TEMA 1: NOŢIUNEA DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL

Sistemul de drept nu este o construcţie rigidă. În evoluţia sa înregistrează apariţia unor noi
ramuri de drept. Aceasta se datorează faptului că sistemul dat se dezvoltă o dată cu societatea,
caracterul său dinamic este pus în evidenţă de înfiinţarea unor noi norme juridice, de noi
raporturi şi instituţii juridice, de noi subramuri de drept care în ansamblu formează ramura de
drept. În baza acestor putem costată consolidarea ramurii de drept public - dreptul
contravenţional. Încă nu este unanim recunoscut atribuirea statutului de ramură dreptului
contravenţional, însă majoritatea autorilor de specialitate au prezentat argumente în ce priveşte
autonomia şi independenţa ramurii distincte de drept – DREPT CONTRAVENŢIONAL.
Dreptul contravenţional poate fi definit ca un ansamblu de norme juridice de drept public, care
reglementează relaţiile sociale cu privire la contravenţia şi contravenţionalitatea, care au drept
scop protecţia juridică a unor valori sociale stabilite de legislaţia contravenţională.
În calitate de ramură distinctă, dreptul contravenţional trebuie să întrunească anumite criterii de
bază a ramurii de drept, şi anume:
— obiect propriu de reglementare juridică, adică relaţiile sociale omogene ce cad sub incidenţa
absolută a  unui grup de norme juridice;
— metoda de reglementare proprie, adică modalitatea practică de influenţare a conduitei
subiectelor de drept în cadrul relaţiilor sociale respective;
— principiile proprii, adică ideile generale direcţionale care stau la baza elaborării şi aplicării
normelor juridice specifice ramurii de drept.

TEMA 2: PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL

1.Principiile dreptului contravenţional. Noţiune şi clasificare
Principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului apar ca trataturi caracteristice definitorii
pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului. Sunt reguli de drept care se
oglindesc în toate normele şi instituţiile care alcătuiesc ramura de drept în care acţionează.
În ramura dreptului contravenţional, principiile sunt idei directoare care călăuzesc elaborarea şi
realizarea normelor de drept contravenţional, fiind deci prezente în întrega reglementare juridico-
contravenţională. Toate normele şi instituțiile dreptului contravenţional se subordonează
principiilor fundamentale, iar acestea din urmă exprimă о anumită concepție de politică
contravenţională.
În literatura de specialitate nu este o viziune unanimă referitoare la categoria de principii
aplicabile dreptului contravenţional, dar în majoritatea lucrărilor sunt stabilite următoarele
categorii de principii ale dreptului contravenţional:
Principii fundamentale care au o reflectare constituţională şi se reflectă asupra întregului sistem
al dreptului, evident că si asupra dreptului contravenţional fiind stabilite atit în constituţie cît şi
în nermele generale ale codului contravenţional. Mulţi autori consideră că aceste principii sunt
principii generale ale dreptului contravenţional. În acest sens menţionăm următoarele principii:
Principiul legalităţii art. 5 CC al RM, Principiul egalităţii în faţa legii art. 6 CC, Principiul
dreptăţii art. 7 CC.
La principiile speciale, care au un caracter restrâns, fiind limitate la materia contravenţională, se
raportează:
1. răspunderea contravenţională personală;
2. prevenirea şi combaterea contravenţiilor;
3. contravenţia – temei unic al răspunderii contravenţionale.
4. prezumţia de nevinovăţie (art. 375 CCRM);
5. inviolabilitatea persoanei (art. 376 CCRM);
6. libertatea de mărturisire împotriva sa (art. 377 CCRM);
7. dreptul la apărare (art. 378 CCRM);
8. limba în care se desfăşoară procesul contravenţional şi dreptul la interpret (art. 379 CCRM);
9. dreptul de a nu fi urmărit sau sancţionat de mai multe ori (art. 380 CCRM);

2. Izvoarele dreptului contravenţional

În teoria dreptului atât noţiunea de „izvor de drept”, cât şi expresia „izvor de drept
contravenţional” au mai multe accepţiuni. Dreptul, de regulă, este interesat de două dintre
multiplele sensuri ale noţiunii de izvor de drept, respectiv: izvor de drept în sens material; izvor
de drept în sens formal.
Izvoarele formale ale dreptului contravenţional sunt actele normative în care se exprimă voinţa
socială, devenită voinţă de stat, cu privire la normele juridice referitoare la combaterea
contravenţionalităţii. Această voinţă este determinată de condiţiile materiale şi spirituale ale
societăţii, de existenţa fenomenului contravenţional ca parte a realităţii sociale, precum şi de
necesitatea prevenirii noilor contravenţii. Izvoarele formale ale dreptului contravenţional
stabilesc cadrul juridic şi politica juridică în activitatea de combatere a contravenţionalităţii,
faptele ce constituie contravenţii, sancţiunile aplicabile, regulile de bază de aplicare a
sancţiunilor, procedura contravenţională etc.

TEMA 3: LEGISLAŢIA CONTRAVENŢIONALĂ

Conform art. 1 CC întitulat „Legea contravenţională a Republicii Moldova” este stabilit că Codul
Contravenţional este lege a Republicii Moldova care cuprinde norme de drept ce stabilesc
principiile şi dispoziţiile generale şi speciale în materie contravenţională, determină faptele ce
constituie contravenţii şi prevede procesul contravenţional şi sancţiunile contravenţionale.
În cazurile expres prevăzute în Cod, dispoziţia articolului din cod poate să conţină o normă de
trimitere la un alt act cu caracter normativ, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
În asemenea cazuri, exigenţele aplicabile normei legii contravenţionale, inclusiv exigenţa de
previzibilitate, sînt aplicabile şi actului normativ respectiv.
Din cele expuse mai sus rezultă că Codul Contravenţional este unica sursă a dreptului
contravenţional cu excepţia cazurilor în care codul expres prevede trimiterea la un alt act
normativ. De ex. Articolul 244. Încălcarea dispoziţiilor din Regulamentul circulaţiei rutiere, care
a generat pericolul unui accident de circulaţie; Articolul 55. Încălcarea legislaţiei muncii, a
legislaţiei cu privire la securitatea şi la sănătatea în muncă. În dreptul contravenţional sunt foarte
norme de trimitere în partea speciala a Codului.
Aplicarea actelor normative contravenţionale este sarcina de bază a activităţii organelor
executive şi judecătoreşti abilitate în acest domeniu. Organul legislativ, odată cu adoptarea
actului normativ contravenţional, stabileşte şi organul care va executa acest act, îl va aplica.
Aplicarea dreptului, în linii generale, este activitatea organizatorică publică, realizată în forme
speciale, de organele publice competente pentru implementarea normelor de drept privind cazuri
sociale concrete.
Aplicarea legii contravenţionale demarează odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că din acest
moment este obligatorie.
Elementele ce constituie conţinutul de aplicare a legii contravenţionale sunt: spaţiul, timpul şi
persoanele.
Acţiunea legii contravenţionale în timp art 3CC.
Caracterul contravenţional al faptei şi sancţiunea ei contravenţională se stabilesc de Codul
Contravenţional în vigoare la momentul săvîrşirii faptei.
Legea contravenţională care înăspreşte sancţiunea sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de
săvîrşirea unei contravenţii nu are efect retroactiv.
Fapta care, printr-o lege nouă, nu mai este considerată contravenţie nu se sancţionează, iar
sancţiunea stabilită şi neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi nu se execută.
Dacă legea nouă prevede o sancţiune contravenţională mai blîndă, se aplică această sancţiune. În
cazul aplicării sancţiunii din legea veche, această sancţiune se execută în limita maximului
sancţiunii din legea nouă. Dacă legea nouă nu mai prevede o anumită categorie a sancţiunii,
sancţiunea de o astfel de categorie, stabilită şi neexecutată anterior intrării în vigoare a noii legi,
nu se mai execută.
Dacă legea nouă prevede o sancţiune mai aspră, contravenţia continuă a cărei săvîrşire a început
anterior intrării în vigoare a noii legi se sancţionează în conformitate cu legea în vigoare la
momentul consumării ei.
Timpul săvîrşirii contravenţiei este considerat timpul săvîrşirii acţiunii ilicite, iar în cazul
inacţiunii, timpul în care trebuia să se desfăşoare acţiunea pe care contravenientul a omis să o
efectueze, independent de timpul survenirii urmărilor.

Acţiunea legii contravenţionale asupra persoanei şi în spaţiu art. 4 CC

Contravenţia săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova se sancţionează în conformitate cu Codul
Contravenţional al RM.
Contravenţia săvîrşită în afara teritoriului Republicii Moldova de un cetăţean al ei sau de un
apatrid care domiciliază pe teritoriul Republicii Moldova se sancţionează în conformitate cu
Codun Contravenţional al RM dacă fapta este prevăzută şi de legea ţării în care a fost săvîrşită,
iar persoana nu a fost trasă la răspundere în acea ţară.
Nu pot fi supuşi răspunderii contravenţionale reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau
alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte sau în conformitate cu legile Republicii Moldova, nu cad sub incidenţa jurisdicţiei
contravenţionale a Republicii Moldova sau în cazul cărora este înlăturată răspunderea
contravenţională.
Contravenţia săvîrşită în apele teritoriale sau în spaţiul aerian al Republicii Moldova se consideră
săvîrşită pe teritoriul Republicii Moldova.
Contravenţia săvîrşită la bordul unei nave maritime sau aeriene care este înregistrată într-un port
sau aeroport al Republicii Moldova şi se află în afara spaţiului ei acvatic sau aerian se
sancţionează în conformitate cu prezentul cod dacă tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte nu dispun altfel.
În temeiul Codului RM se sancţionează contravenţiile săvîrşite la bordul unei nave militare
maritime sau aeriene aparţinînd Republicii Moldova, indiferent de locul aflării navei.
Se consideră loc al săvîrşirii acţiunii locul în care a fost săvîrşită acţiunea prejudiciabilă,
indiferent de timpul survenirii urmărilor. În caz de inacţiune, loc al săvîrşirii faptei se consideră
locul unde trebuia să se desfăşoare acţiunea pe care contravenientul a omis să o efectueze,
indiferent de timpul survenirii urmărilor.

