovezii vor aduce o
contribuţie substanţială la evoluţia acestor aşezări, redându-le atributele
325
urbane. În cadrul aşezărilor urbane din nordul Dobrogei, genovezii au

constituit o comunitate urbană închisă, deosebită de cea a localnicilor,
îndeosebi prin activităţile economice, legate preponderent de comerţ,
activităţi bancare, administraţie proprie, recunoscută de altfel de
autoritatea politică dominantă în zonă.
Prin stabilirea tătarilor în regiune, se constată o stare de siguranţă
propice pentru activităţile cu caracter economic. Se înregistrează prezenţa
unui atelier care producea ceramică după reţetele specifice Hoardei de
Aur, dar putem presupune că se produceau şi alte categorii de bunuri.
Existenţa unui atelier monetar este un alt argument pentru atenţia de care
se bucura viaţa economică din regiunea de nord a Dobrogei la sfârşitul
secolului al XIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIV-lea.
Prin poziţia geografică, zona de nord a Dobrogei a beneficiat de
existenţa unei căi navigabile – Dunărea – deosebit de eficientă şi foarte
utilizată, la care se mai adaugă accesul la Marea Neagră, „placa turnantă
a comerţului intenaţional”, numărul mare de obiecte şi varietatea lor,
circulaţia monetară şi identificarea atelierelor de batere a monedei, toate
constituind un indicator privind existenţa unor drumuri comerciale dens
utilizate.
În ceea ce priveşte activităţile economice, aşa cum precizam, sunt
atestate practicarea metalurgiei fierului, a prelucrării metalelor neferoase,
ateliere de olărit, prelucrarea lemnului, prelucrarea pietrei, industria
materiilor dure animale, prelucrarea pieilor şi blănurilor, prelucrarea
materialelor textile, activităţi în urma cărora rezulta o gamă diversă de
bunuri, unele utilizate de către locuitorii aşezărilor, altele destinate
comercializării. De asemenea, sunt documentate o seamă de ocupaţii,
precum agricultura, creşterea animalelor, pescuitul şi vânătoarea.
Fenomenul economic nu poate fi explicabil decât prin prisma unităţii
geomorfologice a teritoriului dintre Dunăre şi Mare, ceea ce a presupus o
tratare a vieţii economice din zona de nord a Dobrogei ca parte
componentă a plăcii turnante a comerţului internaţional.
Cadrul natural, socio-politic, existenţa unor rute comerciale,
meşteşugurile şi ocupaţiile tradiţionale sunt factori decisivi care au
antrenat nordul Dobrogei, prin intermediul centrelor sale urbane, la viaţa
economică din secole X-XIV.
326
Aşezată în punctul de întâlnire între Europa şi lumea orientală,

regiunea nordului Dobrogei se găsea într-o zonă unde ajungeau marile
drumuri ale comerţului continental şi maritim. Prin Dobrogea treceau
drumurile care coborau dinspre Marea Baltică şi stepele nord pontice şi
mai departe spre Peninsula Balcanică, de asemenea tot pe aici treceau şi
drumurile ce veneau dinspre Ungaria şi Europa Centrală. Spaţiul din
nordul Dobrogei devine locul de întâlnire şi de schimb al mărfurilor
venite din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii medievale. În secolele
X-XIV Dobrogea redevine poarta de acces a produselor orientale, dar şi a
celor din nordul şi centrul Europei.
„Regiunea oraşelor paristriene” a evoluat în forme specifice zonei în
ceea ce priveşte conţinutul, mecanismul interior de dezvoltare, acesta
fiind apropiat de cel al oricărui oraş medieval. Locuirea se desfăşura în
perimetrul determinat de fortificaţiile din piatră, cu extinderea în afara
acestora şi crearea suburbiumului, se înregistrează prezenţa unor
meşteşuguri specializate, a schimbului de produse local, regional şi
extern, a emisiunilor monetare proprii, care suplinesc existenţa unei
circulaţii extrem de intense, ilustrată prin descoperirea a mii de monede.
Măsura schimburilor comerciale şi a unei vieţi economice foarte
solide este redată de monedă sau de o circulaţie monetară foarte intensă.
Remarcăm prezenţa monedelor bătute în atelierele de la Constantinopol,
Thessalonic, Phillippopolis, Statul Vlaho-bulgar, Trapezunt, Epir,
Niceea, monedele Hoardei de Aur, Veneţiei, Ţaratul Sârb, a Ţării
Româneşti şi Moldovei. Circulaţia monetară ne arată cât de mari erau în
secolele X-XIII posibilităţile de absorbţie şi desfacere a mărfurilor sau
distribuţie către alte regiuni la graniţele Imperiului Bizantin, iar pentru
secolele XIII-XIV există o piaţă uriaşă de desfacere şi de aprovizionare
cu anumite produse.
În acest context complex s-au format şi au evoluat comunităţile
umane din nordul Dobrogei, interconectând spaţii geografice întinse la
schimburile şi activităţile economice ce au avut loc în secolele X-XIV.
327
Economic life in Northern Dobruja

10 th - 14 th centuries
– Abstract –
From the physico-geographical perspective, the north of Dobruja

represents an area that has as northern and eastern limits the section of
the Predobrogean Depression corresponding to the Danube Floodplain
and Delta, to the south the fault line Peceneaga – Camena and to the
west, extending beyond the Danube, under the recent sedimentary layers.
In our approach we consider a slightly wider geographical area, including
the region generically called as Northern Dobruja and the central area
with the Casimcea Plateau. We stopped on the Hârşova and Cape Midia
alignment, which from the geological and geographical point of view
represents the starting point of the Plateau of South Dobruja.
The time frame of our investigation – 10th-14th centuries - has not
been determined randomly. As it is known, the tenth century has a triple
meaning: the presence and the return of the Byzantines in Dobruja; the
political and administrative reorganization of Dobruja area as part of the
Byzantine Empire; in terms of material and spiritual culture, there is an
accelerated development and crystallization of local society. Regarding
the 14th century, it marks the end of a period of socio-historical
development of northern Dobruja and the opening of a new chapter by
the approaching of the Ottoman Turks to the region, resulting in a full
integration within the borders of the Ottoman state during 1419-1420,
that took the political control over the territory between the Danube River
and Black Sea.
The concern for this subject has already created some
methodological tools, which has reached interesting results, the problem
of the economic life being drafte nearly three decades ago, representing
the starting point in approaching our theme. Theme Paristrion
connections with Byzantium, Kievan Russia and Central Europe in the
10th-12th centuries, have been analysed in various studies by I. Barnea
and P. Diaconu. A special attention has also been given to the Genovese
328
records but the archaeological finds from the 13th-14th centuries have
been neglected.
Tangentially, a number of experts had dealt with the categories of
objects resulting from excavations, which showed certain economic
activities. The most intensely discussed topic was that of monetary
circulation which gives the measure of the economic life in Northern
Dobruja in the 10th-14th centuries.
The few data provided by the written sources and referring to the
intense economic life at the Danube Mouths in 10th-15th centuries may be
supplemented by the information provided by the archaeological and
numismatics researches of the last decades. An effort to synthesize these
archaeological and numismatic information would also facilitate the
revaluation of some of the historical data regarding the problems of the
economic life in northern Dobruja.
Economy may highlight the connection of the northern area of
Dobruja, an area producing goods in centuries, to the major trade routes
of the medieval world, giving to the space not only the role of
"convergence centre" of the commercial activities but involving other
regions too. The approaching of this topic didn’t seem superfluous
because a number of archaeological findings put in a new light the
context in which were developed the economy and the mechanisms under
which it evolved. On this line, we can say that the archaeological
systematic researches, preventive or field researches, particularly in the
last fifteen years, led to the discovery of new sites, archaeological
materials that bring new data, which were the starting points in
approaching the economic issues, the reinterpretation of the known
information and accompanying historical phenomena.
Our work is divided into four chapters. The first one is dedicated to
the presentation of the historical sources and historiography regarding the
economic life. The second chapter describes the natural environment and
the effects on habitat of the northern Dobruja. The third deals with the
political and administrative framework in which the settlements and the
communities in the region set out. The last chapter is the most
comprehensive and present a detailed development of the settlements and
all aspects of economic life in Northern Dobruja in the 10th-14th centuries.
329
In making this last part of the work I called on the information given
in the written sources, and in particular, completed by the archaeological
research. Many data are unique and come from relatively recent
researches that I attended personally or they are archaeological
discoveries found in the collections – to which I had access – belonging
to the following institutions: the Institute of Eco-Museum Researches
Tulcea – the History and Archaeology Museum, the Centre of
Archaeological Researches Noviodunum – Isaccea; the Archaeology
Institute "Vasile Pârvan" and National Museum of Romanian History
Bucharest – the Warehouse of the archaeological site base Nufăru.
By far, the economic activities (crafts - metal working, pottery,
woodworking, animal hard materials industry, textile processing -
agricultural occupations - agriculture, livestock, etc.) represented in the
10th-14th centuries the main means that underlay the formation and
evolution of local society.
The study of this topic has made possible a broad knowledge of
economic realities in Northern Dobruja – including the possibilities,
production capacities – and the identification of the key factors though
which trades were made. In the absence of the written sources, the
picture of economic activities could be completed with materials
uncovered in the archaeological excavations, confirming the existence
and practice of crafts and farm work and represents an important
indicator for the technical level of the period.
In an open economy, in which the operating mechanisms are
relatively little known, the monetary circulation reflects perfectly the
practiced trade, indicating the ways of penetration and the commercial
ties with certain geographical areas.
The main function performed by Dobruja in the 10th-14th centuries
was that of bridge between Central Europe and Byzantium and later with
an opening to the East and the Asian world. Here overlapped and
intertwined the roads of the merchants who descended on the traditional
trade ways, some of them known from Roman antiquity. Along here
passed the armies that crossed the Danube with different warrior
destinations. It was here that past the migratory peoples (nations) in their
330
pursuit of grassland and Byzantium gold. This way passed the caravans
of merchants, clerics, diplomats and scholars etc.
Due to its strategic positions and location at the crossroads of some
important trade routes, northern Dobruja presented a first advantage also
by its position at the Danube and access to the Black Sea. Thus, the trade
practiced in this area and the possibility of connecting to the major trade
routes of the medieval world, led to the involvement of the region at the
east and south of the Carpathians. By the commercial ties it interceded,
the area of northern Dobruja, the mouth of the Danube and the Black Sea
has become an area of strong attraction not only for Byzantine, Italian
etc. traders, but also for the states aspiring to the functions of continental
powers that could aspire to the exploitation of the Pontic trade.
From now on trade and politics crossed their destinies depending on
the events in the Central and Eastern European 14 th century. Remarkable
is the internal consolidation of the future Romanian states, which was
decisively conditioned by the international trade.
Thus Wallachia and Moldavia were covered – by the major
international trade roads that crossed their territory – in the vast system
of trade between Central Europe and the East and, we would add,
between Western Europe and the Asian world.
The development of the new trade routes in the territory of the two
countries and their interconnection to the trade from the mouths of the
Danube, have brought great benefits to Wallachia and Moldavia and also
to Central Europe.
The northern Dobruja offered direct access to the naval and ground
itineraries by which trade and control were made, namely the possibility
to exploit these routes in conditions as favourable as possible from a
commercial and tax (customs) point of view and was one of the main
aspects, but far from being known in all dimensions, manifestations and
political implications, or more precisely from their international relations
in the Middle Ages.
We believe that our approach is welcomed as so we tried to outline
an overview of the economic life in northern Dobruja in a very troubled
and politically unstable period.
331
From Antiquity up to the recent times, economic and trade activities

were bridges between different geographical areas, between civilizations,
cultures and people.
Controversies for the administrative organization of the territory
between the Danube and the Black Sea between the 8th-10th centuries are
largely due to the lack of written documents, but also to a gap in the
research of the period. Tests of classification were often made calling
also on the evidence provided by archaeological research.
The archaeological discoveries beginning with the tenth century, are
much more frequent, largely because of the documents confirming the
presence of the Byzantine fleet and of the supporting points on the west
coast of the Black Sea, this non excluding even the existence of some
Byzantine administrative structures prior to the year 971.
The Byzantine Reconquista of Dobruja during John Tzimiskes,
marked also the revival of the economic life up across this province by
integrating the northern region of Dobruja in the new structure created
here by the Byzantine Empire – thema Paristrion. The local population,
complemented by the groups brought to the region by the Byzantines,
evolves within an uncertain political framework, between eleventh and
twelfth centuries the region being permanently affected by the raids of
Pechenegs, Oghuz Turcks and Cumans. In the north of Dobruja, sheltered
by the former Roman-Byzantine towns and fortresses, whose enclosures
were rebuilt in an accelerated rhythm, new settlements appeared with a
very active economic life.
A series of crafts, innovations and new technologies appeared that
are revolutionizing the local economic activities. In pottery, the fast
speed potter's wheel is emerging, which was later used in modelling high
quality ceramics in the 10th–12th centuries, and later in the 12th–14th
centuries it can be notice a development and generalization of good
quality ceramics. In Northern Dobruja centres there is an activity of
imitation of the production of large pots, namely the amphorae that have
Byzantine prototype models, clay buckets, the presence of craftsmen
producing models of pottery specific to the Golden Horde culture. The
existence of specialized workshops and potters is also illustrated by the
production of glazed ceramic in 11th-15th centuries.
332
In metallurgy there aren’t spectacular innovations but there is

recorded more an attempt to exploit the local resources. Thus in the
workshops in northern Dobruja, through techniques well enough known,
were produced household items, iron tools, some of which being for
certain intended for trade. For non-ferrous metals are known the
processing methods and techniques brought from the Byzantine world
which are taken over and continued by local craftsmen until the
fourteenth century. Thus from the sphere of influence of the Byzantine
Empire comes the technology of casting into patterns as well as
alternative techniques, stamping and engraving, which appear on a wide
range of products imitating objects, elements of dress or adornment from
the Byzantine Empire and the surrounding areas.
The archaeological researches compensate the few information
provided by the literary sources for the entire period between 10th–14th
centuries and confirms the economic and commercial importance of the
northern Dobruja.
Thus, the goods from Kievan Rus appear in the region, represented
by a wide range of products: spindle whorl from Ovruci, glazed clay
eggs, jewelry, religious objects, weapons and pottery. The discovery of
Garvan - Dinogetia of Michael' seal, hierarch (Patriarch) of Rosia (of
Kiev), state the economic and spiritual ties with the Russian regions.
From the Eurasian steppes come products from the Bulgarians on the
Volga, metal objects (famous zoomorphic locks), probably some brought
by the groups of migrant Turanians, Pechenegs, Oghuz Turks and
Cumans which, in their wanderings, came also with their specific objects:
ornaments, guns or buckets of clay. From the Western Slavs in Bohemia
(Czech Republic), there are a small number of bronze and silver
ornaments. The products of the ceramic workshop from Kashan (Iran) are
present also in the settlements in northern Dobruja. At the same time,
from a Western workshop comes a worship vessel with specific
iconography of the Catholic Christians.
Certainly most of the products came from major Byzantine centres
from Constantinople, Adrianople, Corinth, Thessalonica or Chersones
that were famous at the time for the gold and silver ornaments, good
quality fabrics, some of silk, glazed ceramics etc. Along with popular
333
products other commodities have circulated, but their highly perishable

degree didn't allow their preservation, only the assumption of their
existence. The huge number of amphora found throughout the Northern
Dobruja suggests their use for the transport of high quality liquid: wine
from Greece or olive oil etc.
After 1204 there is a small change that involves a reorientation to
other centres of production, but old trade relations are preserved.
Monetary circulation shows a continuation of economic activities,
transactions with obsolete Byzantine coins were made, and after the
crusade the Latin imitations and Vlach-Bulgarian State issues are
introduced into circulation.
The terrible Tartar invasion in 1241 to 1242 does not affect the
mechanisms of economic and trade activities, the local economy finding
the ways and means to recover. Economic exchanges were still using
money supply, the acute need for cash resulting in the total cutting of the
numismatic material in circulation or obsolete.
By the Treaty of Nymphaion - 13 March 1261 - between Byzantium
Empire and Genoa, Genoese sailors and merchants are granted the right
to enter the Black Sea, including the area of the Danube Mouths. With
the consent of the Mongolian khans who ruled the North Pontic seaside
and implicitly the trade with the East, the Genoese have installed their
factors here since the time of Timur Khan (1266-1280). The notarial
registers capture their massive presence in the sea-port towns already
existing (Vicina, Isaccea-Noviodunum, Chilia, Licostomo and
Bruscaviţa-Proslaviţa-Nufăru), founding new settlements and restoring
their earlier energy by a very active economic life. Through the Genoese,
northern Dobruja area is integrated into the new circuit of international
trade of the settlements with urban character from here that have been,
depending on the political context in the area, either under Byzantine
rule, Tatar or later of the Romanian Principalities.
Through their presence in the newly created settlements, the
Genovese will make a substantial contribution to the development of
these settlements, restoring their urban attributes. Within the urban
settlements in Northern Dobruja, the Genoese were a closed urban
community different of the locals', especially through the economic
334
activities mostly related to trade, banking, their own administration,

acknowledged by the dominant political authority in the area. By the
establishment of the Tartar in the region, it is noted a safety condition
suitable to the economic activities. The presence of a pottery workshop is
recorded producing ceramics following recipes specific to the Golden
Horde, but we can assume that other categories of goods were
manufactured. The existence of a mint is another argument for the
attention that the economic life in the Northern Dobruja was enjoying in
the late 13th century and the first half of the fourteenth century.
By its geographical position northern Dobruja benefited from the
existence of a waterway - the Danube - highly effective and widely used,
to which is added the access to the Black Sea, "hub of international
trade", the large number of objects and their variety, the monetary
circulation and the identification of workshops for hammered coinage, all
of them being are an indicator of the existence of some densely used
commercial roads.
Regarding the economic activities, as we mentioned, are certified the
practice of iron metallurgy, the processing of nonferrous metals, pottery
workshops, woodworking, stone working, the industry of hard materials
of animals, the processing of hides and skins, the processing of textile
materials, activities that would result in a wide range of goods, some
used by the inhabitants of the settlements, other for trading. There are
also documented a number of occupations, such as agriculture, livestock,
fishing and hunting.
The economic phenomenon can only be explained through the
geomorphologic unity of the territory between the Danube and the Black
Sea, which involved the treatment of economic life in Northern Dobruja
as part of the international trade hub.
The socio-political and natural environment, the existence of some
trade routes, the crafts and traditional occupations are decisive factors
that have brought northern Dobruja, through its urban centres, in the
economic life of 10th–14th centuries.
Located at the meeting point between Europe and the Oriental world,
Northern Dobruja was in an area where ended up the major commercial
roads of the continental and maritime trade. Through Dobruja were
335
passing the roads descending from the Baltic Sea and North Pontic
steppes and on to the Balkan Peninsula and also here passed all the roads
which came from Hungary and Central Europe. The space in Northern
Dobruja becomes a place of encounter and exchange of goods coming
from the farthest corners of the medieval world. In the 10th–14th
centuries, Dobruja is restored as the eastern gateway of the eastern
products, but also of those of northern and central Europe.
"The region of the paristrian towns" evolved into forms specific to
the area in terms of content, the inner mechanism of development, which
is close to that of any medieval city. Habitation took place in the area
determined by the fortifications of stone, expanding beyond them and
creating the suburbia site; it is recorded the presence of specialized
crafts, of the exchange of local, regional and international products, of
the own monetary issues which compensate the existence of a highly
intense circulation, illustrated by the discovery of thousands of coins.
The extent of the trade and of a very solid economic life is rendered
by the currency or an intense monetary circulation. We note the presence
of minted coins in workshops in Constantinople, Thessaloniki
Phillippopolis, the Vlach-Bulgarian State, Trebizond, Epirus, Nice, the
coins of the Golden Horde, Venice, the Serbian Empire, of Wallachia and
Moldavia.
Monetary circulation shows us how large were in the 10th–14th
centuries the possibilities of absorption and distribution of goods to other
regions at the borders of the Byzantine Empire and for the thirteenth and
fourteenth centuries there is a huge market for sales and supply with
certain products.
In this complex context were formed and evolved the human
communities in northern Dobrudja, interconnecting large geographic
areas to the trade and economic activities that occurred in the 10 th–14th
centuries.
336
LA VIE ÉCONOMIQUE DANS LE NORD DE LA DOBROUDJA

AUX Xe-XIVe SIÈCLES
– Résumé –
Du point de vue physique-géographique, le Nord de la Dobroudja

représente une zone qui a pour limites vers le nord et l’est le
compartiment du bassin pré-Dobroudja, correspondant à la plaine
inondable et au Delta du Danube, vers le sud la faille Peceneaga -
Camena, et vers l’ouest le territoire s’étendant au-delà du Danube sous
les couches sédimentaires plus récentes.
Dans notre approche nous envisageons une zone géographique
légèrement plus large, y compris la région généralement appelée
Dobroudja du Nord et la zone centrale avec le Plateau Casimcea. Nous
nous sommes arrêtés sur l’alignement Hârşova et le Cap Midia, zone
d’où commence du point de vue géologique et géographique le Plateau
de la Dobroudja de Sud. L’intervalle temporel de notre investigation – les
siècles Xe-XIVe – n’a pas été établi de façon aléatoire.
Comme on le sait, le Xe siècle a une triple signification: la présence
et le retour des Byzantins en Dobroudja, la réorganisation politique et
administrative de la Dobroudja comme faisant partie de l’Empire
byzantin; sur le plan de la culture matérielle et spirituelle on peut
constater une croissance accélérée et une cristallisation de la société
locale. En ce qui concerne le XIVe siècle, celui-ci marque la fin d’une
phase d’évolution socio-historique dans le Nord de la Dobroudja et
l’ouverture d’un nouveau chapitre dû au rapprochement de la région des
Turcs Ottomans, fait qui a eu pour résultat une intégration complète en
1419/1420 dans les frontières de l’État Ottoman, qui a pris le contrôle
politique du territoire situé entre le Danube et la Mer Noire.
La préoccupation pour ce sujet a déjà créé certains outils
méthodologiques qui ont atteint des résultats intéressants, le problème de
la vie économique étant esquissé depuis trois décennies environ et
représentant le point de départ dans l’approche de notre thème. Les
connexions du Thèma Paristrion avec l’Empire Byzantin, la Russie
337
Kiévienne et l’Europe Centrale au cours des X e-XIIe siècles ont été

analysées dans les différentes études réalisées par I. Barnea et P. Diaconu.
Une attention particulière a été également accordée aux registres génois,
mais on a négligé les découvertes archéologiques des XIIIe-XIVe siècles.
D’une manière tangentielle, un certain nombre d’experts se sont occupé
des catégories d’objets provenant des fouilles archéologiques, ceux-ci
mettant en évidence quelques activités économiques. Le sujet le plus
intensément discuté était celui de la circulation monétaire, qui donne
d’ailleurs la mesure de la vie économique du Nord de la Dobroudja aux
Xe-XIVe siècles.
Les quelques données fournies par les sources écrites sur la vie
économique intense aux Bouches du Danube aux Xe-XIVe siècles
peuvent être complétées par des informations fournies par la recherche
archéologique et numismatique des dernières décennies. Un effort de
synthétiser ces informations à caractère archéologique et numismatique
faciliterait éventuellement la réévaluation des certaines données
historiques se rapportant à la question de la vie économique dans le Nord
de la Dobroudja. L’économie a montré la connexion de la Dobroudja du
Nord, aux principales routes commerciales du monde médiéval, ce qui
confère à cet espace le rôle de «centre de convergence» des activités
commerciales et non seulement, entrainant aussi d’autres régions.
L’approche de ce thème ne nous a pas semblé superflue, puisqu’un
certain nombre de découvertes archéologiques place sous un jour
nouveau le contexte sous lequel l’économie s’est développée et les
mécanismes en vertu desquels l’économie a évolué. A cet égard, nous
pouvons apprécier que les recherches archéologiques systématiques et
préventives, ou les recherches sur le terrain, en particulier celles des
quinze dernières années, ont conduit à la découverte de nouveaux sites
archéologiques et de matériaux apportant de nouvelles données qui ont
été des points de départ dans l’approche des questions économiques, par
la réinterprétation des informations connues et des phénomènes
historiques qui les accompagnaient.
Notre ouvrage est divisé en quatre chapitres. Le premier est consacré
à la présentation des sources historiques et à l’historiographie sur la vie
économique. Le deuxième chapitre décrit le cadre naturel et ses effets sur
338
l’habitat du Nord de la Dobroudja. Le troisième porte sur le cadre

politique et administratif qui a marqué les colonies et les communautés
de la région. Le dernier chapitre est le plus complet et il présente en
détail l’évolution des colonies et tous les aspects de la vie économique du
Nord de la Dobroudja aux Xe-XIVe siècles. Pour réaliser cette dernière
partie de la thèse nous avons fait appel aux informations qui apparaissent
dans les sources écrites, et notamment complétées par des recherches
archéologiques. Bon nombre de données inédites et d’informations
proviennent des recherches relativement récentes, que nous avons assisté
personnellement, ou des découvertes archéologiques qui se trouvent dans
les collections auxquelles nous avons eu accès, et qui appartiennent aux
institutions suivantes : l’Institut de Recherches Eco-muséales de Tulcea,
le Musée d’Histoire et d’Archéologie, le Centre de Recherche
Archéologique Isaccea - Noviodunum, l’Institut d’Archéologie «Vasile
Pârvan» et le Musée National d’Histoire de Roumanie de Bucarest, le
Dépôt de base du Chantier archéologique de Nufǎ ru.
De loin, les activités économiques (artisanat : travail du métal,
poterie, travail du bois, industrie des matériaux durs d’animaux,
traitement des textiles – professions agricoles : agriculture, élevage, etc.)
représentaient aux Xe-XIVe siècles les principaux moyens qui ont conduit
à la formation et l’évolution de la société locale. L’étude de ce sujet a
rendu possible la connaissance générale des réalités économiques du
Nord de la Dobroudja, y compris les opportunités, la capacité de
production et l’identification des mécanismes à travers lesquels on
effectuait les échanges commerciaux. Le tableau des activités à caractère
économique, en l’absence des sources écrites, a été complété à l’aide du
matériel archéologique découvert au cadre des fouilles, matériel qui
confirme l’existence et la pratique de l’artisanat, des travaux de la ferme,
et qui est un indicateur important pour le niveau technique de la période.
Dans une économie ouverte, à l’intérieur de laquelle les mécanismes de
fonctionnement sont relativement peu connus, la circulation monétaire
reflète avec fidélité le commerce pratiqué, en indiquant les voies de
pénétration et les liens commerciaux avec certains espaces
géographiques. La fonction principale accomplie par la Dobroudja
pendant les Xe-XIVe siècles, a été celle de pont entre l’Europe Centrale et
339
le Byzance, en s’ouvrant plus tard vers l’Orient et le monde asiatique.

