AUXILIAR CURRICULAR

LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

CLASA A IX-A
SEMESTRUL I

COMPETENȚE GENERALE:
1. Utilizarea corectă şi adecvată a limbii române în receptarea şi în producerea
mesajelor, în diferite situaţii de comunicare
2. Folosirea modalităţilor de analiză tematică, structurală şi stilistică în receptarea
diferitelor texte literare şi nonliterare
3. Argumentarea în scris şi oral a unor opinii în diverse situaţii de comunicare
STANDARDE ALE EVALUĂRII:
1. Pentru obţinerea notei 5:
 Utilizarea, în exprimarea proprie, a normelor ortografice, ortoepice, de
punctuaţie, morfosintactice şi folosirea adecvată a unităţilor lexico-
semantice, compatibile cu situaţia de comunicare;
 utilizarea corectă şi adecvată a formelor exprimării orale şi scrise în
diverse situaţii de comunicare;
 identificarea temei textelor propuse pentru studiu.
2. Pentru obţinerea notelor intre 6 si 8:
 aplicarea unor tehnici vizând înţelegerea textelor literare sau nonliterare;
 Elaborarea unei argumentări orale sau scrise pe baza textelor studiate;
 aplicarea conceptelor de specialitate în analiza şi discutarea textelor
literare studiate.
3. Pentru obţinerea notelor de 9, respectiv, 10:
 Compararea unor argumente diferite pentru formularea judecăţilor proprii
Redactarea unor compoziţii despre textele studiate şi alcătuirea unor texte
funcţionale sau a unor proiecte;
 analizarea componentelor structurale şi expresive ale textelor literare
studiate şi discutarea rolului acestora în tratarea temelor;
 Identificarea structurilor argumentative în vederea sesizării logicii şi a
coerenţei mesajului.

1. LITERATURĂ

CONŢINUTURI ALE ÎNVĂŢĂRII

JOC ŞI JOACĂ – REPERE INTRODUCTIVE

Data............................
Termenul ,,joc” provine din latinescul ,,iocus” care desemna, în egală măsură,
,,gluma”, ,,hazul”, ,,zeflemeaua”, dar şi ,,jocul”, ,,amuzamentul”. Istoricul şi teoreticianul

1
olandez al culturii Johan Huizinga defineşte jocul drept: ,,acţiune liberă, simţită drept
fictivă şi situată dincolo de viaţa curentă, totuşi capabil să absoarbă integral jucătorul; o
acţiune lipsită de orice interes material şi de orice utilitate, care se împlineşte într-un timp
şi într-un spaţiu cu grijă circumscris, se desfăşoară cu o ordine potrivit regulilor date şi
suscită în viaţă relaţii de grup care se înconjoară de mister sau accentuând prin stranietate
faţă de lumea obişnuită”.
Potrivit lui Allain Gheerbrant şi lui Jean Chevalier, ,,la origine, jocul se leagă de
sacru, ca orice activitate omenească, şi din aceasta derivă jocurile cele mai profane, cele
mai spontane”. Jocul are semnificaţii profunde, fiind un simbol al luptei cu moartea, cu
elementele naturii sau cu sine. El se asociază cu actul cosmogonic, fiind perceput drept
vibraţie sau dans primordial. Jocurile sportive din lumea contemporană îşi au originea în
practicile magice din antichitatea greco-romană, când se organizau întreceri pentru a
celebra zeii tutelari ai cetăţii: Jocurile Olimpice erau consacrate lui Zeus, zeul suprem, iar
Jocurile Pitice lui Apollo.
Deşi astăzi au mai ales o dimensiune educativă sau socială, în societăţile arhaice
anumite ,,jocuri şi jucării erau încărcate cu un simbolism astăzi pierdut” (Jean Chevalier).
Fotbalul se leagă de disputarea globului solar de către două fratrii rivale, iar zmeul
simboliza sufletul exterior al proprietarului său rămas pe pământ.

ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE (lucru pe grupe)

1. Identifică în textele pe care le-ai studiat la şcoală personaje literare care să
reprezinte concretizări ale ipostazei ,,homo ludens”.
2. Redactează un text, de 25-30 de rânduri, în care să îţi exprimi opinia despre
semnificaţia jocului în evoluţia fiecărui copil.
3. Comentează, în 5-10 rânduri, afirmaţia: ,,Jocurile sunt sufletul relaţiilor umane şi
factori de educare eficienţi” (Jean Chevalier).

TABLOURI BIBLICE (VERSURI DE ABECEDAR)

Tudor Arghezi
Data…………..
Inspirându-se din ,,Vechiul Testament”, Tudor Arghezi publică în ,,Revista
Fundaţiilor Regale” (1944) ciclul de poezii ,,Tablouri biblice (Versuri de Abecedar)”,
alcătuit din cinci poezii: ,,Adam şi Eva”, ,,Paradisul”, „Porunca”, ,,Păcatul”, ,,Pedeapsa”.
În ciclul de poezii ,,Tablouri biblice” se remarcă spiritul ludic de care Tudor Arghezi a
fost mereu fascinat, vocaţie care presupune o redobândire a ingenuităţii infantile, poetul
construind un adevărat univers al ,,inventivităţii şi gratuităţii jocului”.
Titlul ciclului ,,Tablouri biblice” încadrează poeziile în lirica religioasă,
sugerând ideea că sursa de inspiraţie o constituie textele din ,,Vechiul Testament”.
Subtitlul ,,Versuri de Abecedar” face referire la începutul Creaţiei, titlul fiecărei poezii
evidenţiind etapele poveştii biblice. Tablouri biblice se încadrează în tema ,,joc şi joacă”
prin coordonata ludică dominantă a textelor.
În poezia Adam şi Eva, crearea omului este un exerciţiu ludic pornit din marea
singurătate cosmică a creatorului, care îşi doreşte în preajmă copii. Poezia este structurată
în trei secvenţe lirice inegale ca mărime şi un distih, toate fiind dominate de un ton
amuzant şi uneori persiflant. Registrele stilistice sunt variate, particularizând

2
originalitatea artistică argheziană în primul rând prin cuvinte biblice: ,,Dumnezeu”,
,,Adam”, ,,putere dumnezeiască”, ,,a zămisli”, ,,stihii”. Registrul colocvial este relevat
prin cuvinte şi expresii specifice limbajului cotidian: ,,căta”, ,,zbanghiu”, „scăpătat”, ,,nu-
i vorbă”. Versurile au o tonalitate ludică, rezultată din mijloace prozodice simple: ritm
iambic, rimă împerecheată şi măsură inegală.
Poezia Porunca ilustrează existenţa idilică a primilor oameni şi porunca divină ca
aceştia să nu mănânce din pomul cunoaşterii. Viziunea argheziană este plină de umor,
pilda religioasă referindu-se la libertatea de acţiune a copiilor, la introducerea şi
conştientizarea regulilor comportamentale. Limbajul poetic se particularizează prin
termeni biblici, iar registrul colocvial se manifestă prin cuvinte şi expresii specifice
vorbirii cotidiene: ,,ţine socoteală”, ,,zgârci în beregată”.
Poezia Pedeapsa încheie ciclul celor cinci poezii din ,,Tablouri biblice”,
transfigurând artistic sancţiunea păcatului originar şi momentul izgonirii primilor oameni
din rai. Titlul ilustrează sugestiv ideea că omul riscă o pedeapsă divină dacă încalcă
poruncile şi rânduielile biblice. Ca şi în celelalte poezii, în Pedeapsa se manifestă lirismul
subiectiv, deoarece lipsesc mărcile lexico-gramaticale ale eului liric. Se remarcă topica
neobişnuită a verbului şi a pronumelui personal ,,o a pârât”, procedeu artistic care se
înscrie în inovaţiile stilistice ale originalităţii argheziene.

ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE (lucru pe grupe)

1. Poezia ,,Adam şi Eva” de Tudor Arghezi este un text ficţional sau nonficţional?
2. Identifică în poezia ,,Porunca” cuvinte care arată preferinţa poetului pentru
conturarea unui ,,univers mic”.
3. Prezintă aspecte ale textului arghezian care îi dau o notă ludică, atât de diferită de
mesajul sacru pe care vrea să îl transmită textul biblic.
4. Ce motive poţi identifica în acest ciclu de poezii?
5. Demonstrează că ,,Tablouri biblice” de Tudor Arghezi se poate integra în tema
,,Joc şi joacă”.

Model de item pentru evaluare sumativă:

Se dă următorul text:
,,Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa
părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfoară cu motocei la
capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit de care mă
ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptorul pe care mă ascundeam, când ne
jucam noi băieţii de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul
copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie! […]
Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce
poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul,
încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care
aleargă cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu dinadinsul şi răcneşte la el din
toată inima de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă
mânia în toată puterea cuvântului”.
(Ion Creangă, Amintiri din copliărie)
1. Ce timp verbal este folosit frecvent în primul paragraf? Dar în cea de-a doua
secvenţă?

3
 2. Cum se poate explica această alternanţă verbală?
3. Ce rol are distanţarea temporală faţă de momentul desfăşurării jocurilor
copilăriei?
4. Extrage din fragmentul citat patru cuvinte/ sintagme/ expresii legate de joc şi
joacă, atitudine caracteristică pentru anii copilăriei.
5. Transcrie două zicale ale textului şi explică rolul folosirii lor în context.
6. Cum este privit jocul copiilor de către adulţii chinuiţi de ,,neajunsurile vieţii”?
7. Argumentează, într-un text de 80-150 de cuvinte (10-15 rânduri), că fragmentul
dat abordează tema jocului.

TEMĂ PENTRU ACASĂ

Scrie un eseu structurat, de 2-3 pagini, în care să surprinzi originalitatea viziunii
artistice a lui Tudor Arghezi în cele trei poezii studiate, din ciclul ,,Tablouri biblice”.
În redactarea eseului se recomandă să ai în vedere următoarele repere:
- prezentarea modului în care au fost creaţi Adam şi Eva;
- descrierea traiului fericit pe care prima pereche îl duce în rai;
- relevarea consecinţelor încălcării cuvântului divin;
- explicarea rolului mijloacelor artistice.