TEMA 4: NATURA JURIDICĂ A CONTRAVENŢIEI

TEMA 4: NATURA JURIDICĂ A CONTRAVENŢIEI 1. Caracteristica contravenţiei Orice
formă a răspunderii juridice, inclusiv a celei contravenţionale, decur¬ge în mod obiectiv din
săvârșirea unei fapte ilicite, care naşte dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de norma
juridică încălcată şi obligaţia făptuitorului de a suporta consecinţele faptei comise. Fapta juridică
generatoare de răspundere contravenţională este con¬travenţia care reprezintă un fenomen
complex avînd următoarele aspecte: material, uman, social, moral-politic şi juridic. Ştiinţa
dreptului contravenţional se ocupă numai de aspectul juridic. Conform art. 10 CC - Constituie
contravenţie fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită, cu un grad de pericol social mai redus decât
infracţiunea, săvârșită cu vinovăţie, care atentează la valorile sociale ocrotite de lege, este
prevăzută de Codul contravenţional şi este pasibilă de sancţiune contravenţională. Elementele
(trăsăturile) contravenţiei sunt: 1. caracterul ilicit al faptei; 2. caracterul antisocial al faptei; 3.
culpabilitatea faptei (vinovăţia); 4. prevederea de către legislaţie a răspunderii pentru fapta dată.
În lipsa a cel puţin unuia dintre aceste elemente fapta nu poate fi calificată drept contravenţie. 1.
O trăsătură importantă caracteristică contravenţiei este ilicitul. Întrucât faptele contravenţionale
produc o dezorganizare a sistemului de raporturi sociale, ele au un caracter dăunător şi sunt
interzise prin acte juridice. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) social periculoasă să
constituie o contravenţie, ea trebuie să fie prevăzută de legea contravenţională (norma materială
a Codului contravenţional). Contravenţionalizarea şi decontravenţionalizarea faptei sociale
concrete ţin de competenţa legiuitorului. Odată cu prevederea faptei în legea contravenţională, ea
obţine o formă juridică, devine o categorie contravenţională cu toate consecinţele ce decurg din
acest statut. 2. Caracterul antisocial al faptei contravenţionale constituie temeiul real al
răspunderii contravenţionale. Prin faptă contravenţională se înţelege manifestarea exterioară a
comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau inacţiune social periculoasă. 3.
Următoarea trăsătură caracteristică a contravenţiei este culpabilitatea. Simpla constatare a
prevederii faptei social periculoase în legea contravenţională nu este suficientă pentru calificarea
acesteia drept contravenţie. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a
fost săvârșită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea social periculoase prevăzute în lege
trebuie să reprezinte o manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei. Astfel făptuitorul
poate fi supus răspunderii contravenţionale numai pentru fapte săvârșite cu vinovăţie (art. 14
CCRM). Ca orice faptă contrară ordinii de drept, contravenţia constituie o manifestare a
conduitei umane exteriorizată în cadrul social, adică o acţiune umană realizată sub controlul
voinţei şi raţiunii, în condiţiile în care făptuitorul avea libertatea de a alege această conduită
negativă în raport cu ordinea de drept. Existenţa acestei posibilităţi de alegere, ca realitate
obiectivă, fundamentează vinovăţia subiectului care comite acţiunea respectivă. 4. Contravenţia
fără pedeapsă nu are sens juridic contravenţional. În partea specială a CCRM sancţiunile tuturor
normelor juridice materiale conţin limitele pedepsei contravenţionale pasibile de aplicare. Numai
prin stabilirea pedepselor pentru săvârșirea contravenţiilor legea contravenţională îşi atinge
scopurile prevăzute în art. 2 din CCRM – de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele
legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orânduirea de stat şi ordinea publică,
precum şi de a depista, preveni şi curma contravenţiile, de a lichida consecinţele lor, de a
contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării întocmai a legilor. 2.Clasificarea
contravenţiilor Ca instituţie juridică de bază a dreptului contravenţional contravenţia poate avea
diverse varietăţi. Cunoaşterea lor este necesară pentru încadrarea juridică corectă a faptei comise
(constatarea dacă fapta comisă constituie o contravenţie). Potrivit fazelor desfăşurării activităţii
contravenţionale, în funcţie de etapa în care se află sau la care s-a oprit activitatea respectivă, pot
fi deosebite următoarele varietăţi (forme, tipuri) de contravenţii: 1. contravenţia continuă (art. 11
CCRM); 2. contravenţia prelungită (art. 12 CCRM); 3. tentativa (art. 13 CCRM), 4. contravenţia
consumata. 1. Contravenţie continuă se consideră fapta care se caracterizează prin săvârșirea
neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii contravenţionale (art. 11 CCRM). Contravenţia
continuă se consumă în momentul încetării acţiunii sau inacţiunii contravenţionale sau al
survenirii unor evenimente care împiedică această activitate. În cazul contravenţiei continue nu
există pluralitate de contravenţii. Contravenţia continuă se caracterizează prin faptul că latura
obiectivă a acesteia constă într-o acţiune (inacţiune) care durează în timp în mod natural, până la
încetarea activităţii contravenţionale. (de exemplu, păstrarea ilegală de substanţe narcotice sau de
alte substanţe psihotrope în cantităţi mici (art. 85 CCRM). 2. Contravenţie prelungită se
consideră fapta săvârșită cu o unică intenţie, caracterizată prin două sau mai multe acţiuni şi/sau
inacţiuni contravenţionale identice comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o
contravenţie (art. 12 CCRM). Această contravenţie se consumă în momentul săvârșirii ultimei
acţiuni contravenţionale sau al ultimei omisiuni în cazul inacţiunii. Contravenţia este prelungită
în cazul în care subiectul răspunderii contravenţionale săvârșește, la diferite intervale de timp,
dar pentru realizarea unui scop unic, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare aparte, conţinutul
aceleiaşi contravenţii. Acţiunile distincte din care se compune contravenţia prelungită consumată
sunt considerate numai ca etape, faze ale contravenţiei finale. Pentru ca o contravenţie să fie
considerată prelungită ea trebuie să întrunească următoarele condiţii: • mai multe acţiuni şi/sau
inacţiuni să fie săvârșite la diferite intervale de timp, reprezinte, fiecare aparte, componenţa
juridică a aceleiași contravenţii; • unică intenţie; • acţiunile sau inacţiunile să fie identice şi
comise cu acelaşi scop; • autorul acţiunilor sau inacţiunilor să fie acelaşi. În ceea ce priveşte
prima condiţie, sensul juridic al noţiunii de acţiune (inacţiune) trebuie înţeles într-o accepţiune
mai largă, sub aspectul realizării unei activităţi contravenţionale, reluate de făptuitor, fiind
necesară săvârșirea a cel puţin două acţiuni, care, împreună, alcătuiesc o singură contravenţie.
Cea de-a doua condiţie constă în faptul că activităţile materiale săvârșite la diferite intervale de
timp, pentru a se integra în contravenţia prelungită, trebuie să fie comise în vederea atingerii unui
scop unic. Intenţia unică a făptuitorului trebuie să cuprindă, sub aspect intelectiv, previziunea
desfăşurării eşalonate, pe etape, a întregii activităţi contravenţionale, care va constitui o
contravenţie unică. Determinarea unităţii scopului acţiunii contravenţionale, ca proces psihic,
presupune prezenţa unei intenţii strict determinate, comiterea acţiunilor prin metode şi procedee
identice, neintervenirea unor obstacole neprevăzute, care să fi determinat modificarea scopului şi
care ar putea indica asupra mai multor activităţi contravenţionale distincte. Cea de-a treia
condiţie, alături de săvârșirea a mai multor acţiuni (inacţiuni) contravenţionale identice, efectuate
cu acelaşi scop, prevede şi unitatea de subiect, adică săvârșirea contravenţiei de una şi aceeaşi
persoană. În literatura de specialitate se disting două tipuri ale tentativei de contravenţie:
consumată şi neconsumată. Tentativa consumată are loc atunci când făptuitorul a comis toate
acţiunile (inacţiunile) pe care le considera necesare pentru a săvârși contravenţia, însă rezultatul
n-a survenit din cauze independente de voinţa lui. Tentativa neconsumată are loc atunci când
făptuitorul n-a comis toate acţiunile (inacţiunile) pe care le considera necesare pentru obţinerea
rezultatului contravenţional dorit. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un
început de executare a acţiunii îndreptate nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de dreptul
contravenţional. Făptuitorul, prin diverse metode, atentează la obiectul concret şi creează un
pericol real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună. O altă
trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea începută nu şi-a produs
efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. Aceste cauze se constituie din împrejurări
apărute contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile şi fac imposibilă continuarea lor sau
care înlătură producerea rezultatului. Tentativa, sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul
intenţionat al faptei (practic - intenţia directă). În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi
al cauzelor ce înlătură producerea rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă
asupra unui obiect nul sau de tentativă cu mijloace nule. Tentativa cu mijloace nule survine în
cazul în care consumarea contravenţiei nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite.

TEMA 5: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRAVENŢIEI

TEMA 5: ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRAVENŢIEI
1.Conţinutul contravenţiei. Noţiuni generale
Trăsăturile esenţiale ale contravenţiei, menţionate anterior, in¬dică criteriile generale de
diferenţiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic (infracţiuni sau abateri). Însă ele nu pot servi
la particularizarea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce compun
contravenţia.
De aceea este necesar ca fapta contravenţională să fie analizată şi din punct de vedere a
conţinutului, prin care se înţelege totalitatea elementelor stabilite prin normele de drept
contravenţional, de a căror existenţă depinde calificarea juri¬dică a faptei ilicite în calitate de
contravenţie.
Fapta contravenţională este un fenomen al realităţii înconjurătoare. Conţinutul faptei
contravenţionale îl constituie construcţia logică şi noţiunea juridică a ei, care exprimă însuşirile
şi caracteris¬ticile esenţiale ale acestui fenomen real ca raport antisocial.
Conţinutul contravenţiei este prevăzut în norma incriminatoare şi poate fi definit ca o totalitate
de condiţii stipulate de lege pentru caracterizarea unei fapte de drept contravenţional.
Astfel, prin conţinutul faptei contravenţionale se înţelege ansamblul de ele¬mente şi trăsături
caracteristice şi definite în norma juridică, care stabi¬leşte sancţiunea sau o altă normă la care se
face trimitere pentru a constata şi sancţiona fapta contravenţională (componenţa contravenţiei).
În ştiinţa dreptului se face distincţie între conţinutul juridic, care cuprinde condiţia privind
existenţa faptei sancţionate de lege sau care îi determină gra¬vitatea, şi conţinutul constitutiv, ce
cuprinde totalitatea condiţiilor necesare pentru existenţa contravenţiei şi pe care le îndeplineşte
făptuitorul.
Analizând definiţia contravenţiei, distingem, ca şi în cazul infracţiunii, anu¬mite aspecte
obiective şi subiective care se concretizează prin prezenţa a patru elemente constitutive: obiectul,
latura obiectivă, subiectul şi latura subiec¬tivă.
Ele trebuie să existe cumulativ la fiecare contravenţie, lipsa oricăreia dintre ele conducând la
inexistenţa faptei ilicite şi, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
Componenţa contravenţiei (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura su¬biectivă) reprezintă
baza juridică pentru calificarea faptei antisociale concrete, încadrarea ei în condiţiile articolului
concret (sau părţii lui) din CC al RM.