C’était la zone où se superposaient et s’imbriquaient les routes des
marchands qui fréquentaient sur les routes commerciales traditionnelles,
dont certaines connues depuis l’Antiquité romaine. Par ici les armées qui
traversaient le Danube ont passé vers différentes destinations guerrières.
Par ici les populations migratrices ont passé dans leur course après les
pâturages et l’or du Byzance. Toujours par ici ont passé les caravanes des
marchands, le clergé, les diplomates et les érudits, etc.
En raison de sa position stratégique et son emplacement au carrefour
des importantes routes commerciales, la zone du Nord de la Dobroudja
présentait un premier avantage dû à sa position au Danube et son accès à
la Mer Noire. De la sorte, le commerce pratiqué dans cette zone et la
possibilité de connexion aux grandes routes commerciales du monde
médiéval, a conduit à l’implication des régions orientales et méridionales
des Carpates. Par le biais des liens commerciaux qu’elle intercédait, la
zone du Nord de la Dobroudja, y compris l’embouchure du Danube et la
Mer Noire, est devenue une forte attraction non seulement pour les
commerçants byzantins, italiens, etc., mais aussi pour les états qui
aspiraient aux fonctions et aux pouvoirs continentaux et qui désiraient
exploiter le commerce pontique.
Le commerce et la politique se sont désormais croisé leurs destins
selon le déroulement des événements dans l’espace du centre et de l’est
de l’Europe aux Xe-XIVe siècles. Remarquable reste la consolidation
interne des futurs États roumains, qui a été conditionne d’une façon
décisive par le commerce international. Ainsi la Valachie et la Moldavie
ont été inclues, par le biais des principales routes du commerce
international qui traversaient leur territoire, dans le vaste système
d’échanges commerciaux entre l’Europe Centrale et l’Orient, nous y
ajouterions aussi entre l’Europe Occidentale et le monde asiatique. Le
développement des nouvelles routes commerciales sur le territoire des
deux États et leur interconnexion au commerce dans l’embouchure du
Danube, ont apporté de grands bénéfices pour la Valachie et la Moldavie,
mais aussi pour l’Europe Centrale.
La partie du Nord de la Dobroudja offrait un accès direct sur les
itinéraires navals et terrestres à travers lesquels on faisait le commerce et
340
le contrôle, c’est-a-dire la possibilité d’exploiter dans des conditions plus

favorables en termes commerciaux et fiscaux (de douane) ces routes, et a
constitué un des aspects principaux, mais loin d’être connu dans toutes
ses dimensions, ses manifestations et implications politiques ou plus
précisément dans les rapports internationaux du Moyen-âge. Nous
pensons que notre approche est une bienvenue, parce que de cette façon
nous avons essayé de présenter un aperçu de la vie économique du Nord
de la Dobroudja au cours d’une période de grands troubles et instable
politiquement.
Depuis l’Antiquité jusqu’à l’époque récente les activités
économiques et commerciales ont été les ponts entre les différentes zones
géographiques, entre les civilisations, les cultures et les peuples. Les
controverses soulevées par les divisions administratives du pays situé
entre le Danube et la Mer Noire au cours des VIIIe-Xe siècles sont dues
en grande partie à l’absence des documents écrits, mais également à une
lacune dans la recherche de cette période. On a tenté plusieurs fois de
faire des classements en appelant aussi aux preuves fournies par la
recherche archéologique. Les découvertes archéologiques, à partir du
Xe siècle, sont beaucoup plus fréquentes, en grande partie grâce aux
documents attestant la présence de la flotte byzantine et des points
d’appui existant sur la côte ouest de la Mer Noire, cela sans exclure
même la présence des structures administratives byzantines précédentes à
l’an 971. La reconquête byzantine de la Dobroudja pendant le règne de
Ioan Tzimiskes a marqué le renouveau de la vie économique sur le
territoire de cette province, par l’intégration de la région du Nord de la
Dobroudja dans la nouvelle structure créée ici par l’Empire Byzantin –
Thema Paristrion. La population locale, supplée aussi par les groupes
apportés par les Byzantins dans la région, évolue dans un cadre politique
incertain, la région étant affectée en permanence aux Xe-XIIe siècles par
les raids des Petchenègues, des Coumans et des Oghouzes. Dans le Nord
de la Dobroudja, à l’ abri des anciennes fortifications et villes romano-
byzantines, dont les sites ont été reconstruits d’une manière rapide, ont
paru de nouvelles colonies avec une vie économique très active. Une
série de métiers artisanaux apparaissent, des innovations et de nouvelles
technologies révolutionnent les activités économiques locales. Dans la
341
poterie fait son apparition la roue de vitesse rapide, qui était utilisée dans
la mise en forme des céramiques supérieures aux Xe-XIIe siècles et plus
tard, aux XIIe-XIVe siècles, on constate une évolution et généralisation de
la céramique de bonne qualité. Dans les centres du Nord de la Dobroudja
il y avait une activité d’imitation de production de grands pots, à savoir
des amphores qui avaient des prototypes byzantins et des pots en argile.
On enregistre aussi la présence des artisans qui produisaient des modèles
de poterie spécifiques à la culture de la Horde d’Or. L’existence des
ateliers et des potiers spécialisés est également illustrée par la production
de céramique émaillée des XIe-XVe siècles. Dans la métallurgie les
innovations spectaculaires ne sont pas connues, mais il y avait plutôt une
tentative d’exploiter les ressources locales. De cette façon, dans les
ateliers du Nord de la Dobroudja, a l’aide des techniques assez connues,
on fabriquait des objets ménagers, des outils de fer, dont certains étaient
destinés sûrement aux échanges commerciaux. Pour le travail des métaux
non-ferreux étaient apportées les méthodes et les techniques connues
dans le monde byzantin. Celles-ci étaient reprises et poursuivies par les
artisans locaux jusqu’au XIV e siècle. De cette sphère d’influence de
l’Empire Byzantin provient la technologie de couler dans des moules,
ainsi que les techniques alternatives, l’estampage, la gravure, toutes
figurant sur une large gamme de produits qui imitaient des objets, des
éléments de vêtement ou la parure du costume byzantin et des régions du
voisinage. Les recherches archéologiques viennent compenser le peu
d’informations fournies par les sources littéraires, pour toute la période
comprise entre les Xe-XIVe siècles et confirment l’importance économique
et commerciale de la zone du Nord de la Dobroudja. Ainsi, dans la région
font leur apparition les marchandises en provenance de Russie
Kiévienne, représentées par une large gamme de produits : fusaïoles
d’Ovroutch, œufs de faïence, ornements, objets religieux, armes et
poterie. La découverte à Garvǎ n-Dinogetia du cachet de Mihail,
patriarche de Russie Kiévienne, atteste des liens économiques et
spirituels avec les régions de Kiev. Des steppes eurasiatiques proviennent
les produits des Bulgares de la Volga, objets métalliques (les fameux
verrous zoomorphes), dont quelques-uns ont été probablement apportés
par des groupes de migrateurs touraniens, petchenègues, oghouzes et
342
coumans qui, dans leur passage ont apporté aussi des objets spécifiques :
objets de parure, armes ou pots en argile. Du monde des Slaves
occidentaux, de Bohème (République Tchèque) vient un nombre réduit
d’ornements en bronze et en argent. Les produits de l’atelier de
céramique de Kashan (Iran) sont présents également dans les colonies du
Nord de la Dobroudja. En outre, d’un atelier occidental provient un
récipient de culte avec l’iconographie spécifique aux chrétiens
catholiques. Certes, la plupart des produits provenaient des grands
centres byzantins de Constantinople, Andrinople, Corinthe, Kherson ou
Thessalonique, centres fameux à l’époque pour les ornements d’or et
d’argent, les tissus de bonne qualité, dont quelques-uns en soie, et enfin,
les pots de céramique émaillée. Outre les produits populaires, d’autres
marchandises ont circulé, mais le degré élevé de périssabilité n’a pas
permis leur conservation; on a seulement supposé leur existence. Le
grand nombre d’amphores trouvé sur toute l’étendue de Dobroudja de
Nord suggère leur utilisation pour le transport des liquides de haute
qualité : vins ou huile d’olives de Grèce, etc.
Apres 1204 il y a un petit changement qui a pour conséquence un
détour, une réorientation vers d’autres centres de production, mais les
vieilles relations commerciales sont maintenues elles-aussi. La circulation
monétaire atteste de la continuation des activités économiques, il y avait
encore des transactions avec la pièce de monnaie byzantine (qui n’était
plus en circulation) et après la croisade sont mises en service les
imitations latines et les émissions monétaires de l’Etat Valaque - Bulgare.
La terrible invasion tatare de 1241-1242 n’affecte pas les
mécanismes des activités économiques et commerciales, l’économie
locale trouve des voies et des moyens pour récupérer. Les échanges
économiques continuaient à se faire par l’utilisation de masse monétaire,
le besoin aigu de liquidités conduisant à la coupe entière du matériel
numismatique en circulation ou hors d’usage. Le Traité de Nymphaion -
13 mars 1261- conclu entre l’Empire Byzantin et Gênes accordait aux
marins et aux marchands génois le droit de pénétrer dans la Mer Noire, y
compris la région des bouches du Danube. Avec l’accord des khans
mongols qui régnaient sur la Côte nord-pontique et sur le commerce avec
l’Orient, les Génois y ont installé leurs comptoirs commerciaux pendant
343
Timur Khan (1266-1280). Les registres de notaire attestent leur présence

massive dans les villes-ports déjà existants (Vicina – Isaccea-
Noviodunum, Chilia, Licostomo et Bruscaviţa – Proslaviţa - Nufǎ ru),
fondant de nouvelles colonies et restaurant leur énergie antérieure par
une vie économique très active. Par l’intermédiaire des Génois, la zone
du Nord de la Dobroudja est intégrée dans le nouveau circuit du
commerce international des colonies urbaines existantes et qui, selon le
contexte politique de la région, se sont trouvées soit sous la domination
byzantine et tatare, soit, plus tard, sous celle des Principautés roumaines.
La présence des Génois dans les colonies nouvellement créées apportera
une contribution substantielle à l’évolution de ces colonies, leur rendant
des attributs urbains. Dans les agglomérations urbaines du Nord de la
Dobroudja, les Génois ont créé une communauté urbaine fermée,
différente de celle des indigènes, surtout par les activités économiques,
liées principalement au commerce, à la banque, et une administration
propre, reconnue par l’autorité politique dominante dans la région. Par
l’installation des Tatares dans la région on établit un état de sécurité
favorable aux activités économiques. On enregistre la présence d’un
atelier qui produisait de la poterie selon les recettes spécifiques de la
Horde d’Or, mais on peut supposer également la production d’autres
catégories de biens. L’existence d’un atelier monétaire est un autre
argument qui témoigne de l’attention dont la vie économique de la zone
du Nord de la Dobroudja réjouissait à la fin du XIIIe siècle et la première
moitié du XIVe siècle.
Grâce à sa position géographique, la zone du Nord de la Dobroudja a
bénéficié de l’existence des voies navigables – le Danube - très efficaces
et largement utilisées, à laquelle on ajoute l’accès à la Mer Noire « la
plaque tournante du commerce international », le grand nombre d’objets
et leur variété, la circulation monétaire et l’identification des ateliers
monétaires, tous étant un indicateur de l’existence de certaines routes
commerciales intensément utilisées. En ce qui concerne les activités
économiques, telles que celles spécifiées, sont certifiées la pratique de la
métallurgie du fer et des métaux non ferreux, les ateliers de poterie, le
travail du bois et de la pierre, l’industrie des matériaux durs d’origine
animale, le traitement du cuir et des fourrures, le traitement des textiles,
344
des activités qui entrainent une gamme diversifiée de produits, dont

certains étaient utilisés par les habitants des villes, d’autres destinés au
commerce.
Des documents ressort aussi l’existence d’une série de métiers tels
l’agriculture, l’élevage, la pêche et la chasse. Le phénomène économique
ne peut pas être explicable qu’en termes de l’unité géomorphologique du
territoire entre le Danube et la Mer Noire, ce qui a déterminé une
approche de la vie économique dans le Nord de la Dobroudja en tant que
composante de la plaque tournante du commerce international. Le cadre
naturel, social et politique, l’existence des routes du commerce,
l’artisanat et les métiers traditionnels sont des facteurs décisifs qui ont
entraîné le Nord de la Dobroudja, par l’intermédiaire de ses centres
urbains, à la vie économique des Xe-XIVe siècles.
Située au carrefour entre l’Europe et le monde oriental, la région du
Nord de la Dobroudja se trouvait dans une zone par où passaient les
grandes routes du commerce continental et maritime. Dobroudja était
traversée par les routes qui descendaient de la Mer Baltique et des
steppes nord pontiques et allaient plus loin vers la Péninsule Balkanique.
Toujours par ici passaient les routes qui venaient d’Hongrie et de
l’Europe centrale. L’espace du Nord de la Dobroudja devient le lieu de
rencontre et d’échange des marchandises en provenance des coins les
plus éloignés du monde médiéval. Pendant les Xe-XIVe siècles
Dobroudja redevient la porte d’accès des produits orientaux mais aussi de
ceux provenant du nord et du centre de l’Europe.
«La région des villes paristriennes» a évolué dans des formes
spécifiques à la zone, en termes de contenu du mécanisme interne de
développement, ce qui l’approche de n’importe quelle ville médiévale.
Le logement a eu lieu dans la zone déterminée par les fortifications de
pierre, avec une expansion au-delà des fortifications et la création du
«suburbium». On y rencontre des métiers spécialisés, l’échange des
produits locaux, régionaux et étrangers, les émissions monétaires propres,
qui complètent l’existence d’une circulation extrêmement intense,
illustrée par la découverte de milliers de pièces de monnaie. La mesure
des échanges commerciaux et d’une vie économique très solide est
montrée par la monnaie ou par une circulation monétaire très intense. On
345
remarque la présence de la monnaie battue dans les ateliers de

Constantinople, Thessalonique, Philippopolis, de l’État Bulgare, de
Trébizonde, Épire, Nicée, les pièces de monnaie de la Horde d’Or, de
Venise, du Royaume Serbe, de la Valachie et de la Moldavie. La
circulation monétaire nous montre comment elles étaient grandes les
possibilités d’absorption et de distribution des marchandises, ainsi que la
distribution vers d’autres régions, pendant les X é-XIIIé siècles, aux
frontières de l’Empire byzantin. Pour le XIIIé et le XIVé siècle il y avait
un marché énorme de distribution et de ravitaillement avec certains
produits.
Dans ce contexte complexe se sont formés et ont évolué les
communautés humaines du Nord de la Dobroudja, celles-ci
interconnectant de vastes espaces géographiques aux échanges et aux
activités économiques qui ont eu lieu pendant les Xé-XIVé siècles.
346
BI BLI OGRAFI E
Ahrweiler 1966 – H. Ahrweiler, Byzance et la mer. La marine de guerre. La

politique et les institutions maritimes de Byzance aux VII-XV siècles,
Paris.
Alexandrescu-Dersca 1958 – Maria Matilda Alexandrescu-Dersca Bulgaru,

L’origine du nom de la Dobroudja, Contributions onomastiques
publ. à l’occasion du VIe Congres International des Sciences
Onomastiques, München – Bucarest, p. 97-114.
Alexandrescu Dersca-Bulgaru 1960 – Maria Matilda Alexandrescu Dersca-

Bulgaru, L’expédition d’Umur Beg d’Aydin aux Bouches du Danube,
Studia et Acta Orientalia 2, p. 3-24.

Bulgaru, Aspecte ale vieţii economice din târgurile şi oraşele
Dobrogei sub stăpânire otomană (sec. XV–XVI), Studii 1, 26, 1, p. 33-
36.

Bulgaru, Gh. I. Brătianu, istoric al expansiunii genoveze la Marea
Neagră, în Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 90 de
ani de la naşterea istoricului Gheorghe I. Brătianu, coord. V.
Spinei, Iaşi, p. 121-139.
Andonie 1995 – C. Andonie, Cetatea şi aşezarea bizantină de la Nufăru, jud.

Tulcea, RMMN Supliment 1, p. 15-18.
Andreescu 2000 – Şt. Andreescu, Note despre Cetatea Albă, SMIM 18, p. 57-77.
Andreescu 2001 – Şt. Andreescu, Din istoria Mării Negre (Genovezii, românii şi
tătarii în spaţiul pontic în secolele XIV-XVII), Bucureşti.
Andreescu 2005 – Şt. Andreescu, Izvoare noi cu privire la istoria Mării Negre,
Bucureşti.
Anghelov 1980 – N. Angelov, Tsarevgrad Turnov Patriarsheskiyat komplex na

Tsarevets, prez XII-XIV vek, 3, Sofia.
347
Anghelova 1997 – Stefka Anghelova, Sur la caractéristique de la céramique

du Haut Moyen Age provenant de Drăstăr (Silistra), în Dobrudza.
Etudes ethno-culturelles, Sofia, p. 93-114.
Aricescu 1971 – A. Aricescu, Noi date despre cetatea de la Hârşova, Pontica 4,

p. 351-370.
Atanasiu 2008 – Andreea Atanasiu, Veneţia şi Marea Neagră. Nave şi navigaţie

(1204-1453), Brăila.
Atanasov 1994 – G. Atanasov, La Vicina médiévale et la forteresse de Nufăru,

EB 1, p. 109-128.
Atanasov, Iordanov 1994 – G. Atanasov, I. Iordanov, Srednovekovniat Vetren na

Dunav, Şumen.
Babeş 1971 – M. Babeş, Les fouilles archéologiques en Roumanie (1970),

Dacia N.S. 15, p. 359-393.
Bacalu 1978 – V. Bacalu, Bogăţiile miniere ale Dobrogei de nord descoperite

în 30 de ani de la eliberarea patriei (1944-1974), Peuce 5, p. 69-97.
Bacalu 1981 –V. Bacalu, Noi surse de materii prime minerale din Dobrogea de
nord pentru industria siderurgică şi metalurgică, în Studii şi
comunicări geologice privind Dobrogea de nord, 1952-1982, mss.
Bakirtzis 1989 – Ch. Bakirtzis, Byzantine Amphorae, în V. Déroche, J.-M. Spieser

(eds.), Recherches sur la céramique byzantine, BCH Suppl. 18, p. 73-
77.
Balabanov 1992 - T. Balabanov, Jilişa pogran severnata i istocnata krepostna

stena v Pliska, Pliska-Preslav 5, Şumen, p. 146-169.
Balard 1973 – M. Balard, Gênes et l’Outre Mer, I. Les actes de Caffa du notaire
Lamberto di Sambuceto, 1289–1290, Paris.
Balard 1978 – M. Balard, La Romanie génoise (XIIe-début du XIVe siécle),

Roma.
Balard 1980 – M. Balard, Gênes et l’Outre Mer, II, Actes de Kilia du notaire
Antonio di Ponzo, 1360, Paris - La Haye - New York, 1980.
Balard 1983 – M. Balard, Gênes et la mer Noire (XIII-XV siécles), RH 271, 1,

p 36-37.
348
Balbi, Raiteri 1973 – G. Balbi, S. Raiteri, Notai genovesi in Oltremare. Atti rogati
a Caffa e a Licostomo, Genova.
Baltres, Stanciu 2011 – A. Baltres, L. Stanciu, Cercetări privind rocile utilizate la

construirea cetăţii medievale de la Enisala, Peuce S.N. 9, p. 523-538.
Baraschi 1973 – Silvia Baraschi, O ştampilă de bronz de la Păcuiul lui Soare,

SCIV 24, 3, p. 541-544.
Baraschi 1974 – Silvia Baraschi, Un cuptor de ars oale de la Păcuiul lui Soare
(secolul al XI-lea), SCIVA 25, 3, p. 461-472.
Baraschi 1979 – Silvia Baraschi, Sur la production céramique de tradition

byzantine au Bas-Danube, Ét byz, p. 29-37.
Baraschi 1981 – Silvia Baraschi, Izvoare scrise privind aşezările dobrogene de

pe malul Dunării în secolele XI-XIV, RI 34, 2, p. 311-345.
Baraschi 1981a – Silvia Baraschi, Les sources byzantines et la localisation de la

cité de Kilia (XIIe-XIIIe siècles), RESEE 19, 3, p. 473-484.
Baraschi 1987 – Silvia Baraschi, Câteva accente la istoria aşezării de la

Păcuiul lui Soare, CCDJ 3-4, p. 123-132.
Baraschi 1989 – Silvia Baraschi, Sur la topographie ponto-danubienne au

Moyen Âge. I. Proslaviţa, RRH 28, 1-2, p. 53-68.
Baraschi 1989a – Silvia Baraschi, Ceramica cu angobă aurie (secolele XI-XII),

SCIVA 40, 2, p. 187-198.
Baraschi 1990 – Silvia Baraschi, Sur la topographie ponto-danubienne au

Moyen Âge. II. Grosseto = Grosea, Banbola, Zanavarda, RRH 29,
1-2, p.121-135.
Baraschi 1991 – Silvia Baraschi, Despre civilizaţia urbană din Dobrogea în

secolele XI-XIV, SCIVA 42, 3-4, p.133-152.
Baraschi 1991a – Silvia Baraschi, Unele probleme despre Proslaviţa, Peuce 10,
1, p. 399-410.
Baraschi 1991b – Silvia Baraschi, Sur la topographie ponto-danubienne au

Moyen Age. III. Aspera et Lo donavici, RRH 30, 1-2, p. 67-77.
349
Baraschi, Cantacuzino 1980 – Silvia Baraschi, Gh. I. Cantacacuzino,

Cercetările arheologice din Cetatea de la Enisala (1976), Peuce 8,
p. 459-471.
Baraschi, Damian 1993 – Silvia Baraschi, Oana Damian, Considérations sur la

céramique émaillée de Nufăru, Dacia N.S. 37, p. 237-277
Baraschi, Moghior 1979 – Silvia Baraschi, N. Moghior, Sondaje de la Nufăru –

Ilganii de Jos, (jud. Tulcea), SMMIM 12, p. 186-191.
Baraschi, Moghior 1980 – Silvia Baraschi, N. Moghior, Cercetările arheologice

de la Nufăru-Ilgani (1979) (jud. Tulcea), SMMIM 13, p. 123-134.
Baraschi, Moghior 1981–1982 – Silvia Baraschi, N. Moghior, Şantierul

arheologic Nufăru-Ilgani (1980) (jud. Tulcea), SMMIM 14-15,
p. 69-82.
Baraschi, Moghior 1983 – Silvia Baraschi, N. Moghior, Săpăturile de salvare

de la Nufăru (1981), SMMIM 16, p. 134-139.
Baraschi, Moghior 1984–1985 – Silvia Baraschi, N. Moghior, Date noi

referitoare la fortificaţiile medieval-timpurii din complexul
arheologic de la Nufăru-Ilgani (jud. Tulcea). Cercetările din 1978-
1983, SMMIM 17-18, p. 144-151.
Baraschi et alii 1983–1992 – Silvia Baraschi, N. Moghior, Gh. Mănucu-

Adameşteanu, Oana Damian, C. Andonie, P. Damian, Nufăru, CCA,
campaniile 1983-1992, p. 34
Barnea 1953 – I. Barnea, Relaţiile dintre aşezarea de la Bisericuţa-Garvăn şi

Bizanţ în sec. X-XII, SCIV 4, 3-4, p. 641-672
Barnea 1954 – I. Barnea, Amforele feudale de la Dinogetia, SCIV 5, 3-4, p.