FAMILIA
REPERE INTRODUCTIVE
Data………………

În limba latină, termenul ,,familia” însemna iniţial ,, grup de sclavi şi servitori

care locuia sub acelaşi acoperiş”. Ulterior, termenul a evoluat semantic, ajungând să
desemneze rudele pe linie paternă (lat. agnati), apoi pe cele pe linie maternă (lat. cognati),
iar în final, rudele de sânge, acesta fiind şi sensul actual al termenului românesc.
Potrivit lui Andre Burguiere, familia este ,,o uniune mai mult sau mai putin
durabilă şi aprobată social a unui bărbat cu o femeie şi copiii acestora”. În numeroase
culturi, nunta are semnificaţii profunde în plan religios, social sau psihologic, aceasta
simbolizând unirea dintre elementele primordiale, unirea primordială a Cerului cu
Pământul din care s-a născut lumea.
Ca temă literară, familia apare încă din epopeile homerice, ,,Iliada” şi ,,Odiseea”,
care au ca sâmbure al intrigii ruperea unui echilibru matrimonial, iar ,,Biblia”, cartea
fundamentală a religiei creştine, aşază familia patriarhală într-un orizont de sacralitate.
În literatura română, familia este o temă preferată de mulţi scriitori. Ionel
Teodoreanu propune o imagine idilică a familiei. Romanul ,,Enigma Otiliei” aduce în
prim plan paternitatea eşuată, destrămarea familiei sub impulsul patimei pentru bani.
Familia Glanetaşilor din ,,Ion”, de Liviu Rebreanu, este scindată între indiferenţa tatălui
şi dorinţa impetuoasă a lui Ion de a avea pământ, iar familia Herdelea se supune
meandrelor vieţii dintr-un Ardeal dominat de regimul austro-ungar. ,,Moromeţii” lui
Marin Preda abordează tema familiei ce ascunde un conflict latent, manifestat prin criza
tatălui, Ilie Moromete, fire esenţial contemplativă, şi criza fiilor, revoltaţi împotriva
autorităţii paterne.
ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE (lucru pe grupe)

4
 1. Citeşte primele pagini ale romanului ,,Moromeţii”, de Marin Preda. Observă cum
este realizată descrierea cinei în familie şi exprimă-ţi părerea despre relaţiile care
există între personaje.
2. Realizează o descriere a unei familii dintr-un roman citit de tine, încercând să pui
în evidenţă relaţiile dintre personaje.
3. Argumentează-ţi opinia, în 15-30 de rânduri, despre cum crezi că arată familia
ideală.

MARA
Ioan Slavici
Romanul ,,Mara” a fost publicat în foileton în revista ,,Vatra” în 1894, fiind
reluat în volum abia în 1906.
Definirea speciei literare. Romanul este o specie a genului epic, în proză, de
mare întindere, cu personaje numeroase şi acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe
planuri narative şi dezvoltând conflicte puternice. ,,Mara” este un roman tradiţional de tip
obiectiv, prin specificul relaţiei narator-personaj şi al naratorului (omniscient,
omniprezent).
Opera literară ,,Mara” de Ioan Slavici este un roman realist prin următoarele
trăsături:
- tematica abordată
- obiectivitatea perspectivei narative
- construirea personajelor în relaţie cu mediul în care acestea trăiesc
- prezentarea unei lumi omogene şi a unor personaje tipiceobservaţia tipurilor umane
caracteristice
- prezentarea detaliilor semnificative şi alcătuirea descrierilor minuţioase
- absenţa idealizării
- stilul sobru, impersonal şi concis
Tema romanului o constituie prezentarea eforturilor unei femei văduve dintr-un
târg transilvănean, Radna, de a obţine o poziţie socială privilegiată între micii negustori ai
locului, pentru a asigura un trai decent copiilor săi, Persida şi Trică. De asemenea,
,,Mara” poate fi citit atât ca roman de familie, cât şi ca bildungsroman.
Titlul romanului este dat de numele personajului principal, precupeaţă din Radna,
rămasă, de tânără, văduvă cu doi copii.
Compoziţie
Romanul este compus din douăzeci şi unu de capitole cu titluri sugestive referitoare la
personaje (,,Sărăcuţii mamei”, ,,Maica Aegidia”) şi la momente-cheie ale acţiunii
(,,Primăvara”, ,,Ispita”, ,,Greul vieţii”, ,,Pace şi linişte”). Există două planuri narative
care alternează: este prezentată, pe de o parte, existenţa mamei, iar pe de altă parte viaţa
Persidei din momentul instalării sentimentului erotic, continuând cu ezitările ei, cu fuga
de acasă, cu reîntoarcerea, cu scenele de tensiune conjugală, până la reacceptarea ei de
către familie.

ACTIVITĂŢI DE ÎNVĂŢARE (lucru pe grupe)

1. Identificaţi pe baza fişelor de lectură conflictele romanului.
2. Enumeraţi cel puţin trei trăsături ale speciei literare roman realist.

5
 3. Identificaţi succesiunea de secvenţe/ scene din primul capitol, precizând
caracterul predominant descriptiv, narativ, dialogat sau monologic al fiecăreia.
4. Prezentaţi conţinutul romanului ,,Mara” ţinând seama şi de opinia lui Nicolae
Manolescu: ,,Din aceste patru personaje, care alcătuiesc grupul protagoniştilor, se
aleg două naraţiuni principale ale cărţii, <romanul> zgârceniei grijulii a Marei şi
<romanul> iubirii dintre Persida şi Naţl”.

Model de item pentru evaluare sumativă:

Se dă următorul text:
,,A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuţii de ei, dar era tânără şi
voinică şi harnică şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc. Nu-i vorbă, Bârzovanu,
răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros la birt
decât acasă; tot le-au mai răma însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murăşului,
viuţa din dealul despre Păuliş şi casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. […]
Sunt săraci, sărăcuţii, că n-au tată; e săracă şi ea, c-a rămas văduvă cu doi copii;
cui, Doamne, ar putea să-i lase când se duce la târg? Cum ar putea dânsa să stea de
dimineaţă până seara fără să-i vadă? Cum, când e atât de bine să-i vezi?! Umblă Mara
prin lume, aleargă sprintenă, se târguieşte şi se ceartă cu oamenii, se mai ia şi de cap
câteodată, plânge şi se plânge c-a rămas văduvă, şi apoi se uită împrejur să-şi vadă copiii
şi iar râde Mara < tot n-are nimeni copii ca mine! > îşi zice ea, şi nimeni nu poate s-o ştie
aceasta mai bine decât dânsa, care ziua toată vede mereu copii şi oameni şi nu poate să
vadă fiinţă omenească fără ca s-o pună alături de copiii ei. Mult sunt sănătoşi şi rumeni,
voinici şi plini de viaţă, deştepţi şi frumoşi, răi sunt, mare minune, şi e lucru ştiut că
oameni de dai – Doamne numai din copii răi se fac”.
(Ioan Slavici, Mara)
1. Identifică personajele din fragmentul de mai sus.
2. Ce legături sunt între ele?
3. Care este statutul social al Marei?
4. De ce se insistă asupra acestui statut prin secvenţele ,,săraca, văduvă cu doi copii”
şi ,,a rămas văduvă cu doi copii”?
5. Evidenţiază un procedeu de caracterizare din textul dat.
6. Exprimă-ţi opinia referitor la portretul lui Bârzovanu. Ce trăsături de caracter se
pot desprinde?
7. Realizează, în 5-10 rânduri, portretul personajului Mara, pornind de la
informaţiile din fragmentele citate.
8. Aegumentează că fragmentele date abordează tema familiei.

TEMĂ PENTRU ACASĂ

Scrie un eseu, de 2 – 3 pagini, în care să prezinţi tema familiei, reflectată într-un text
narativ studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere :
- evidenţierea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea textului narativ într-o tipologie,
într-un curent literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică ;
- prezentarea temei, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două scene/ secvenţe
narative semnificative ;

6
- sublinierea a patru elemente de construcţie a subiectului semnificative pentru ilustrarea
temei (de exemplu : subiect, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, incipit, final,
construcţia personajelor, limbajul personajelor, tehnica narativă etc.) ;
- exprimarea unei opinii argumentate despre modul în care tema este reflectată în textul
narativ ales.

2. LIMBĂ ŞI COMUNICARE

7
1. Semnele de ortografie si punctuatie.Rolul semnelor de ortografie si punctuatie

2.Schema comunicarii

Schema lui Jakobson poate fi reprezentată astfel:

CONTEXT/ REFERENT(funcţie referenţială)

MESAJ(funcţie poetică)

8
 EMIŢĂTOR----------------------------------------------------------RECEPTOR
(funcţie emotivă/expresivă) (funcţie
conativa)

CONTACT( functia fatica)

COD(funcţie metalingvistică)

1. FUNCŢIA REFERENŢIALĂ/ DENOTATIVĂ/ INFORMATIVĂ/

COGNITIVĂ
 corespunde funcţiei de reprezentare din teoria lui Bühler;
 se subordonează contextului extraverbal, fiind axată pe referentul
mesajului;
 îi aparţin enunţuri non-ambreiate, întrucât sunt independente de situaţia de
enunţare, fiind expresia unor generalizări (Leul este un animal sălbatic.).
2. FUNCŢIA EMOTIVĂ/ EXPRESIVĂ/ INTERJECŢIONALĂ
 este centrată asupra emiţătorului;
 orice act de limbaj are o dublă componentă: informaţională, cognitivă şi
expresivă, fiind rezultatul unei percepţii individuale;
 implicarea emoţională a locutorului în enunţ poate fi marcată prin: persoana
I a verbului şi a pronumelui, interogaţii, exclamaţii, lungimea medie a
frazelor, bogăţia/sărăcia lexicală, mărci paralingvistice, negările, justificările
exagerate, conotaţiile unor cuvinte, stilurile şi variaţiile de stil, aluziile şi
referinţele codate, presupoziţiile, subînţelesurile (Ce frumos ninge!).
3.FUNCŢIA CONATIVĂ/ APELATIVĂ/ PERSUASIVĂ/ RETORICĂ/
IMPERATIVĂ
 este axată pe receptor;
 este marcată lingvistic prin persoana a II-a a verbului şi a pronumelui,
vocativul substantivului sau imperativul verbului.
4. FUNCŢIA FATICĂ
 este orientată spre factorul contact;
 locutorul verifică menţinerea comunicării cu alocutorul prin intermediul
unor enunţuri exclamative, declarative şi interogative (Mă auzi? Mă
înţelegi?).
5. FUNCŢIA POETICĂ/ ESTETICĂ/ LITERARĂ
 este centrată pe factorul mesaj;
 prin predominarea acesteia, comunicarea lingvistică este transformată în
comunicare artistică, individualizată prin ambiguitatea mesajului;
 prin absolutizarea funcţiei poetice, semnul lingvistic nemotivat este
metamorfozat în semn poetic motivat, cu un grad maxim de
autonomie(,,Apele plâng, clar izvorând în fântâne”- M. Eminescu).
6. FUNCŢIA METALINGVISTICĂ/ METALINGUALĂ/
METASEMIOTICĂ (în cazul în care nu este privilegiat limbajul verba l- Jean - Marie
Klinkenberg)
 este predominantă în contextele în care limbajul devine propriul său
referent, comunicarea fiind orientată asupra limbii înseşi (Ce înţelegem
prin cuvântul ,, substantiv”?);