2.Obiectul contravenţiei
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile şi relaţiile sociale ocrotite de legea contravenţională,
care sunt vătămate sau lezate prin comiterea unei fapte concrete. Obiectul reflectă acele valori şi
relaţii sociale la care a atentat subiectul.
Obiectul contravenţiei are două forme:
1. obiect juridic, care la rândul său, se divizează în:
• obiect general,
• obiect ge¬neric
• obiect nemijlocit (specific)
• obiect complex
2. obiect material.
Obiectul juridic general reprezintă totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul contravenţional,
care sunt prevăzute în art. 1 din CC al RM.
Obiectul generic este valoarea socială protejată de mai multe norme con¬travenţionale materiale.
Obiectul generic este folosit de către legiuitor în ca¬litate de criteriu de grupare a normelor
materiale din Partea specială a Cărţii întâi „Dreptul material” al Codului contravenţional. De
exemplu, capitolul XIX „Contravenţii care atentează la ordinea publică şi la secu¬ritatea
publică”. În acest caz, obiectul generic îl constituie ordinea publică şi securitatea publică.
Obiectul juridic nemijlocit al contravenţiei constă în valoarea socială ocro¬tită de o anumită
normă contravenţională şi relaţiile sociale generate de aceas¬ta. Obiectul juridic nemijlocit
(specific) este subordonat celui generic, corela¬ţia dintre cele două categorii fiind una de tip
specie - gen. Orice contravenţie afectează atât obiectul juridic nemijlocit (specific), cât şi pe cel
generic. În unele cazuri obiectul nemijlocit (specific) coincide cu cel generic.
Pentru calificarea juridică corectă a faptei sociale o importanţă deosebită îi revine anume
obiectului nemijlocit (specific).
Obiectul juridic complex. Majoritatea contravenţiilor au un singur obiect juridic nemijlocit, cu
excepţia contravenţiilor complexe, care au două sau mai multe obiecte juridice specifice.
Obiectul juridic complex este acea specie de obiect al contravenţiei ce cuprinde două sau mai
multe obiecte juridice ne¬mijlocite (specifice) reunite. Dintre ele unul este principal, iar celelalte
sunt secundare. De exemplu, acostarea jignitoare a cetăţeanului într-un loc public (art. 354 din
CC RM) are ca obiect nemijlocit (specific) principal cinstea şi demnitatea persoanei concrete, iar
ca obiect nemijlocit secundar - ordinea publică (care în cazul de faţă coincide cu obiectul
generic).
Obiectul material al contravenţiei. Dacă obiectul juridic al contravenţi¬ei este reprezentat de
valoarea socială şi relaţiile generate de aceasta, atunci obiectul material al contravenţiei îl
constituie entitatea fizică împotriva căreia este orientat elementul material al contravenţiei. De
exemplu, la contravenţia de procurare sau păstrare ilegală de substanţe narcotice sau de alte
substanţe psihotrope în cantităţi mici ori consumarea unor astfel de substanţe fără prescripţia
medicului (art. 85 din CC RM), obiectul material îl constituie substanţele narcotice sau
substanţele psihotrope.

3.Latura obiectivă a contravenţiei

Latura obiectivă indică conţinutul şi modalitatea atentării subiectului asupra obiectului.
Ea reprezintă acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare de consecinţe socialmente periculoase
sau care ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri ori interese legitime şi care este
considerată ca ilicită în legea contravenţională.
Deci, părţile componente ale laturii obiective sunt:
1. elementul material (semn principal);
2. re¬zultatul periculos (semn principal);
3. raportul de cauzalitate între elementul material şi re¬zultatul periculos (semn principal);
4. unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări (semnele facultativ).
Elementul material este fapta ca pericol social ce se manifestă prin acţiune sau inacţiune.
Rezultatul social periculos este lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei
prin comiterea unei fapte cu pericol social şi se mani¬festă prin vătămarea efectivă sau prin stare
de pericol.
Raportul de cauzalitate este legătura de cauză şi efect între faptă şi rezulta¬tul social periculos al
acesteia.
Locul, timpul, modul şi împrejurările în care se comite contravenţia poartă un caracter facultativ
şi sunt întotdeauna premergătoare executării elementului material. Aceste condiţii au un rol
important atât pentru calificarea juridică a contravenţiei concrete, cât şi pentru constatarea
cauzelor şi condiţiilor abate¬rilor contravenţionale în general. De exemplu, consumul de băuturi
alcoolice în locuri publice şi apariţia în astfel de locuri în stare de ebrietate produsă de alcool
(art. 355 CC RM), sunt condiţionate de săvârșirea lor în loc public; încălcarea regimului special
în condiţii de stare excepţională (art. 359 CC RM) este condi¬ţionată de regimul stării
excepţionale; încălcarea termenului de înregistrare, reînregistrare a armei individuale sau
prelungire a permisului de deţinere a armei şi de portarmă (art. 362 CC RM) este condiţionată de
timp etc.

4.Subiectul contravenţiei. Caracteristica generală

Prin subiect, în general, în literatura juridică se înţelege calitatea de subiect de drept, noţiune ce
exprimă calitatea, capacitatea, însuşirea, aptitudinea sau posibilitatea care îngăduie oamenilor să
participe individual sau colectiv la raporturi juridice ca titulari de drepturi şi obligaţii.
Altfel zis subiectul de drept este titularul drepturilor şi obligaţiilor juridice.
Generic, sunt subiecţi de drept atât titularii drepturilor şi obligaţiilor izvorâte direct din lege, cât
şi titularii drepturilor şi obligaţiilor rezultate din raporturile juridice sau din săvârșirea faptelor
juridice.
Subiecţi de drept pot fi numai oamenii, individual – ca persoane fizice, sau în cadrul organizat al
unor grupări sociale – ca persoane juridice.
Calitatea de subiect de drept nu poate fi însă identificată cu cea de subiect al răspunderii juridice.
Subiect al răspunderii juridice poate fi numai un subiect de drept, dar nu toţi subiecţii de drept
sunt şi su¬biecţi ai răspunderii juridice. O asemenea calitate o dobândesc numai acei care
săvârșesc fapte ilicite, adică persoa¬na fizică sau juridică împotriva căreia se exercită
constrângerea statală prin aplicarea sancţiunilor juridice.
CC al RM stabileşte că subiecţi ai răspunderii contra¬venţionale pot fi atât persoanele fizice, cât
şi cele juridice (art. 16, 17 CC RM).

5.Persoana fizică ca subiect al contravenţiei

Contravenţia, fiind o activitate ilicită, este atribuită unei persoane care a încălcat obligaţia de
conformare. Cu excepţia minorilor sub 16 ani şi a persoanelor ires¬ponsabile, toţi membrii
societăţii sunt susceptibili de a săvârși contravenţii, având calitatea de subiecţi potenţiali ai
contravenţiei. Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu cea de subiect de
drept contravenţional, deoarece aceasta constituie genul proxim al speci¬ei subiect al
contravenţiei.
Conform art. 16 CC RM este pasibilă de răspundere contravenţională persoana fizică cu
capacitate de exerciţiu care, în momentul săvârșirii contravenţiei, are împlinită vârsta de 18 ani.
Persoana fizică cu vârsta între 16 şi 18 ani este pasibilă de răspundere contravenţională pentru
săvârșirea faptelor prevăzute la art. 228-245 şi la art. 263-311. Astfel subiectul contravenţiei este
persoana trasă la răspundere contraven¬ţională (delincvent) statutul ei juridic fiind stipulat în art.
384 CC RM.
Este subiect al contravenţiei persoana fizică care săvârșește o faptă prevăzută de legea
contravenţională, prin acte de executare, de determinare sau de complicitate. Deci, poate deveni
contravenient persoana fizică care participă la săvârșirea unei contravenţii în calitate de autor,
instigator sau com¬plice, (dacă această faptă este consumată?????????).
Deosebim subiect general şi subiect special al contravenţiei.
Pentru ca o persoană fizică să devină subiect general al unei contra¬venţii, ea trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să aibă la momentul săvârșirii contravenţiei vârsta împlinită de 18 ani iar pentru anumite fapte
expres prevăzute de legea contravenţională – între 16 şi 18 ani;
2. să fie responsabilă, adică să fie în deplinătatea capacităţilor mintale, să poată înţelege şi judeca
caracterul faptelor sale, prevăzând consecinţele lor. Responsabilitatea este o condiţie a
subiectului, fiind ca¬tegoria psihologică ce vizează capacitatea psihofizică a omului de a realiza
semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor sale şi a consecinţelor acestora, asupra cărora ea are
control;
3. să dispună de libertatea de voinţă şi acţiune, adică să nu fie constrânsă (fi¬zic sau psihic) să
comită contravenţia, deci să-şi poată determina şi dirija liber voinţa şi acţiunea sa.
Subiectul special al contravenţiei, pe lângă condiţiile generale obligatorii susmenţionate a
subiectului general, trebuie să întrunească şi o condiţie suplimentară – să aibă o anumită calitate
(de exemplu, să fie persoană cu funcţie de răspundere (alin. 6 art. 16 CC RM), să aibă statut de
militar în termen (alin. 5 art. 16 CC RM), să fie posesor al permisului de conducere, al
permisului de armă individuală etc.).
De exemplu, legea contravenţională (alin. 6 şi 7, art. 16 CC RM) stipulează că persoana cu
funcţie de răspundere (persoană căreia, într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat,
autoritate publică centrală sau locală, i se acordă, permanent sau provizoriu, prin lege, prin
numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării
funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie, organizatorice ori
economice) este pasibilă de răspundere contravenţională pentru săvârșirea unei fapte prevăzute
de CC RM în cazul:
1. folosirii intenţionate a atribuţiilor sale contrar obligaţiilor de serviciu;
2. depăşirii vădite a drepturilor şi atribuţiilor acordate prin lege;
3. neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu.
Astfel în lipsa acestor condiţiilor persoana cu funcţie de răspundere vinovată de săvârșirea unei
contravenţii răspunde conform dispoziţiilor generale.
În doctrina dreptului există şi noţiunea de subiect pasiv al contravenţiei, adică persoana fizică sau
juridică titulară a valorilor sociale vătămate prin contravenţie. Subiectul pasiv al contravenţiei se
consideră victima acesteia sau persoana vătămată. Drepturile ei sunt prevăzute în art. 387 din CC
RM. Spre deosebire de contravenient, victima nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie
generală decât aceea de a i se fi cauzat o vătămare materială sau morală prin contravenţie.
Noţiunea de subiect pasiv nu este recunoscută de toţi specialiştii în domeniul dreptului.