513-530.
Barnea 1954a – I. Barnea, Elemente de cultură materială veche rusească şi

orientală în aşezarea feudală sec. X-XII) de la Dinogetia – reg.
Galaţi, SRIR 1, p. 195-227.
Barnea 1954b – I. Barnea, Sondajul de la Noviodunum, în Şantierul arheologic

Garvăn (Dinogetia), SCIV 5, 1-2, p.175-182
350
Barnea 1955 – I. Barnea, Byzance, Kiev et l’Orient sur le Bas Danube du

Xe-XIIe siècles, în Nouvelles etudes d’histoire presentées au Xe Congrès
des sciences historiques, Rome-Bucarest, p. 169-180.
Barnea 1955a – I. Barnea, Meşteşugurile în aşezarea de la Garvăn (sec. X-XII),

SCIV 6, 1-2, p. 99-122.
Barnea 1956 – I. Barnea, Sigiliul unui ierarh al Rosiei în aşezarea de la

Garvăn, SCIV 7, 1-2, p. 189-197.
Barnea 1958 – I. Barnea, À propos de la découverte de deux sceaux byzantins

de Dinogetia, Dacia N.S. 2, p. 473-478.
Barnea 1959 – I. Barnea, Sondajul de la Noviodunum, MCA 5, p. 461-473
Barnea 1959a – I. Barnea, Descoperiri arheologice din epoca feudală la

Mangalia, MCA 6, p. 903-911.
Barnea 1960 – I. Barnea, Alt tezaur de monede bizantine de la Dinogetia,

SCN 3, p. 245-254.
Barnea 1960a – I. Barnea, Sigilii bizantine inedite din Dobrogea, SCN 3,

p. 323-332.
Barnea 1960b – I. Barnea, Date noi despre Axiopolis, SCIV 11, 1, p. 77-78.
Barnea 1961 – I. Barnea, Noi contribuţii la cunoaşterea ţesutului în aşezarea de

la Garvăn (sec. X-XII), SCIV 12, 2, p. 307-314.
Barnea 1962 – I. Barnea, Şantierul arheologic Garvăn (Dinogetia), MCA 8,

p.675-692
Barnea 1964 – I. Barnea, Un fragment de broderie din sec. XI-XII de la

Dinogetia-Garvăn, SCIV 15, 5, p. 435-440.
Barnea 1964a – I. Barnea, Sceaux de deux gouverneurs inconnus du theme de

Paristrion, Dacia N.S. 8, p.245-247.
Barnea 1965 – I. Barnea, Uber die mittelalterlichen Tierdarstellungen in der

Dobrudscha (10.-14. Jahrhundert), RESEE, 3, 1965, 3-4, p. 590-
593;
Barnea 1966 – I. Barnea, Noi sigilii bizantine de la Dunărea de Jos, SCIV 17, 2,
p. 277-297.
351
Barnea 1968 – I. Barnea, Noi sigilii bizantine de la Noviodunum, SCN 4,

p. 239-247.
Barnea 1971 – I. Barnea, Dinogetia et Noviodunum, deux villes byzantines du

Bas-Danube, RÉSEE 9, 3, p. 343-362.
Barnea 1971a – I. Barnea, Dobrogea în secolele VII-X, Peuce 2, p. 205-219.
Barnea 1971b – I. Barnea, Sceaux des empereurs byzantins découverts en

Roumanie, Byzantina 3, p. 149-172.
Barnea 1973 – I. Barnea, Noi descoperiri din epoca feudalismului timpuriu de la

Dinogetia–Garvăn, MCA 10, 1973, p. 291-331.
Barnea 1973a – I. Barnea, Din nou despre datarea valului şi a bisericuţei treflate
de la Niculiţel, SCIV, 24, 1973, 2, p. 311-315
Barnea 1975 – I. Barnea, Sigilii bizantine de la Noviodunum (II), SCN 6,

p. 159-162.
Barnea 1975a – I. Barnea, Murfatlar şi Niculiţel, SCIVA 26, 1975, 1, p. 95-99.
Barnea 1976 – I. Barnea, Pandantive din epoca feudală timpurie de la

Dinogetia, SCIVA 27, 2, p. 275-278.
Barnea 1977 – I. Barnea, Noi descoperiri la Noviodunum, Peuce 6, p. 103-122.
Barnea 1980 – I. Barnea, Dinogetia – ville byzantine du Bas-Danube, Byzantina

10, p. 237-287.
Barnea 1981 – I. Barnea, Arta creştină în România, vol. 2, Bucureşti.
Barnea 1986 – I. Barnea, Noi contribuţii la istoria themei Paristrion

(Paradunavon), SCIVA 37, p.268-274.
Barnea 1987 – I. Barnea, Sceaux byzantins de Dobroudja, SBS 1, p. 77-88.
Barnea 1987a – I. Barnea, Monumente creştine şi viaţa bisericească în secolele

VII-XIV, în Monumente istorice şi izvoare creştine. Mărturii de
străveche existenţă şi continuitate pe teritoriul Dunării de Jos şi al
Dobrogei, Galaţi, p. 81-124.
352
Barnea 1989 – I. Barnea, La céramique byzantine de la Dobroudja aux Xe-XIIIe

siècles, în V. Déroche, J.-M. Spieser (eds.), Recherches sur la
céramique byzantine, BCH Suppl. 18, p. 131-142.
Barnea 1990 – I. Barnea, Les sceaux byzantins mis au jour à Noviodunum, SBS
2, p. 153-161
Barnea 1993 – I. Barnea, Le Danube, voie de communication byzantine, în

„Praktika tu 2. Diethnus Symposiu Hē Epikoinonia sto Byzantio”,
Epimeleia N. G. Moschonas, Athens, p. 577-595.
Barnea 1997 – I. Barnea, Noviodunum în lumina sigiliilor bizantine, SCIVA 48,

4, p. 353-360.
Barnea, Barnea 1984 – I. Barnea, Al. Barnea, Săpăturile de salvare de la

Noviodunum, Peuce 9, p. 97-106.
Barnea, Bilciurescu 1959 – I. Barnea, V. Bilciurescu, Şantierul arheologic

Basarabi, Materiale 6, p. 541-566.
Barnea, Mănucu-Adameşteanu, Topoleanu 1996 – I. Barnea, Gh. Mănucu-

Adameşteanu, F. Topoleanu, Isaccea, jud. Tulcea, CCA. Situri
arheologice cercetate în perioda 1983–1992, p. 62-63.
Barnea, Mitrea, Anghelescu 1957 – I. Barnea, B. Mitrea, N. Anghelescu,

Săpăturile de salvare de la Noviodunum, Materiale 4, p. 155-174.
Barnea et alii 2000 – Al. Barnea, I. Vasiliu, M. Iacob, D. Paraschiv, S.

Ailincăi, Ostrov, com. Ostrov, jud. Tulcea [Beroe], CCA, campania
1999, p. 72-73.
Barnea et alii 2001 – Al. Barnea, D. Paraschiv, M. Iacob, I. Vasiliu, Ostrov,

com. Ostrov, jud. Tulcea [Beroe], CCA, campania 2000, p. 173-174.
Barnea et alii 2002 – Al. Barnea, D. Paraschiv, A. Stănică, Ostrov, com. Ostrov,
jud. Tulcea [Beroe], CCA, campania 2001, p. 225-226.
Barnea et alii 2003 – Al. Barnea, D. Paraschiv, A. Stănică, S. Ailincăi,

Ostrov, com. Ostrov, jud. Tulcea [Beroe], CCA, campania 2002, p.
224.
Baumann 1973–1975 – V.H. Baumann, Observaţii arheologice asupra poziţiei şi

cronologiei aşezărilor romane din zona de nord a Niculiţelului, Peuce
4, p. 109–123.
353
Baumann 1973–1975a – V.H. Baumann, Noi mărturii istorice rezultate dintr-un

sondaj arheologic, Peuce 4, p. 213–231.
Baumann 1995 – V.H. Baumann, Cercetări arheologice în zona ansamblului

paleocreştin din comuna Niculiţel, judeţul Tulcea, Peuce 11, 1995, p.
303-338.
Baumann 2005 – V.H. Baumann, Metalurgia în epoca romană şi romano-

bizantină, în Aspecte privind prelucrarea metalelor şi circulaţia
metalelor în Dobrogea din preistorie până în Evul Mediu, Tulcea,
p. 41-44.
Baumann 2010 – V.H. Baumann, Noviodunum. Şantier arheologic 1995-2009,

Tulcea.
Baumann 2012 – V.H. Baumann, Prelucrarea fierului în officina romană târzie

de pe Valea Morilor, Teliţa, Punct Hogea, Peuce S.N. 12, p. 169-
232.
Baumann et alii 2003 – V.H. Baumann, A. Stănică, Gh. Mănucu-Adameşteanu,

Chris Lockyear, Cristian Olariu, Isaccea, jud. Tulcea [Noviodunum],
CCA, campania 2002, p. 156-157.
Bănescu 1921–1922 – N. Bănescu, Cele mai vechi ştiri bizantine asupra

românilor la Dunărea de Jos, AIIN 1, p. 138-160.
Bănescu 1922 – N. Bănescu, Les premiers témoignages byzantins sur les

Roumains de Bas-Danube, BNJ 3, p. 287-310.
Bănescu 1930 – N. Bănescu, Vechi legături ale ţărilor noastre cu genovezii, în

Închinare lui Nicolae Iorga, Cluj.
Bănescu 1938 – N. Bănescu, Dobrogea bizantină, AD 19, p. 52-59.
Bănescu 1946 – N. Bănescu, Les duchés byzantins de Paristrion (Paradunavon)

et de Bulgarie, Bucharest.
Bănescu 2003 – N. Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin. Vol. II [Imperiul

Bizantin clasic] (610-1081), Bucureşti.
Berciu-Drăghicescu, Ciobotea 1987 – Adina Berciu-Drăghicescu, D. Ciobotea,

Viaţa economică a Ţării Româneşti în epoca lui Mircea cel Mare, în
Mircea cel Mare, Bucureşti, p. 53-96.
354
Bejenaru 2005 – Luminiţa Bejenaru, Raport arheozoologic Isaccea – Cetatea

(Noviodunum). Campanii: 2003-2004, mss.
Bica 2003 – I. Bica, Thema Paristrion (Paradunavon) în istoriografia bizantină

şi română, Piteşti.
Bica et alii 2008 – I. Bica, A. Tache, O. Popescu, G. Jug[naru, p. Tocanie, S. D.

Manole, Sistem integrat de tip geospa ial pentru localizarea i
protec ia siturilor arheologice. Dezvoltare zon pilot: jude ul Tulcea
(Patrimon), Peuce S.N. 6, p. 361-366/
Bichir 1958 – Gh. Bichir, Contribuţii la cunoaşterea ţesutului în aşezarea de la

Garvăn (sec. X-XII), SCIV 9, 2, p. 429-442.
Bjelajac 1989 – L. Bjelajac, Byzantine Amphorae in the Serbian Danubian Area in

the 11th-12th Centuries, în V. Déroche, J.-M. Spieser (eds.), Recherches
sur la céramique byzantine, BCH Suppl. 18, p. 109-118.
Bogdan-Cătăniciu 1984 – Ioana Bogdan-Cătăniciu, Consideraţii privind zona

arheologică Troesmis, RMMMIA 2, 15, p. 45-49.
Bolşacov-Ghimpu 1967 – A.A. Bolşacov-Ghimpu, La localisation de la cité

byzantine de Demnitzikios, RÉSEE 4, 3-4, p. 543-550.
Bolşacov-Ghimpu 1972 – A.A. Bolşacov-Ghimpu, O ştire bizantină din

Dobrogea despre un voievodat creştin de la nordul Dunării, la
sfârşitul secolului al X-lea, GB 31, 1-2, p. 104-116.
Botzan 1992 – M. Botzan, Pour localizer Vicina: Histoire et milieu

geographique, RÉSEE 30, 1-2, p. 61-73.
Brătescu 1920 – C. Brătescu, Dobrogea în secolul al XII-lea. Bergean,

Paristrion, AD 1, p. 3-38.
Brătescu 1928 – C. Brătescu, Pământul Dobrogei, în Dobrogea. Cincizeci de

ani de viaţă românescă, Bucureşti.
Brătianu 1923 – Gh.I. Brătianu, Vicina. Contribution a l’histoire de la

domination Byzantine et du commerce genois en Dobrougea,
BSHAR 10, p. 113-190.
Brătianu 1927 – Gh.I. Brătianu, Actes des notaires génois de Péra et de Caffa
de la fin du troisième siècle (1281–1290), Bucureşti.
355
Brătianu 1929 – Gh.I. Brătianu, Recherches sur le commerce génois dans la

Mer Noire au 13 siècle, Paris.
Brătianu 1935 – Gh.I. Brătianu, Recherches sur Vicina et Cetatea Albă,

Bucureşti.
Brătianu 1944 – Gh.I. Brătianu, Nouvelles contributions a l'histoire de la

Dobrougea au Moyen Age, RHSEE 21, p. 77-80.
Brătianu 1999 – Gh.I. Brătianu, Marea Neagră. De la origini până la cucerirea

otomană, Ediţia a II-a revăzută (Traducere de Michaela Spinei,
Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Victor
Spinei), Iaşi.
Brătulescu 1940 – V. Brătulescu, Cetatea Hârşova în legătură cu Dobrogea şi

cu ţinuturile înconjurătoare, BCMI 23, fasc. 105, p. 3-24.
Breier 1976 – Ariadna Breier, Lacurile de pe litoralul românesc al Mării

Negre, Studiu hidrogeografic, Bucureşti.
Bréhier 1949 – L. Bréhier, Le monde byzantine, vol. II, Les Institutions, Paris.
Brezeanu 1984 – S. Brezeanu, La Bulgarie d’au-delà de l’Ister à la lumière des

sources écrites médiévales, EB 20, 4, p. 121-135.
Brezeanu 1989 – S. Brezeanu, „Vlahii” şi „misieni” în sursele bizantine

relative la începuturile statului Asăneştilor. Terminologie etnică şi
ideologie politică, în Răscoala şi Statul Asăneştilor, Bucureşti.
Brezeanu 2005 – S. Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Bucureşti.
Brezeanu 2007 – S. Brezeanu, Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti.
Brusić 1976 – Z. Brusić, Byzantine Amphorae (9th to 12th Century) from Eastern
Adriatic Underwater Sites, ArchIug 17, p. 37-49.
Bugoi et alii 2013 – R. Bugoi, I. Poll, Gh. Mănucu-Adameşteanu, C. Neelmeijer,

F. Eder, Investigations of Byzantine glass bracelets from Nufăru,
Romania using external PIXE - PIGE methods, JAS 40, p. 2881-2891.
Bujor 1960 – E. Bujor, Pogrebalnîe obreav v necropole iz Noviodunum, Dacia

N.S. 4, p. 527-538.
Bujor, Simion 1961 – E. Bujor, G. Simion, Săpăturile de salvare din cimitirul

roman de la Isaccea, MCA 7, p. 396-397.
356
Bulgakov 2000 – V. Bulgakov, Vizantiinskye amfornyie kleyma XIv s

monogrammnoy imeni Konstantin, Vizantiyskie amfory.
Arheologiceskie obnapyjenia vostocioy Evropy, disponibil pe
http://archaeology.kiev.ua/byzantine/amphorae/stamps/bulgakov1.ht
m.
Burghelea et alii 2004 – V. Burghelea, I. Stoian, Gh.. Mănucu-Adameşteanu, I. Poll

şi I. Pasuk, Byzantine ceramic from XIth-XIIth century at Piatra
Frecăţei archaeological site (Tulcea County), Euro Ceramics 8,
264-268, p. 2379-2382.
Capidava I – Gr. Florescu, R. Florescu şi P. Diaconu, Capidava. Monografie

arheologică. I, Bucureşti, 1958.
Călători 1 – Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1968.
Căzan 1990 – Florentina Căzan, Cruciadele, Bucureşti.
CCA, campania 1995 – Cronica Cercetărilor Arheologice din România.

Campania 1995, Brăila, 1996.

Campania 1998, Călăraşi, 1998.

Campania 2000, Suceava, 2001.

Campania 2001, Buziaş, 2002.

Campania 2002, Covasna, 2003.

Campania 2003, Cluj-Napoca, 2004.

Campania 2004, Jupiter – Mangalia, 2005.

Campania 2005, Constanţa, 2006.

Campania 2007, Iaşi, 2008.
357
Chiper 1987 – Maria Chiper, Dan al II-lea, domn până la „Marea cea Mare".
Tradiţie şi realitate, RRH 40, 3, 1987.
Chiriac 1993 – C. Chiriac, Despre Linocastro (Cetatea Lânei) din ,,Geografia”

lui Idrisi, ABr 1, 1, p. 447-452.
Chiriac, Bounegru 1973–1975 – C. Chiriac, O. Bounegru, Noi descoperiri

arheologice şi numismatice la Troesmis, Peuce 4, p. 97-108.
Cihodaru 1961 – C. Cihodaru, Observaţii critice asupa însemnărilor

„toparhului bizantin”, SCI 12, 2, p. 259-272.
Cihodaru 1963 – C. Cihodaru, Precizări necesare în legătură cu datatea valului

de piatră din Dobrogea şi însemnările toparhului bizantin, Studii 16,
5, p. 1123-1135.
Cihodaru 1964 – C. Cihodaru, Alte precizări cu valul de piatră din Dobogea şi

însemnările toparhului bizantin, AIIAI 2, p. 261-280.
Cihodaru 1968 – C. Cihodaru, Litoralul de apus al Mării Negre şi cursul

inferior al Dunării în cartografia medievală (secolele XII-XIV),
Studii 21, 2, p. 217-241.
Cihodaru 1978–1979 – C. Cihodaru, Observaţii în legătură cu porturile de pe

cursul inferior al Dunării în secolele XI-XIV, CI 9-10, p. 281-304.
Cihodaru 1984 – C. Cihodaru, Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie
1432), Iaşi.
Ciocâltan 1985 – V. Ciocîltan, Poarta osmană şi gurile Dunării în secolul

al XV-lea, RdI 11, 38, p. 1054-1074.
Ciocîltan 1992 – V. Ciocîltan, Componenţa românescă a Ţaratului Asăneştilor

în oglinda izvoarelor orientale, RI 3, 11-12, p. 1107-1122.
Ciocîltan 1994 – V. Ciocîltan, Hegemonia Hoardei de Aur la Dunărea de Jos

(1301-1341), RI 5, 11-12, p. 1099-1118.
Ciocîltan 1998 – V. Ciocîltan, Mongolii şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV.

Contribuţia cinghizhanizilor la transformarea bazinului pontic în placa
turnantă a comerţului euro-asiatic, Bucureşti.
Ciocîltan 2014 – V. Ciocîltan, Argumente topografice și arheologice pentru

identificarea Vicina-Măcin, Istro-Pontica 2, p. 17-22.
358
Comşa 1953 – E. Comşa, Contribuţie la harta arheologică a Dobrogei de nord-

vest, SCIV 4, 3-4, p. 747-756.
Comşa 1959 – E. Comşa, Limesul dobrogean. Cercetări de suprafaţă de-a

lungul Dunării între Ostrov şi Hârşova, MCA 5, p. 761-768.
Comşa, Bichir 1960 – E. Comşa, Gh. Bichir, O nouă descoperire de monede şi

obiecte de podoabă din secole X-XI în aşezarea de la Garvăn
(Dinogetia), SCN 3, p. 223-244.
Comşa 1961 – Maria Comşa, Cu privire la semnificaţia mărcilor de olar din

epoca feudal timpurie, SCIV 12, 2, p. 291-303.
Comşa 1994 – Maria Comşa, Raporturile dintre agricultură şi mediul natural

(pădure, stepă, luncă) în mileniul I şi în primele secole ale mileniului
al II-lea al e.n. pe teritoriul României, Hierasus 9, p. 302-320.
Condurachi 1949 – Em. Condurachi, Un nou tezaur de monete bizantine, BŞt 1,

3-4, p. 163-167.
Condurachi, Barnea, Diaconu 1966 – Em. Condurachi, I. Barnea, P. Diaconu,

Nouvelles recherches sur le Limes byzantin du Bas-Danube aux Xe et
XIe siècles, în Thirtheenth International Congress of Byzantine
Studies, Oxford, Main Papers, VI, Extras, p. 1-15.
Constantinescu 1972 – N. Constantinescu, Coconi. Un sat din Câmpia Română

în epoca lui Mircea cel Bătrân, Bucureşti.
Constantinescu 1984 – N. Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400).

Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti.
Coteţ, Popovici 1972 – P.V. Coteţ, I. Popovici, Judeţul Tulcea, Bucureşti.
Cristea 2004 – O. Cristea, Veneţia şi Marea Neagră în secolele XIII-XIV.

Contribuţii la studiul politicii orientale veneţiene, Brăila.
Cronica lui Nestor – G.P. Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol. VIII,
Cronica lui Nestor, Bucureşti, 1935.
Cronici turceşti – Cronici turceşti privind Ţările române. Secolul XV - mijlocul

secolului XVII, Bucureşti, 1966.
Custurea 1978 – G. Custurea, Tezaurul monetar de la Enisala (sec. XV-XVII),

Crisia 8, p. 531-536.
359
Custurea 1986 – G. Custurea, Unele aspecte privind penetraţia monedei

bizantine în Dobrogea în secolele VII-X, Pontica 19, p. 273-278.
Custurea 1993 – G. Custurea, Noi descoperiri monetare la Isaccea (sec. XI),

Pontica 26, p. 259-262.
Custurea 2000 – G. Custurea, Circulaţia monedei bizantine în Dobrogea,

Constanţa.
Čangova 1959 – I . Čangova, Srednovekovni amfori v Bălgaria, Izvestija-Sofia

22, p. 243-262.
Damian 1992 – Oana Damian, Despre un atelier pentru confecţionat obiecte din
plumb de la Păcuiul lui Soare, Pontica 25, 1992, p. 309–322
Damian 1993 – Oana Damian, O necropolă medievală timpurie descoperită la

Nufăru (jud. Tulcea), SCIVA 44, 1, p. 81-113.
Damian 1996 – Oana Damian, Consideraţii asupra ceramicii smălţuite cu decor

zoomorf de la Dunărea de Jos, Peuce 12, p. 187-194.
Damian 2004 – Oana Damian, Despre prezenţa politică bizantină la Dunărea

de Jos în sec. VII-X, în Ionel Cândea, Valeriu Sîrbu şi Marian Neagu
(eds.), Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani, Brăila, 2004, p. 283-
318
Damian 2005 – Oana Damian, Repere arheologice privind oraşele medievale

ale diferitelor zone. Dunărea de Jos, Historia Urbana 13, 1-2,
p. 141-183.
Damian 2013 – Oana Damian, Consideraţii asupra ceramicii medievale pontice

pe baza descoperirilor de la Enisala, Banatica 23, p. 394-428.
Damian 2015 – Oana Damian, Bizanţul la Dunărea de Jos (secolele VII-X),

Brăila, 2015.
Damian, Damian 1997 – Oana Damian, P. Damian, Elements chretiens de l'époque

byzantine au Bas-Danube, Pontica 28-29, 1995-1996, p. 233-244.
Damian, Andonie, Vasile 2003 – Oana Damian, C. Andonie, M. Vasile, Nufăru –

despre problemele unui sit arheologic suprapus de o aşezare
contemporană, Peuce S.N. I (XIV), 2003, p. 237-266
360
Damian, Samson, Bâlici 2011 – Oana Damian, Andra Samson, Şt. Bâlici,
O biserică bizantină descoperită la Nufăru (jud. Tulcea), SCIVA 62,
1-2, p. 45-87.
Damian, Vasile 2011 – Oana Damian, Mihai Vasile, Varangians nearby the
Danube Delta. About an archaeological discovery in the Byzantine
fortress at Nufăru, Tulcea county, SCIVA 62, 2011, 3-4, p. 275-290
Damian et alii 1994 – Oana Damian, C. Andonie, P. Damian, Nufăru, jud.

Tulcea, A, CCA, campania 1993, Satu Mare, p. 42, nr. 85.
Damian et alii 1996 – Oana Damian, C. Andonie, Gh. Mănucu-Adameşteanu,

Nufăru, jud. Tulcea, CCA, campania 1995, Brăila, p. 81.
Damian et alii 1998 – Oana Damian, C. Andonie, P. Damian, Nufăru, CCA,

campania 1997, Călăraşi, 1998, p. 45-46.
Damian et alii 2003 – Oana Damian, C. Andonie, P. Damian, M. Vasile, Elemente

de fortificaţie din epocile romano-bizantină şi bizantină de la Nufăru,
jud. Tulcea, Buletinul Muzeului Militar Naţional 1, 2003, partea a
doua, p. 67-76.
Damian et alii 2003a – Oana Damian, C. Andonie, P. Damian, M. Vasile,

Christina Ştirbulescu, V. Apostol, C. Haită, A. Stănică, V. Ioniţă, G.
Ţiculeanu, Nufăru, com. Nufăru, jud. Tulcea, CCA, campania 2002,
Covasna, 2003, p. 213–216, nr. 128.
Damian et alii 2004 – Oana Damian, M. Vasile, A. Stănică, Anca Bănăseanu,

Nufăru, jud. Tulcea, CCA, campania 2003, Cluj-Napoca, 2004, p.
218–219, nr. 131.
Damian et alii 2007 – Oana Damian, M. Vasile, A. Stănică, Anca Bănăseanu,

Andra Samson, Cercetările arheologice preventive la Nufăru, jud.
Tulcea, MCA S.N. 3, p. 107-151.
Damian et alii 2007–2008 – Oana Damian, Gh. Mănucu-Adameşteanu, M.

Vasile, A. Stănică, Anca Bănăseanu, Andra Samson, G. Vasile,
Descoperiri funerare în situl arheologic de la Nufăru, jud. Tulcea,
CA 14-15, p. 305-392.
Damian et alii 2010 – Oana Damian, M. Vasile, A. Stănică, Andra Samson, D.

Ene Date noi despre cetatea bizantină de la Nufăru, jud. Tulcea,
Buletinul Muzeului Militar Naţional 7-8, 2010, p. 28-35, pl. II–V
361
Damian et alii 2012 – Oana Damian, M. Vasile, Andra Samson, D. Ene, A.

Stănică, Cercetări arheologice preventive la Nufăru, jud. Tulcea, II,
MCA S.N. 8, 2012, p. 177-208
Decei 1968 – A. Decei, Le problème de la colonisation des turcs seljoukides

dans la Dobrogea au XIIIe siècles, Tarih Arastirmalar Dergisi 6,
p. 85-125.
Decei 1976 – A. Decei, La Horde d’Or et les pays roumains aux XIII e et XIVe
siècles selon les historiens arabes contemporains, Romano-Arabica
2, p. 61-63.
Decei 1978 – A. Decei, Problema colonizării turcilor selgiucizi în Dobrogea în

secolul al XIII-lea, în Relaţii româno-orientale. Culegere de studii,
Bucureşti, p. 167-192.
Demangel, Mamboury 1939 – R. Demangel, E. Mamboury, Le quartier des

Manganes et la première region de Constantinople, Recherches
françaises en Turquie 2, Paris.
Diaconu 1956 – P. Diaconu, Cu privire la căldările de lut în epoca feudală

timpurie (secolele X-XIII), SCIV 7, 3-4, p. 421-437.
Diaconu 1958 – P. Diaconu, Un pandantiv globular descoperit la

Bisericuţa-Garvăn, SCIV 9, 2, p. 445-449.
Diaconu 1962 – P. Diaconu, Despre datarea valului de piatră din Dobrogea şi

localizarea evenimentelor din nota toparhului grec, Studii 15, 5,
p. 1215-1235.
Diaconu 1962a – P. Diaconu, Zur Frage der Datierung des Steinwälles in der
Dobrudscha und die Lokalisierung der im Berichte des griechischen
Toparchen geschilderten Ereignisse, Dacia N.S. 6, p. 317-335.
Diaconu 1965 – P. Diaconu, Autour de la localisation de la Petite Preslav,

RÉSEE 3, 1-2, p. 44-49.
Diaconu 1965a – P. Diaconu, Parures du XIe siècle découvertes à Păcuiul lui

Soare, Dacia N.S. 9, p. 307-323.
Diaconu 1966 – P. Diaconu, Réalites archéologiques et considérations

historiques, RRH 5, 3, p. 485-493.
Diaconu 1968 – P. Diaconu, Alte precizări în legătură cu valul de piatră din

Dobrogea şi însemnările toparhului bizantin, SCIV 19, 2, p. 357-369.
362
Diaconu 1969 – P. Diaconu, Vasile Apokapes şi Nikiphor Botaneiates –

katepani la Dunărea de Jos, SCIV 20, 3, p. 437-451.
Diaconu 1970 – P. Diaconu, Les Petchénègues au Bas-Danube, Bucarest.
Diaconu 1970a – P. Diaconu, Despre localizarea Vicinei, Pontica 3, p. 275-295.
Diaconu 1971 – P. Diaconu, Despre localizarea Onglos-ului, Peuce 2, p. 191-203.
Diaconu 1972 – P. Diaconu, Despre datarea „circumvalaţiei” şi „bisericii

treflate” de la Niculiţel, SCIV 23, 2, p. 307-319.
Diaconu 1974 – P. Diaconu, Quelques problèmes de la periode comprise

entre le VIIe siècle et le commencement du Xe (Dobroudja),
Dacia N.S. 18, p. 289-293.
Diaconu 1975 – P. Diaconu, Autour de la pénétration des Slaves au sud de

Danube, în Rapport du XIIIe Congrès International d’archéologie
slave, I, Bratislava, p. 165-169.
Diaconu 1975a – P. Diaconu, Cântare pentru verificat greutatea perperilor de

Vicina, SCN 6, p. 233-245.
Diaconu 1975b – P. Diaconu, Despre datarea nivelului „locuinţelor

incendiate” de la Dinogetia-Garvăn, SCIVA 26, 3, p. 387-394.
Diaconu 1975c – P. Diaconu, Diaconu, Petre, Din nou despre încadrarea

cronologică a valului şi mănăstirii de la Niculiţel, SCIVA 26, 1,
p.101-106;
Diaconu 1976 – P. Diaconu, Păcuiul lui Soare–Vicina, Byzantina 8, p. 409-447.
Diaconu 1976a – P. Diaconu, Despre situaţia politică la Dunărea de Jos în

secolul al XII-lea, SCIVA 27, 3, p.293-307
Diaconu 1977 – P. Diaconu, Istoria Dobrogei în unele lucrări recente (II), RI

30, 10, p. 1893-1900.
Diaconu 1978 – P. Diaconu, Les Coumans au Bas Danube aux XIe et XIIe
siècles, Bucarest.
Diaconu 1978a – P. Diaconu, O formaţiune statală la Dunărea de Jos la

sfârşitul secolului al XIV-lea necunoscută până în prezent în SCIVA
29, 2, p. 185-200.
363
Diaconu 1980 – P. Diaconu, A propos de la culture matérielle byzantine du Bas

Danube, în Actes du XVe Congrès International d’Études Byzantines,
vol. IV, Athena, p. 97-102.
Diaconu 1980a – P. Diaconu, Contribuţie la cunoaşterea monedelor lui Ioan

Terter, despotul Ţării Dristrei, CN 3, p. 63-67.
Diaconu 1980b – P. Diaconu, Câteva probleme privitoare la monedele de

aramă din sudul Dobrogei în ultima treime a secolului al XIV-lea,
SCIVA 38, 2, p. 140-158.
Diaconu 1981 – P. Diaconu, La Dobroudja et Byzance à l'époque de la génèse

du peuple roumain (VIIe-Xe siècles), Pontica 14, p. 217-220.
Diaconu 1981a – P. Diaconu, S-au emis monede în Dobrogea bizantină (sec. X-

XII)?, SCIVA 32, 3, p. 407-412.
Diaconu 1986 – P. Diaconu, Consideraţii generale asupra aşezărilor cu caracter

urban de la Dunărea de Jos (secolele X-XI), CCDJ 2, p. 223-226.
Diaconu 1987 – P. Diaconu, Despre unele meşteşuguri de la Păcuiul lui Soare

(sec. X–XI), CCDJ 3-4, p. 115-121.
Diaconu 1988 – P. Diaconu, Sur l'histoire de la Dobroudja au Moyen Age

(Dobrudža. Etudes ethno-culturelles), Sofia, 1987, 238 p., Dacia
N.S. 32, 1-2, p. 175-193.
Diaconu 1990 – P. Diaconu, Despre organizarea ecleziastică a regiunii de la

Dunărea de Jos (ultima treime a secolului X - secolul XII), ST 42, 1,
p. 103-120.
Diaconu 1992 – P. Diaconu, Contribution à la connaissance de l'histoire de

la Dobroudja en base de quelques sceaux, Dacia N.S. 36,
p.179-185.
Diaconu 1993 – P. Diaconu, Câteva caracteristici ale oraşelor dobrogene din

secolele X-XI, ABr S.N. 1, p. 433-435.
Diaconu 1994 – P. Diaconu, Sur la présence des byzantins au Bas-Danube

(IXe-XIVe siècles), RÉSEE 32, 1994, 3-4, p. 367-373.
Diaconu 1994a – P. Diaconu, Problemele necropolelor de la Dunărea de Jos

din sec. VI–IX în viziunea lui Uwe Fiedler (recenzie la U. Fiedler,
Studien zu Gräberfeldern des 6.bis.9 Jahrhunderts an der unteren
364
Donau, Bonn, 1992), în Recenzii şi discuţii arheologice, I, CCDJ 12,

p. 121-135.
Diaconu 1995–1996 – P. Diaconu, Un faux problème de géographie historique –

Kilia et Likostomo, Il Mar Nero 2, p. 235-266.
Diaconu, Baraschi 1973 – P. Diaconu, Silvia Baraschi, Objects of bone and

antler from Păcuiul lui Soare, Dacia N.S. 17, p. 351-359.
Diaconu, Stănescu 1970 – P. Diaconu, E. Stănescu, Le commerce fluvial et

maritime dans les regions comprises entre le Danube et la Mer
Noire aux IV-XII siècles, în Etudes d’histoire maritime, Moscou,
16-23 aout 1970, p. 281-293.
DID 2 – R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de

Jos, Bucureşti, 1968.
DID 3 – I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, III, Bizantini, Români
şi Bulgari la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1971.
Diehl 1940 – Ch. Diehl, Bizanţ. Mărire şi decădere, Bucureşti.
Dimian 1960 – I. Dimian, Cu privire la cronologia şi atribuirea monedelor

anonime de bronz, SCN 3, p. 197-221.
Dimitrov 1993 – D. Dimitrov, Keramikata ot rannosrednovekovnata krepost do

selo Tzar Asen, Silistrensko, Dobrudja 10, p. 76-122.
Dinogetia I – Gh. Ştefan, I. Barnea, Maria Comşa, Eugen Comşa, Dinogetia. I,

Aşezarea feudală – timpurie de la Bisericuţa – Garvăn, Bucureşti.
Donoiu 1993 – I. Donoiu, Împăraţii Bizanţului şi monedele lor, Bucureşti.
Doorninck 1989 – F.H. van Doorninck, The Cargo Amphoras on the 7th Century
Yassi Ada and 11th Century Serçe Limani Shipwrecks; two examples of
a reuse of byzantine Amphoras as transport Jars, în V. Déroche, J.-M.
Spieser (eds.), Recherches sur la céramique byzantine, BCH Suppl. 18,
p. 247-257.
Doruţiu-Boilă 1972 – Emilia Doruţiu-Boilă, Castra Legionis V Macedonicae

und Municipium Troesmense, Dacia N. S. 16, p. 133-144.
Doruţiu-Boilă 1980 – Emilia Doruţiu-Boilă, Inscripţiile antice din Dacia şi

Scythia Minor, Colecţie îngrijită de D.M. Pippidi şi I.I. Russu, Seria
365
a doua, Inscripţiile din Scythia Minor, volumul V, Capidava –

Troesmis – Noviodunum, Bucureşti.
Dragomir 1972–1973 – I.T. Dragomir, Cetatea medievală de la Enisala. Unelte,

arme şi obiecte de poboabă, Danubius 6-7, p. 29-47.
DRH D1 – Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române,

vol. 1, Bucureşti, 1968.
Ducellier 1997 – A. Ducellier, Bizantinii. Istorie şi cultură, Bucureşti.
Dumitrescu 1904 – Al. Dumitrescu, O excursiune în nordul Dobrogei.

Arrubium şi mitropolia din Măcin, Bucureşti.
Dumitriu 2001 – Luminiţa Dumitriu, Der mittelalterliche schmuck des unteren

Donaugebietes im 11.15.Jahrhundert, Bukarest.
Dumitriu-Snagov 1974 – I. Dumitriu-Snagov, Dobrogea în arhivele lumii,

Tomis 9, 3 (113), p. 6-7.
Dumitriu-Snagov 1975 – I. Dumitriu-Snagov, Codex Latinus Parisinus – 7239,

RA 52, 37, 2, p. 201-210.
Dumitriu-Snagov 1979 – I. Dumitriu-Snagov, Ţările Române în secolul al

XIV-lea – Codex Latinus Parisinus, Bucureşti.
Dumitriu-Snagov 1996 – I. Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vaticana.

Manuscrise, Documente, Hărţi, Bucureşti.
Duţu 1999 – C. Duţu, Selgiukizii şi Dobrogea în secolul al XIII-lea, AD SN 2,

p. 21-30.
Dzanov 1998 – A.V. Dzanov, Goncharnye pechi XIV-XV vv. na remeslennom

posade Sugdei, în Istoriko-kul'turnye svyazi Prichernomor'ya i
Sredizemnomor'ya X-XVIII vv. po materialam polivnoi keramiki,
Simferopol, p. 82-89.
Enciclopedia 1982 – Enciclopedia geografică a României, Bucureşti.
Enciclopedia A–C – Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, I.

A–C, Constantin Preda (coord.), Bucureşti, 1994.
Enciclopedia D–L – Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, II.

D–L, Constantin Preda (coord.), Bucureşti, 1996.
366
Enciclopedia M–Q – Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, III.

M–Q, Constantin Preda (coord.), Bucureşti, 2000.
Ekren 1994 – M.A. Ekren, Din istoria turcilor dobrogeni, Bucureşti.
Eskenasy 1983 – V. Eskenasy, Note la istoria litoralului vest-pontic, AIIA 20,

p. 419-424.
FHDR 3 – Izvoarele Istoriei Românilor, III, Scriitori bizantini (sec. XI-XIV),

publicate de Al. Elian, N.Ş. Tanaşoca, Bucureşti, 1975.
FHDR 4 – Izvoarele Istoriei Românilor, IV, Scriitori şi acte bizantine (sec. IX-XV),
publicate de H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N. Ş Tanaşoca, T. Teoteoi,
Bucureşti, 1982.
Fiedler 1986 – U. Fiedler, Zur Datierung der Langwälle an der mittleren und
unteren Donau, Archäologische Korrespondenzblatt 16, p. 457-465.
Fiedler 1992 – U. Fiedler, Studien zu Gräberfeldern des. 6 bis 9 Jahrhunderts

an der unteren Donau, Bonn.
Florea, Geanana 1982 – N. Florea, M. Geanana, Judeţul Tulcea. Solurile, în

Enciclopedia geografică a României, Bucureşti, p. 759.
Florescu 1946 – Gr. Florescu, Raport asupra activităţii arheologice de la

Hârşova în 1943, ACMI 4, p. 179-180.
Florescu 1959 – Gr. Florescu, Capidava. Raport asupra activităţii arheologice

din 1956, MCA 5, p. 555-564.
Florescu, Florescu 1959 – Gr. Florescu, R. Florescu, Săpăturile arheologice de

la Capidava, MCA 6, p. 617-628.
Florescu G., Florescu R., Ceacalopol 1961 – Gr. Florescu, R. Florescu, Gloria
Ceacalopol, Săpăturile arheologice de la Capidava, MCA 7, p. 571-
582.
Florescu G., Florescu R., Ceacalopol 1962 – Gr. Florescu, R. Florescu, Gloria
Ceacalopol, Săpăturile arheologice de la Capidava, MCA 8, p. 693-
704.
Gheorghiu, Haimovici 1965 – G. Gheorghiu, S. Haimovici, Caracteristicile

mamiferelor domestice descoperite în aşezarea feudală timpurie de la
Garvăn (Dinogetia), AŞUI Biologie, p. 176-184.
367
Ghiaţă 1974 – Anca Ghiaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în

Dobrogea, în Studii istorice sud-est europene, Bucureşti, p. 43-126.
Ghiaţă 1975–1976 – Anca Ghiaţă, Contribuţii noi privind unele aspecte ale
societăţii româneşti din Dobrogea în secolele XV-XIX, AAR-MSI 4,
1, p. 71-105
Geografia 1982 – Geografia României, I, Geografia fizică, Bucureşti.
Giurescu 1938 – C.C. Giurescu, Istoria Românilor, I, Bucureşti.
Giurescu 1946 – C.C. Giurescu, Istoria Românilor, I, Bucureşti.
Giurescu 1971 – C.C. Giurescu, Localizarea Vicinei şi importanţa acestui oraş

pentru spaţiul Carpato-Dunărean, Peuce 2, p. 257-266.
Giurescu 1997 – C.C. Giurescu, Tîrguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din
secolul al X-lea pînă la mijlocul secolului al XVI-lea, Bucureşti.
Gonţa 1989 – Al. Gonţa, Legăturile economice dintre Moldova şi Transilvania

în secolele XIII-XVII, Bucureşti.
Grămadă 1924 – N. Grămadă, Vicina. Izvoare cartografice. Originea numelui.

Identificarea oraşului, CC 1, p. 437-549.
Grămadă 1930 – N. Grămadă, La Scizia minore nelle carte nautiche del Medio
Evo, EphDR 4, p. 215-256.
Ghouchani, Adle 1992 – A. Ghouchani, C. Adle, A Sphero-Conical Vessel as

Fuqqaa, or a Gourd for "Beer", Muqarnas 9, p. 72-92.
Grierson 1973 – Ph. Grierson, Catalogue of the Byzantine Coins in the

Dumbarton Oaks Collection and the Whittemore Collection, III, Leo
III to Nicephorus III (717-1081), part 1, Leo III to Michael III (717-
867), Washington.
Grierson 1973a – Ph. Grierson, Catalogue of the Byzantine Coins in the

Dumbarton Oaks Collection and the Whittemore Collection, III, Leo
III to Nicephorus III (717-1081), part 2, Basil I to Nicephorus III,
Washington.
Grierson 1999 – Ph. Grierson, Byzantine coinage, Dumbarton Oaks Research

Library and Collection Washington, D.C.
368
Guboglu 1966 – M. Guboglu, Cronici turceşti privind Ţările Române, I.

Sec. XV - mijlocul sec. XVII, Bucureşti.
Günsenin 1989 – N. Günsenin, Recherches sur les amphores byzantines dans

les musées turcs, în V. Déroche, J.-M. Spieser (eds.), Recherches sur
la céramique byzantine, BCH Suppl. 18, p. 267-276.
Günsenin 1990 – N. Günsenin, Les amphores byzantines (Xe-XIIIe siècles).