9
  se evidenţiază în: definiţii, precizări terminologice, legende ale hărţilor
geografice, ghiduri pentru turişti etc.
Situaţia de comunicare cuprinde ,,ansamblul condiţiilor ontice, sociale şi istorice în
care se petrece actul de comunicare”. Orice act de vorbire este dependent de o anumită
situaţie de comunicare.
Din perspectiva teoriei proceselor de comunicare, sensul oricărei comunicări este
rezultatul simbiozei acţiunii de comunicare cu contextul acesteia, neputând fi separat de
condiţiile producerii sale. Sensul este rezultatul unei contextualizări.
Orice situaţie este rezultatul conjugării a şapte contexte:
 Contextul spaţial (ceea ce se spune capătă un sens în raport cu dispunerea
locului şi constrângerile impuse de acesta tuturor);
 Contextul fizic şi senzorial (ceea ce se spune capătă un sens în raport cu
ansamblul elementelor senzoriale care ajung la diferite simţuri);
 Contextul temporal (ceea ce se spune într-un moment capătă un sens în
raport cu ceea ce s-a spus mai înainte);
 Contextul poziţiilor relative ale actorilor (ceea ce se spune capătă sens în
raport cu poziţia marilor actori între ei);
 Contextul relaţional social imediat (ceea ce se spune capată un sens în
raport cu calitatea relaţiei dintre actori şi alt sens în ansamblul sistemului de
interacţiune creat);
 Contextul cultural sau subcultural de referinţă la norme şi reguli
împărtăşite colectiv (ceea ce se spune capată un sens în raport cu normele
numite sau construite de-a lungul acestor schimburi);
 Contextul expresiv al identităţilor actorilor (ceea ce se spune capată un
sens în raport cu ceea ce se ştie sau ceea ce este vizibil afişat, cu privire la
intenţiile şi mizele actorilor de faţă)1.
În consecinţă, sensul oricărei comunicări este consecinţa punerii în relaţie, derivând
din contextul global al comunicării.
Elementele componente ale situaţiei de comunicare
 EMIŢĂTORUL
- este sursa actului de comunicare;
- trebuie să fie original, competent, bine informat, credibil, inteligibil, să aplice regulile
de exprimare corectă;
-este determinat de propriul său sistem cognitiv, dependent de contextul în care se
desfăşoară comunicarea;
- acest sistem cognitiv se reflectă în limbajul utilizat, care va deveni codul comunicării şi
care va contribui decisiv la crearea imaginii de sine, care se desăvârşeşte prin locul pe
care îl ocupă într-un anumit sistem social;
- personalitatea emiţătorului se reflectă în rolul şi în tonul adoptat;
- în funcţie de statutul său, fiecare individ îşi va asuma un anumit rol2:
 Povestitor al unor întâmplări;
 Portretist atunci când realizează descrieri;
 Lector, când prezintă o carte;
 Ghid de lectură, când îşi asumă un demers interpretativ;
1
2

10
  Reporter când face o anchetă;
 Avocat când evaluează un proces;
 Lider de opinie când îşi propune să convingă.
- tonul3 se evidenţiază în modul în care emiţătorul îşi prezintă ideile; acesta poate fi:
 Obiectiv, caracteristic textelor non-ambreiate/subiectiv,
implicat, personal;
 Impersonal/personal;
 Formal/informal;
 Dogmatic/dilematic etc.
- poate scrie din motive extrinseci (pentru a câştiga reputaţie) sau intrinseci ( cu scopul
de a exprima un punct de vedere/pentru a exersa resursele cognitive);
- trebuie să manifeste o atitudine comprehensivă, care îl privilegiază pe celălalt.
 RECEPTORUL/ CITITORUL
- este o entitate proiectată de mesaj;
- trebuie să fie receptiv la ceea ce i se comunică;
- în funcţie de tipul de ascultare4 pe care îl adoptă, putem identifica mai multe tipuri de
receptori:
 Ascultarea pentru aflarea de informaţii:
 Ascultarea critică;
 Ascultarea reflexivă;
 Ascultarea pentru divertisment.
- Cititorul este cel care legitimează textul; Dominique Maingueneau vorbeşte despre mai
multe categorii de cititori:
 Cititorul invocat, ,,un efect de sens ce se integrează textului”, este
persoana căreia i se adresează acesta;
 Cititorul instituit este cel construit prin registrul lingvistic şi stilistic
valorificat;
 Publicul generic este consecinţa înscrierii operei într-un anumit gen,
putând fi caracterizat din perspectiva identităţii sociale;
 Cititorul cooperativ/,,cititorul model” (U. Eco) este înscris în text,
fiind invitat să identifice implicitul printr-un efort de înţelegere şi
interpretare a enunţurilor.
 MESAJUL
- este forma cea mai potrivită pe care emiţătorul o dă ideilor;
-,,Structura lingvistică a unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia predominantă”;
- mesajul este constituit dintr-un ansamblu de semne aparţinând unui cod sau unor coduri
diferite (de ex. teatrul), fiind scena pe care relaţionează ceilalţi factori ai comunicării;
- în ceea ce priveşte organizarea mesajului, există două reguli fundamentale:
 Coerenţa se reflectă prin adecvarea la situaţia de comunicare, fiind
consecinţa aplicării a patru tipuri de reguli:
1. de repetiţie, prin pronume, sinonimii parţiale (Comoara a fost
descoperită de arheologi. Aceştia au anunţat imediat autorităţile, care
au stabilit că tezaurul aparţine probabil unei civilizaţii îndepărtate.);

3
4

11
 2. de progresie, care se concretizează printr-o dezvoltare semantică
mereu îmbogăţită, între informaţiile furnizate de un mesaj fiind o
strânsă legătură;
3. de non-contradicţie, care se reflectă în caracterul nonarbitrar al
discursului, orice informaţie nouă fiind relaţionată cu cea anterioară;
4. de relaţie.
 Coeziunea priveşte forma mesajului, facând referire la ,,ansamblul
mijloacelor lingvistice intra- şi interfrastice care transformă un set de enunţuri
scrise sau orale în text”
- există o serie de termeni care dincolo de a indica un obiect, indică relaţia cu
obiectul; aceşti termeni au o anumită rezonanţă simbolică, indicând poziţionarea
ideologică a emiţătorului şi relaţia pe care o instituie cu obiectul mesajului.
 REFERENTUL
- este denumit generic obiectul din realitatea extralingvistică, lucrul despre care se
vorbeşte;
- reprezintă ,,entitatea, lucrul extralingvistic pe care cuvântul îl denumeşte”;
- problema referentului trebuie relaţionată direct cu aceea a semnului, orice semn
trimiţând la un ,,obiect real sau imaginar, abstract sau concret”;
- în consecinţă, acest referent nu este întotdeauna un obiect real, ci poate fi un oraş fictiv,
ca topos al unui roman, sau conceptul de fiinţă pentru un filosof.
 CODUL
- constituie un ,,sistem convenţional explicit de semne (semnale sau simboluri) şi de
reguli de folosire a lor, prin care se transmit informaţii de la emiţător la receptor în cadrul
comunicării sau se transpune o informaţie dintr-un sistem în altul”;
- trebuie să fie adaptat atât la natura informaţiei utilizate, cât şi la nivelul de aşteptare a
receptorului;
- Codurile pot fi clasificate în funcţie de diferitele domenii de activitate:
 Coduri practice (codul rutier, feroviar, maritim);
 Scrierea alfabetică (literală) sau alte tipuri (Braille);
 Coduri kinestezice (gesturi, mimică);
 Coduri ştiinţifice (fizica, chimia, matematica, lingvistica)
 CANALUL DE COMUNICARE
- reprezintă calea care facilitează transmiterea mesajului/suportul material sau fizic al
informaţiei;
- cea mai veche categorie este reprezentată de distincţia oral (transmis pe undele
sonore)/scris (cu ajutorul semnelor tipărite);
- această distincţie a generat delimitarea între enunţuri dependente de mediu şi
enunţuri independente de mediu;
- dacă cele dintâi permit receptorului să-şi exprime direct aprobarea/dezaprobarea,
enunţurile independente nu se fundamentează pe împărţirea unui mediu comun cu cel al
cititorului.

TIPURI DE TEXTE

TERMENUL ,,TEXT”

12
 Etimologic, termenul text (textus) înseamnă „ţesătură”, „îmbinare” sau în termeni
moderni, „structură”. Această noţiune este revendicată atât de studiile literare, cât şi de
lingvistică, fiind definită din mai multe perspective: unii cercetători îi limitează aplicarea
la textul scris, alţii o raportează la alte sisteme trans-semiotice, vorbind despre textul
filmic sau muzical, pentru ca reprezentanţii pragmaticii textului să o definească ,,secvenţă
lingvistică scrisă sau vorbită, formând o unitate comunicaţională” 5. Dicţionarul de Ştiinţe
ale Limbii defineşte textul „configuraţie ştiinţifică alcătuită dintr-o secvenţă de unităţi
(cel mai adesea propoziţii) coerente din punct de vedere sintactico-semantic şi actualizată
prin uz în procesul comunicării scrise sau orale”6.
TIPOLOGIA TEXTELOR
 DUPĂ RELAŢIA EMIŢĂTOR- RECEPTOR:
 Dialogurile (emiţătorul şi receptorul îşi schimbă rolurile);
 Monologurile (rolurile sunt fixe).

 DUPĂ CANALUL DE TRANSMISIE:

 Scrise
 determinarea sensului este dependentă de gramatică;
 se caracterizează prin linearitate spaţială.