6.Persoana juridică ca subiect al contravenţiei

Codul contravenţional al Republicii Moldova nu defineşte noţiunea de persoană juridică.
Potri¬vit art. 55 Codului civil al Republicii Moldova persoană juridică este organizaţia care:
1. are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu;
2. poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personale
nepatrimoniale;
3. poate să-şi asume obligaţii;
4. poate fi reclamant şi pârât în instanţă de judecată.
Persoană juridică se consideră constituită din momentul înregistrării de stat şi din acest moment
are capacitate de folosinţă (alin. 1, art. 60 Cod civil al RM) şi capacitate de exerciţiu (alin. 1, art.
61 Cod civil al RM). Numai din acest moment între persoana juridică şi stat poate să apară un
raport juridic contravenţional. Astfel, din acest moment, persoana juridică devine subiect al
dreptului contravenţional.
Însă nu orice persoană juridică, în sensul prevederilor art. 55 Codului civil al Republicii
Moldova, poate fi subiect al contravenţiei. De la această regulă generală există excepţie. Potrivit
CC RM este pasibilă de răspundere contravenţională persoana juridică, cu excepţia autorităţilor
publice şi instituţiilor publice.
Art. 17 CC RM stipulează: „este pasibilă de răspundere contravenţională persoana juridică, cu
excepţia autorităţilor publice şi instituţiilor publice, în cazurile prevăzute de CC RM, pentru
contravenţiile săvârșite în numele său ori în interesul său de către organele sale ori de
reprezentanţii acestora dacă aceasta corespunde uneia dintre următoarele condiţii:
1. este vinovată de neîndeplinirea sau de îndeplinirea necorespunzătoare a dispoziţiilor legii ce
stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru desfăşurarea unei anumite activităţi;
2. este vinovată de desfăşurarea unei activităţi ce nu corespunde actelor sale constitutive ori
scopurilor declarate;
3. fapta care a cauzat sau a creat pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile unei alte
persoane, societăţii ori statului a fost săvârșită în interesul acestei persoane, a fost admisă,
sancţionată, aprobată, utilizată de organul său împuternicit ori de persoana cu funcţie de
răspundere.
Persoana juridică răspunde contravenţional în cazul în care norma ma¬terială din partea specială
a cărţii întâi prevede expres sancţionarea ei. Dacă în partea specială a cărţii întâi este prevăzută
răspunderea con-travenţională a persoanei juridice, întreprinderea individuală răspunde ca
per¬soană juridică (iar dacă nu??????). Deasemenea răspunderea contravenţională a persoanei
juridice nu exclude răspun¬derea persoanei fizice pentru contravenţia săvârșită.
Astfel determinăm următoarele semne ce caracterizează per¬soana juridică ca subiect al
dreptului contravenţional:
1. constituirea în modul prevăzut de lege;
2. comiterea contravenţiei expres prevăzute de norma materială a Codului contravenţional;
3. săvârşirea contravenţiei în numele ori în interesul persoanei juridice de organele sale ori de
reprezentanţii acestor organe.
Totodată, legea contravenţională prevede că persoana juridică va fi subiect al răspunderii
contravenţionale dacă va întruni una dintre condi¬ţiile stipulate în alin. 1 art. 17 CC RM.

7. Latura subiectivă a contravenţiei

Latura subiectivă – ca element al conţinutului constitutiv al contra¬venţiei se referă la atitudinea
psihică a contravenientului faţă de fapta săvârșită şi consecinţele ei. Proprietatea laturii
subiective constă în faptul ca ultima poate să se refere numai la persoana fizică. În cazul aplicării
sancţiunii contravenţionale faţă de persoana juridică, acest element constitutiv al contra¬venţiei
nu poate exista (deşi în lege (art. 17) e scris că poate).
Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia şi formele ei. Fără vinovăţie nu există
componenţa contravenţiei, deşi lipseşte temeiul juridic pentru aplicarea pedepsei
contravenţionale. Art. 14 CC RM nu defineşte noţiunea de vinovăţie, dar în alin. 1 stabileşte
două forme ale vinovăţiei: intenţia şi imprudenţa. Existenţa şi delimitarea acestor două forme ale
vinovăţiei contribuie la realizarea principiului individua¬lizării pedepsei contravenţionale.
În ceea ce priveşte definiţia formelor vinovăţiei, legea contravenţională sti¬pulează că:
Contravenţia se consideră săvârșită cu intenţie dacă persoana care a săvârșit-o îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al faptei (acţiunii sau inacţiunii) sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, a dorit sau a admis în mod conştient survenirea acestor urmări.
Contravenţia se consideră săvârșită din imprudenţă dacă persoana care a săvârșit-o îşi dădea
seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori nu îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii
urmărilor ei prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
În cazul unor contravenţii, pentru completarea laturii subiective, în textele de incriminare a
acestora sânt prevăzute şi alte condiţii (facultative) referitoare la motiv şi la scop.
Prin motiv al contravenţiei se înţelege impulsul intern din care se naşte de¬cizia contravenţională
şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a deciziei.
Prin scop al contravenţiei se înţelege obiectul urmărit de făptuitor prin săvârșirea acţiunii sau
inacţiunii ce constituie elementul material al contravenţiei.
Dacă, drept rezultat al săvârșirii cu intenţie a contravenţiei, se produc urmări mai grave care,
conform legii, atrag înăsprirea sancţiunii contravenţionale şi care nu erau cuprinse de intenţia
persoanei care a săvârșit-o, răspunderea contravenţională pentru atare urmări survine numai dacă
persoana a prevăzut urmările prejudiciabile, dar considera în mod uşuratic că ele vor putea fi
evitate, sau dacă persoana nu a prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi
putea să le prevadă. În consecinţă, contravenţia se consideră intenţionată.

TEMA 6: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL CONTRAVENŢIONAL AL

FAPTEI
TEMA 6: CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL CONTRAVENŢIONAL AL
FAPTEI

1.Noţiunea şi caracteristica generală a cauzelor care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Orice faptă concretă, săvârșită de către o persoană, are caracter contraven¬ţional atunci când
conţine trăsăturile esenţiale stipulate în Codul contraven¬ţional şi întruneşte condiţiile pentru a fi
încadrată în dispoziţiile acestuia. Lipsa oricărei dintre aceste trăsături esenţiale exclude existenţa
caracterului contravenţional al faptei şi, în consecinţă; exclude şi răspunderea contraven¬ţională
în acel caz concret.
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sânt acele împre¬jurări, stări ori situaţii
a căror existenţă în timpul săvârșirii faptei fac ca rea¬lizarea eficientă a vreuneia dintre
trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. Amintim că aceste trăsături sânt:
1. gradul de pericol social al faptei;
2. săvârșirea cu vinovăţie a acesteia;
3. calificarea făcută de lege ca fiind contravenţie;
4. po¬sibilitatea aplicării pedepsei contravenţionale.
În toate cazurile de întrunire a acestor trăsături suntem în prezenţa unei con¬travenţii, care atrage
după sine răspunderea contravenţională.
Fac excepţie de la regula generală cauzele determinate expres de lege. Codul contravenţional al
RM prevede următoarele cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi răspunderea
contravenţională:
1. starea de iresponsabilitate;
2. legitima apărare;
3. starea de extremă necesitate;
4. constrângerea fizică şi/sau psihică;
5. riscul întemeiat;
6. cazul fortuit.

2.Starea de iresponsabilitate
Prima cauză, prevăzută de legislaţia contravenţională, care înlătură ca¬racterul contravenţional al
faptei şi răspunderea contravenţională este ires¬ponsabilitatea, care presupune că persoana a
comis o contravenţie aflându-se în imposibilitatea de a conştientiza sau a dirija acţiunile sale din
cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări temporare a activităţii psihice, a alienării mintale
sau a unei alte stări psihice patologice (art. 20 CC RM).
Astfel, iresponsabilitate înseamnă incapacitatea persoanei de a-şi da seama de sensul şi de
urmările faptelor sale sau de a-şi dirija în mod normal voinţa în timpul săvârșirii acţiunii sau
inacţiunii ilicite din anumite motive.
Iresponsabilitatea este o cauză de scutire de răspunderea contravenţională în¬temeiată pe lipsa
vinovăţiei din partea persoanei care a săvârșit contravenţia. Această stare de incapacitate poate fi
constatată numai pe cale medicală de către medicii specialişti în domeniu.
Iresponsabilitatea tre¬buie deosebită de starea de afect (care este o circumstanţă atenuantă), la
care poate ajunge şi o persoană sănătoasă sub aspect psihic.
Iresponsabilitatea, ca şi celelalte cauze care înlătură caracterul contraven¬ţional al faptei, trebuie
să îndeplinească anumite condiţii cumulative. Ele sânt următoarele:
1. în primul rând, este necesar să exis¬te o stare de incapacitate psihică a persoanei, adică aceasta
să fie în stare de inconştienţă;
2. în al doilea rând, este obligatoriu ca starea de incapacitate să existe în momentul săvârșirii
faptei;
3. în al treilea rând, se cere ca fapta săvârșită să fie dintre cele prevăzute drept contravenţie.
Starea de responsabilitate este necesară atât în momentul comiterii contravenţi¬ei, cât şi în
momentul aplicării sancţiunii contravenţionale.
Alin. 2, art. 20 CC RM prevede că: „nu este pasibilă de răspundere contravenţională persoana
care a săvârșit o faptă în stare de responsabilitate, dar care, până la pronunţarea hotărârii de
sancţionare, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, lipsită fiind de posibilitatea conştientizării sau
dirijării acţiunilor sale.