Typologie, production, circulation d’après les collections turques,
Paris.
Haimovici 1984 – S. Haimovici, Studiul resturilor mamiferelor domestice

descoperite în aşezări din secolele VIII-XII situate în sud-estul
României, SCIVA 35, 4, p. 311-319.
Harhoiu 2000 – R. Harhoiu, Observaţii generale asupra evoluţiei cultural-

istorice a Dobrogei în secolele VII-X, în Istro-Pontica, p. 349-354.
Hayes 1992 – J. W. Hayes, Excavations at Saraçhane in Istanbul, 2, The

Pottery, Princeton.
Iana 1982 – S. Iana, Judeţul Tulcea. Vegetaţia, în Enciclopedia geografică a

României, Bucureşti.
Iliescu, Simion 1964 – O. Iliescu, G. Simion, Le grand trésor de monnaies et

lingots des XIIIe-XIVe siècles trouvé en Dobroudja septentrionale.
Note préliminaire, RÉSEE 2, 1-2, p. 217-228.
Iliescu 1965 – O. Iliescu, Notes sur l’apport roumain au ravitaillement de

Byzance d’après une source inédite du XIVe siècle, NÉH 3, p. 105-116.
Iliescu 1969 – O. Iliescu, L'hyperpère byzantin au Bas-Danube du XIe au XVe

siècles, RÉSEE 7, 1, p. 109-119.
Iliescu 1971 – O. Iliescu, Emisiuni monetare ale oraşelor medievale de la

Dunărea de Jos, Peuce 2, p. 261-265.
Iliescu 1974 – O. Iliescu, Localizarea vechiului Licostomo (Chilia sec. XII-XVII),

SMIM 7, p. 223-242.
Iliescu 1975 – O. Iliescu, Tezaurul de perperi bizantini de la Isaccea, SCN 9,

p. 239-242.
Iliescu 1977 – O. Iliescu, Toponimie medievală dobrogeană, SCIVA 28, 1,

p. 143-147.
369
Iliescu 1978 – O. Iliescu, Contribuţii numismatice la localizarea Chiliei

bizantine, SCIVA 29, 2, p. 203-213.
Iliescu 1978a – O. Iliescu, À la recherche de Kilia byzantine, RÉSEE 16, 2,

p. 229-238.
Iliescu 1978b – O. Iliescu, Cu privire la o hartă parţială a sud-estului Europei

datând din preajma bătăliei de la Nicopole, SMIM 9, p. 193-197.
Iliescu 1978c – O. Iliescu, Chilia în veacul al XIV-lea, Peuce 6, 1978, p. 124.
Iliescu 1979 – O. Iliescu, Premières apparitions au Bas Danube de la monnaie

réformée d’Alexios Ier Comnène, EB 1, p. 9-18.
Iliescu 1980 – O. Iliescu, Moneda divizionară emisă de Petru Muşat, CN 3,

p. 87-92.
Iliescu 1989 – O. Iliescu, Dreptul monetar al statului vlaho-bulgar al primilor

Asăneşti (1187-1218), în Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de
studii, Bucureşti, p. 103-113.
Iliescu 1990 – O. Iliescu, Monedele Ţării Româneşti şi ale Moldovei la Marea

Neagră (secolele XIV-XV), RI 1, 6, p. 649-656.
Iliescu 1994 – O. Iliescu, De nouveau sur Kilia et Licostomo, RRH 33, 1-2,
p. 159-167.
Iliescu 1995 – O. Iliescu, Cultura urbană la Dunărea de Jos (secolele XIII-XIV),

RI 6, 11-12, p. 917-923.
Iliescu 2008 – O. Iliescu, Monetele lui Mircea cel Bătrân, Brăila.
Iliescu, Ţărălungă 1992 – O. Iliescu, P. Ţărălungă, Un tezaur monetar de la

sfârşitul secolului al XIII-lea descoperit la Prăjeşti (jud. Bacău),
Carpica 23, p. 247-254.
Ionescu 1904 – M.D. Ionescu, Dobrogea în pragul veacului XX, Bucureşti.
Iordanov 1980 – I. Iordanov, Oloven Otpečiatăk ot matriza za srebărni

miliaressii na Ioan Tzimiskes (969-976), Numizmatika 14, 2, p. 4-15.
Iorga 1900 – N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti.
Iorga 1919 – N. Iorga, Cele dintâi cristalizări de stat ale românilor, RI 5, 1-2,
p. 103-113.
370
Iorga 1925 – N. Iorga, Istoria comerţului românesc – Epoca mai nouă, Bucureşti.
Iorga 1982 – N. Iorga, Opere economice, Bucureşti.
Iosipescu 1982 – S. Iosipescu, Drumuri comerciale în Europa centrală şi sud-

estică şi însemnătatea lor politică (secolele XIV-XVI), AIIAI 19,
p. 265-284.
Iosipescu 1985 – S. Iosipescu, Balica, Dobrotiţă, Ioancu, Bucureşti.
Iosipescu, Iosipescu 2004 – R. Iosipescu, S. Iosipescu, Ştefan cel Mare şi

Dobrogea de Nord în vremea marelui război cu Imperiul Otoman, în
Ştefan cel Mare şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, Putna, p. 307-322.
Irimia 1981 – M. Irimia, Observaţii preliminare privind aşezarea antică de la

Gura Canliei, Pontica 14, p. 67-122.
Istoria 2001 – Istoria Românilor, III, Genezele Românilor, coord. Ştefan Pascu,
Răzvan Theodorescu, Bucureşti.
Isvoranu, Vîlcu 2010 – Th. Isvoranu, A. Vîlcu, Monede romane şi bizantine

descoperite la Halmyris, Pontica 43, p. 407-424.
Josanu 2012 – V. Josanu, Comerţul genovez şi ecouri culturale occidentale în

Moldova şi Dobrogea (secolele XIII-XV), Ion Neculce 16-18, 2010-
2012, p. 7-45.
Jugănaru, Ailincăi, Stănică 2004 – G. Jugănaru, S. Ailincăi, A. Stănică, Enisala,

com. Sarichioi, jud. Tulcea, în CCA, campania 2003, Covasna,
2004, p. 118-119.
Karger 1958 – M.K. Karger, Drevnij Kijev, 1, Moskva.
Kamal 1936 – Y. Kamal, Monumenta cartographica Africae et Aegypti, t. IV (=

Epoque des portulans suivie par l’époque des découvertes), fasc. I,
Cairo.
Lambrino 1939 – S. Lambrino, Săpăturile arheologice din ţinutul Dunărea de

Jos, RIR, 9, p. 499-502.
Lambrino 1940 – S. Lambrino, Săpăturile arheologice din ultimii 10 ani, RFR,

7, 6, p. 714-722.
Laurent 1945 – V. Laurent, La domination byzantine aux bouches du Danube

sous Michel VIII Paléologue, RHSEE 22, p. 184-198.
371
Lăzărescu, Stoicescu 1972 – G. Lăzărescu, N. Stoicescu, Ţările române şi Italia

până la 1600, Bucureşti.
Lemerle 1998 – P. Lemerle, Istoria Bizanţului, Bucureşti.
Lerian 1973 – M. Lerian, În legătură cu ipoteza Vicina - Somova. Câteva

observaţii pe marginea unor fotograme ale zonei Somova, BOR 45,
3-5, p. 409-447.
Lopez 1938 – R.S. Lopez, Storia delle colonie genovesi nel Mediterraneo,
Bologna.
Luca 2000 – G. Luca, IV. Caracterizarea geologică a zonei Isaccea, în Istro-

Pontica, p. 17-18.
Manolescu 1990 – R. Manolescu, Mişcarea comunală în Europa Apuseană în

secolele X-XIII, RI 2, p. 549-551.
Manolescu 1995 – R. Manolescu, Cultura urbană la Dunărea de Jos (secolele

XIII-XIV), RI 6, p. 917-923.
Madgearu 1996 – Al. Madgearu, Problema dominaţiei bizantine la Dunărea de

Jos în secolele VII-IX, în Anuar. Studii de politică de apărare,
teorie, doctrină, artă şi istorie militară, p. 17-28.
Madgearu 1997 – Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la

Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Bucureşti.
Madgearu 2000 – Al. Madgearu, Recent Discussions about Onglos, în Istro-

Pontica, p. 343-348.
Madgearu 2002 – Al. Madgearu, The restoration of the Byzantine rule on the
Danube, RÉSEE 37-38, 1999-2000 (2002), 1-2, p. 5-23.
Madgearu 2006 – Al. Madgearu, The End of the Lower Danube Limes: a
Violent or a Peaceful Process?, SAA 12, p. 151-168.
Madgearu 2007 – Al. Madgearu, Organizarea militară bizantină la Dunăre în

secolele X-XII, Târgovişte.
Matei 1997 – M. D. Matei, Geneză şi evoluţie urbană în Moldova şi Ţara

Românescă până la sfârşitul secolului al XVII-lea, Iaşi.
Mănucu-Adameşteanu 1980 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Urme de locuire din

perioada feudal-timpurie la Troesmis, Peuce 8, p. 230-247.
372
Mănucu-Adameşteanu 1981 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Cercetările

arheologice efectuate în comuna Nufăru (jud. Tulcea), MCA 16, p.
470-472.
Mănucu-Adameşteanu 1983 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un fragment de

steatit figurat descoperit la Isaccea, SCIVA 34, 2, p.171-174
Mănucu-Adameşteanu 1984a – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Descoperiri

mărunte de la Isaccea (sec. X-XIV), Peuce 9, p. 237-255.
Mănucu-Adameşteanu 1984b – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Din nou despre

vasele sferoconice în lumina descoperirilor din nordul Dobrogei,
Peuce 9, p. 363-374.
Mănucu-Adameşteanu 1984c – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Elemente de cultură

bizantină la gurile Dunării, Peuce 9, p. 375-388.
Mănucu-Adameşteanu 1984d – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un medalion de

chihlimbar descoperit la Nufăru, Pontica 17, p. 225-230.
Mănucu-Adameşteanu 1987 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Noi descoperiri

arheologice la Isaccea, SCIVA 38, 3, p. 285-292.
Mănucu-Adameşteanu 1991 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un cuptor medieval

de ars ceramică descoperit la Nufăru, jud. Tulcea, SCIVA 42, 1-2,
p. 257-274.
Mănucu-Adameşteanu 1991a – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un mormînt din

secolul X descoperit la Niculiţel, Peuce 10, p. 361-364;
Mănucu-Adameşteanu 1991b – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Săpăturile de

salvare din aşezarea feudal timpurie de la Ghiolul Pietrei, com
Independenţa, judeţul Tulcea, Peuce 10, p. 365-369.
Mănucu-Adameşteanu 1991c – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Ceramica din

secolul XIV descoperită în aşezarea medievală de la Enisala
(Judeţul Tulcea), Peuce 10, p. 393-397.
Mănucu-Adameşteanu 1991d – Gh. Mănucu-Adameşteanu, O monedă bizantină

de la Trebizonda descoperită în Dobrogea, Pontica 24, p. 399-402.
Mănucu-Adameşteanu 1991e – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Circulaţia monetară

la Nufăru în secolele X-XIV, Peuce 10, 1, p. 497-554.
373
Mănucu-Adameşteanu 1992 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Cruci relicvar de tip

bizantin descoperite în sudul Dobrogei, Pontica 25, p. 349-354.
Mănucu-Adameşteanu 1993 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Consideraţii finale

asupra locuirii medievale (secolele XIV-XV) de la Aegyssus, jud.
Tulcea, MCA 16, 2, p. 439-454.
Mănucu-Adameşteanu 1995 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Raport final asupra

locuirii medievale timpurii de la Aegyssus-Tulcea (sec.X-XV),
Peuce 11, p. 363-372.
Mănucu-Adameşteanu 1996 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Din nou despre

monedele bizantine turnate din secolul al XI-lea descoperite în
Dobrogea, Peuce 12, p. 321-377.
Mănucu-Adameşteanu 1997 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un atelier monetar

dobrogean din secolul al XI-lea, SCN 12, p. 119-148.
Mănucu-Adameşteanu 1998 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Nufăru (jud. Tulcea)

– oraş bizantin fortificat, la Dunărea de Jos (sec. X-XIII), Arh Med 3,
p. 79-86.
Mănucu-Admeşteanu 1998a – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un atelier monetar

dobrogean din secolul al XI-lea, SCN 12, p. 119-149.
Mănucu-Adameşteanu 2001a – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Istoria Dobrogei în

perioada 969-1204. Contribuţii arheologice şi numismatice, Bucureşti.
Mănucu-Adameşteanu 2001a – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Din nou despre

atacul cumanilor din anul 1095 şi încetarea locuirii de la Păcuiul
lui Soare, în Simpozion de numismatică dedicat împlinirii a patru
secole de la prima unire a românilor sub Mihai voievod Viteazul,
Chişinău, p. 109-120.
Mănucu-Adameşteanu 2002 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Un’oggetto a caractere

religioso del XIII secolo rinvenuto a Isaccea, SAA 8, p. 283-296.
Mănucu-Adameşteanu 2010 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Monede bizantine

descoperite în Dobrogea, 1, Monede bizantine descoperite în nordul
Dobrogei, secolele X-XIV. Beroe–Piatra Frecăţei, Troesmis–Turcoaia,
Arrubium–Măcin, Aegyssus–Tulcea, Salsovia–Mahmudia, Bucureşti.
Mănucu-Adameşteanu 2011 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Cronica descoperirilor

monetare din judeţul Tulcea (sec. IX-XI), Peuce S.N. 9, p. 513-522.
374
Mănucu-Adameşteanu 2012 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Cronica descoperirilor

monetare din judeţul Tulcea (sec. IX-XI), Peuce S.N. 10, p. 193-208.
Mănucu-Adameşteanu 2012a – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Cronica descoperirilor

monetare din judeţul Tulcea (X) (sec. IX-XI), Pontica 45, p. 637-656.
Mănucu-Adameşteanu, Paraschiv 1999 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, D. Paraschiv,

Ostrov–Cetatea Beroe, jud. Tulcea, CCA, campania 1998,
Mănucu-Adameşteanu, Poll 2006 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Ingrid Poll,

Un tezaur de folles anonimi din clasa A 2 – A 3 descoperit la
Noviodunum-Vicina (?) – Isaccea, Pontica 39, p. 435-459.
Mănucu-Adameşteanu, Poll 2009 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, Ingrid Poll,

Bracelets en verre découverts dans nécropoles de Isaccea–Vicina,
départament de Tulcea (Xe-XIIIe siècles), în Annales du 18e Congrés
de l'Association internationale pour l'histoire du verre, Thessaloniki,
p. 389-394.
Mănucu-Adameşteanu, Stănică, Poll 2008 – Gh. Mănucu-Adameşteanu, A.

Stănică, Ingrid Poll, Cruci relicvar descoperite la Ostrov–Beroe,
judeţul Tulcea, Peuce S.N. 6, p. 305-323.
Megaw 1972 – A.H.S. Megaw, Supplementary excavations on a castle site at

Paphos, Cyprus, 1970-1971, DOP 26, p. 322-344.
Metcalf 1969 – D.M. Metcalf, The origin of the Anastasian currency reform,
Amsterdam.
Metcalf 1979 – D.M. Metcalf, Coinage in South-Eastern Europe. 820-1396,

London.
Metcalf 1981–1982 – D.M. Metcalf, The copper coinage of Constantine VII

with Zoe in the Balkans, BSNR 75-76 (nr. 129-130), p. 235-255.
Micu 2005 – C. Micu, Prelucrarea metalelor în Dobrogea. Epoca neo-eneolitică,

în Aspecte privind prelucrarea metalelor şi circulaţia metalelor în
Dobrogea din preistorie până în Evul Mediu, Tulcea, p. 13-14.
Mihail et alii 2012 – F. Mihail, S. Ailincăi, C. Micu, L. Carozza, A. Ailincăi,

Despre locuirea eneolitică de la Enisala–Palanca.
Cercetările arheologice din anul 2010, Peuce SN 10, p. 81‐100.
Mihăilescu 1966 – V. Mihăilescu, Dealurile şi câmpiile României, Bucureşti.
375
Mititelu, Iliescu 1957 – I. Mititelu, O. Iliescu, Monede de la Vlaicu Vodă şi

Radu I găsite în Dobrogea, SCN 1, p. 439-440.
Mociorniţă 1982 – C. Mociorniţă, Judeţul Tulcea. Apele de suprafaţă, în

Enciclopedia geografică a României, Bucureşti.
Moisescu 2000 – C. Moisescu, Noi consideraţii asupra vechimii şi arhitecturii

bisericii Sf. Atanasie din Niculiţel (jud. Tulcea), în Istro-Pontica,
p. 363-370.
Moisil 1911 – C. Moisil, Cetatea „Biroe”, BCMI 4, fascicolul 13 (ianuarie –

martie), p. 45-46.
Morgan 1942 – C.H. Morgan, The Byzantine Pottery, Corinth XI, Cambridge.
Morrisson 1970 – Cécille Morrisson, Catalogue des monnaies byzantine de la

Bibliothèque Nationale: II, De Philippicus à Alexius III (711-1204),
Paris.
Motzo 1947 – B. Motzo, Il compasso da navigare. Opera italiana della metà

del secolo XIII. Prefazione e testo del codice Hamilton 396, Annali
della Facoltà di Lettere e Filosofia della Università di Cagliari 8,
Cagliari.
Mureşanu 2002 – N. Mureşeanu, De la Arrubium ... prin Vicina ... la Măcin,

Bucureşti.
Mutihac 1982 – V. Mutihac, Unităţile geologice structurale şi distribuţia

substanţelor minerale utile în România. Lucrări teoretice
complementare, Bucureşti.
Năsturel 1957 – P.Ş. Năsturel, Aşezarea oraşului Vicina şi ţărmul de apus al

Mării Negre în lumina unui portulan grec, SCIV 8, 4, p. 295-305.
Năsturel 1966 – P.Ş. Năsturel, recenzie à: Hélène Ahrweiler, Byzance et la mer.

La marine de guerre. La politique et les institutions maritimes de
Byzanceaux VIIe-XVe siècles [Bibliothèque byzantine publiée sous la
direction de Paul Lemerle, 5], Paris, RÉSEE 4, 3-4, p. 649-651.
Neamţu E., Neamţu V., Cheptea 1984 – Eugenia Neamţu, V. Neamţu, Stela
Cheptea, Oraşul medieval Baia în secolele XIV-XVII. II. Cercetări
arheologice din anii 1977-1980, Iaşi.
Necşulescu 1937 – C.C. Necşulescu, Ipoteza formaţiunilor politice române la

Dunăre în sec. XI, RIR 7, p. 122-151.
376
Nestor 1949 – I. Nestor, Despre cercetările şi săpăturile arheologice executate

în 1948 în regiunile extracarpatice ale RPR, Studii 1, 2, p. 152-159.
Nestor 1963 – I. Nestor, La pénétration des Slaves dans la péninsule balkanique

et la Grèce continentale, RÉSEE 1, 1-2, p. 41-63.
Nicolae 1993 – C. Nicolae, Despre topografia anticului Carsium, Pontica 26,

p. 215-229.
Nicolae 1995–1996 – C. Nicolae, Descoperiri de epocă romană şi bizantină la

Carsium, Pontica 28-29, p. 135-160.
Nicolae, Costin 2003 – E. Nicolae, B. Costin, Monede din secolele XIII-XIV

descoperite în Dobrogea, BSNR 145-146 (1998-2003), p. 175-187.
Nicolescu 1959a – Corina Nicolescu, Începuturile artei feudale în ţara noastră

în lumina ultimelor descoperiri arheologice, SCIA 1, 1, p. 47-57.
Nicolescu 1959a– Corina Nicolescu, Ceramica smălţuită din secolele X-XV în

lumina ultimelor cercetări arheologice, SCIA 1, 2, p. 75-103.
Nicolescu 1962 – Corina Nicolescu, Aspecte ale relaţiilor culturale cu Bizanţul

la Dunărea de Jos, în secolele X-XIV, SMIM 5, p. 7-52.
Nicolescu 1971 – Corina Nicolescu, Moştenirea artei bizantine în România,

Bucureşti.
Nicolescu 1974 – Corina Nicolescu, Lumea românească şi Bizanţul în secolele

XIII-XV, în Cultura bizantină în România. Expoziţie organizată cu
prilejul celui de-al XIV-lea Congres Internaţional de Studii
Bizantine, p. 55-60.
Nicolescu 1977 – Corina Nicolescu, Dobrogea – punte de legătură între Bizanţ,

Orientul apropiat şi cultura veche românescă, Peuce 6, p. 227-231.
Oikonomides 2000 – N. Oikonomides, Omul de afaceri, în Omul bizantin,

vol. coordonat de Gugliemo Cavallo, Iaşi, 2000.
Oberländer-Târnoveanu 1976–1980 – E. Oberländer-Târnoveanu, Două tezaure

de monede bizantine din secolul al XII-lea descoperite în nordul
Dobrogei, BSNR 70-74 (nr. 124-128), p. 263-296.
Oberländer-Târnoveanu 1980 – E. Oberländer-Târnoveanu, Monede antice şi

bizantine descoperite la Troesmis, Peuce 8, p. 248-280.
377
Oberländer-Târnoveanu 1980a – E. Oberländer-Târnoveanu, Pentru o nouă

datare a bisericuţei cu plan treflat de la Niculiţel, Peuce 8, p. 451-456.
Oberländer-Târnoveanu 1980b – E. Oberländer-Târnoveanu, Cronica descoperirilor

monetare din nordul Dobrogei, Peuce 8, p. 499-513.
Oberländer-Târnoveanu 1980c – E. Oberländer-Târnoveanu, Monede bizantine

din secolele VII-X descoperite în nordul Dobrogei, SCN 7, p.163-166.
Oberländer-Târnoveanu 1981a – E. Oberländer-Târnoveanu, Două tezaure de

monede bizantine din secolul al XII-lea descoperite în nordul
Dobrogei, BSNR 70-74 (nr. 124-128), p. 263-296.
Oberländer-Târnoveanu 1981–1982 – E. Oberländer-Târnoveanu, Monede

bizantine din secolele XIII-XIV descoperite în Dobrogea, BSNR
75-76 (nr. 129-130), p. 271-313.
Oberländer-Târnoveanu 1983 – E. Oberländer-Târnoveanu, Un atélier

monétaire byzantin inconnu de la deuxième moitié du XIe siècles
dans la thème de Paristrion, RÉSEE 21, 3, p. 261-270.
Oberländer-Târnoveanu 1985 – E. Oberländer-Târnoveanu, Documente

numismatice privind relaţiile spaţiului est-carpatic cu zona Gurilor
Dunării în secolele XIII-XIV, AIIAI 22, p. 585-590.
Oberländer-Târnoveanu 1985 – E. Oberländer-Târnoveanu, Quelques remarques

sur les émissions monétaires médiévales de la Dobrodja méridionale
aux XIVe-XVe siècle, RRH 26, 1-2, p. 107-122.
Oberländer-Târnoveanu 1987 – E. Oberländer-Târnoveanu, Numismatic

Contributions to the History of South-Eastern Europe at the End of
13th Century, RRH 26, 3, p. 245-258.
Oberländer-Târnoveanu 1989 – E. Oberländer-Târnoveanu, Moneda Asăneştilor

în contextul circulaţiei monetare din zona gurilor Dunării, în Răscoala
şi statul Asăneştilor. Culegere de studii, Bucureşti, p. 114-152.
Oberländer-Târnoveanu 1992 – E. Oberländer-Târnoveanu, Numismatic and