 Orale
 caracter reversibil;
 codul manifestă deschidere absolută faţă de variantele teritoriale şi
sociale ale limbii;
 se caracterizează prin linearitate temporală;
 activitatea verbală nu serveşte la transmiterea unor sensuri
referenţiale ci, mai ales, la semnalarea unei relaţii de comunicare
între parteneri.

3.Textul literar-nonliterar

MESAJUL poate fi structurat sub forma unui TEXT LITERAR sau NONLITERAR, în
funcţie de scopul comunicării şi modul particular de concretizare a informaţiei transmise.

 TEXTUL LITERAR particularizează comunicarea artistică, pentru

că în el se recunoaşte originalitatea reflectării lumii înconjurătoare de
către creatorul operei artistice (populare sau culte). În text se manifestă
funcţia poetică a limbajului, prin excelenţă reflexiv, întrucât
expresivitatea conţinutului primează şi nu informaţiile înmagazinate.
Presupun încheierea unui pact ficţional între emiţător şi receptor, prin
care cei doi îşi asumă nişte roluri fictive.

B. TEXTUL NONLITERAR este elaborat pentru a comunica un conţinut în care

acţionează, cu precădere, funcţia referenţială. Vizează domenii diverse, de la cele
ştiinţifice şi juridico-administrative la mass-media audio-vizuală, concretizându-se; cu
5
6

13
ajutorul registrelor lingvistice (oral/ scris; popular/ cult; regional, colocvial, argoul şi
jargonul). Indiferent de textul funcţional reprezentat în comunicare, emiţătorul abordează
obiectiv realitatea şi foloseşte un limbaj comun, convenţional, prin excelenţă tranzitiv
(scopul principal este de a transmite informaţii).
 Referentul este real, devenind obiect al cunoaşterii;
 Semnul lingvistic este nemotivat, convenţional, iar semnificaţia este
transparentă, clară, precisă, consecinţă a intenţiei de a informa.

TEXTUL LITERAR TEXTUL NONLITERAR

- caracter reflexiv
- subiectivitatea emiţătorului
- încălcarea intenţionată
a normelor lingvistice
- limbaj expresiv, realizat cu ajutorul
figurilor de stil şi al procedeelor
artistice
- acţionează funcţia poetică
- modalizare afectivă maximă
- caracter tranzitiv
- obiectivitatea emiţătorului
- respectarea normelor de redactare
a textului funcţional
- limbaj specializat pe domenii
de activitate
- acţionează funcţia referenţială
- modalizare afectivă minimă

 Textele de graniţă
 Referentul este real, deşi mesajul, individualizat prin predominarea
funcţiei expresive, nu este indiferent la intenţia de a emoţiona
receptorul;
 Semantica textului poate fi influenţată de diverse finalităţi7:
 Teoretică (aforismul, eseul reflexiv, discursul filosofic);
 Utilitară (tratate de medicină, de cosmetică sau de agricultură
scrise în versuri, textul publicitar, sloganul politic);
 Documentară :
 Autobiografia
o Din perspectiva vocii narative, naraţia este
autodiegetică, naratorul fiind eroul propriei
povestiri şi relatează la persoana I;
o Asumarea unui regim elocutiv determină
identificarea autorului cu naratorul şi personajul;
o Trebuie să răspundă la întrebarea ,,Cum am
devenit?”;
o Pune accentul pe eul intim.

 Jurnalul
o Este supus ordinii succesive a zilelor;

14
 o Scopul mesajului este să convingă, fiind dominat de
o stilistică specială ,,adevărul devine frumos în sine
şi prin mijloacele sale”;

 Autoportretul
o Trebuie să răspundă la întrebarea ,,Ce sunt?”;
o Este un gen sistematic: ,,El organizează nu doar
segmentele, fragmentele, aşchiile de realitate, ci şi
energia internă a eului”.
 Memoriile
o Pun accentul pe eul public, dezvoltând etapele unei
deveniri sociale;
o Viaţa publică a emiţătorului este relaţionată cu
referentul socio-istoric.
o
4.Relatii semantice:sinonimia,omonimia,antonimia,polisemia

Sinonimie

Definiţie: Capacitatea limbilor de a utiliza mai multe forme pentru a exprima acelaşi
sens.
Este un tip de relaţie semantică ce se stabileşte între cuvinte care au înţelesuri atât de
apropiate, încât le considerăm identice.
Observaţie:
Cuvântul polisemantic intră în seria sinonimică cu un singur sens şi numai cu unul, cel
care stă la baza organizării seriei, fiecare sens funcţionând ca o unitate independentă:
„A venit la ceas târziu": ceas = „oră" cu sensul „unitate temporală de 60 de minute", nu
şi „obiect pentru măsurat timpul".
De aceea, cea mai clară relaţie de sinonimie se stabileşte numai între cuvintele
monosemantice (termenii ştiinţifici), care sunt identice ca sens: natriu = sodiu,
cupru =aramă.
În cazul cuvintelor polisemantice, diferitele sensuri ale acestor cuvinte trimit la sinonime
diferite, care, la rândul lor, trimit la altele; polisemia se desface deci în sinonimie,
rezultând un câmp de expansiune sinonimică (V. Şerban şi I.Evseev, Vocabularul
românesc contemporan, Ed. Facla, Timişoara, 1978, P- 202).
Câmpul de expansiune sinonimică este o modalitate de a arăta diferenţele dintre
sensurile cuvântului polisemantic dar şi o posibilitate de organizare a cuvintelor în serii
sinonimice.
Exemplu de câmp de expansiune sinonimică:
a ridica (o greutate) = a sălta = a înălţa;
a ridica (mânecile) = a sufleca;
a ridica (o casă) = a zidi = a construi;
a ridica (masele) = a mobiliza = a strânge = a aduna;
a ridica (preţurile) = a creşte = a urca = a mări;
a ridica(o pedeapsă) = a suspenda = a desfiinţa = a anula;

15
a (se) ridica, (de pe scaun) = a se scula, a se sălta;
a (se) ridica (la luptă) = a se răzvrăti, a se răscula.
Observaţie:
Este evident că substituirea unui cuvânt cu sinonimul său nu se poate face în orice
context; a ridica este sinonim cu a sălta într-un context ca:
„Ridică (saltă) scaunul, ca să pot mătura!", substituţie care nu mai este posibilă în
contextele:
„Şi-au ridicat o vilă într-un an."; „Sancţiunea a fost ridicată."

Condiţiile sinonimiei:
a) identitatea obiectului (a referentului) denumit de termenii sinonimi, condiţia fiind
ca substituţia să se facă în aceeaşi variantă stilistică. Din perspectiva acestei condiţii, nu
sunt sinonime între ele cuvintele din seriile: varză şi curechi; porumb şi cucuruz;
carto/i, barabule şi picioci; cioban, oier şi mocan; zăpadă, nea, omăt (deşi trimit la
acelaşi referent), pentru că ele nu se pot înlocui unul pe celălalt într-un context care
aparţine limbii literare.

EXEMPLU:
Un context de tipul „S-a scumpit varza pe piaţă de la 3000 la 5000 de lei kg" nu
permite substituirea cu regionalismul curechi. Sau un anunţ meteorologic ca: „Au căzut
cantităţi mari de zăpadă în zonele de munte" este afectat stilistic în urma
substituţiei zăpadă / omăt. (Au căzut cantităţi mari de omăt în zonele de munte), pentru
că selecţia unui termen popular este inadecvată în mass-media din zilele noastre.

Din aceleaşi considerente nu sunt sinonime perfecte două cuvinte dintre care unul este
neologism (marcat „livresc" în DEX), pentru că termenul livresc are
o frecvenţă (şi de aici o accesibilitate) mai redusă faţă de termenul normal.
A nara este definit prin sinonimia cu a povesti, având în plus marca livresc. Şi în acest
caz utilizarea lui a nara în comunicarea curentă este greu tolerată (Dicţionar general de
ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p.457).

b) identitatea sau echivalenţa de sens care trebuie să meargă până la un număr cât mai
mare de trăsături semantice comune, de preferat toate, ceea ce este posibil numai în
cazul cuvintelor monosemantice. Exemple de sinonime între care există identitate de
sens(lizibil = citeţ; potasiu = kaliu; eronat = greşit).
c) posibilitatea substituirii sinonimelor în acelaşi context, substituire care să nu
antreneze alterarea sensului global al mesajului:
„A sosit pâine caldă / proaspătă"; „În urma concursului el s-a dovedit un
elev inteligent /deştept."

Dacă se respectă strict aceste condiţii: identitatea de sens, de comportament contextual şi

de variantă funcţională a două sau mai multe cuvinte definim fenomenul ca sinonimie în
sens restrâns.

Tipologia sinonimelor

16
 Având în vedere echivalenţa de sens, sinonimele trebuie să aibă un număr cât mai mare
de componente de sens comune (de preferinţă toate). Din această perspectivă se pot
clasifica (Dicţionar de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997) astfel:
a) sinonime perfecte (totale), care nu se diferenţiază prin nici o trăsătură de sens (au
aceeaşi definiţie semantică):
azot = nitrogen; stibiu = antimoniu; circumlunar = perilunar; mister = enigmă;
vorbăreţ= guraliv = locvace; a scrânti = a luxa; vlăguit = istovit = epuizat = extenuat;
b) sinonime imperfecte (parţiale) care se diferenţiază numai printr-o componentă de
sens graduală:
teamă = frică ( „grad nedeterminat") şi spaimă = groază („grad maxim", alături de
componentele de sens comune tuturor celor patru termeni); deştept = inteligent („grad
nedeterminat") faţă de genial („grad maxim") şi isteţ = ager („grad mic"), alături de
trăsături comune celor cinci sinonime („apreciere în plus privind inteligenţa");
c) sinonime care au câte o componentă de sens diferită: duşumea = podea
- trăsătură de sens comună: „partea de jos a unei încăperi";
- trăsătură de sens proprie: „numai din scânduri" (duşumea) şi „din orice
material"(podea), trăsătură care poate fi neglijată în anumite contexte;
d) sinonime care prezintă atât diferenţe graduale, cât şi semantice, dar limitate
cantitativ:
cald, călduţ, căldicel, fierbinte, clocotit, canicular
- se definesc toate ca „apreciere în plus privitoare la temperatură";
- se regrupează prin trăsături de sens diferite (uneori neglijabile): cald „grad
nedeterminat"; călduţ = căldicel „grad mic"; fierbinte „grad mare"; canicular „grad
maxim";clocotit (tor) „grad maxim" + „proces de fierbere"; dogoritor „grad maxim" +
„emanaţie de căldură".
Chiar dacă sunt identice ca sens, substituţia în context a sinonimelor nu este întotdeauna
posibilă: a muri = a pieri = a se prăpădi admit subiect animat (A murit cobaiul"), pe
când a deceda = a răposa = a dispărea admit doar subiect animat uman (,A decedat un
om").