3.Legitima apărare
Conform art. 21 CC RM în stare de legitimă apărare este persoana care săvârșește o faptă pentru
a respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte
persoane sau împotriva unui interes public.
Astfel, prin stare de legitimă apărare legiuitorul descrie fapta, prevăzută de legisla¬ţie drept
contravenţie, dar care este săvârșită pentru a respinge un atac direct, imediat, material şi real,
îndreptat împotriva sa, împotriva unei alte persoane sau împotriva unui interes public.
Legitima apărare reprezintă o acţiune pe care o realizează o persoană, săvârșind o contravenţie,
pentru a înlătura efectele unui atac care periclitează (pune în pericol) valorile soci¬ale ocrotite de
lege. Fapta săvârșită în condiţiile enunţate de lege nu este prejudiciabilă deoarece ea este o
acţiune social-utilă.
Deci, pentru ca legitima apărare să consti¬tuie o cauză de înlăturare a caracterului
contravenţional al faptei şi a răspunde¬rii contravenţionale, ea trebuie să întrunească anumite
condiţii, şi anume:
1. existenţa atacului direct, imediat, material şi real;
2. prejudiciul să fie adus atentatorului;
3. să nu fie depăşite limitele legitimei apărări.
După cum vedem PRIMA CONDIŢIE se referă la atac.
Atacul este o agresiune, o comportare violentă a omului îndreptată îm¬potriva unei valori sociale
ocrotite de lege. Apărarea se consideră legitimă dacă atacul este direct, imediat, material şi real.
Ea trebuie întreprinsă nemij-locit pentru respingerea atacului. Apărarea nu este considerată
legitimă dacă riposta (acţiune hotărâtă prin care se respinge un atac) persoanei agresate a fost
întreprinsă după consumarea atacului.
Prin atac direct se înţeleg acţiunile îndreptate nemijlocit asupra valorilor ocrotite de legea
contravenţională. Atacul nu este direct în cazul în care există circumstanţe care împiedică
apariţia unui pericol real pentru valorile sociale ale subiectului asupra căruia este îndreptat
atacul.
Atacul este imediat în cazul în care acesta s-a dezlănţuit şi se află în curs de desfăşurare. Acesta
se consumă odată cu încetarea agresiunii. Dacă atacul nu a fost declanşat, dar cuvintele,
gesturile, demonstrarea diverselor unelte etc. indică obiectiv că atacul va începe, fapta cade sub
incidenţa prevederilor legitimei apărări.
Atacul este considerat material dacă, pentru a-1 realiza, se foloseşte forţa fizică, diverse
instrumente etc., care sânt în măsură să producă o modificare în substanţa fizică a valorilor
sociale protejate de lege. Un atac verbal sau scris (insulta (ofensa, jignirea), şantajul, denunţarea
calomnioasă etc.) nu este considerat atac material.
Atacul este real dacă există obiectiv, şi nu doar presupus de persoană. El se va consuma în
momentul în care a luat sfârșit, iar pericolul pentru valorile protejate de lege nu mai există.
In ceea ce priveşte A DOUA CONDIŢIE a legitimei apărări, este logic că prin fapta îndreptată
contra unui atac poate fi admisă cauzarea de prejudicii numai celui ce atacă şi nicidecum altor
persoane aflate în preajmă.
A TREIA şi ultima condiţie a legitimei apărări este nedepăşirea limitelor legitimei apărări. Se
consideră depăşire a limitelor legitimei apărări necorespunderea vădită a apărării cu caracterul şi
pericolul atacului. Pentru ca apărarea împotriva unui atac să fie considerată legitimă şi
nedepăşită, trebuie să existe proporţionalitate între fapta săvârșită pentru apărare şi atacul care a
provocat nevoia de apărare. Proporţionalitatea nu înseamnă similitudine sau identitate de fapte,
dar nu le exclude. Evident, nu se poate vorbi despre nişte limite concrete, deoarece fiecare caz de
legitimă apărare are particularităţile sale, care ţin atât de calităţile persoanei, cât şi de alte
împrejurări în care s-a săvârșit fapta.

4.Starea de extremă necesitate

Art. 22 CC RM stipulează că în stare de extremă necesitate se află persoana care săvârșește
acţiuni pentru a salva viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, precum şi viaţa, integritatea
corporală ori sănătatea unei alte persoane, un bun preţios al său ori al unei alte persoane, sau
interesele publice de la un pericol grav iminent, care nu poate fi înlăturat altfel.
Pentru ca starea de extremă necesitate să înlăture caracterul contraven¬ţional al faptei, este
necesară întrunirea unor condiţii cumulative şi anume:
1. existenţa unui pericol ameninţător, real, evident şi inevitabil (nu o simplă impresie sau
bănuială);
2. pericolul nu poate fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea unei fapte ilicite (contravenţie);
3. prejudiciul cauzat trebuie să fie mai mic decât cel evitat;
Din titlul art. 22 din CC al RM reiese că nu este vorba despre o simplă stare de necesitate, ci
despre o stare de extremă necesitate. Aceasta per¬mite a se lua măsuri extreme, adică măsuri
cauzatoare de prejudiciu, dacă în împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat altfel. Această
condiţie este dificil de evaluat, deoarece diferiţi indivizi gândesc diferit şi atunci când unul
consideră că nu există altă ieşire din situaţie, altul poate găsi mai multe variante de înlăturare a
pericolului. Deci, această condiţie trebuie raportată la împreju¬rările concrete în care a apărut
pericolul şi la starea psihologică a persoanei care a efectuat acţiunea de salvare.
Nu pare a fi mai simplă nici evaluarea prejudiciului produs, care trebuie să fie mai mic decât cel
evitat, iar persoana ce acţionează în stare de extremă ne¬cesitate trebuie să fie ferm convinsă de
acest lucru.
Astfel, nu se află în stare de extremă necesitate persoana care şi-a dat sea¬ma, în momentul cînd
a săvîrşit fapta, că prin aceasta cauzează urmări evident mai grave decât cele care s-ar fi produs
prin neînlăturarea pericolului.

5.Constrîngerea fizică şi/sau psihică

Constrângerea fizică şi / sau psihică (morală) constituie cauza de înlăturare a răspunderii atunci
când fapta se săvârșește sub imperiul acestei constrângeri.
Constrângerea fizică înlătură caracterul ilicit al faptei dacă autorul nu a putut (nu avea
posibilitate) rezista constrângerii. Pentru a fi vorba de constrângere fizică, este necesar să fie
întrunite următoarele condiţii:
1. constrângerea fizică la care este supusă persoana să fie de aşa natură încât ultima să nu-i poată
rezista;
2. fapta săvârşită sub constrângere să fie prevăzută şi sancţionată drept contravenţie de legea
contravenţională;
3. constrângerea fizică exercitată de o altă persoană să fie de natură a parali¬za libertatea de
voinţă şi acţiune a făptuitorului.
Constrângerea psihică este o constrângere morală şi reprezintă o circumstanţă care împiedică o
per¬soană să-şi dirijeze liber voinţa, să facă sau să nu facă ceva, fapt ce exclude existenţa uneia
dintre trăsăturile vinovăţiei, şi anume voinţa. Pentru exis¬tenţa constrângerii psihice trebuie să
fie întrunite următoarele condiţii:
1. asupra psihicului făptuitorului să se exercite o acţiune de constrângere de către o altă persoană
printr-o ameninţare gravă cu un pericol;
2. pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât săvârșind contravenţia;
3. sub imperiul constrângerii morale persoana să săvârșească o contravenţie.
Astfel constrângerea psihică (morală) înlătură caracterul contraven¬ţional al faptei şi
răspunderea contravenţională dacă persoana este ameninţată cu un pericol grav care nu putea fi
înlăturat altfel decât prin săvârşirea contravenţiei.
Nu se consideră a fi săvârşită sub constrângere acţiunea care a fost săvârșită sub influenţa unei
constrângeri fizice sau psihice (morale), dacă făptuitorul era în stare să opună rezistenţă ori să se
sustragă constrângerii exercitate asupra sa.

6.Riscul întemeiat
Riscul, deseori, este util în toate domeniile de dezvoltare a societăţii. Pro¬gresul tehnico-ştiinţific
este imposibil fără implementarea de noi tehnologii, fără realizarea de experimente în diferite
domenii ale activităţii umane – ştiin¬ţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producere,
sfera de combatere a infracţionalităţii şi contravenţionalităţii etc. Pornind de la aceste
circum¬stanţe, în legea contravenţională este introdusă o cauză care înlătură caracterul
contravenţional al faptei şi răspunderea contravenţională – riscul întemeiat.
Art. 24 CC RM prevede faptul că nu constituie contravenţie fapta, prevăzută de CC RM, care a
cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat în atingerea unor scopuri
socialmente utile. Se consideră întemeiat riscul fără de care scopul socialmente util nu a putut fi
atins, iar persoana care a riscat a luat măsuri de prevenire a cauzării de daune intereselor ocrotite
de lege. Nu poate fi considerat întemeiat riscul îmbinat cu bună ştiinţă cu pericolul pentru viaţa
persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.
Cuvântul risc înseamnă posibilitatea de a ajunge într-o stare de primejdie, de a avea de înfruntat
un necaz sau de suportat o pagubă. Deci, riscul înseam¬nă o acţiune (inacţiune) cu posibile
consecinţe dăunătoare. Evaluarea gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se
produce, precum şi impactul pe care îl poate avea asupra relaţiilor sociale. Dar în calitate de
cauză care înlătură caracterul contravenţional al faptei comise legiuitorul admite doar riscul
întemeiat (sau „riscul profesional”, după părerea unor autori).
Astfel, potrivit art. 24 CC RM, ris¬cul se va considera întemeiat numai în cazul în care:
1. scopul socialmente util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) înso¬ţite de risc;
2. persoana care a riscat a luat (a epuizat) toate măsurile de prevenire a cauzării de daune
intereselor ocrotite de legea contravenţională.
Din cele menţionate concluzionăm că va înlătura ca¬racterul contravenţional al faptei şi
răspunderea contravenţională pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor ocrotite, numai acea
acţiune (inacţiune) al cărei autor nu a avut la dispoziţie nici o altă cale de a atinge scopul social
util.
În acelaşi timp, din conţinutul art. 24 CC RM reiese şi limitele riscului întemeiat. Astfel, riscul
nu se consideră întemeiat dacă:
1. era cu bună ştiinţă îmbinat cu pericolul pentru viaţa persoanei;
2. conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
3. conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
4. scopul social util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presu¬puneau risc în
genere sau presupuneau un risc mai mic decât cel admis;
5. persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de
lege;
6. persoana a riscat pentru a atinge scopurile personale şi nici de cum nu socialmente utile.