Historical remarks on the Byzantine Coin Hoards from the XIIth
Century at the Lower Danube, RÉSEE 30, p. 41-60.
Oberländer-Târnoveanu 1993 – E. Oberländer-Târnoveanu, Un atelier monétaire

de la Horde d'Or - Saqcy – Isaccea sur le Danube (XIIIe–XIVe), în
Actes du XIe Congrès International de Numismatique, Bruxelles,
8-13 septembre 1991, vol. III, Louvain - la Neuve, p. 291-304.
378
Oberländer-Târnoveanu 1995–1996 – E. Oberländer-Târnoveanu, Byzantino-

Tartarica. Le monnayage de la zone des Bouches du Danube à la fin
du XIIIe siècle et au commencement du XIVe siècle, Il Mar Nero 2-3,
p. 191-214.
Oberländer-Târnoveanu 1996 – E. Oberländer-Târnoveanu, Monnaies byzantines

des VIIe–Xe siecles découvertes a Silistra dans la collection de
l’Académicien Péricle Papahagi conservéea au Cabinet des
médailles du Musée National d’Histoire de Roumanie, CN 9, p. 97-127.
Oberländer-Târnoveanu 1997 – E. Oberländer-Târnoveanu, Începutul prezenţei

tătarilor în zona gurilor Dunării în lumina documentelor numismatice,
în Originea tătarilor, Bucureşti, p. 93-128.
Oberländer-Târnoveanu 1997a – E. Oberländer-Târnoveanu, Some remarks on

the Cronology and the Composition of the Byzantine Coin Hoards
from the 13th and 14th Centuries at the Lower Danube and Adjacent
Areas, Ét byz 3, p. 113-160.
Oberländer-Târnoveanu 1997b – E. Oberländer-Târnoveanu, De la perperi

auri „ad sagium Vicine” la „părpăr” – monedele de cont de origine
bizantino-balcanică în Ţara Românească (secolele XIII-XIX), în 130
de ani de la crearea sistemului monetar românesc modern,
Oberländer-Târnoveanu 1998 – E. Oberländer-Târnoveanu, Monede antice şi

bizantine descoperite la Nufăru (jud. Tulcea), păstrate în colecţia
Muzeului Militar Naţional, BSNR 88-89, 1994-1995 (nr. 142-143),
p. 71-106.
Oberländer-Târnoveanu 2000 – E. Oberländer-Târnoveanu, Les hyperpères de

type Jean III Vatatzés – Clasification, chronologie et évolution du
titre (à la lumière du trésor d’Uzun Baïr, dép. de Tulcea), în Istro-
Pontica, p. 499-561.
Oberländer-Târnoveanu 2001 – E. Oberländer-Târnoveanu, Societate, economie

şi politică. Populaţiile de pe teritoriul Moldovei şi lumea sud-est
europeană în secolele IV-XIV în lumina descoperirilor monetare,
Suceava 26-27-28, p. 311-355.
Oberländer-Târnoveanu 2003 – E. Oberländer-Târnoveanu, Începutul prezenţei

tătarilor în zona gurilor Dunării în lumina documentelor
numismatice, în Tătarii în istorie şi în lume, Bucureşti, p. 67-102.
379
Oberländer-Târnoveanu, Mănucu-Adameşteanu 1984 – E. Oberländer-Târnoveanu,

Gh. Mănucu-Adameşteanu, Monede din secolele XII-XIV descoperite
la Nufăru (jud. Tulcea), Peuce 9, p. 257-266.
Oberländer-Târnoveanu, Oberländer-Târnoveanu 1981 – E. Oberländer-

Târnoveanu, I. Oberländer-Târnoveanu, Contribuţii la studiul
emisiunilor monetare şi al formaţiunilor politice din zona gurilor
Dunării în secolele XIII-XIV, SCIVA 32, 1, p. 89-109.
Oberländer-Târnoveanu E., Oberländer-Târnoveanu I. 1989 – E. Oberländer-

Târnoveanu, I. Oberländer-Târnoveanu, Noi descoperiri de monede
emise în zona gurilor Dunării în secolele XIII–XIV, SCN 9, p. 121-129.
Oberländer-Târnoveanu I. 1980 – Irina Oberländer-Târnoveanu, Staţiuni antice

pe raza comunei Mahmudia (Jud. Tulcea), Peuce 8, p. 55-76.
Oikonomides 1965 – N. Oikonomides, Recherches sur l'histoire du Bas-Danube

aux IXe–XIe siècles: la Mésopotamie de l'Occident, RÉSEE 3, 1-2,
p. 57-80.
Oikonomides 2000 – N. Oikonomides, Omul de afaceri, în Omul bizantin,

vol. coordonat de Gugliemo Cavallo, Iaşi.
Olteanu, Şerban 1969 – Şt. Olteanu, C. Şerban, Meşteşugurile din Ţara

Românească şi Moldova în Evul Mediu, Bucureşti.
Oncescu 1965 – N. Oncescu, Geologia României, Bucureşti.
Opaiţ 1977 – A. Opaiţ, Aegyssus'76. Raport preliminar, Pontica 10,

p.307-311
Ostrogorsky 1956 – G. Ostrogorsky, Histoire de l'état byzantin, Paris.
Ostrogorsky 1963 – G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates,

München.
Ovčarov 1985 – D. Ovčarov, Razkopki i proucvania na iztochnata stena na

Vtreshni grad v Preslav, PP 4, p. 122-139.
Ovčarov 1987 – D. Ovčarov, Die Protobulgaren und ihre Wanderungen nach

Südosteuropa, în die Völker Südosteuropas im 6. bis 8, Jahrhundert,
Südosteuropa-Jahrb. 17, p. 171-190.
Paleocreştinism şi creştinism 2000 – Paleocreştinism şi creştinism pe teritoriul

României – secolele III-XI, Bucureşti, 2000.
380
Panait 2005 – V. Panait, Distribuţia resurselor minerale neferoase şi feroase în

Dobrogea, în Aspecte privind prelucrarea metalelor şi circulaţia
metalelor în Dobrogea din preistorie până în Evul Mediu, Tulcea,
p. 9-10.
Panait et alii 1995–1996 – P.I. Panait, A. Rădulescu, A. Ştefănescu, D. Flaut,

Cercetările arheologice de la Hârşova. Campania 1995, Pontica
28-29, p. 121-134.
Panaitescu 1944 – P.P. Panaitescu, Mircea cel Bătrân, Bucureşti.
Panaitescu 1994 – P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti. Studii de istorie

economică şi socială, Bucureşti.
Papacostea 1985 – Ş. Papacostea, La fin de domination génoise à Lykostomo,

AIIAI 22, 1, p. 43-56.
Papacostea 1988 – Ş. Papacostea, Geneza statului în evul mediu românesc,

Cluj-Napoca.
Papacostea 1993 – Ş. Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea între cruciadă

şi Imperiul Mongol, Bucureşti.
Papacostea 1999 – Ş. Papacostea, Începutul politicii comerciale a Ţării

Româneşti şi Moldovei (secolele XIV-XVI). Drum şi stat, în Geneza
statului în Evul Mediu românesc, Bucureşti, p. 163-220.
Papacostea 1999a – Ş. Papacostea, Relaţiile internaţionale în răsăritul şi nord-

estul Europei în secolele XIV-XV, în Geneza statului în Evul Mediu
românesc, Bucureşti, p. 254-277.
Papacostea 2006a – Ş. Papacostea, La Mer Noire carrefour des grandes routes

intercontinentales 1204-1453, Bucureşti.
Papacostea 2006a – Ş. Papacostea, Genovezii în Marea Neagră (1261-1453).

Metamorfozele unei hegemonii, în Marea Neagră. Puteri maritime –
Puteri terestre (sec. XIII-XVIII), Bucureşti, p. 21-49.
Papacostea 2009 – Ş. Papacostea, Studii de istorie românească. Economie şi

societate (Secolele XIII-XVIII), Brăila.
Papathanassiou 2002 – M.K. Papathanassiou, Metallurgy and metalworking

tehniques, în The Economic history of Byzantium. From the Seven
through the Fifteenth Century, Volume 1, Dumbarton Oaks
Research Library and Collection, Washington.
381
Papuc 1992 – Gh. Papuc, Despre valurile transdobrogene, Pontica 25, p. 323-329.
Paraschiv-Grigore 2009 – Eugen Paraschiv-Grigore, Patru sigilii romano-

bizantine şi bizantine descoperite în Dobrogea, CN 15, 2010,
p. 303-307
Paraschiv-Grigore 2013 – Eugen Paraschiv-Grigore, Un sigiliu bizantin

descoperit la Nufăru, jud. Tulcea, SCIVA 64, 1–2, 2013, p. 159-166.
Panaitescu 1994 – P.P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Bucureşti.
Pârvan 2000 – Katiuşa Pârvan, Monede moldoveneşti descoperite în Dobrogea,

Istro–Pontica, p. 563-572.
Pârvan 1974 – V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la Gurile Dunării,

Bucureşti.
Păcuiul lui Soare I – P. Diaconu, D. Vîlceanu, Păcuiul lui Soare. Cetatea

bizantină, I, Bucureşti, 1972.
Păcuiul lui Soare II – P. Diaconu, Silvia Baraschi, Păcuiul lui Soare. Aşezarea
medievală, II, Bucureşti, 1977.
Pegolotti 1970 – F.B. Pegolotti, La Pratica della mercatura, New York.
Perhavko 1994 – В.Б. Перхавко, Где же находился дунайский град

Переяславец?, Byzantinoslavica 55, 2, p. 278-290.
Pertusi 1958 – A. Pertusi, La formation des thèmes byzantins, în Berichtezum

XI. Internationalen Byzantinisten-Kongress, München, p. 1-40.
Pervain 1976 – Viorica Pervain, Lupta antiotomană a Ţărilor române în anii

1419-1420, AIIAI 19, p. 55 - 79
Petre 1962 – A. Petre, Săpăturile de la Piatra Frecăţei, MCA 8, p. 565-589
Petre 1963 – A. Petre, Quelques données archéologiques concernant la

continuité de la population et de la culture romano-byzantines
dans la Scythie Mineure aux VIe et VIIe siècles de notre ère,
Dacia N.S. 7, p. 317-353.
Petre 1964 – A. Petre, Câteva mărturii ale culturii Sântana de Mureş-

Cerneahov în Scythia Minor, SCIV 15, 1, p. 59-80.
382
Petre 1987 – A. Petre, La romanité en Scythie Mineure (IIe -VIIe siècles de notre
ère). Recherches archéologiques, Bucureşti.
Petrov 1981 – A. Petrov, Slavvijanskite plemena do sredata na VII v., în

Istorijata na Bălgarija, 2, p. 25-29.
Pirenne 2000 – H. Pirenne, Oraşul evului mediu, Cluj-Napoca.
Pistarino 1971 – G. Pistarino, Notari genovesi in Oltremare. Atti rogati a

Chilia da Antonio di Ponzo (1360-1361), Gênes, 1971.
Pistarino 1988 – G. Pistarino, I Gin dell’Oltremare, Genova.
Pletneva 1959 – S.A. Pletneva, Keramika Sarkela-Belaja Veja, MIA 75, p. 212-272.
Pletneva 1963 – S.A. Pletneva, Keramika i steklo drevnei Tmutarakani, Moscova.
Poenaru-Bordea 1997 – Gh. Poenaru-Bordea, Un nou lot de monede bizantine

din secolul al XI-lea descoperit la Nufăru, jud. Tulcea, Al XIV-lea
Simpozion de Numismatică. Tulcea, 16-18 mai 1997, p. 20-22.
Poenaru-Bordea, Dicu 1994–1995 – Gh. Poenaru-Bordea, Paul I. Dicu, Monede

din secolele II-XII descoperite la Niculiţel, jud. Tulcea, BSNR
88–89, p. 33-64.
Poenaru-Bordea, Dicu 2000 – Gh. Poenaru-Bordea, Paul I. Dicu, Informaţii

suplimentare privind descoperirile monetare romane şi bizantine de
la Sălcioara şi Enisala, în Istro-Pontica, p. 421-440.
Poenaru-Bordea, Donoiu 1981–1982 – Gh. Poenaru-Bordea, I. Donoiu,

Contribuţii la studiul pătrunderii monedelor bizantine în Dobrogea
în secolele VII-X, BSNR 75-76 (nr. 129-130), p. 237-251.
Polonic 1935 – P. Polonic, Valurile antice din Dobrogea, Natura 24, 6, p. 21-26.
Polonic 1935a – P. Polonic, Cetăţile antice de pe malul drept al Dunării

(Dobrogea) până la gurile ei, Natura 24, 7, p. 18-26.
Polonic mss – P. Polonic, în Manuscrise Tocilescu, 5131, fol. 55.
Poll, Mănucu-Adameşteanu 1996 – I. Poll, Gh. Mănucu-Adameşteanu, Brăţări

de sticlă medievale descoperite în România, ArhMed 3, p. 171-179.
Poncea 1999 – T. V. Poncea, Geneza oraşului medieval românesc extracarpatic

(secolele X-XIV), Bucureşti.
383
Popa 1972 – R. Popa, Culture urbaine et culture villageoise au Bas-Danube aux

XIIIe et XIVe siècle, în Actes du IIeme Congrès international des
ètudes du sud est europèen, Athena, p. 425-435.
Popescu 1960 – D. Popescu, Les fouilles archéologiques dans la République

Populaire Roumaine en 1959, Dacia N.S. 4, p. 577-586.


Popescu 1962a– D. Popescu, Săpăturile arheologice din Republica Populară

Română în anul 1961, SCIV 13, 1, p. 201-215.
Popescu 2008 – Anca Popescu, The Region of Dobrudja under Ottoman Rule,
Encyclopaedia of the Hellenic World, Black Sea,
https://www.academia.edu/6199909/Ottoman_Dobrudja, 25.05.2014)
Popescu-Spinei 1938a – M. Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei

până la 1600, I., Bucureşti.
Popescu-Spineni 1938b – M. Popescu-Spineni, România în istoria cartografiei

până la 1600, II, Bucureşti.
Popescu-Spineni 1978 – M. Popescu-Spineni, România în izvoare geografice şi

cartografice. Din antichitate până în pragul veacului nostru, Bucureşti.
Preda 2002 – C. Preda, Scurtă privire asupra descoperirilor monetare bizantine

din Dobrogea, BSNR 144-145, anii `90-`91 (1996-1997), p. 97-126.
Postică 1994 – Gh. Postică, Românii din codrii Moldovei în evul mediu timpuriu
(studiu arheologic pe baza ceramicii din aşezarea Hansca),
Chişinău.
Radu 1996 – H.C. Radu, O monedă moldovenească de la Enisala, CN 7, p. 159.
Raport 1944 – Muzeul Naţional de Antichităţi. Raport asupra activităţii

ştiinţifice a Muzeului Naţional de Antichităţi în anii 1942 şi 1943,
Bucureşti.
Raşev 1982 – R. Raşev, L’Onglos – témoiggnages écrits et faits

archéologiques, BHR 1, p. 68-79.
384
Rădulescu, Bitoleanu 1998 – A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Istoria Dobrogei,

Constanţa.
Rămureanu 1977 – I. Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea

ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în De la Dunăre la Mare.
Monografia Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi.
Rezachevici 1998 – C. Rezachevici, Istoria popoarelor vecine şi neamul

românesc în Evul Mediu, Bucureşti.
Rusu 1994 – M. Rusu, Aspecte ale genezei târgurilor şi oraşelor medievale din
Transilvania, Historia Urbana 1, 2, p. 23-42.
Sauciuc-Săveanu 1946–1947 – T. Sauciuc-Saveanu, Nouăle cercetări şi

săpături arheologice din România, AAR-MSI 29, 3, p. 463-488.
Sazanov, Romanchouk, Sedikova 1995 – A. Sazanov, A. Romanchouk,

L. Sedikova, Les amphores des ensembles de Chersonèse byzantin,
Ekaterinbourg, 1995.
Sazanov 1997 – A. Sazanov, Les amphores de l'antiquite tardive et du Moyen Age:

continuite ou rupture? Le cas de la Mer Noire, în La céramique
médiévale en Mediterranée, Actes du 6e congrès de l'AIECM 2,
Aix-en-Provence, p. 87-102.
Sâmpetru 1971 – M. Sâmpetru, Situaţia Imperiului romano-bizantin la Dunărea

de Jos la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui de-al VII-lea,
SCIV 22, 2, p. 217-226.
Schlager, Blackman, Schaffer 1968 – H. Schlager, D.J. Blackman, J. Schafer,

Der Hafen von Anthedon mit Beitragen zur Topographie und
Geschichte der Stadt, AA, p. 21-98.
Ševčenko 1971 – I. Ševčenko, The Date and Author of the So-Called Fragments
of Toparcha Gothicus, DOP 25, p. 117-188.
Simion 1970 – G. Simion, Necropola din perioada de trecere la feudalism de la

Nalbant (judeţul Tulcea), SCMI 2, p. 131-143.
Simion 1971 – G. Simion, Necropola feudală timpurie de la Nalbant, Peuce 2,

p. 221-247.
Simion 1977 – G. Simion, Descoperiri noi pe teritoriul Noviodunensis, Peuce 6,

p. 123-148.
385
Simion 1984 – G. Simion, Descoperiri noi în necropola de la Noviodunum,

Peuce 9, 1, p. 75-96; 2, p. 481-502.
Simion 1994 – G. Simion, Rituri şi ritualuri funerare practicate în necropola

romană de la Noviodunum, Pontica 27, p. 91-110.
Simion 1994-1995 – G. Simion, Ensamble funéraire de la nécropole tumulaire

de Noviodunum (Isaccea), Dacia N.S. 38-39, p. 121-149.
Simion 1998 – G. Simion, O locuinţă cu ceramică de factură tătărască

descoperită în nordul Dobrogei, ArhMold 21, p. 231-238.
Simion 2007 – G. Simion, Noi descoperiri în necropola tumulară romană de la

Isaccea (Noviodunum), jud. Tulcea, Pontica 40, p. 307-338.
Simion 2008 – G. Simion, Sarcofagele romane din muzeul de la Tulcea, Peuce

SN 6, p. 251-276.
Simion, Bujor 1961 – G. Simion, Exp. Bujor, Săpăturile de salvare din cimitirul
roman de la Isaccea, MCA 7, p. 391-400.
Spinei 1970 – V. Spinei, Unele consideraţii cu privire la descoperirile arheologice

din Moldova din secolul al XII-lea, SCIV 21, 4, p. 595-618.
Spinei 1975–1976 – V. Spinei, Aspekte der politischen Verhältnisse des Gebites

zwischen Donau und Schwarzen Meer in der Zeit Mongolenherrschaft
(XIII-XIV Jahrhundert), Dacoromania 3, p. 34-37.
Spinei 1992 – V. Spinei, Circulaţia unor piese de cult în regiunile româneşti

nord-dunărene în secolele X-XVII, ArhMold 15, p. 153-175.
Spinei 1993 – V. Spinei, Comerţul şi geneza oraşelor din sud-estul Moldovei

(secolele XIII-XIV), ABr 1, p. 171-234.
Spinei 1994 – V. Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Chişinău.
Spinei 1994a – V. Spinei, La genèse des villes du Sud-Est de la Moldavie et les

rapports commerciaux des XIIIe-XIVe siècles, BSt 35, p. 197-269.
Spinei 1999 – V. Spinei, Marile migraţii din estul şi sud-estul Europei în

secolele IX-XIII, Iaşi.
Spinei 2006 – V. Spinei, Universa valachica. Românii în contextul politic

internaţional de la începutul mileniului al II-lea, Chişinău.
386
Stănescu 1968 – E. Stănescu, Denumirile bizantine ale Dunării de Jos în

secolele X-XII şi sensul lor istoric, SCIV 19, 3, p. 469-491.
Stănescu 1989 – E. Stănescu, Premisele răscoalei Asăneştilor. Lumea

românească sud-dunăreană în veacurile X-XII, în Răscoala şi Statul
Asăneştilor, Bucureşti.
Stănică 2004 – A. Stănică, Câteva aspecte privind aşezarea medio-bizantină

de la Ostrov–Piatra Frecăţei (Beroe), jud. Tulcea, în I. Cândea,
V. Sîrbu, M. Neagu (eds.), Prinos lui Petre Diaconu la 80 de ani,
Brăila, p. 357-373.
Stănică 2004a – A. Stănică, Monuments chrétiens de Dobroudja de Xe-XIVe

siècles, în V. Cojocaru, V. Spinei (eds), Aspects of Spiritual Life in
South East Europe from Prehistory to the Middle Ages, p. 329-346.
Stănică 2005 – A. Stănică, Prelucrarea metalelor în secolele X-XV, în Aspecte

privind prelucrarea şi circulaţia metalelor în Dobrogea din
Preistorie până în Evul mediu, Tulcea.
Stănică 2009 – A. Stănică, Golden Horde Pottery discovered at Isaccea, Tulcea

County, Peuce S.N. 7, p. 411-420.
Stănică 2012 – A. Stănică, Tipologia amforelor bizantine descoperite în nordul

Dobrogei, Peuce S.N. 12, p. 53-80.
Stevenson 1947 – R.B.K. Stevenson, The Great Palace of The Byzantine

Emperors, Being a First Report on the Excavations Carried out in
‹stanbul on Behalf on the Walker Trust (The Univers›ty of St.
Andrews) 1935-1938, Oxford.
Suceveanu 1977 – Al. Suceveanu, Viaţa economică în Dobrogea romană

(secolele I-III e.n.), Bucureşti.
Suceveanu, Barnea 1991 – Al. Suceveanu, Al. Barnea, La Dobroudja romaine,

Bucarest.
Şerbănescu, Stoicescu – N. Şerbănescu, N. Stoicescu, Mircea cel Mare: (1386–

1418), 600 ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti, Bucureşti.
Ştefan 1937–1940 – Gh. Ştefan, Dinogetia I. risultati della prima campagna di

scavi (1939), Dacia 7-8, p. 401-425.
Ştefan 1945 – Gh. Ştefan, Monuments inédits de Noviodunum, Dacia 9-10

(1941-1944), p. 473-483.
387
Ştefan 1949 – Gh. Ştefan, Săpăturile arheologice de la Dinogetia-Bisericuţa,

jud. Tulcea, Studii 1, 2, p. 131-139.
Ştefan 1950 – Gh. Ştefan, Rezultatul săpăturilor arheologice de la Dinogetia,

comuna Garvăn – Tulcea, SCIV 1, 1, p. 69-74.
Ştefan et alii 1951 – Gh. Ştefan, I. Barnea, B. Mitrea, D. Protase, V. Vătăşianu,

Raport preliminar asupra săpăturilor arheologice de la Garvăn -
Dinogetia. 1950, SCIV 2, 1, p. 19-50.
Ştefan et alii 1955 – Gh. Ştefan, I. Barnea, B. Mitrea, Maria Chişvasi,

P. Diaconu, E. Comşa, Şt. Constantinescu, Şantierul arheologic
Garvăn (Dinogetia), (r. Măcin, reg. Galaţi), SCIV 6, 3-4, p. 713-752.
Ştefan et alii 1957 – Gh. Ştefan, I. Barnea, B. Mitrea, Şantierul arheologic

Garvăn–Dinogetia, MCA 4, p. 195-210.
Ştefan et alii 1959a – Gh. Ştefan, I. Barnea, E. Comşa, Maria Chişvasi-Comşa,

B. Mitrea, Săpăturile arheologice de la Garvăn, MCA 5, p. 565-586.
Ştefan et alii 1959b – Gh. Ştefan, I. Barnea, Maria Chişvasi-Comşa, B. Mitrea,

Săpăturile de la Garvăn, MCA 6, p. 629-652.
Ştefan et alii 1961 – Gh. Ştefan, I. Barnea, E. Comşa, Maria Comşa, B. Mitrea,
Şantierul arheologic Garvăn, MCA 7, p. 583-598.
Ştefan et alii 1962 – Gh. Ştefan, I. Barnea, E. Comşa, B. Mitrea, Şantierul

arheologic Garvăn (Dinogetia), MCA 8, p. 675-692.
Ştefan 1971 – Al.S. Ştefan, Troesmis – consideraţii topografice, BMI 4, p. 43-52.
Ştefănescu 1970 – Şt. Ştefănescu, Ţara Românescă de la Basarab I

„Întemeietorul” până la Mihai Viteazul, Bucureşti.
Ştirbu 1975 – Constanţa Ştirbu, Un tezaur de monede de aur din secolul al

XIII-lea descoperit în Dobrogea, MN 3, p. 353-364.
Ştirbu, Stancu 1973–1975 – Constanţa Ştirbu, Paraschiva Stancu, Monede din

tezaurul de la Rachelu aflate în colecţia Muzeului de Istorie a
R.S. România, BSNR 67-69, p. 143-166.
Ştirbu, Stancu 1987 – Constanţa Ştirbu, Paraschiva Stancu, Date noi privind
emisiunile monetare ale lui Mircea cel Mare, în Marele Mircea
Voievod, Bucureşti, p. 97-118.
388
Talmaţchi 2006 – Cristina Paraschiv-Talmaţchi, Mărci de olar (secole VII-XVI).