Când sinonimele sunt specializate contextual, restricţia de context are importanţă

pentru definirea riguroasă a sensului: modic - (foarte) mic, exorbitant = (foarte)
mare,primele sinonime (modic, exorbitant) apărând numa: în combinaţie cu preţuri,
valori, ceea ce restrânge condiţiile de sinonimie, între sinonime pot să apară diferenţe de
registru stilistic, care se manifestă sub formă de restricţii contextuale: a deceda se
utilizează numai în stilul administrativ, a crăpa numai în stilul familiar sau argotic, iar a
sucomba numai în stilul literar pretenţios (livresc).

Restricţiile contextuale şi stilistice sunt foarte importante în analiza sinonimelor, pentru

adecvata lor folosire în vorbire sau în texte; respectarea condiţiilor semantice şi
contextuale face din sinonime o posibilitate de rafinare a expresiei lingvistice.

OMONIMIA

17
Definiţie: Relaţie dintre două sau mai multe cuvinte care au aceeaşi formă dar sensuri
diferite.
Nivele de reprezentare:
-lexical (omonimie lexicală):
lin = „uşor"; lin = „specie de peşte".
-gramatical (omonimie morfologică, lexico-gramaticală):
el cântă (pers. a IlI-a, sg.) = ei cântă(pers. a III-a, pl.);
un (nişte)= articol nehotărât;
un (doi)= numeral;
un (altul)= adjectiv pronominal.
-sintactic:
chemarea profesorului = „profesorul cheamă" sau „profesorul este chemat".
CAUZELE OMONIMIEI LEXICALE:
a) convergenţa fonetică (evoluţia fonetică spre aceeaşi formă a două cuvinte diferite ca
sens, de origini diferite, fie un cuvânt moştenit sau altul împrumutat, fie împrumuturi din
limbi diferite):
casă (< lat. casa) = „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului";
casă (< it. cassa) = „dulap, lădiţă pentru bani", „loc unde se fac plăţi".
lin (< lat. lenis)= „domol, uşor";
lin (împrumut din slavă) = „specie de peşte".

b) divergenţă semantică (apariţia unui sens nou în structura semantică a unui cuvânt
polisemantic îndepărtat de sensul de bază, astfel încât legătura semantică nu se mai poate
vedea):
calcul (< lat. calculus) = „pietricică formată în anumite organe ale omului (renal,
vezicular etc.)";
calcul (< lat. calculus) = „socoteală, operaţie matematică".
Diferenţierea sensurilor se face prin formele diferite de plural (omonimie parţială):
calcul / calculi = „pietricele";
calcu / calcule = „socoteli".
c) derivarea lexicală:
sunătoare = „nume de plantă";
sunătoare = „care produce sunete" (sună + sufix -ător);
fierăriei = „lucruri de fier" (fier + sufix colectiv -arie);
fierărie = „prăvălia în care se prelucrează sau se vinde fier" (fierar + sufix nume de
loc -ie).

Omonimele sunt cuvinte înregistrate în articole de dicţionar diferite, ca o dovadă că,

deşi au o formă identică, între sensurile cuvintelor respective nu mai există nici o
legătură. Au calitatea de a fi omofone (aceeaşi pronunţare) şi omografe (aceeaşi grafie).

CLASIFICAREA OMONIMELOR:

A. După gradul de identitate formală:

a) omonime totale (au toate formele identice):
mai adverb;

18
 mai substantiv = „lună";
coş (coşuri) = „obiect împletit din papură, rafie sau nuiele";
coş (coşuri) = „bubuliţă purulentă care se formează pe piele".
b) omonime parţiale (sunt identice numai unele forme flexionare):
- diferenţiere semantică prin formele de plural: cap, capi, capuri, capete; corn,
corni, cornuri, coarne; ochi; ochi, ochiuri.
- diferenţiere semantică prin apartenenţă la clasa
morfologică: cer (substantiv); cer(verb, indicativ prezent).

B. După relaţia dintre omonime (în funcţie de posibilitatea de a se întâlni în aceleaşi

domenii sau contexte):
a) omonime intolerabile (unul dintre cuvinte este înlăturat pentru a se evita confuzia
de sens):
păcurar = „vânzător de păcură", păcurar = „păstor",
caz în care s-a înlocuit cuvântul păcurar 2 = „păstor" cu „cioban",
rămânând ca „păcurar" să denumească „vânzătorul de păcură".

b) omonime tolerabile (diferenţiabile în funcţie de context):

a afecta = „a atribui o sumă de bani" („Guvernul a afectat suma de ...pentru...");
a afecta = „a manifesta o stare sufletească negativă ca urmare a unui eveniment
neplăcut" („Este afectat de vestea primită").

C. După apartenenţa morfologică:

a) omonime lexico-gramaticale:
- aparţin unor clase morfologice diferite: cer = substantiv;
cer = verb;
vine = substantiv, forma de plural de la vână;
vine = verb.
- provin din conversiune:
absolut (adj.) - absolut (subst.) - absolut (adv.);
muncitor j(adj.) - muncitor (subst.)
Observaţie:
Omonimele lexico-gramaticale provenite din conversiune sunt numeroase, pentru că
limba română se numără printre limbile în care fenomenul conversiunii este foarte
frecvent. Fenomenul omonimiei este acceptat numai în cazul în care cuvintele respective
îşi schimbă şi sensul lexical, nu numai valoarea morfologică.

b) gramaticale (aparţin aceleiaşi clase morfologice, au acelaşi sens, dar au forme

flexionare diferite):
lucrează = verb intranzitiv, prezent, pers. a III-a, sg.;
lucrează = verb indicativ prezent, pers. a III-a, pl.;
lucrează = verb imperativ, pers. a II-a, sg.

19
 ANTONIMIA
Definitie: Tip de relaţie semantică ce constă în opoziţia de sens între două cuvinte
care trimit la realităţi (referenţi) nu numai diferite, ci şi contrare şi contradictorii. (Angela
Bidu Vrânceanu, Narcisa Forăscu, Cuvinte şi sensuri, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică
Bucureşti, 1988, p. 165)
Există o antonimie logică, obiectivă, care este implicată în lucruri din realitatea
extralingvistică: noapte - zi, iarnă - vară, dimineaţă - seara, şi o antonimie pe care o
stabilesc vorbitorii. În enunţul: „Am văzut două filme, unul bun şi altul prost,sensul
antonimelor bun - prost reflectă o apreciere subiectivă. De aceea se spune că antonimia
ca fenomen lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni
contrare(iarnă - vară, dimineaţă - seară, bărbat - femeie, viaţă - moarte, îngheţ -
dezgheţ), cât şi pe acelea puse de vorbitori în evidenţă („Ce grea este valiza neagră şi
ce uşoară este valiza gri").
Antonimele sunt fixate perechi şi, de aceea, par mai puţin dependente de context sau de o
situaţie de comunicare. De exemplu, în mintea oricărui vorbitor este
asociat mic cu mare, tânăr cu bătrân, sărac cu bogat, adevăr cu minciună etc.

Între două cuvinte care sunt antonime trebuie să existe:

a) o dimensiune de sens comună (asemănare semantică implicând componente de
sens comune) care le uneşte, asigură legătura:
- leneş - harnic se referă la „atitudine faţă de muncă";
- inteligent - prost se referă la „capacitate intelectuală";
- căldură - frig se referă la „temperatură";

b) componente de sens diametral opuse (contrare) care stau la baza opoziţiei între
termenii perechi:
- harnic („plus muncă") - leneş („minus muncă");
- inteligent (prezent „inteligenţă") - (absent „inteligenţă");
- căldură („temperatură scăzută") - frig („temperatură ridicată").
Antonimele aparţin mai multor părţi de vorbire, dintre care cele mai numeroase sunt
adjectivele şi substantivele:
*adjective: cinstit - necinstit; citeţ, lizibil - neciteţ,ilizibil;
*substantive: speranţă, nădejde - disperare, deznădejde; bucurie - tristeţe;
*verbe: a aprinde - a stinge; a (se) agrava - a(se) ameliora;
*adverbe: aproape - departe, aici - acolo; înăuntru - afară;
*pronume (nehotărâte sau negative): unul - toţi; totul - nimic; toţi - nimeni.
Unele cuvinte se definesc prin antonimele lor: prost „lipsit de inteligenţă", fricos „care
are puţin curaj", curajos „care nu cunoaşte frica".
CLASIFICAREA ANTONIMELOR:
1. în funcţie de dimensiunea semantică
- antonime polare, care nu admit termeni intermediari: soţ / soţie;
- antonime scalare, care admit gradarea şi care sunt adesea legate de proceduri de
comparare: mare /mijlociu / mic; fierbinte / cald/rece:
- antonime contradictorii: celibatar (necăsătorit) / căsătorit;
- antonime contrarii: a urca / a coborî;

20
 - antonime reciproce: a cumpăra / a vinde etc.

2. în funcţie de structura cuvântului:

- antonime cu radicali diferiţi: corect - greşit; frig - căldură, întuneric - lumină;
trecut -viitor; a veni - apleca;
- antonime cu acelaşi radical stabilite prin prefixe şi sufixe: corect - incorect;
disciplinat- indisciplinat; noroc - nenoroc; moral a imoral; reversibil - ireversibil;
hipotensiv -hipertensiv; cărticică -cărţoaie; căscioară - căsoaie etc.

Aceste antonime au o marcă formală (prefixul, sufixul) care subliniază antonimia.