7.Cazul fortuit
Cazul fortuit este o împrejurare imprevizibilă care determină producerea unei consecinţe fără ca
vreunei persoane să i se poată imputa vinovăţia.
Cazul fortuit este acea cauză de excludere a caracterului contravenţional al faptei ce constă în
comiterea unei fapte prevăzute în legea contravenţională, al cărei rezultat este consecinţa unei
forţe care nu putea fi anticipată.
Din prevederile legislaţiei rezultă că, pentru prezenţa cazului fortuit, trebu¬ie să existe
următoarele condiţii:
1. rezultatul faptei să fie consecinţa unei împrejurări imprevizibile;
2. împrejurarea imprevizibilă să fi intrat în conjuncţie cu fapta a cărei con¬secinţă a determinat-
o;
3. fapta care a produs rezultatul socialmente periculos, din cauza intervenirii împrejurării
fortuite, să fie o faptă stipulată în legea contravenţională.
În virtutea imposibilităţii făptuitorului de a prevedea apariţia împrejurării fortuite care a produs
rezultatul socialmente periculos, cazul fortuit exclude ca¬racterul contravenţional al faptei,
deoarece lipseşte vinovăţia.
În literatura de specialitate şi legislaţia contravenţională al altor state sânt prevăzute şi alte cauze
care înlătură caracterul contravenţional (şi cel infrac¬ţional) al faptei, cum ar fi: eroarea de fapt,
infirmitatea, beţia involuntară completă.
În CP RM cazul fortuit este definit astfel: „Fapta se consideră săvârșită fără vinovăţie dacă
persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii
sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor
cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.

TEMA 8: RĂSPUNDEREA ŞI SANCŢIUNEA CONTRAVENŢIONALĂ

1.Răspunderea juridică şi formele ei
Activitatea eficientă de combatere a contravenţionalităţii nu poate fi conce¬pută fară o aşa
măsură de constrîngere statală cum este răspunderea juridică.
Răspunderea juridică este o noţiune care are o bază reală şi ocupă un loc central în fiecare dintre
ramurile sistemului de drept. Justiţia nu poate fi reali¬zată decît prin intermediul raporturilor
juridice (raporturi de constrîngere).
Răspun¬derea juridică este o instituţie ce cuprinde ansamblul nor¬melor juridice care vizează
raporturile ce se nasc în sfera activităţii desfăşurate de autorităţile publice, în temeiul legii,
împotriva tuturor celor care încalcă sau ignoră ordinea de drept, în scopul asigurării respectării şi
promovării ordinii juridice şi a binelui public.
Răspunderea juridică reprezintă o categorie prin care este desem¬nată obligaţia subiectului de
drept responsabil de a suporta consecinţele nerespectării unei norme juridice în vigoare în
vederea restabilirii ordinii de drept în societate.
În baza definiţiilor prezentate putem evidenţia trăsăturile de bază ale acestei instituţii juridice:
1. răspunderea juridică este obligaţia de a suporta consecinţa juridică a fap¬tei ilicite;
2. această obligaţie revine unui subiect de drept responsabil;
3. obligaţia se naşte ca urmare a constrângerii statale prin aplicarea sancţi¬unilor juridice;
4. aplicarea sancţiunilor juridice are drept scop afirmarea ordinii de drept şi resocializarea
persoanei.
Odată cu adoptarea CC al RM este acceptată de iure încă o formă a răspunderii juridice –
răspunderea contravenţională.
În toate cazurile, răspunderea juridică reprezintă reacţia statului (societăţii) la depăşirea
responsabilității juridice (transformarea raportului juridic de conformare în cel de conflict) prin
aplicarea faţă de autor de către orga¬nul împuternicit, în modul stabilit de lege, a uneia dintre
formele juridice de constrângere statală, potrivit faptei ilicite comise cu vinovăţie.
În ceea ce priveşte forma răspunderii juridice, ea depinde de faptul în legă¬tură cu care a apărut
raportul juridic de conflict.