Consideraţii şi catalog pentru teritoriul carpato-danubiano-pontic,
Bucureşti.
Talmaţchi, Aparaschivei 2008 – Cristina Paraschiv-Talmaţchi, D. Aparaschivei,

About the early medieval ceramics from Oltina "Capul Dealului"
(Constanţa county), CCDJ 24, p. 283-299.
Talmaţchi, Stănică 2007 – Cristina Paraschiv-Talmaţchi, A. Stănică, Evul mediu

timpuriu în Dobrogea. Date privind stadiul cercetărilor de la Ostrov
– Piatra Frecăţei (jud. Tulcea), Peuce S.N. 7, p. 313-334.
Tanaşoca 1973 – N.Ş. Tanaşoca, Les Mixobarbares et les formations politiques

paristriennes du XIe siècles, RRH 12, 1, p. 61-82.
Tanaşoca 1981 – N.Ş. Tanaşoca, Din nou despre geneza şi caracterul statului
Asăneştilor, RI 34, 7, p. 1297-1312.
Tanaşoca 1989 – N.Ş. Tanaşoca, O problemă controversată de istorie

balcanică: participarea românilor la restaurarea Ţaratului bulgar,
în Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de studii, Bucureşti,
p. 153-180.
Tăpkova-Zaimova 1970 – Vasilka Tăpkova-Zaimova, Quelques observation sur

la domination byzantine aux bouches du Danube – le sort de
Lykostomion et de quelques autres villes côtières, StudiaBalcanica 1,
p. 79-86.
Tăpkova-Zaimova 1976 – Vasilka Tăpkova-Zaimova, Dolni Dunav. Granična

zona na Bizantinskija zapad. Kăm istoričta na severnite i severo-
zapadnite bălgarski zemi kraja na X-XII v, Sofia.
Teodor 1963 –D.Gh. Teodor, Câteva observaţii în legatură cu căldările de lut

descoperite la Raducăneni (r. Huşi, reg. Iaşi), SCIV 14, 1, p. 197-205.
Teodor 1996 – D.Gh. Teodor, Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în

secolele IV-XI, Iaşi.
Theodorescu 1974 – R. Theodorescu, Bizanţ, Balcani, Occident la începuturile

culturii medievale româneşti (sec. X-XIV), Bucureşti.
Theodorescu 1976 – R. Theodorescu, Un mileniu de artă la Dunărea de Jos

(400-1400), Bucureşti.
389
Theodorescu 1981 – R. Theodorescu, Romains, Roumains et la civilizations

byzantine au Bas-Danube (VIe-XIIe siècles), Dacoromania 11, p. 1-30.
Thompson 1954 – M. Thompson, The Athenian Agora II, Coins, from the
Roman through the Venetian Period, Princeton.
Tocilescu 1900 – Gr. Tocilescu, Fouilles et recherches archéologiques en

Roumanie; communications faites à l’Academie des inscriptions et
Belles-Lettres de Paris, scéance du 27 octobre 1899, Bucarest,
p. 145-184.
Tocilescu 1903 – Gr. Tocilescu, Monumente arheologice şi sculpturale ale

MNA, 2, Bucureşti.
Topoleanu 1988 – F. Topoleanu, Un medaillon byzantin en email cloisonné

découvert à Noviodunum, RÉSEE 26, 1, 4, p. 311-317.
Udrescu 1980 – M. Şt. Udrescu, Vânătoarea şi creşterea animalelor în

secolele VIII-XII în sud-estul României. Unele corelaţii între
ocupaţii şi condiţii ecologice, RevMuz 9, p. 56-60.
Valahica 21–22 – Cronica Cercetărilor Arheologice din România/ Campania

2008, Târgovişte.
Vasiliev 1932 – A.A. Vasiliev, Histoire de l’Empire byzantin, vol. 1, Paris.
Vasiliu 1980 – I. Vasiliu, Observaţii cu privire la mormintele de inhumaţie

de la Troesmis, Peuce 8, 1980, p. 218-229
Vasiliu 1980a – I. Vasiliu, Două locuinţe feudal-timpurii la Aegyssus, Peuce

8, 1980, p. 437-450
Vasiliu 1984 – I. Vasiliu, Cimitirul feudal-timpuriu de la Isaccea, Peuce 9, 1984,

p. 107-142, 519-540.
Vasiliu 1991 – I. Vasiliu, Săpăturile de la Dinogetia (1982-1985), Peuce 10, 1991,

p. 371-391
Vasiliu1996 – I. Vasiliu, Consideraţii finale asupra locuirii feudale timpurii de

la Babadag, Peuce 12, p. 169-186
Vasiliu, Mănucu-Adameşteanu 1984 – I. Vasiliu, Gh. Mănucu-Adameşteanu,

Consideraţii finale asupra locuirii feudal-timpurie (sec.X-XI) de la
Aegyssus-Tulcea (Campaniile 1959-1980), Peuce 8, p. 143-155.
390
Vergatti 1969 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Genovezii şi rolul lor în Dobrogea în

sec. XIV, Pontica 2, p. 401-412.
Vergatti 1970 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Un monument istoric puţin cunoscut:

cetatea feudală de la Hârşova, BMI 39, 1, p. 25-30.
Vergatti 1971 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Cetatea Enisala, BMI 40, 1, p. 21-30.
Vergatti 1973 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Aspecte ale civilizaţiei portuare la

sfârşitul secolului al XIII-lea şi în secolul al XIV-lea, Pontica 3,
p. 297-329.
Vergatti 1977 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Evoluţia, rolul şi însemnătatea

mitropoliei din Vicina, Peuce 6, p. 233-242.
Vergatti 1978 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Lupta domnilor Ţării Româneşti – de

la Mihail până la Vlad Ţepeş – pentru apărarea unităţii cu
Dobrogea, MN 4, p. 87-90.
Vergatti 2003 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Din problematica porturilor

dobrogene în secolele al XIII-lea și al XIV-lea, în Închinare lui Petre
Ș. Năsturel la 80 de ani, Brăila.
Vergatti 2005 – R.Ş. Ciobanu (Vergatti), Despre problematica Mării Negre

către sfârșit de ev (sec. XIII-XV), Geopolitica, Revistă de Geografie
Politică, Geopolitică și Geostrategie, 14-15, 3, p. 9-14.
Verussi-Iosipescu 2003 – Raluca Verussi-Iosipescu, A fost Enisala un castel

bizantin?, în Închinare lui Petre Ş. Năsturel la 80 de ani, volum
îngrijit de I. Cândea, P. Cernovodeanu şi Gh. Lazăr, Brăila, p. 57-63.
Violaris 2004 – Y. Violaris, Excavation at the site of Palaion Demarcheion,

Lefkosia, Cahiers du Centre d’Etudes Chypriotes 34, p. 69-80.
Vîlceanu 1962 – D. Vîlceanu, Reprezentări zoomorfe pe ceramica din secolul XI

de la Dunărea de Jos, SCIV 13, 2, p. 373-386.
Vîlceanu 1967 – D. Vîlceanu, Debarcaderul şi problema poziţiei geografice a

cetăţii bizantine de la Păcuiul lui Soare, SCIV 18, 1967, 4, p. 593-615.
Vîlceanu 1972 – D. Vîlceanu, Situaţia meşteşugurilor în Dobrogea în sec. X-XII,

Pontica 5, p. 401-416.
391
Vîlceanu, Barnea 1975 – D. Vîlceanu, Al. Barnea, Ceramica lucrată cu mâna

din aşezarea romano-bizantină de la Piatra Frecăţei (secolul al
VI-lea e.n.), SCIVA 26, 2, p. 209-218.
Vîlcu 2008 – A. Vîlcu, Monnaies byzantines d’or du trésor découvert à

Dinogetia en 1939, CCDJ 26, p. 87-96.
Vîlcu 2009 – A. Vîlcu, Les monnaies d’or de la Bibliothèque de l’Académie

Roumaine. II. Monnaies byzantines, Wetteren.
Vîlcu 2009a – A. Vîlcu, Monede bizantine de aur descoperite în Dobrogea,

Peuce 7, p. 361-378.
Vîlcu, Isvoranu, Nicolae 2006 – A. Vîlcu, Th. Isvoranu, E. Nicolae, Les

monnaies d’or de l’Institut d’Archéologie de Bucarest, Wetteren.
Vîlcu, Stănică 2011 – A. Vîlcu, A. Stănică, Monede bizantine de aur

descoperite la Nufăru, Pontica 44, p. 503-513.
Vîlcu, Stănică 2013 – A. Vîlcu, A. Stănică, Descoperiri monetare recente la

Noviodunum, Sesiunea ştiinţifică internaţională Arheologia Mileniului
I p.Chr., ediţia a XII-a, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie
Prahova, Ploieşti, 29-31 august 2013.
Waksman et alii 2014 – S.Y. Waksman, N.D. Kontogiannis, S.S. Skartsis and
G. Vaxevanis, The main Middle byzantine production and pottery
manufactures in Thebes and Chalcis, Annual of the British School
at Athens, 109, p 379-422
Wittek 1952 –P. Wittek, Yazijoglu on the Christian Turks of Dobrudja, BSOAS
14, p. 639-668.
Yakobson 1979 – A.L. Yakobson, Keramika i keramicheskoe proizvodstvo

srednevekovoi Tavriki, St Petersburg.
Yotov, Atanasov 1998 – V. Yotov, G. Atanasov, Skala. Krepost ot X-XI v. do

s. Kladenci, Tervelsko, Sofia.
Zaharia 1967 – Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuţie la arheologia

şi istoria perioadei de formare a poporului român, Bucureşti.
Zahariade 2002 – Mihail Zahariade, Arrubium, în Lexicon of the Greek and

Roman Cities and place names in Antiquity. Ca 1500 B.C - Ca A. D.
500, Fascicule 6 Arados – Artanada, Adolf M. Hakkert - publisher,
Amsterdam, p. 939-940.
392
ABREVI ERI
AA – Archäologischer Anzeiger, Berlin.

AAR-MSI – Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti.
ABr – Analele Brăilei. Serie Nouă. Muzeul Judeţean Brăila.
ACMI – Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti.
AD – Analele Dobrogei, Revista Societăţii culturale dobrogene, Cernăuţi.
AD SN – Analele Dobrogei, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologice, Constanţa.
AIIAI – Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi.
AIIN – Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj – Sibiu.
ArchIug – Archaeologia Iugoslavica, Belgrad.
ArhMed – Arheologia medievală, Reşiţa – Cluj-Napoca.
ArhMold – Arheologia Moldovei, Iaşi – Bucureşti.
AŞUI Biologie – Analele Ştiinţifice ale Univ. „Al. I. Cuza”, secţ. A II-a. Biologie, XI,
fasc.1., Iaşi.
BCH Suppl XVIII – Bulletin de Correspondance Hellénique, Atena – Paris.
BCMI – Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti.
BHR – Bulgarian Historical Review, Sofia.
BMI – Buletinul Monumentelor Istorice, Bucureşti.
BNJ – Byzantinisch-Neugriechische Jahrbücher, Berlin.
BSHAR – Bulletin de la Section Historique de l’Académie Roumaine, Bucureşti, 1912-
1947.
BSOAS – Bulletin of the School of Oriental and African Studies, London.
BSNR – Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti.
BSt – Balkan Studies, Thessaloniki.
BŞt – Buletinul Ştiinţific al Academiei (Seria Ştiinţe istorice, filozofice şi economice),
Bucureşti.
Byzantina – Byzantina. Annual Review of the Center for Byzantine Studies of the School
of Philosophy, University of Thessaloniki.
Byzantinoslavica – Byzantinoslavica. Revue Internationale des Études Byzantines, Praga.
Capidava I – Gr. Florescu, R. Florescu şi P. Diaconu, Capidava. Monografie
arheologică. I, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958.
Carpica – Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu”, Bacău.
CA – Cercetǎ ri arheologice. Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti.
CC – Codrul Cosminului (1924-1939), Cernăuţi.
CCA – Cronica Cercetărilor Arheologice din România.
CCDJ – Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, Călaraşi.
CI – Cercetări Istorice. Muzeul de Istorie a Moldovei, Iaşi.
CN – Cercetări Numismatice, Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti
Dacia – Dacia. Recherches et découvertes archéologiques en Roumanie (1924-1947),
Bucureşti.
Dacia N.S. – Dacia. Revue d’Archéologie et d’Histoire Ancienne, Nouvelle Série,
Bucureşti (1957- ).
Dacoromania – Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität, Freiburg.
393
Danubius – Danubius. Revista Muzeului de Istorie Galaţi.

DID 2 – R. Vulpe, I. Barnea, Din istoria Dobrogei, II, Romanii la Dunărea de Jos,
Bucureşti, 1968.
DID 3 – I. Barnea, Şt. Ştefănescu, Din istoria Dobrogei, vol. III, Bizantini, Români şi
Bulgari la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1971.
Dinogetia I – Gh. Ştefan, I. Barnea, M. Comşa, E. Comşa, Dinogetia, I, Aşezarea
feudală timpurie de la Bisericuţa-Garvăn, Bucureşti, 1967.
Dobrudja – Istoričeski Muyej v Dobrič i v Silistra, Varna.
DOP – Dumbarton Oaks Papers, Harvard.
EB – Études Balkaniques, Sofia.
EphDR – Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena di Roma, Roma –
Bucureşti.
Ét byz – Études Byzantines et postbyzantines, Bucureşti.
Euro Ceramics 8 – Euro Ceramics VIII, Proceedings of the 8th Conference and
Exhibition of the European Ceramic Society, Istanbul, Turkey, June 29 – July
3, 2003, Editors: Hasan Mandal and Lütfi Öveçoglu, 2004.
GB – Glasul Bisericii, Bucureşti.
Hierasus – Hierasus. Anuarul Muzeului judeţean Botoşani.
Il Mar Nero – Il Mar Nero. Annali di archeologia e storia, Roma.
Ion Neculce – Ion Neculce. Buletinul Muzeului de Istorie A Moldovei, Iaşi.
Istro-Pontica – Istro-Pontica. Muzeul Tulcean la a 50-a aniversare (1950-2000).
Omagiu lui Simion Gavrilă la 45 de ani de activitate (1955-2000), eds.
Mihaela Iacob, E. Oberländer-Târnoveanu, F. Topoleanu, Tulcea, 2000.
Izvestija-Sofia – Izvestia na Arheologhiceskia Institut, Sofia.
JAS – Journal of Archaeological Science, San Diego.
MCA – Materiale şi Cercetări Arheologice (1953-1993)/Materiale şi Cercetări
Arheologice. Serie Nouă (1999-), Bucureşti.
MIA – Materialy i issledovanija po arheologii SSSR, Moscova.
MN – Muzeul Naţional, Bucureşti.
Muqarnas – Muqarnas. An Annual on the Visual Cultures of the Islamic World. Leiden.
Natura – Natura. Revistă pentru răspândirea ştiinţei, Bucureşti.
NÉH – Nouvelles Études d’Histoire, Bucureşti.
Numizmatika – Numizmatika, Sofia.
Peuce – Peuce. Studii şi cercetări de istorie şi arheologie, Tulcea.
Pontica – Pontica, Muzeul de Istorie şi Arheologie, Constanţa.
PP – Pliska – Preslav, Preslav.
RA – Revista Arhivelor, Bucureşti.
RdI – Revista de Istorie, Bucureşti.
RevMuz – Revista Muzeelor, Bucureşti.
RÉSEE – Revue des Études Sud-Est Européennes, Bucureşti.
RFR – Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti.
RH – Revue Historique, Paris.
RHSEE – Revue Historique du Sud-Est Européen, Bucureşti.
RI – Revista Istorică, Bucureşti.
RIR – Revista Istorică Română, Bucureşti
RRH – Revue Roumaine d’Histoire, Bucureşti.
RMMMIA – Revista Muzeelor şi Monumentelor. Seria Monumente Istorice şi de Artă,
Bucureşti.
RMMN – Revista Muzeului Militar Naţional, Bucureşti.
394
SAA – Studia Antiqua et Arheologica, Iaşi.

SBS – Studies in Byzantine Sigillography, K. G. Saur, München-Leipzig
SCI – Studii şi Cercetări Istorice. Istorie, Buletin al Institutului de Istorie Naţională
„A.D. Xenopol”, Iaşi.
SCIA – Studii şi Cercetări de Istoria Artei, Bucureşti.
SCIV(A) – Studii de Istorie Veche (şi Arheologie), Bucureşti, 1950-1974 (1974-).
SCMI – Sesiunea de Comunicări a Muzeelor de Istorie, Bucureşti.
SCN – Studii şi Cercetări de Numismatică, Bucureşti.
SMIM – Studii şi Materiale de Istorie Medie, Bucureşti.
SMMIM – Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, Bucureşti.
SRIR – Studii şi Referate privind Istoria României, Bucureşti, 1954.
StudiaBalcanica – Studia Balcanica, Sofia.
ST – Studii Teologice, Bucureşti.
Studii – Studii. Revista de istorie, Bucureşti.
Suceava – Suceava. Anuarul Muzeului Naţional al Bucovinei.
LI ST OF I LLUSTRATI ONS
LI STE DES I LLUSTRATI ONS
Pl. 1 Map - Northern Dobruja (90/90 m SRTM)

Plan - La Dobroudja de Nord (90/90 m SRTM)
Pl. 2 Map - Settlements in northern Dobruja (10th – 14th century)
Plan - Colonies dans le nord de la Dobroudja (Xe-XIVe siècles)
Pl. 3 Garvan–Dinogetia Fortress Plan (after Bica et alii 2008, p. 366)
Plan de la Cité Garvan–Dinogetia (après Bica et alii 2008, p. 366)
Pl. 4 Iron and bronze objects from "blacksmith hut" at Garvan–Dinogetia (after
Dinogetia I, page 77, figure 39)
Objets en fer et en bronze provenant de la "hutte du forgeron" à Garvan–Dinogetia
(après Dinogetia I, p. 77, fig. 39)
Pl. 5 Iron and bronze objects discovered in Garvan–Dinogetia (after Dinogetia I, page
77, Figure 40)
Objets en fer et en bronze découverts à Garvan –Dinogetia (après Dinogetia I, p.
77, fig. 40)
Pl. 6 Pottery discovered at Garvan–Dinogetia (after Dinogetia I, page 171, figure 105)
Poterie découverte à Garvan–Dinogetia (après Dinogetia I, p. 171, fig. 105)
Pl. 7 Sandy and glazed ceramic pottery discovered at Garvan–Dinogetia (after
Dinogetia I, page 237, figure 145)
Céramique sableuse et céramique émaillée découvertes à Garvan –Dinogetia
(après Dinogetia I, p. 237, Fig. 145)
Pl. 8 Enameled ceramics discovered in Garvan–Dinogetia (after Dinogetia I, page 240,
Figure 146)
Céramique émaillée découverte à Garvan–Dinogetia (après Dinogetia I, p. 240, fig.
146)
Pl. 9 Enameled ceramics discovered in Garvan –Dinogetia (after Dinogetia I, page 248,
figure 152)
395
Céramique émaillée découvertes à Garvan–Dinogetia (après Dinogetia I, p. 248,

fig. 152)
Pl. 10 Enameled ceramics discovered in Garvan–Dinogetia (after Dinogetia I, page 236,
figure 144)
Céramique émaillée découverte à Garvan–Dinogetia (après Dinogetia I, p. 236,
fig. 144)
Pl. 11 Locally made pottery discovered in Garvan–Dinogetia (after Dinogetia I, page
273, figure 165)
Céramique fabriquée dans les poteries locales, découverte à Garvan –Dinogetia
(après Dinogetia I, p. 273, fig. 165)
Pl. 12 Enameled ceramics discovered in Garvan –Dinogetia (after Dinogetia I, figure 1)
Céramique émaillée découverte à Garvan –Dinogetia (après Dinogetia I, fig.
149)
Pl. 13 1. La localisation du site d’ Ostrov –Beroe ( Piatra Frecatei); 2. Vue aérienne
1. The location of the site from Ostrov –Beroe (Piatra Frecăţei); 2. Aerial view
Pl. 14 Medio-Byzantine pottery discovered during surface researches (after Comsa,
1959, 763, figure 3)
Céramique médio-byzantine découverte pendant les recherches de surface (après
Comsa, 1959, 763, fig. 3)
Pl. 15 Medio-Byzantine pottery discovered at Ostrov –Beroe (Piatra Frecăţei)
Céramique médio-byzantine découverte à Ostrov –Beroe (Piatra Frecatei)
Pl. 16 Medio-Byzantine pottery discovered at Ostrov –Beroe (Piatra Frecăţei)
Céramique médio-byzantine découverte à Ostrov –Beroe (Piatra Frecatei)
Pl. 17 Medio-Byzantine pottery discovered at Ostrov –Beroe (Piatra Frecăţei) in:
1, 2, - city; 3, 5 - inhumation graves
Céramique médio-byzantine découverte à Ostrov –Beroe (Piatra Frecătei) dans:
1, 2, - ville; 3, 5 – tombes d’inhumation
Pl. 18 Parts of the inventory found at Ostrov –Beroe (Piatra Frecăţei) in inhumation
graves from the 10th – 12th century: 1 - silver earrings; 2-4 - rings; 5 - Reliquary cross
(after Aurelian, 1962, 584-586, figure 21-23)
Pièces d’inventaire découvertes à Ostrov– Beroe (Piatra Frecatei) dans des
tombes d’inhumation datant des siècles. X - XII: 1 - boucles d'oreilles en argent; 2.4 -
anneaux; 5 - Croix reliquaire (après Aurélien, 1962, 584-586, fig 21-23)
Pl. 19 Reliquary cross with embossed figures discovered at Ostrov– Beroe (Piatra
Frecăţei)
Croix reliquaire avec des figures en relief découvertes à Ostrov– Beroe (Piatra
Frecatei)
Pl. 20 Reliquary cross with embossed figures (1), geometrical motifs (2-3) and amphora
fragment with zoomorphic decoration (4) found at Ostrov – Beroe (Piatra Frecăţei)
Croix reliquaire avec des figures en relief (1), motifs géométriques (2-3) et un
fragment d'amphore à décoration zoomorphe (4) découverts à Ostrov– Beroe (Piatra
Frecă ei)
Pl. 21 Archaeological Site Isaccea fortress–Noviodunum
Le site archéologique Cité Isaccea – Noviodunum
Pl. 22 Ceramic objects (1-3), bone, horn (4-6), ceramic molds (8,9) found in Isaccea–
Noviodunum
Objets en céramique (1-3), os, corne (4-6), des moules en céramique (8,9)
découverts à Isaccea–Noviodunum
Pl. 23 Medio-Byzantine pottery discovered at Isaccea–Noviodunum
396
Céramique médio-byzantine découverte à Isaccea–Noviodunum