Prefixele cu care se formează în general antonime sunt: ne-, non-, in-
i-, des-, dez-, dis-, de- etc.
PARONIMIA
Definiţie: Relaţie dintre cuvinte foarte asemănătoare ca formă şi deosebite ca sens
(diferenţa de formă se reduce la numai un sunet sau două).
Se organizează pe baza apropierii formale în „serii paronimice".
Se stabileşte între unităţi lexicale, nu între un cuvânt şi o formă gramaticală a acestuia,
ci între formele-tip ale aceleiaşi părţi de vorbire:
- substantive: (abilitate - agilitate);
- adjective: (etic - epic);
- verbe: (a deconta - a decanta).
• Paronimia apare şi la nivelul elementelor de formare a cuvintelor (prefixe şi
prefixoide):
anti- / ante-; pre-/ pro-; în-/ in-; homeo-/ homo-

Dublete paronimice: atlas - atlaz, argou - argon, adsorbţie - absorbţie, conjunctură -

conjectură, locatar - locator.
Triplete paronimice: atitudine - aptitudine - altitudine, a migra - a emigra - a
imigra, a releva - a reliefa - a revela.

Atracţia paronimică este o greşeală de exprimare produsă de apropierea formală dintre

paronime, care constă în faptul că unul dintre termenii paronimi, care e mai frecvent în
limbă (mai cunoscut vorbitorilor) îl „atrage" pe cel care este mai puţin cunoscut,
substituindu-i-se acestuia din urmă în procesul comunicării verbale: „analiză literală" în
loc de „analiză literară". În situaţia în care fiecare dintre termenii seriei paronimice
(dublet sau triplet) este neologism mai puţin accesibil, eventual termen specializat,
posibilitatea erorii lingvistice este mai mare.

Termenii ştiinţifici din limbajele specializate neînsuşiţi corect sunt cei mai susceptibili
de a intra în sfera „atracţiei paronimice". Când ambii termeni din perechea paronimică
aparţin limbajelor specializate (elipsă - eclipsă, etic -epic, glacial - glaciar, a evoca - a
invoca),confuzia poate deveni mai frecventă.

POLISEMIA

Capacitatea celor mai multe cuvinte dintr-o limbă naturală de a avea mai multe sensuri.

21
Este considerată o categorie semantică fundamentală şi universală pentru că se manifestă
în orice limbă.
Aproximativ 80% din fondul principal al limbilor actuale este compus din cuvinte
polisemantice (cifra variază de la o limbă la alta).
Polisemia caracterizează în primul rând verbele, substantivele şi adjectivele. Este direct
proporţională cu vechimea cuvântului şi cu frecvenţa folosirii lui în limbă.

De exemplu, cuvântul pământ are în limba română următoarele sensuri:

1. „planeta pe care locuim" Pământul este o planetă ca şi Marte
2. „scoarţa globului terestru" Gazul a ieşit de sub pământ.
3. „întindere de uscat": Salvarea naufragiaţilor era o fâşie pământ.
4. „teren cultivabil": I s-a restituit pământul după război.
5. „materie din care este alcătuită partea solidă a globului terestru": Plantele cresc în
pământ.
6. „teritoriu, regiune, ţinut": „după obiceiul pământului
7. în locuţiuni şi expresii:
- „foarte departe": la capătul pământului;
- „totdeauna": de când e lumea şi pământul;
- „diferenţă mare": ca de la cer la pământ.
Se manifestă şi la nivelul altor construcţii sau structuri:
„Ti-am cântat melodia":
- „Am cântat melodia pe care ai compus-o chiar tu."
- „Am cântat o melodie compusă de altcineva şi tu ai ascultat-o."

5. STILURI FUNCŢIONALE
Termenul provine, potrivit Dictionarului de termeni literari, din fr. style, lat.
stylus, cu sensul "condei, compozitie". In poetica traditionala însemna modul de
exprimare scrisa sau orala.
Se pot distinge:
 stilul propriu unui gen sau unei specii literare (stilul dramatic, epic, liric)
 stilul unui curent artistic (romantic, clasic, realist etc)
 stilul epocii
 stilul national
Modul in care sunt folosite resursele limbii (lexicale, fonetice, morfologice,
sintactice, topice) poate caracteriza un vorbitor sau o colectivitate (grup); Tudor Vianu
definea stilul ca fiind expresia unei individualitati.
În limba romana contemporana exista cinci stiluri functionale: beletristic
(artistic), stiintific, administrativ (oficial), publicistic si colocvial (familiar).

1. Stilul beletristic are drept caracteristica fundamentala functia poetica a

limbajului (expresiva, sugestiva); (artistic) se foloseste in operele literare si prezinta
urmatoarele trasaturi:
 folosirea termenilor cu sens figurat ca si a celora care, prin anumite calitati,
trezesc in constiinta cititorilor imagini plastice, emotii, sentimente;
 o mare complexitate, data fiind diversitatea operelor literare cat si faptul ca
fiecare autor isi are propriul stil;

22
  bogatia elementelor lexicale (cuvinte din fondul principal lexical, termeni
regionali, arhaici, neologisme, termeni de jargon sau argou etc);
 extinderea semantica prin utilizarea sinonimiei si a polisemiei unor termeni;
 cuvintele sunt utilizate cu functia lor conotativa;
 relieful enuntului poate fi intarit chiar si prin abaterea de la uzul curent al limbii.
ANALIZA LITERARA, COMENTARIUL LITERAR, CARACTERIZAREA,
PARALELA, SINTEZA TEMATICA, RECENZIA;

2. Stilul stiintific se utilizeaza in lucrarile care contin informatii asupra unor

obiecte, fenomene, fapte, investigatii, cercetari, caractere tehnice etc, cu alte cuvinte, in
lucrarile stiintifice; comunicarea este lipsita de incarcatura afectiva; accentul cade pe
comunicare de notiuni, cunostinte, idei etc., astfel ca functia limbajului este cognitiva;
Acest stil prezinta urmatoarele caracteristici:
 folosirea unor notiuni / teorii stiintifice exacte si a unor rationamente riguroase;
 utilizarea unor neologisme din lexicul propriu fiecarei stiinte;
 folosirea cuvintelor monosemantice;
 claritatea exprimarii (pusa in evidenta printr-o structura adecvata a
propozitiei/frazei), precizie, corectitudine;
 utilizarea sensului propriu al cuvantului;
 un grad mare de tranzitivitate;
 fiecare domeniu stiintific isi are propriul vocabulary; termenii utilizati sunt
monosemantici. Lexicul stiintific include numeroase neologisme si cuvinte
derivate cu prefixe si pseudoprefixe (antebrat , contraofensiva) sau compuse cu
sufixoide si prefixoide (biolog, geografie etc.) Acestora li se adauga utilizarea
unor abrevieri, simboluri, semne conventionale, formule stereotipe. Dintre
compozitiile pe baza textelor stiintifice, amintim: ANALIZA STIINTIFICA
(FILOZOFICA, ECONOMICA, POLITICA, BOTANICA, ETC); STUDIUL;
COMUNICAREA; REFERATUL; ESEUL;

3. Stilul administrativ se utilizeaza in documente oficiale (cerere, memoriu,

raport, referat, proces-verbal, curriculum vitae), in documente referitoare la activitatea
unor institutii sau la relatiile administrative, politice, juridice etc; cunoaste doua
variante: cea juridica (textele de legi si tratatele care le comenteaza) si cea administrativa
(actele si documentele oficiale); Stilul administrativ prezinta urmatoarele trasaturi:
 precizia si concizia exprimarii;
 caracterul neutru al registrului lingvistic; caracter obiectiv , impersonal ;
comunicarile lipsite de incarcatura afectiva;
 este stilul impersonal
 prezenta cliseelor lingvistice (formule si termeni consacrati care dau claritate si
uniformitate exprimarii) de tipul: Subsemnatul, In conformitate ..Conform
hotararii ... etc.
 predomina: formele verbale impersonale, verbele la viitor, diateza reflexiva se vor
lua masuri, se aduce la cunostinta
 lipsa figurilor de stil

23
DAREA DE SEAMA, PROCESUL – VERBAL, PLANUL DE MUNCA, NOTA
INFORMATIVA, RAPORTUL, DECLARATIA, REFERATUL, MEMORIUL DE
ACTIVITATE, CEREREA;

4. Stilul publicistic este propriu ziarelor si revistelor destinate marelui public;

este stilul prin care publicul este informat, influentat si mobilizat intr-o anumita directie
in legatura cu evenimentele sociale si politice, economice, artistice etc. Modalitatile de
comunicare sunt: monologul scris (in presa si publicatii), monologul oral (la radio si
televiziune), dialogul oral (dezbaterile publice), dialogul scris (interviuri consemnate
scris); se caracterizeaza prin:
 bogatie si varietate lexicala;
 vocabular accesibil unor categorii de cititori de nivel intelectual mediu;
 frecventa redusa a expresiilor / termenilor tehnico-stiinti-fici proprii unui anumit
domeniu;
 utilizarea limbii literare, dar si a unor formulari tipice limbajului cotidian;
 receptivitatea la termenii ce denumesc notiuni noi ( neologisme ), preocuparea
pentru inovatia lingvistica (creatii lexicale proprii), utilizarea unor procedee
menite a starni curiozitatea cititorilor; titluri eliptice, adeseori formate dintr-un
singur cuvant, constructii retorice (repetitii, interogatii, enumeratii, exclamatii
etc.), utilizarea larga a sinonimelor; tendintele de aglomerare sintactica; tendinta
eliminarii conjunctiilor copulative .
 utilizarea unor mijloace menite sa atraga publicul (exclamatii, grafice, interogatii,
imagini etc).
ARTICOLUL, CRONICA, REPORTAJUL, FOILETONUL, INTERVIUL, MASA
ROTUNDA, STIREA, ANUNTUL PUBLICITAR

5. Stilul colocvial (familiar) se utilizeaza in sfera relatiilor de familie, in viata de

zi cu zi si se caracterizeaza prin:
 se realizeaza dezvoltarea spontana, neintentionata a limbii.
 un anume grad de afectivitate;
 folosirea unor formule de adresare, pentru implicarea ascultatorului;
 utilizarea mijloacelor non-verbale; oscilare intre economie si abundenta in
exprimare. Economia se manifesta prin intrebuintarea cliseelor lingvistice, a
abrevierilor de tot felul, dar mai ales prin elipsa, ca urmare a vorbirii dialogate,
precum si prin mijloace extralingvistice (mimica, gestica) care permit intreruperea
comunicarii, restul fiind sugerat. Abundenta in exprimare este materializata prin
repetitie, prin utilizarea zicalelor, proverbelor, locutiunilor si expresiilor, prin
evitarea cuvintelor abstracte care sunt substituite prin perifraze.
 incalcarea normelor si canoanelor limbii literare;
 prezenta unor termeni regionali sau chiar argotici;
 folosirea diminutivelor, augmentativelor, substantivelor in vocativ sau a verbelor
la imperativ;
 simplitate, degajare si naturalete.