2.Noţiunea şi particularităţile de bază ale răspunderii contravenţionale

Răspunderea juridică, inclusiv cea contravenţională, este o varietate a con¬strîngerii juridice,
reprezentînd o stare de drept specială ce presupune prezenţa obligaţiei fixate în lege, înţelegerea
necesităţii de a o realiza, precum şi posibilitatea survenirii consecinţelor nefavorabile (aplicarea
sancţiunilor) în cazul încălcării acestei obligaţii.
Răspunderea intervine în cazul în care destinatarul normei juridice mate¬riale (regulilor de
conduită) a nesocotit regula ori s-a produs un eveniment natural de a cărui apariţie legea
contravenţională leagă răspunderea unui subiect de drept.
Răspunderea contravenţională este o varietate a răspunderii juridice, care apare în toate cazurile
de comportament ilegal al persoanei şi se manifestă prin aplicarea faţă de ea a sancţiunilor
juridice corespunzătoare în ordinea stabilită de legislaţia contravenţională. Această caracteristică
se referă la toate catego¬riile de bază ale răspunderii juridice: penale, disciplinare, civile.
Prin sancţiune se înţelege măsura de acţiune juridică, aplicată de stat şi so¬cietate pentru un
comportament ce încalcă prevederile (cerinţele) normelor de drept. Ea presupune îmbinarea
organică a două aspecte: în primul rînd, aprecierea socială negativă a comportamentului ilegal; în
al doilea rînd, acţiunea prin constrîngere asupra făptuitorului, adică aplicarea faţă de el a
măsurilor de constrîngere statală.
Răspunderea juridică apare în cazul acţiunii sau inacţiunii ce contravine prevederilor unei norme
de drept. Ea atrage după sine o anumită consecinţă juridică, adică pedeapsa prevăzută de normele
juridice materiale (de sanc¬ţiunile lor). Nerespectarea (neexecutarea) sau respectarea
necorespunzătoare a normelor de drept atrage după sine, inevitabil, aplicarea măsurilor
co¬respunzătoare de constrîngere, care îmbină acţiunea educativă şi cea represivă asupra
delincventului.
Cele menţionate caracterizează în linii generale răspunderea contraven¬ţională. Totodată,
răspunderea contravenţională are particularităţile sale, care se manifestă clar din compararea ei
cu alte categorii ale răspunderii juridice.
In primul rînd, pentru răspunderea contravenţională este caracteristic te¬meiul special. Se ştie că
încălcările de legislaţie se deosebesc după obiect, conţinutul juridic etc. Acest fapt determină şi
consecinţele lor juridice diferite. Astfel, răspunderea penală survine în cazul săvîrşirii unei
infracţiuni, cea de drept civil - a delictului patrimonial, cea disciplinară - a delictului disciplinar
(de serviciu). Răspunderea contravenţională constituie reacţia statului pentru o anumită categorie
de delicte, şi anume pentru contravenţie, care reprezintă singurul temei juridic al răspunderii
contravenţionale. O singură excepţie de la regula generală este cea a posibilităţii aplicării
răspunderii contravenţionale în cazurile prevăzute de legislaţia penală (art. 55 din CP) nu numai
pentru comi¬terea contravenţiei, dar şi pentru o infracţiune care nu prezintă un mare pericol
social, dacă se constată că reeducarea sau corectarea persoanei este posibilă fară aplicarea
pedepsei penale.
In al doilea rînd, răspunderea contravenţională, ca şi toate măsurile de con¬strîngere, se aplică,
de regulă, pe cale extrajudiciară, direct de organele statale împuternicite (de persoanele de
răspundere a acestora). Aplicarea măsurilor de constrîngere contravenţională este una dintre
formele cele mai ilustrative ale manifestării jurisdicţiei contravenţionale, adică realizarea
competenţei jurisdicţionale se face de către agenţii constatatori împuterniciţi, pe cînd aplicarea
măsurilor răspunderii penale şi de drept civil se realizează numai în limitele jurisdicţiei judiciare.
In cazurile special prevăzute de legea contravenţională (art. 394-396 din CC al RM), măsurile
răspunderii contravenţionale se aplică de instanţele de judecată, dar nu în scopul realizării
sarcinilor justiţiei, ci pentru respectarea (realizarea) jurisdicţiei contravenţionale.
în al treilea rînd, avînd în vedere modul extrajudiciar de aplicare a răspun¬derii contravenţionale,
nu înseamnă că toate cazurile de aplicare a constrînge¬rii contravenţionale pot fi calificate ca
răspundere contravenţională.
în special, nu sînt considerate răspundere contravenţională măsurile de pre¬venire (controlul
documentelor de identitate, controlul corporal şi controlul bagajelor, supravegherea
administrativă a unor categorii de persoane), precum şi cele de curmare (reţinerea
contravenţională, aducerea făptuitorului la orga¬nul de drept, aducerea prin mandat de aducere
etc.).
Răspunderea contravenţională se deosebeşte esenţial de răspunderea dis¬ciplinară, care se aplică
la fel în mod extrajudiciar. Răspunderea disciplinară este atestată în cadrul relaţiilor de
subordonare a persoanei care comite de¬lictul disciplinar faţă de persoana cu funcţie de
răspundere care, dispunînd de putere disciplinară, aplică măsura disciplinară corespunzătoare.
între per¬soana care a comis o contravenţie şi organul de stat (persoana de răspundere)
împuternicit să aplice faţă de ea sancţiuni contravenţionale nu sînt atestate relaţii subordonatoare
de serviciu (sau alte relaţii). Persoana fizică trasă la răspunderea contravenţională în cadrul unor
asemenea relaţii se consideră ca o a treia persoană. în general, această particularitate este
caracteristică tuturor măsurilor de constrîngere contravenţională: măsurilor de prevenire, celor de
curmare şi celor de pedeapsă contravenţională.
în literatura de specialitate nu există o opinie unică în ceea ce priveşte existen¬ţa răspunderii
contravenţionale ca modalitate a răspunderii juridice (precum şi a dreptului contravenţional ca
ramură de sine stătătoare a dreptului) şi definiţia ei.
Susţinem opinia savantului român Mihai Adrian Hotcă259 că, după conţinut, expresia
„răspundere contravenţională" este susceptibilă de patru accepţiuni: instituţie fundamentală;
raport juridic de constrîngere; latură pasivă a raportu¬lui contravenţional de constrîngere;
conţinutul raportului de constrîngere.
Ca instituţie juridică fundamentală a dreptului contravenţional, răspunde¬rea contravenţională
cuprinde un ansamblu de norme juridice care reglemen¬tează implementarea dreptului
contravenţional prin constrîngere.
în sens larg, prin răspundere contravenţională, potrivit lui M.A. Hotcă, se înţelege „acea formă a
răspunderii juridice identificată cu raportul juridic con¬travenţional de constrîngere, stabilit între
stat şi contravenient, al cărui con¬ţinut îl constituie dreptul statului de a aplica sancţiunea
contravenientului şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta sancţiunea".
In sens restrîns, prin răspundere contravenţională se înţelege forma de răspunde¬re juridică care
constă în obligaţia contravenientului de a suporta sancţiunea.
Răspunderea contravenţională nu poate fi concepută decît în cadrul unui ra¬port juridic, în care
se stabileşte fapta ilicită, vinovăţia făptuitorului şi sancţiunea corespunzătoare.  Răspunderea
contravenţională exprimă reacţia societăţii faţă de contravenienţi, deoarece aceasta este o
consecinţă a săvîrşirii contravenţiei care, la rîndul său, reprezintă premisa incidenţei răspunderii
contravenţionale.
în baza celor menţionate, a analizei diverselor opinii  referitoare la aceas¬tă problemă, am putea
conchide că răspunderea contravenţională este re¬acţia statului la comiterea cu vinovăţie a unei
fapte contravenţionale prin aplicarea de către organul împuternicit faţă de făptuitor a
constrîngerii statale prevăzute de legea contravenţională în modul şi în termenele sta¬bilite de
lege, în limitele sancţiunii contravenţiei comise, precum şi obliga¬ţia contravenientului de a
suporta sancţiunea.
Din această definiţie reiese că aplicarea răspunderii contravenţionale va fi considerată legitimă
numai atunci cînd vor fi respectate integral următoarele condiţii:
1. Existenţa conţinutului juridic al contravenţiei (obiectul, latura obiectivă, subiectul, latura
subiectivă).
2. Examinarea cazului şi emiterea deciziei privind aplicarea sancţiunii contravenţionale de către
organul (persoanele cu funcţii de răspundere) împu¬ternicit (art. 393 din CC al RM).
3. Aplicarea doar a pedepselor contravenţionale prevăzute de lege (art. 32 din CC al RM).
4. Respectarea termenelor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale (art. 30 din CC al RM).
5. Aplicarea pedepsei numai în limitele sancţiunii prevăzute de norma ma¬terială încălcată
(contravenţiei comise).
6. Respectarea regulilor de aplicare a sancţiunilor contravenţionale stabi¬lite de lege (art. 33-46
din CC al RM).
§ 5. Principiile răspunderii contravenţionale
Reţinem aici principiie specifice răspunderii contravenţionale ca instituţie juridică de bază a
dreptului contravenţional. Evident, instituţia răspunderii contravenţionale se va supune şi
principiilor fundamentale ale dreptului con¬travenţional şi celor ramurale (cercetate în capitolul I
§ 2), deoarece acestea străbat întreaga materie a dreptului contravenţional.
Menţionăm ca principii instituţionale ale răspunderii contravenţionale:
- principiul răspunderii contravenţionale personale;
- principiul individualizării răspunderii contravenţionale şi a pedepsei con¬travenţionale;
- principiul interdicţiei dublei sancţionări contravenţionale (unicităţii răs¬punderii
contravenţionale);
- contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale;
- principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale;
- principiului oportunităţii şi utilităţii de a aplica răspunderea contraven¬ţională;
- principiul publicităţii.
Contravenţia ca unic temei juridic al răspunderii contravenţionale.  Este de menţionat că temei
juridic al răspunderii contravenţionale poate constitui doar fapta ilicită de atentare la o valoare
socială protejată de norma juridică contravenţională. Fără săvîrşirea unei fapte contravenţionale
nu se poate naşte un raport juridic de constrîngere contravenţională (raport juridic de conflict),
însăşi fapta contravenţională (obiectul şi latura obiectivă) încă nu constituie un temei al
răspunderii contravenţionale. La acest moment raportul juridic contravenţional încă nu întruneşte
toate părţile componente ale raportului de constrîngere: subiecţii (statul şi contravenientul care
încă nu este cunoscut); conţinutul (dreptul statului de a aplica sancţiunea şi obligaţia
contravenientu¬lui de a se supune sancţiunii) şi obiectul (constrîngerea, sancţiunea).
Temei al răspunderii contravenţionale este numai contravenţia care întru¬neşte toate elementele
conţinutului său juridic: obiectul, latura obiectivă, su¬biectul, latura subiectivă,  fară să existe
vreo cauză ce ar exclude caracterul contravenţional al faptei sau răspunderea contravenţională.
Incidenţa răspunderii contravenţionale presupune existenţa unei norme contravenţionale ce
constată că fapta este o contravenţie (Partea specială a Cărţii întîi din CC al RM) şi că săvîrşirea
unei asemenea fapte neglijează nor¬ma ce o interzice.
Principiul inevitabilităţii răspunderii contravenţionale şi a pedepsei con¬travenţionale înseamnă
că sancţionarea contravenţională a persoanei vinovate pentru comiterea unei contravenţii este
obligatorie (implacabilă), cu excepţia cazurilor expres prevăzute în lege (art. 26 din CC al RM).
El îşi are justificarea în necesitatea restabilirii ordinii sociale care a fost perturbată de
contravenţia săvîrşită, repararea pagubei pricinuite (art. 45 din CC al RM), reeducarea
per¬soanei care a comis o contravenţie, prevenirea comiterii unor noi contravenţii (art. 32 din
CC al RM).
Dacă în dreptul privat, de regulă, acţionează principiul disponibilităţii ac¬ţiunii civile, în dreptul
contravenţional acţionează principiul indispensabilităţii acţiunii contravenţionale.
Răspunderea contravenţională este o consecinţă inevitabilă a săvîrşirii unei contravenţii. De cîte
ori o persoană comite contravenţie, de atîtea ori organul constatator, care este independent de
voinţa celeilalte părţi a raportului juridic contravenţional, numeşte o procedură contravenţională.
Principiul oportunităţii şi utilităţii de a aplica răspunderea contravenţio¬nală. Statul poate să
renunţe la aplicarea sancţiunii, acest lucru fiind posibil în virtutea faptului că statul este titularul
dreptului de a aplica sancţiunea contra¬venţională, drept la care poate renunţa, edictînd acte de
iertare sau de scoatere a unor fapte în afara ilicitului contravenţional.
Principiul oportunităţii de a aplica răspunderea contravenţională scoate în evidenţă corelaţia
dintre timpul săvîrşirii faptei contravenţionale şi timpul aplicării pedepsei, dintre gravitatea
faptei şi asprimea sancţiunii aplicate265, paguba pricinuită şi măsura (limita) reparaţiei ei,
pericolul social al abaterii de la lege şi posibilitatea reeducării făptuitorului fară aplicarea
răspunderii contravenţionale etc.
Principiul utilităţii presupune selectarea celei mai adecvate sancţiuni contravenţionale, reieşind
din gravitatea faptei contravenţionale şi din ca¬racteristica bănuitului. Uneori se poate chiar
renunţa la pedeapsă.