Pl. 26 Objects of bone and horn (1,11), earrings (2-4), glass (5) globular button and clip
made of bronze (6.8) spindle-whorls (7.9, 10) discovered at Isaccea–Noviodunum
Objets en os et en corne (1.11), boucles d'oreilles (2-4), verre (5),bouton
globulaire et attache en bronze (6,8) fusaïoles (7.9, 10) découverts à Isaccea–
Noviodunum
Pl. 27 Slate spindle-whorls (2,4, 5, 7) and ceramics spindle-whorls (1, 3, 6, 8)
discovered at Slate spindle-whorls (2.4, 5, 7) and ceramics spindle-whorls (1, 3, 6, 8)
discovered at Isaccea–Noviodunum
Fusaïoles de schiste (2,4, 5, 7) et de céramique (1, 3, 6, 8) découvertes à Isaccea–
Noviodunum
Pl. 28 Reliquary cross with incised decoration (1), iron buckle (2), head of stretcher (3)
glass bead (4), bronze wall fitting with embossed decoration (5) found in Isaccea–
Noviodunum
Croix reliquaire à décor incisé (1), boucle de fer (2), bout métallique d’une barre
qui maintient tendu le tissu lors du tissage (3) bille de verre (4), applique en bronze avec
décor en relief (5) découvertes à Isaccea–Noviodunum
Pl. 29 Bone and horn objects discovered at Isaccea–Noviodunum
Objets en os et en corne découverts à Isaccea–Noviodunum
Pl. 31 Medio-Byzantine pottery with signs of potter discovered at Isaccea–Noviodunum
Céramique médio-byzantine avec des signes de potier, découverte à Isaccea–
Noviodunum
Pl. 32 Medio-Byzantine pottery with signs of potter discovered at Isaccea–Noviodunum
Céramique médio-byzantine avec des signes de potier, découverte à Isaccea–
Noviodunum
Pl. 33 Fragments of dish jar (1, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 11, 12) and lamps (2, 6, 10) with signs of
potter discovered at Isaccea–Noviodunum
Fragments de pots (1, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 11, 12) et de lampes (2, 6, 10) avec des
signes de potier découverts à Isaccea–Noviodunum
Pl. 34 Glazed ceramic fragments discovered at Isaccea–Noviodunum
Fragments de céramique émaillée découverts à Isaccea–Noviodunum
Pl. 35 Glazed ceramic fragments discovered at Isaccea–Noviodunum
Fragments de céramique émaillée découverts à Isaccea–Noviodunum
Pl. 36 Fragments of soapstone discovered at Isaccea–Noviodunum (1); enameled
medallion found at Isaccea–Noviodunum (2, 3), original material; pattern for the
medallions discovered in Garvan–Dinogetia (4), enamelled eggs discovered at Isaccea–
Noviodunum (5) (after Paleo-Christianity and Christianity 2000)
Stéatite figuré découvert à Isaccea–Noviodunum (1); médaillon émaillé trouvé à
Isaccea–Noviodunum (2, 3), matériau inédit; moule pour les médaillons découvert à
Garvan –Dinogetia (4), œufs émaillés découverts à Isaccea–Noviodunum (5) ( après
Pale christianisme et christianisme 2000)
Pl. 37 Specific Ceramics for the Golden Horde found at Isaccea
Céramique spécifique à la Horde d'Or découverte à Isaccea
397
Pl. 38 Moulds for ceramics discovered in Isaccea

Moules pour la céramique, découvertes à Isaccea
Pl. 39 Specific Ceramics for the Golden Horde found at Isaccea
Céramique spécifique à la Horde d’Or découverte à Isaccea
Pl. 40 Tripods for pottery found in Isaccea
Trépieds pour la poterie découverts à Isaccea
Pl. 41 Sphero-conical vesells found at Isaccea
Pots sphériques-coniques découverts à Isaccea
Pl. 42 Iron processing centres and areas of exploitation of mineral resources
Centres de traitement du fer et zones d'exploitation des ressources minérales
Pl. 43 Bowl of brass sheet and pattern for ornaments discovered in Nufăru (1, 4), iron
awl with grip of lead, pattern for globular buttons, crucible (?) discovered at Isaccea–
Noviodunum (2, 3, 5)
Récipient de cuivre et moule pour les ornements découverts à Nufaru (1, 4),
alêne de fer avec poigne de plomb, moule pour des boutons globulaires, creuset ( ?)
découverts à Isaccea–Noviodunum (2, 3, 5)
Pl. 44 Ploughing blade (4), knife handles (1-2) found Isaccea–Noviodunum and iron
grabbing hoe discovered at Valea Nucarilor (3)
Soc de charrue(4), manches de couteau (1-2) découverts à Isaccea–Noviodunum
et houe de fer découverte à Valea Nucarilor (3)
Pl. 45 Map - Distribution of Type 1 amphorae in Northern Dobruja
Plan- La distribution des amphores Type1 dans le Nord de la Dobroudja
Pl. 46 Type 1 amphoras found at: Rachelu (1) and Isaccea–Noviodunum (2-4)
Amphores de Type 1 trouvées à Rachelu (1) et Isaccea–Noviodunum (2-4)
Pl. 47 Stamp for Type 1 amphorae discovered in Isaccea–Noviodunum
Estampille pour des amphores de Type1 découverte à Isaccea–Noviodunum
Pl. 48 Type 1 and type 2 amphoras discovered at Tulcea–Aegyssus
Amphores de type 1 et de Type 2 découvertes à Tulcea–Aegyssus
Plan - La distribution des amphores de Type2 dans le Nord de la Dobroudja
Pl. 50 Type 3 amphoras found in Tulcea–Aegyssus
Amphores de Type 3 découvertes à Tulcea–Aegyssus
Pl. 51 Type 2 and Type 3 amphoras discovered at Isaccea–Noviodunum
Amphores de Type 2 et de type 3 trouvées à Isaccea–Noviodunum
Pl. 52 Map - Distribution of Type 3amphorae in Northern Dobruja
Plan - La distribution des amphores de Type 3 dans le nord de la Dobroudja
Pl. 53 Type 1 amphoras discovered at Nufăru (after Damian et alii 2007, page 146,
figure 23)
Amphores de Type 1 découvertes à Nufaru (après Damian et alii 2007, p. 146,
fig. 23)
Pl. 54 Type 2 and Type 3 amphoras discovered at Nufăru (after Damian et alii 2007,
page 148, figure 25)
Amphores de Type 2 et de Type 3 trouvées à Nufaru (après Damian et alii 2007,
p. 148, fig. 25)
Pl. 55 Type 1 amphoras discovered at Nufăru (after Damian et alii 2007, page 147,
figure 24)
Amphores de Type 1 trouvées à Nufaru (après Damian et alii 2007, p. 147, fig. 24)
Plan – La distribution des amphores de Type 4 dans le nord de la Dobroudja
398
Pl. 57 Type 4 amphoras discovered at Isaccea–Noviodunum

Amphores de type 4 trouvées à Isaccea–Noviodunum
Plan – La distribution des amphores de Type 5 dans le Nord de la Dobroudja
Pl. 59 Type 5 amphoras discovered at Uzun Baiîr (1) and Isaccea–Noviodunum (2, 3)
Amphores de Type 5 trouvées à Uzun Baiîr (1) et à Isaccea - Noviodunum (2, 3)
Plan – La distribution des amphores de Type 6 dans le Nord de la Dobroudja
Pl. 61 Type 6 amphoras discovered at Tulcea (1) and Slava Rusă (2)
Amphores de Type 6 découvertes à Tulcea (1) et à Slava Rusă (2)
Pl. 62 Byzantine fortress from Nufăru (after Damian et alii 2007, page 124, figure 2)
La Cité byzantine de Nufaru (après Damian et alii 2007, p. 124, fig. 2)
Pl. 63. Medio-Byzantine pottery discovered at Nufăru (after Damian et alii 2007, page
142, figure 19)
Céramique médio-byzantine découverte à Nufaru (après Damian et alii 2007,
p. 142, fig. 19)
Pl. 64 Medio-Byzantine pottery discovered at Nufăru (after Damian et alii 2007, page
143, figure 20)
Céramique médio-byzantine découverte à Nufaru (après Damian et alii 2007, p.
143, fig. 20)
Pl. 65 Clay buckets and sphero-conical bowls discovered at Nufăru (after Damian et alii
2007, page 149, figure 26)
Seaux et pots en argile sphériques-coniques découverts à Nufaru (après Damian et
alii 2007, p. 149, fig. 26)
Pl. 66 Plan of Enisala Fortress (Yeni-Sale)
Plan de la Cité Enisala (Yeni-Sale)
Pl. 67 Iron objects discovered in Enisala Fortress (after Dragomir 1972-1973, figure 6)
Objets en fer découverts dans la Cité d’Enisala (après Dragomir 1972-1973 fig. 6)
Objets en fer découverts dans la Cité d’ Enisala (après Dragomir 1972-1973 fig. 8)
Objets en fer découverts dans la Cite d’ Enisala (après Dragomir 1972-1973 fig. 9)
Pl. 70 Enisala–Palanca. Archaeological research plan in 2013
Enisala–Palanca. Le plan des recherches archéologiques de 2013
Pl. 71 Map - Monetary discoveries in Northern Dobruja (10th-14th century)
Plan - Découvertes monétaires du Nord de la Dobroudja ( Xe-XIVe siècles)
Pl. 72 Pieces of ornament and engolpion cross discovered at Garvăn–Dinogetia (after
Paleo-Christianity and Christianity 2000)
Pièces d'ornement et croix engolpion découvertes à Garvan – Dinogetia (après
Pale christianisme et christianisme 2000)
Pl. 73 Map - Sphro-conical vesells discovered in northern Dobruja (10th-14th century)
Plan - Récipients sphériques coniques découverts dans le nord de la Dobroudja
(Xe-XIVe siècles).
Pl. 74 Lid of worship vessel found at Isaccea–Noviodunum (1) and the treasure from
Uzum Baiîr (2)
Couvercle de pot de culte découvert à Isaccea–Noviodunum (1) et le trésor de
Uzum Baiîr (2)
399
Pl. 1
400
Pl. 2
401
Pl. 3
402
3
4
1 7 5
6
9 8
10
11
12
13
17
15
14 15
16
18
19
Pl. 4
403
Pl. 5
404
Pl. 6
405
Pl. 7
406
Pl. 8
407
Pl. 9
408
Pl. 10
409
Pl. 11
410
Pl. 12
411
Ostrov - Beroe
(Piatra Frecăței)
Pl. 13
412
3
1
4 5
6 7
8 9
10 11
0 4 8 cm
Pl. 15
414
1
2
5
6
Pl. 17
416
Pl. 18
417
Pl. 19
418
Pl. 20
419
Pl. 21
420
2 3
5 7
8
9
Pl. 22
421
Pl. 23
422
1
4
2
5
3 6
Pl. 24
423
Pl. 25
424
Pl. 26
425
Pl. 27
426
2
4
Pl. 28
427
1 2
3 4
5 7
Pl. 29
428
Pl. 31
430
Pl. 32
431
Pl. 33
432
2 3
4 5
Pl. 34
433
1 2
3
4
Pl. 35
434
2
3
Pl. 36
435
0 3 6 9 cm
Pl. 37
436
0 3 6 9 cm
Pl. 38
437
0 3 6 9 cm
Pl. 39
438
0 3 6 9 cm
Pl. 40
439
Pl. 41
440
1 3
10
22 2
9 11
12 4
17 5 23
13 6 7
14 24
8
25
18 15
16
Ă
R
19
G
A
20
E
N
A
E
R
21
A
M
0 22,5 45 90 km
Centre de prelucrare 1. Garvan–Dinogetia, 14. Iulia,

a fierului 2. Isaccea–Noviodunum, 15. Babadag,
Aşezari în care au fost 3. Chilia, 16. Enisala,
descoperite obiecte 4. Tulcea–Aegyssus, 17. Turcoaia–Troesmis,
din metal 5. Nufăru, 18. Ostrov–Beroe
Zona de provenienţă 6. Victoria, (Piatra Frecăței),
și distribuție 7. Mahmudia, 19. Hârșova–Carsium,
a minereurilor 8. Agighiol, 20. Capidava,
9. Măcin, 21. Păcuiul lui Soare,
10. Luncavița, 22. Isaccea,
11. Greci, 23. Sulina,
12. Niculițel, 24. Valea Nucarilor,
13. Valea Teilor, 25. Enisala–Palanca
Pl. 42
441
Pl. 43
442
Pl. 44
443
6 9
3
2
4
5
8
7
Ă
R
10
G
A
11
E
N
A
E
R
12
A
M
0 22,5 45 90 km
Tipul 1 1. Garvan–Dinogetia, 7. Ostrov–Beroe (Piatra Frecăței),

2. Tulcea–Aegyssus, 8. Babadag,
3. Isaccea–Noviodunum, 9. Rachelu,
4. Nufăru, 10. Hârșova–Carsium,
5. Murighiol–Ghiolul Pietrei, 11. Capidava,
6. Măcin–Arrubium, 12. Păcuiul lui Soare.
Pl. 45
444
1
0 4 8 cm
0 8 16 cm
Pl. 46
445
Pl. 47
446
Tipul 1
0 5 10 cm
Tipul 2
Pl. 48
447
3
2
4
Ă
R
G
A
E
N
A
E
8
R
7
A
M
6 0 22,5 45 90 km
Tipul 2
1. Garvan–Dinogetia, 5. Enisala,
2. Tulcea–Aegyssus, 6. Mangalia,
3. Isaccea–Noviodunum, 7. Păcuiul lui Soare,
4. Nufăru, 8. Oltina–Capul Dealului.
Pl. 49
448
1 2
0 5 10 cm
Pl. 50
449
Tipul 2
1
2
0 8 16 cm
Tipul 3
4 0 4 8 cm
Pl. 51
450
3
5
2 4
Ă
R
G
A
E
N
A
E
R
A
M
6 0 22,5 45 90 km
Tipul 3
1. Garvan–Dinogetia,
2. Niculițel,
3. Isaccea–Noviodunum,
4. Nufăru,
5. Turcoaia–Troesmis (Iglița),
6. Mangalia.
Pl. 52
451
2 3
Pl. 53
452
Pl. 54
453
Pl. 55
454
2 1
3
Ă
R
G
A
E
N
A
E
R
A
M
0 22,5 45 90 km
Tipul 4
2. Isaccea,
3. Nufaru,
4. Enisala–Palanca
Pl. 56
455
Tipul 4
1 5
0 5 10 cm
3 4
Pl. 57
456
2 1
3
Ă
R
G
A
E
N
A
E
R
A
M
0 22,5 45 90 km
Tipul 5
2. Isaccea,
3. Nufaru,
4. Enisala–Palanca,
5. Uzun Baiîr.
Pl. 58
457
Tipul 5
0 5 10 cm
3
Pl. 59
458
Ă
R
G
A
E
N
A
E
R
A
M
0 22,5 45 90 km
Tipul 6
1. Tulcea,
2. Slava Rusă
Pl. 60
459
1
0 5 10 cm
Pl. 61
460
Pl. 62
461
6
1
2 7
8
3
4
9
Pl. 63
462
1 7
3
10
4 11
12
5
13
6
14
Pl. 64
463
7 8
Pl. 65
464
0 10 20 30
Pl. 66
465
6
4 5
7 8 9 10
Pl. 68
467
Pl. 69
468
Pl. 70
469
9
1
4323
10 23
11 45 13 4
14 5
12 16 20 39 25 6 38
40 42 7
27 46 26 41 24 8
29 31 28
Ă
18 17
36 15 30
21
R
35 37 19
G
44 32
22
A
34
10
E
33
N
11
A
E
R
A
M
0 22,5 45 90 km
Descoperiri monetare
Tezaure
1. Garvan–Dinogetia, 13. Mănăstirea Cocoș, 24. Mahmudia, 36. Slava Cercheză,

2. Rachelu, 14. Niculițel, 25. Malcoci, 37. Slavă Rusă,
3. Isaccea, 15. Babadag, 26. Nalbant, 38. Sulina,
4. Isaccea–Noviodunum, 16. Cerna, 27. Peceneaga, 39. Telița,
5. Tulcea–Aegyssus, 17. Cârjelari, 28. Plopu, 40. Valea Teilor,
6. Nufăru, 18. Dorobanțu, 29. Sabangia, 41. Valea Nucarilor,
7. Beștepe, 19. Enisala, 30. Sarichioi, 42. Victoria,
8. Murighiol, 20. Hamcearca, 31. Sarinasuf, 43. Văcăreni,
9. Chilia Veche, 21. Ostrov–Beroe 32. Sălcioara, 44. Vasile Alecsandri,
10. Măcin, (Piatra Frecăței), 33. Sinoe, 45. Greci,
11. Carcaliu, 22. Jurilovca, 34. Casimcea, 46. Horia.
12. Turcoaia–Troesmis, 23. Luncavița, 35. Sâmbăta Nouă,
Pl. 71
470
Pl. 72
471
2 3 4
5
Ă
R
6
G
A
E
N
A
E
R
A
M
0 22,5 45 90 km
7
Descoperiri de vase sferoconice
Depozite de vase sferoconice
1. Garvan–Dinogetia, 5. Nufăru,
2. Greci, 6. Babadag,
3. Isaccea, 7. Păcuiul lui Soare.
Pl. 73
472
Pl. 74
473

VIAȚA ECONOMICĂ DIN NORDUL DOBROGEI ÎN SECOLELE X-XIV/ECONOMIC LIFE IN NORTHERN DOBRUDJA 10th-14th CENTURIES

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VIAȚA ECONOMICĂ DIN NORDUL DOBROGEI ÎN SECOLELE X-XIV/ECONOMIC LIFE IN NORTHERN DOBRUDJA 10th-14th CENTURIES

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

VIAȚA ECONOMICĂ

DIN NORDUL DOBROGEI ÎN SECOLELE X-XIV

13 Preface (acad. Victor Spinei)

Dintre toate regiunile româneşti, spaţiul nord-dobrogean a avut o

Substanţa subiectului lucrării se poate reconstitui numai printr-o

politice din Balcani, autorul a considerat necesar – deşi limitele

arealul septentrional al Dobrogei, astfel că a fost în măsură să-şi recolteze

acad. Victor Spinei

Zona Gurilor Dunării, implicit nordul Dobrogei, a participat prin

Legăturile themei Paristrion cu Rusia Kieveană şi Imperiul Bizantin au

vom face apel la informaţiile redate în izvoarele scrise şi, în mod

Departe de a epuiza subiectul, lucrarea de faţă îşi propune marcarea

A.1. Izvoare narative

vieţii urbane bizantine, care cunoaşte în secolul al X-lea o ultimă

special în ceea ce priveşte proiectarea navelor şi armelor, cu referire la

dobrogean, pe ruinele vechilor cetăţi romano-bizantine. La adăpostul

Pentru nordul Dobrogei, cercetările de teren au dus la identificarea

Integrarea spaţiului istro-pontic în Imperiul Bizantin în vara anului 971

fiind de aceeaşi părere, au dus tratative cu şefii acestora şi anume cu

indică, de asemenea, prezenţa unor aşezări de tip urban ce caracteriza

Efectele distructive ale trecerii mongolilor prin Dobrogea lasă urme

acelaşi timp s-a produs o revigorare demografică, cu implicaţii în plan

Comerţul internaţional din Marea Neagră a cunoscut perioada sa de

dar şi a tătarilor, care erau respinşi din teritoriile est-carpatice, au deschis

care lega centrul comercial de la Cetatea Albă cu Polonia şi Marea

A.2. Izvoare diplomatice

comerţul de la gurile Dunării. Genovezii vor desfăşura activităţi

au generat o intensă circulaţie monetară, fapt care ne domonstrează

mici, curenţii, farurile şi toate elementele ce împiedicau sau ajutau

panta unei coline plăcute, ce domină marea”, situat la 25 mile nord de

O altă localitate menţionată de Idrisi este Linocastro, aşezată pe

Izvoarele cartografice ce fac referire şi la nordul Dobrogei au fost

B. Datele oferite de cercetarea arheologică

B.1. Izvoare arheologice

a realităţilor din teren, plasarea inexactă a localităţilor, redarea traseului Dunării, a

în studiile publicate pe această temă dedicate aşezărilor fortificate de la

B.2. Izvoare numismatice

mare de monede sugerează existenţa unui atelier oficial, care lucra pe

fost descoperite în aşezările din nordul Dobrogei, deseori într-un număr

B.3. Izvoare sigilografice

importanţă istorică84. Cu siguranţă, sigiliile marilor demnitari bizantini,

B.4. Izvoare epigrafice

fragmentare, ce prezentau incizate inscripţii în limba slavă. Starea

cercetări l-au avut Gh. Ştefan109, I. Barnea110, Maria Comşa111, E.

C. Cihodaru122, R. Şt. Vergatti (R. Şt. Ciobanu)123, O. Iliescu124,

Un aport consistent la cunoaşterea evenimentelor şi controlului

p.121-129; Oberländer-Târnoveanu 1989a, p. 114-152; Oberländer-Târnoveanu,

şi analiza textelor scrise157; Silvia Baraschi, cu însemnate articole şi

la Nalbant176, Uzum Baiîr (Mihail Kogălniceanu)177, unde a recuperat

teren desfăşurate în diferite puncte din judeţul Tulcea care au confirmat

X-lea, aceşti comerciarii devin funcţionari cu drepturi de a pune vamă şi

Nordul Dobrogei cuprinde judeţul Tulcea, reprezentând entitatea

3. Podişul Dobrogei Centrale sau Podişul Casimcei apare în zona

mai multe subunităţi structurale: a. în partea nord-vestică subunitatea

C.1. Dunărea, Delta Dunării şi complexul lagunar Razelm

ansamblu a acestei unităţi. În prezent, marile lacuri din nordul Dobrogei

este o câmpie litorală submersă, sector marginal prelitoral al platformei

Caraorman sunt constituite din stejar penduculat, stejar brumăriu, frasini

mare” şi stabilirea turcilor otomani au dat posibilitatea celor care au

Cadrul fizico-geografic al Dobrogei de Nord ca structură de habitat a

A. Situaţia administrativ-militară şi economică a Dobrogei din

În secolul al VII-lea se constată o modificare a structurii etnice din

puterea civilă şi militară erau încredinţate unui singur conducător:

secolului al VII-lea frontiera dunăreană s-a destrămat în totalitate, de fapt