24
 6.Formele comunicării orale

Comunicarea orală se realizează în două feluri:

- prin dialog
- prin monolog

Dialogul
Definiţia:
Orice situaţie de comunicare orală în care protagonişti sunt alternativi, atât
emiţător, cât şi receptor, se numeşte dialog.
Dialogul este un ansamblu de interacţiuni verbale, dar susţinute şi de elemente
paraverbale şi nonverbale. Chiar dacă are un şir de enunţuri dialogul are o organizare,
adică e structurat. Structura sa de bază e perechea de replici în care o replică aparţine
unui emiţător, iar replica următoare aparţine celui care fusese receptor. Dialogul e
dependent de context, adică felul în care evoluează un dialog depinde de următorii
factori:
a. împrejurarea în care desfăşoară dialogul;
b. măsura în care colocutorii se cunosc;
c. reporturile(sociale, afective) dintre ei.

Structura dialogului
Dialogul are două componente principale:
1. Un ansamblu de interacţiuni între cel puţin doi colocutori
2. Un ansamblu de măsuri pe care vorbitorul le poate lua, pentru că acţiunile sale
asupra receptorului să fie eficiente.

1. Intercaţiunile şi locul lor în dialog

Interacţiunile dintre colocutori pot apărea:
a. în partea introductivă
b. în partea centrală
c. în partea finală a dialogului.
a. Partea introductivă e cea în care se stabilesc partenerii de dialog. Ea este
remarcată prin formule relativ fixe: „Bună ziua!”, „Salut!”, „Ce mai faci?”, „Cum mai
merge?”, „Ce mai e nou?”. Tot elemente introductive sunt formulele de prezentare când
partenerii de dialog nu se cunosc. Uneori, părţile introductive sunt întrebuinţate pentru a
imprima dialogului o direcţie. Vom spune atunci că partea introductivă conţine oferta de
dialog. Când emiţătorul are o rugăminte şi nu foloseşte formulele iniţiale pentru a
propune o direcţie de desfăşurare a dialogului se întrebuinţează formule de tranziţie sau
de tatonare.
b. Partea centrală. Definim prin partea centrală a unui dialog acea parte care
conţine oferta de dialog şi consecinţele ei sau consecinţele ofertei, în cazul în care oferta
nu a fost deja sugerată prin formulele introductive.
c. Partea finală a unui dialog marchează momentul în care unul dintre
participanţi doreşte să se retragă din comunicare. Retragerea din dialog înseamnă deseori
şi părăsirea locului de dialog.

25
 2. Strategiile vorbitorului.
Strategiile în cauză sunt următoarele:
a.) Vorbitorul încearcă să câştige bunăvoinţa receptorului. Mijloacele folosite
sunt propoziţii incidente prin care vorbitorul arată că doreşte să fie cât mai bine şi cât mai
uşor înţeles de către receptor: „După cum îţi spuneam”. Efecte asemănătoare se pot
obţine prin tonul vocii, prin priviri semnificative sau prin gesturi.
b.) Centrul atenţiei receptorului. Emiţătorul poate verifica dacă receptorul e cu
adevărat atent la spusele sale. Formulele cele mai obişnuite sunt: „Ştii?”, „Mă
urmăreşti?”, „Mă înţelegi?”, „Da?”, „Nu?”.
c.) Reliefarea anumitor fragmente de mesaj. Unele părţi din mesaj sunt subliniate
de emiţător tot mai cu scopul de a-i arăta colocutorului cât sunt ele de importante.
Formulele tipice sunt: „Ştii ceva?”, „Ştii ce?”, „Uite ce este!”, „Fii atent!”, „Ascultă-
mă pe mine!”.
Formele dialogului
Formele principale de dialog sunt conversaţia şi discuţia.
Definiţia:
O conversaţie e un dialog a cărui desfăşurare depinde de gradul în care
participanţii cunosc regulile generale ale dialogului.
Definiţia:
O discuţie e un dialog a cărui desfăşurare depinde de o serie de reguli acceptate
în prealabil de toţi participanţi.
Discuţiile pot fi de mai multe feluri:
 examinarea orală în şcoli
 şedinţele de judecată
 raportările în armată
 dezbaterile de radio/TV
 conferinţele de presă
 interviurile de angajare
 dialogurile cu lucrătorii din serviciile publice

Formele discuţiei: Dezbaterea şi dezbaterea polemică.

Trăsături ale dezbaterii:
1. Tema dezbaterii e de interes larg şi priveşte grupuri sociale sau
profesionale(pensionari, oameni de afaceri, etc.).
2. Tema şi durata dezbaterii sunt anunţate participanţilor din timp.
3. Participanţii sunt reprezentanţi ai grupurilor interesate de dezbatere, dar şi
specialişti sau oameni politici.
4. Discuţia e condusă de un moderator. El indică participanţii şi le comunică
detaliile de organizare.
5. Regulile discuţiei şi autoritatea moderatorului trebuie să fie liber acceptate de
toţi participanţii.
6. Dezbaterea are asistenţa publică, prin desfăşurarea ei în săli, fie prin
transmiterea ei la radio sau la televiziune.
Dezbatere polemică e o discuţie în care opiniile exprimate sunt opuse.

26
 Monologul

Definiţia:
Orice act de comunicare orală în desfăşurarea căruia rolurile de emiţător şi
receptor rămân fixe, e un monolog.
De exemplu: un discurs festiv, o declaraţie de presă, prezenterea unei comunicări
ştiinţifice, recitarea unei poezii, prezenterea ştirilor la radio şi TV.
Trăsături caracteristice ale monologului:
a. Monologul este o acţiune verbală unidirecţională. Această trăsătură deosebeşte
în mod decisiv dialogul de monolog. În cazul monologului există o repartiţie
fixă a rolurilor, astfel încât receptorul nu acţionează asupra emiţătorului, de
aceea în monologuri receptorul mai e numit şi auditoriu. De exemplu: regula
unei declaraţii de presă e ca o persoană să vorbească, iar cei prezenţi să
asculte fără să pună întrebări.
b. Monologul înlesneşte comunicarea în masă. Dialogurile presupun un număr
mic de participanţi, monologurile însă nu sunt dependente de această limitare
numerică.
c. Rolul emiţătorului în monolog e mai important decât în dialog. Dialogul
creează protagoniştilor şanse egale de confruntare, pe când în cazul
monologului regula e că emiţătorul să vorbească, iar ceilalţi să asculte.

Structura monologului
Monologul are două componente principale:
1. Un ansamblu de acţiuni verbale(dar şi paraverbale/nonverbale) focalizate
asupra receptorului.
2. Un ansamblu de strategii prin care emiţătorul se asigură de eficacitatea
acţiunilor sale asupra receptorului.

Clasificarea monologurilor
După relaţia cu dialogul clasificăm monologurile în:
1. Monologuri independente.
2. Monologuri inserate în dialog.
1. Monologurile independente sunt acele monologuri care nu apar ca urmare a
evoluţiei unui dialog într-o anumită direcţie. De exemplu: un anunţ de publicitate nu e o
urmare a unei conversaţii.
2. Monologurile inserate în dialog sunt consecinţele felului în care decurge
dialogul. De exemplu: într-o conversaţie poate apărea prilejuri de a argumenta un punct
de vedere şi în acest caz din dialog se naşte un monolg inserat.

După scopul comunicării deosebim următoarele tipuri de monologuri:

a. Monologul narativ
b. Monologul argumentativ-explicativ
c. Monologul persuasiv

a. Monologul narativ

27
 Acesta constă în relatarea unei întâmplări, a conţinutului unei opere narative,
prezentarea unei perioade istorice, comentariile din reportajele de radio sau TV. Claritatea
şi cursivitatea unei povestiri depinde de organizarea povestirii în funcţie de momentele
subiectului: adică în funcţie de locul, timpul şi personajele care participă la acţiune, de
intrigă şi de acţiunile care decurg din intrigă, de punctul culminant şi de deznodământ. A
povesti după acest plan e o tehnică de relatare ce se potriveşte nu doar operelor literare, ci
oricărui fel de întâmplări.
b. Monologul argumentativ-explicativ
Acest tip de monolog răspunde la două întrebări foarte generale, de genul cum se
explică existenţa unui obiect, fenomen sau fiinţă, şi de ce se petrec anumite fenomene.
Acest monolog e propriu expunerilor ştiinţifice. El prezintă corelaţii între fenomene, cu
scopul de a arăta că unul dintre fenomene e cauza celuilalt.

c. Monologul persusasiv (persuasiv = adjectiv, care urmăreşte să convingă pe

cineva de un anumit lucru).
Prin monologul persuasiv emiţătorul încearcă să determine auditorul să acţioneze
într-un anumit fel. Formele cele mai cunoscute sunt:
 monologul persuasiv publicitar
 monologul persuasiv electoral
Monologul persuasiv publicitar: în cazul monologului persuasiv publicitar
există o substanţială contribuţie a elementelor vizuale. Reclamele pot fi bazate pe
descrieri sau pe scurte naraţiuni dramatizate. Elementul comun a enunţurilor publicitare e
formula finală, ea îi sugerează receptorului să cumpere produsul, evocându-i calitatea
dominantă. De exemplu: „Le curăţă de nu se văd!”(soluţie de curăţat geamurile ), „Mor
gândacii după el!”(insecticid)
Monologul persuasiv electoral: în discursul electoral tehnica de convingere se
construieşte pe următoarele elemente:
- emiţătorul trebuie să ştie ce nevoi şi ce speranţă au oamenii şi în acelaşi timp de
ce se tem(de război, de şomaj, de creşterea preţurilor);
- el trebuie să arate că pentru toate acestea există soluţii;
- oratorul trebuie să apară în faţa a celorlalţi ca omul care s-a gândit din vreme la
problemele celorlalţi şi care a şi găsit soluţiile concrete.

3. APLICAŢII LIMBĂ ŞI COMUNICARE

I.1.Se dă textul:
„Sub raportul limbii, cercetările întreprinse [...] au putut stabili un număr de 160
(o sută şaizeci) de termeni româneşti care sunt de origine geto-dacă. Aceşti termeni
privesc o arie foarte largă, începând cu corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă), cu
familia (băiat, copil, prunc, zestre), cu locuinţa (vatră, cătun), cu îndeletnicirile agricole,
păstoreşti, viticole şi piscicole (mazăre, ţarină; baci, mânz, strungă, ţarc, urdă, zară;
butuc, curpen, strugure; baltă, gard), cu mediul fizic (măgură, mal), cu flora (brad,
bunget, butuc, codru, copac, curpen, mugure, strugure), cu fauna (balaur, barză, mistreţ,
rânză, şopârlă, viezure), cu diferite acţiuni (a răbda, a speria, a zburda) etc.