Principiul publicităţii aplicării răspunderii contravenţionale presupune examinarea publică a
cazurilor contravenţionale de către organele împuter¬nicite şi accesul tuturor participanţilor la
procedura contravenţională de exa¬minare a cazului (legea contravenţională nouă admite şi
judecarea cauzei con¬travenţionale în şedinţă închisă).
§ 6. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională
După cum s-a menţionat în paragraful anterior, unul dintre principiile răs¬punderii
contravenţionale este inevitabilitatea acesteia, potrivit căruia restabi¬lirea ordinii sociale şi
repararea pagubei pricinuite ca urmare a săvîrşirii unei contravenţii este un efect de neevitat. Dar
el nu este un scop în sine, ci trebuie corelat cu celelate principii şi norme contravenţionale.
Atunci cînd realizarea răspunderii contravenţionale nu mai este utilă din raţiuni sociale sau ale
politicii juridice, legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca aceasta să fie evitată.
înlăturarea răspunderii contravenţionale nu conduce la înlăturarea carac¬terului contravenţional
al faptei, ci doar la înlăturarea aplicării sau executării sancţiunii contravenţionale. Ea este
determinată de politica contravenţională şi este dictată de anumite împrejurări şi situaţii, cînd fie
utilitatea socială a răspunderii contravenţionale dispare ori se diminuează, fie în realizarea
sco¬pului represiunii apare mai profitabilă şi mai eficientă utilizarea altor mijloace. Asemenea
împrejurări şi situaţii poartă denumirea de cauze care înlătură răs-punderea contravenţională.
Legea contravenţională prevede unele împrejurări a căror apariţie face ca principiul
inevitabilităţii răspunderii contravenţionale să fie încălcat, stabilind mai multe cauze care exclud
aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Aceste cauze sînt expres prevăzute de legea
contravenţională,267 iar numărul lor nu poate fi mărit.
înlăturarea răspunderii contravenţionale pentru fapta ce conţine elementele constitutive ale
contravenţiei are loc în cazul:
- renunţării benevole la săvîrşirea contravenţiei;
- contravenţiei neînsemnate, tentativei;
- împăcării victimei cu făptuitorul;
- prescripţiei răspunderii contravenţionale;
- amnistiei.
6.1. Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei
Se consideră renunţare benevolă la săvîrşirea contravenţiei încetarea ac¬ţiunii îndreptate
nemijlocit spre săvîrşirea contravenţiei, dacă persoana este conştientă de posibilitatea finalizării
faptei.
Renunţarea este benevolă atunci cînd autorul unei fapte contravenţionale, nefiind constrîns de
nimeni şi de nimic, din propria voinţă, conştient, dîndu-şi seama că poate continua activitatea
contravenţională, abandonează executa¬rea acţiunii. Renunţarea nu poate fi considerată
voluntară (benevolă) în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea din cauza că a întîlnit în
calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori în urma convingerii că mijloacele şi
instrumentele pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă contravenţia la capăt.
Renunţarea benevolă la săvîrşirea contravenţiei trebuie să fie definitivă. Ea este considerată
definitivă din momentul în care activitatea contravenţională a fost întreruptă nu doar temporar,
dar pentru totdeauna. Din aceste considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare de
bunăvoie la săvîrşirea contravenţiei refuzul persoanei, după primul insucces, de a repeta actul
contravenţional. Renunţarea de bunăvoie poate avea loc la diferite etape de desfăşurare a
ac¬ţiunii contravenţionale: în procesul de pregătire; în timpul tentativei; înainte ca executarea să
se fi terminat. Renunţarea poate să se manifeste atît în formă pasi¬vă (renunţarea la executarea
acţiunilor următoare), cît şi în formă activă (distru¬gerea mijloacelor şi instrumentelor, altor
unelte de săvîrşire a contravenţiei).
Este de menţionat că renunţarea nu poate fi considerată benevolă în cazul în care conduita
anterioară a făptuitorului întruneşte trăsăturile altei contravenţii.
Pentru a constata starea de renunţare benevolă la săvîrşirea contravenţiei, contează evidenţierea
motivelor de care s-a condus făptuitorul.
Motivele care pot să-1 determine pe făptuitor să renunţe la săvîrşirea con¬travenţiei pot fi dintre
cele mai diverse: bănuiala că avantajele materiale pe care le-ar obţine ar fi prea mici în raport cu
riscul asumat; remuşcarea; căinţa; teama de pedeapsă; mila faţă de victimă etc. Motivele servesc
drept temei pen¬tru ca făptuitorul să renunţe la comiterea contravenţiei, însă ele nu afectează
înlăturarea răspunderii contravenţionale.
6.2. Contravenţia neînsemnată, tentativa
Legea contravenţională prevede că, în cazul contravenţiei neînsemnate, or¬ganul (persoana cu
funcţie de răspundere) împuternicit să rezolve cazul poate înlătura răspunderea contravenţională,
limitîndu-se la adresarea unei observaţii verbale făptuitorului. Se consideră neînsemnată tentativa
de contravenţie sau contravenţia pentru care Codul contravenţional prevede în calitate de
sancţiune maximă aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.
înlăturarea răspunderii contravenţionale potrivit acestui temei va fi legiti¬mă numai în cazul
respectării următoarelor condiţii:
a) decizia trebuie să fie emisă de către autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere)
împuternicită să soluţioneze cauza contravenţională (art. 393 din CC al RM);
b) sancţiunea normei materiale a dreptului contravenţional care este încăl¬cată (nerespectată) să
nu fie mai aspră decît aplicarea unei amenzi de pînă la 10 unităţi convenţionale.
în cazul dat, legislatorul acordă autorităţii (persoanei cu funcţie de răs¬pundere) competente
posibilitatea să soluţioneze cauza contravenţională prin două variante. în funcţie de caracterul
antisocial al faptei comise, caracteris¬tica autorului ei etc., făptuitorul poate fi sau nu înlăturat de
la răspunderea contravenţională.
6.3. împăcarea victimei cu făptuitorul
Legea contravenţională271 prevede că procesul contravenţional pornit ur¬mează a fi încetat
(clasat) în cazul împăcării victimei cu făptuitorul în modul stabilit prin lege.
înlăturarea răspunderii contravenţionale potrivit acestui temei juridic poate avea loc numai în
cazul respectării următoarelor cerinţe:
a) făptuitorul este bănuit de comiterea uneia dintre următoarele contraven¬ţii: vătămarea
intenţionată a integrităţii corporale (art. 78 din CC al RM); în¬călcarea dreptului de autor şi a
drepturilor conexe (art. 96 alin. (1) şi (2) din CC al RM); încălcarea dreptului exclusiv al
titularului de drept asupra dese¬nului sau a modelului industrial (art. 100 din CC al RM);
încălcarea dreptului exclusiv al titularului brevetului pentru soi de plantă (art. 101 din CC al
RM); încălcarea dreptului de autor asupra invenţiei, a topografiei circuitului integrat sau a
desenului/modelului industrial (art. 103 din CC al RM); sustragerea în proporţii mici din avutul
proprietarului (art. 105 din CC al RM); încălcarea regulilor de circulaţie rutieră soldată cu
cauzarea de leziuni corporale (art. 242 din CC al RM);
b) împăcarea victimei cu făptuitorul este personală;
c) pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de către reprezentanţii
lor legali;
d) persoanele cu capacitate de exerciţiu limitată se pot împăca cu încuviin¬ţarea reprezentanţilor
lor legali.
în aceste circumstanţe autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere) îm¬puternicită să
soluţioneze cauza contravenţională nu are alternativă de decizie şi, în cazul în care victima s-a
împăcat cu făptuitorul, procesul contravenţional trebuie să fie încetat.
6.4. Prescripţia răspunderii contravenţionale
Prescripţia exclude răspunderea contravenţională datorită nerealizării aces¬teia în termenele
stabilite de lege (art. 30 din CC al RM). Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale este o
cauză ce stinge raportul juridic contravenţio¬nal de conflict, deoarece acesta nu a fost rezolvat
într-o perioadă de timp rezo¬nabilă, prevăzută în legea contravenţională. Pentru a fi eficientă,
răspunderea contravenţională trebuie să intervină într-un moment cît mai apropiat de cel al
comiterii faptei contravenţionale. în linii generale, legea contravenţională pre¬vede că sancţiunea
contravenţională poate fi aplicată nu mai tîrziu de trei luni de la comiterea contravenţiei, iar în
cazul contravenţiei continuie - nu mai tîr¬ziu de trei luni de la descoperirea ei (art. 30 alin. (2),
(3) şi (4) din CC al RM).
Prescripţia executării sancţiunii contravenţionale aplicate este de un an (art. 30 alin. (5) din CC al
RM).
Se consideră că nu a fost supusă răspunderii contravenţionale persoana:
a) a cărei răspundere contravenţională a fost înlăturată;
b) care a executat integral sancţiunea;
c) în a cărei privinţă procesul contravenţional a încetat (art. 30 alin. (6) din CC al RM).
6.5. Amnistia
Amnistia este o instituţie juridică contravenţională al cărei scop o constituie înlăturarea pentru
viitor a caracterului delictual al unor fapte contravenţionale, interzicînd orice urmărire în ceea ce
le priveşte sau ştergînd condamnările care le-au atins. Amnistia este actul de clemenţă, acordat
prin lege organică, privitor la unele contravenţii săvîrşite anterior datei prevăzute în actul
normativ, pe te¬meiuri social-politice şi din raţiuni de politică contravenţională superioare celor
care ar fi legitimat reacţia coercitivă a societăţii împotriva contravenţiilor.
Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţia art. 31 din Codul contravenţional.
Amnistia are următoarele efecte juridice:
- elimină răspunderea contravenţională;
- înlătură executarea deciziei privind aplicarea sancţiunii contravenţionale;
- reduce sau comutează sancţiunea contravenţională.
Cu toate că amnistia dispune de o largă arie de aplicare, ea are unele limite strict reglementate de
lege. Amnistia nu are efecte juridice asupra măsurilor de siguranţă şi nici asupra drepturilor
victimei}13
Legislatorul nu dezvăluie conţinutul sintagmei „măsuri de siguranţă". însă este logic să
presupunem că amnistia nu poate avea efecte juridice asupra mă¬surilor administrative de
prevenire, de curmare (stopare) sau de constrîngere procesuală deja aplicate şi realizate în
procesul constatării faptei contravenţi¬onale, al cercetării cazului şi al emiterii deciziei la caz.
Amnistia nu produce efecte juridice asupra drepturilor persoanei vătămate, în contextul acestor
dispoziţii (art. 31 alin. (2) din CC al RM), prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile
privitoare la pretenţiile civile, şi nu drepturile pe care le are uneori persoana vătămată în legătură
cu desfăşurarea procesului contravenţional (de exemplu, dreptul de a stinge procesul
contra¬venţional prin retragerea plîngerii în cazul cercetării contravenţiilor prevăzute în art. 78,
96 alin. (1) şi (2), 100, 101, 103, 105 şi 242 din CC al RM etc.), aceste din urmă drepturi
stingîndu-se şi ele prin amnistie.
Amnistia, ca toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii contravenţio¬nale, priveşte raportul
juridic de drept contravenţional, fapta ca activitate con¬travenţională, şi nu raportul de drept
civil, fapta ca acţiune dăunătoare, în care în urma unei fapte contravenţionale comise cu
vinovăţie s-a produs o pagubă, aceasta trebuie să fie reparată, chiar dacă aplicarea sancţiunilor
contravenţio¬nale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilor de drept civil, oricine cauzează altuia o
daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta constituie o infracţiune sau o contravenţie
administrativă, un delict disciplinar sau un delict civil.274
Amnistia (spre deosebire de graţiere) are un caracter general, adică se re¬feră nu la o persoană
concretă, ci la toate persoanele care au săvîrşit anumite tipuri de contravenţii, enumerate în actul
de amnistie.
Persoanele faţă de care a fost deja pronunţată decizia de aplicare a sancţi¬unii contravenţionale,
obţinînd beneficiul amnistiei, sînt exonerate de răspun¬derea contravenţională. Cauzele ce se
află în faza de cercetare contravenţiona¬lă, precum şi cauzele asupra cărora cercetarea
contravenţionlă este terminată, dar decizia nu a fost încă pronunţată sînt clasate.
Este menţionat că, la aplicarea amnistiei, legislatorul nu face trimitere la necesitatea
consimţământului autorului cauzei contravenţionale.
Totodată, pornind de la conţinutul principiilor generale, ramurale şi institu¬ţionale ale dreptului
contravenţional, considerăm că, în cazul în care persoana bănuită de comiterea unei contravenţii
se consideră nevinovată, ea trebuie să dispună de dreptul de a obiecta împotriva încetării cauzei
contravenţionale (doarece amnistia nu constituie o reabilitare) şi de a insista asupra continuării
procesului contravenţional, sperînd la o achitare integrală. Mai mult decît atît, în acest caz el nu
se expune la nici un risc. Chiar dacă autoritatea (persoana cu funcţie de răspundere) competentă
îi va stabili culpabilitatea, cauza oricum va fi clasată conform amnistiei.

FAZA INTERNĂ FAZA EXTERNĂ

Lupta motivelor, luarea deciziei Actele preparatorii Începerea

acţiunii, Finisarea acţiunii, urmarea social periculoasa