28
 Desigur, numărul acestor termeni va spori prin cercetări ulterioare; ele ne vor
arăta de asemenea şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice; de pe acum se consideră
însă că aparţin acestei moşteniri sufixele atât de frecvente şi de caracteristic româneşti: -
esc, - eşte (omenesc, crăiesc, bărbăteşte, trupeşte). Ni s-au păstrat de la daco-geţi şi
câteva nume de ape: în primul rând Dunărea, care derivă dintr-un Dunaris dacic; apoi
Argeşul din Argessos (la Herodot diformat: Ordessos); Bârzava, al cărei nume se
regăseşte în oraşul dacic Berzobis; Someşul: o inscripţie latină din ţinuturile udate de
acest râu vorbeşte de Samus; este sigur că romanii au păstrat vechiul nume, autohton.
Acelaşi lucru cu Oltul, Aluta în izvoarele latine, şi cu Tisa.”
(Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor pentru tineret
îndeosebi)

Precizati:
a. Tema textului
b. Tipul de discurs
c. Sfera de utilizare
d. Elementele situaţiei de comunicare E-R – M

2. Se dă textul:
ACTUL I, Scena 3
Chiriţa, Guliţă, Şarl, Safta, Ion. (Ion vine alergând dintre culisele din dreapta. Ceilalţi ies
din casă şi se cobor în cerdac.)
GULIŢĂ: Cine mă cheamă?... Nineaca!
SAFTA: Ce este?... Ce este?
ŞARL: Qui diable?... Ah, madame!...*
ION: Aud, cucoană… Iaca ia…
CHIRIŢA: Da’ veniţi azi de ma coborâţi de pe cal… Ce, Doamne iartă-mă!... aţi adormit
cu toţii?
(Ion se pune dinaintea calului şi-l apucă de zăbale ca să-l ţie. Ceilalţi se adună împrejurul
Chiriţei.)
GULIŢĂ: Ba nu, nineacă… dar învăţam Telemac* cu monsiu dascalu.[…]
CHIRIŢA: Quel bonheur! Gugulea nineacăi!... Auzi ce spune monsiu Şarla?... Zâce că ai
să vorbeşti franţuzăşte ca apa… N’est-ce pas, monsieur Charles, qu’il parlera comme
l’eau?
ŞARL: Comme?... Ah, oui, oui… vous dites comme ça en moldave… Oui… oui.
CHIRIŢA: Da’ ian să-i fac eu un examen… Guliţă, spune nineacăi, cum să cheamă
franţuzăşte furculiţă?
GULIŢĂ: Furculision.
CHIRIŢA: Frumos… Dar friptură?
GULIŢĂ: Fripturision.
CHIRIŢA: Prea frumos… Dar învârtita?
GULIŢĂ: Invartision.
CHIRIŢA: Bravo… Guliţă!... Bravo, Guguliţă!... (Îl sărută.)
ŞARL (în parte, furios): Gogomanition, va!...
(Vasile Alecsandri, Chiriţa în provinţie)
* Qui diable?... Ah madame! (fr.) – Cine dracu?... Ah, doamnă!

29
* Întâmplările lui Telemac, fiul lui Ulise – poem epic în proză al scriitorului francez
Fénelon
Cerinţă: Argumentează apartenenţa textului la stilul beletristic.

3. Se dă textul:
„Reporter: Indicaţi-ne câteva aspecte legate de începuturile dumneavoastră literare. Ce
amintiri deosebite păstraţi din acei ani?
Marin Preda: Eram corector la ziarul Timpul. Scrisesem o schiţă intitulată Salcâmul.
Într-o dimineaţă de iunie, tatăl meu s-a apucat să taie cel mai falnic salcâm din grădina
noastră. Acoperea cerul. Acest salcâm era chiar copilăria mea. Tata era crunt şi întunecat.
Nu numai eu, dar nici restul familiei şi nici vecinii n-au înţeles ce l-a împins să facă acest
lucru. Şi nici n-a răspuns la întrebările noastre nedumerite. Această enigmă a copilăriei
am exprimat-o, fără s-o dezvălui, în schiţa mea, care a apărut în pagina a doua a ziarului.
Astfel am devenit scriitor. Era în anul 1942, era război, dar eu aveam douăzeci de ani şi
trăiam bucuria de lumină şi speranţă a debutului”.
(Interviu cu Marin Preda, de Petru Cârdu, inclus în vol. Marin Preda – Creaţie şi morală)
Se cere:

Precizati
a. Autorul , titlul, tema textului
b. Tipul de discurs
c. Sfera de utilizare
d. Elementele situaţiei de comunicare E-R-M (emiţător-receptor-mesaj)

4. Se dă textul:

“ Art. 1. Accesul liber şi neîngrădit al persoanei la orice informaţie de interes public,

definit astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale
relaţiilor dintre personae şi autorităţile publice, în conformitate cu Constituţia României
şi cu documentele internaţionale ratificate de Parlamentul României.
Art. 2.(b) Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte
activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice, indiferent de suportul ori de
forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
Art. 7. (1) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să raspundă în scris la solicitarea
informaţiilor de interes public în termen de 10 zile sau, după caz, în cel mult 30 de zile de
la inregistrarea solicitării, în funcţie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrărilor
documentare şi de urgenţa solicitării.”
( Legea 544, privind accesul la informaţiile de interes public)

Precizati
a. Autorul , titlul, tema textului
b. Tipul de discurs
c. Sfera de utilizare
d. Elementele situaţiei de comunicare E-R-M (emiţător-receptor-mesaj)

30
5. Se dă textul:

,, Scumpul meu drag!

Nu ştiu cum să încep, cum vei găsi această lettră rosă! Nu mă mai recunosc după
noaptea noastră întreagă.
Inimă bună, garoafe sângerii, iubire şi numai iubire, scumpul meu drag!
Ce-ai visat? Mă vei ierta?
Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă.
Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi.

Cu totul, de-acum cu totul a ta .

Veronica”
( Veronica Micle, Poezii şi corespondenţă)

Ce poţi deduce despre autorul textului şi despre situaţia de comunicare?

 Cui se adresează textul?
 Ce tip de text este acesta?

II. APLICATIE

1. Indicaţi stilul funcţional căruia îi sunt proprii următoarele caracteristici:

1. exprimarea unei tendiţe, recurgerea la citat, accesibilitatea lexicală;

…………………………………………………………………….
2. eufonie, simetrie, naturaleţe;
…………………………………………………………………………
3. naturaleţe în exprimare, încarcatură emoţională, lipsa de precizie;
…………………………………………………………………………..
4. accesibilitate lexicală, terminologie specifică, clişee lingvistice;
…………………………………………………………………………..
5. spontaneitate în expimare, înclinaţie spre satiră şi umor, intonaţie exclamativă;
…………………………………………………………………………
6. expresivitate, varietatea limbajului, convenţionalitate;
…………………………………………………………………………
7. informarea, alternarea vorbirii directe cu cea indirectă, formulări eliptice;
…………………………………………………………………………
8. digresiuni, pluralul autorului, expresivitatea zero;
…………………………………………………………………………
9. preferinţa pentru cuvinte monosemantice, folosirea unor semene convenţionale,
specializarea lexicală după domeniu;
…………………………………………………………………………

31
 10. varietate de forme, formulări eliptice, contopirea elementelor intelectuale cu cele
afective;
…………………………………………………………………………

2.Notaţi, după caz două sau trei stiluri funcţionale cărora le sunt proprii următoarele
trăsături:

a. obiectivitatea comunicării;
b. intonaţia neutră;
c. respectă normele limbii literare;
d. foloseşte citatul ca argumentare ;
e. clişee lingvistice;
f. comunicare insoţită de hărţi, tabele statistici;
g. foloseşte infinitivul cu valoare de imperativ;
h. accesibilitate;
i. afectivitate (în grade diferite).

3.Demonstraţi apartenenţa la stilul beletristic al următorului fragment:

„Era-ntr-o dimineaţă de vară. Marea şi-ntindea nesfârşita-i albăstrime, soarele se ridica

încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul
lung al nopţii, stâncile negre de rouă abureau şi se făceau sure, numai p-ici pe colea
cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăţi de nisip şi piatră. Din nişte colţi de stânci
despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetăţui, şi de
după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele
ţuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite şi
năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-şi fondau state, de procesii lungi de
gâze roşii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările
de piatră tocite şi mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este
mai mult o ruină oprită curiozităţii decât locuinţă.” (Mihai Eminescu- Cezara)

4.Lucraţi în grupe de patru-şase elevi. Realizaţi un poster în care să prezentaţi o lansare

de carte. (Titlul, formatul cărţii, tema şi autorul le propui tu).

5.Joc de cuvinte. Compuneţi o poezie de cinci rânduri pe tema iubirii şi a misterului,

după următoarea structură: Primul vers: un substantiv; al doilea vers: două adjective; al
treilea vers: trei verbe; al patrulea vers: o comparaţie; al cincilea vers: o metaforă.

III.1. Corectaţi greşelile de orice natură din urmatorul text:

Tu nu o sti pe fata care am vazuto urcand in sus la etaj.Preferi mai bine sa inoptezi la
cabana, sau sa fi dus acasa cu masina?Trebuie sa aibe grija cand înnoată.

32
2.Încercuiţi forma corectă a următoarelor cuvinte:
nu fii trist/nu fi trist
mi-ar placea/mi-ar place
se asaza/se aseaza
dirigentie/dirigintie
nu se merita ca sa venim/nu merita sa venim.

3.Explica utilizarea urmatoarelor semne de punctuatie si ortografie din textul:

-Si-acum, zise Ben, sa vedem:cu ce-o sa se indeletniceasca banda noastra?

4. Scrie cat mai multe cuvinte sau expresii sinonime cu verbele:

A vorbi.........
A intreba........
A striga........

5. Utilizeaza urmatoarele paronime in enunturi, pentru a le ilustra sensul:

Original/originar
Apropia/apropria
Mortal/mortar

33
34