Popescu Ioana - Alexandra

Clasa a IX a A

Imperiul
Imperiul este un stat monarhic cu tendințe expansioniste condus de un împărat, de obicei cu un
teritoriu mai mare decât cel al unui regat, cum au fost Imperiul Persan, Imperiul Britanic, Imperiul
Francez, Imperiul Rus, Imperiul Bizantin sau Imperiul Roman.

Imperiul Roman (latină IMPERIVM ROMANVM) este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a
descrie statul roman post-republican caracterizat de o formă de guvernământ autocratică și de
stăpânirea unui imens teritoriu în jurul Mării Mediterane. Ultimul împărat roman din Italia a fost
detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un alt împărat
roman, ce se afla în capitala imperială de est, Constantinopol. Imperiul Roman de Răsărit
(Bizantin) a continuat să existe, deși își micșora încet-încet teritoriul până la dispariția sa efectivă,
în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de otomani. Statele succesoare din vest (Regatul
Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din est (țaratele ruse) au folosit titluri preluate din practicile
romane chiar și până în perioada modernă.
Influența Imperiului Roman în limbă, guvernare, drept, arhitectură, precum și în multe alte aspecte
ale vieții de zi cu zi a devenit inevitabilă.
Articol principal: Imperiul Roman antic.
După ce Gaius Octavius, nepotul lui Iulius Cezar, și-a consolidat poziția prin înfrângerea rivalului său
la putere, Marc Antoniu, în bătălia de la Actium din anul 31 î.Hr., acesta a declanșat un amplu
proces de restructurare a tuturor instituțiilor statului, fiind conștient că anii de război civil au
lăsat Roma într-o stare de anarhie și că societatea romană nu era încă pregătită să accepte
controlul total al unui despot. Bun tactician, Octavius (sau Octavianus) a știut să câștige simpatia
tuturor. Mai întâi a desființat armatele sale și a organizat alegeri, în urma cărora a fost ales în funcția
de consul. În 27 î.Hr. a returnat, în mod oficial, puterea Senatului Romei, și s-a oferit să renunțe și la
supremația militară peste Egipt. Dar Senatul Roman nu numai că l-a refuzat, dar i-a dat chiar
controlul asupra Spaniei, Galiei și Siriei. Puțin mai târziu, Senatul i-a dat și titlul de Augustus (tradus
„cel venerat”). Această dată, 27 î.Hr., este considerată în mod convențional drept începutul
Imperiului Roman, deși numele de "Republica Romana" a fost folosit mai departe, în mod oficial,
timp de câteva secole. Augustus a reușit să mai acapareze și funcția de tribun, care îi permitea să
convoace Senatul după voința sa și să-i stabilească agenda. În afară de aceasta a inventat și o
nouă funcție, în anul 23 î.Hr., anume cea de Împărat al Romei; această funcție era pe viață și îi
oferea controlul întregii armate romane. Totuși el folosea adesea titlul civil Princeps, sau „Primul
Cetățean”. La 19 august 14 d.Hr., lui Augustus i-a urmat la tron Tiberius (14-37), fiul soției sale Livia
Drusilla dintr-o altă căsătorie.
În vremea împăratului Claudius (41-54) imperiul s-a extins în Britania, iar, după o scurtă criză în
vremea lui Nero (54-68), imperiul și-a atins maxima întindere în vremea împăratului Traian (98-117).
Traian a cucerit Dacia,Mesopotamia și părți din Arabia. Împăratul Hadrian (117-138), succesorul lui
Traian, a decis însă să abandoneze Mesopotamia și părțile Daciei de est care fuseseră incluse în
provincia Moesia Inferior. Imperiul Roman în 125 d.Hr.
Popescu Ioana - Alexandra
Clasa a IX a A

Dacia
Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de
state, iar ei ocupau un teritoriu cuprins între: râul Tisa (vest), râul Nistru și Marea
Neagră (est), Dunărea (sud) și Carpații Păduroși (nord). În anumite părți chiar depășeau aceste
hotare: spre est peste Nistru, „înaintând până spre Bug”, iar spre vest, „ajunseră până la Dunărea
panonică”.
Regatul dacic a ajuns la cea mai mare întindere a sa în timpul regelui Burebista, având ca hotare:
țărmul Mării Negre și Bugul - spre est, Cadrilaterul boem, Dunărea panonică și Morava - spre vest,
Carpații Păduroși - spre nord, iar Muntele Haemus (lanțul Balcanilor) - spre sud. Capitala regatului
era orașul Argedava.
Dacii erau organizați în state și aveau cetăți numite dava. Din agricultură obțineau: grâu, vin, miere,
creșteau vite și cai, dar și pescuiau. Îmbrăcămintea era făcută din lână de oaie și din cânepă. Dacă
la șes locuințele erau făcute din nuiele împletite pe pari și zidite cu pământ, la deal și la munte ele
erau făcute din lemn, folosindu-se bârnele încheiate. Conducerea o avea regele, ajutat de un sfat de
nobili, și mai era consiliat de un preot. Dacii se ocupau cu extracția și prelucrarea metalelor din care
confecționau unelte, arme, obiecte de cult sau mobilier, podoabe, vase și monede. Ceramica era
prelucrată atât cu mâna cât și cu roata olarului și devenise o artă. Slujbele religioase se țineau în
sanctuare ce aveau formă patrulateră sau circulară. Ritualul funerar consta în arderea morților, iar
cenușa era pusă în urne și îngropată în pământ. Dacii iubeau muzica. Izvoarele antice spun că ei
cântau din gură, dar și din chitare. Dion Chrysostomos îi socotea pe geți la fel de înțelepți ca și
grecii.

Religie
Dacii obținuseră deja un oarecare grad de civilizație între popoarele barbare până să ia pentru prima
dată contact cu romanii, și aveau o cultură asociată perioadei La Tène din Epoca Fierului.
Ei credeau în nemurirea sufletului și considerau moartea ca o simplă schimbare de țară.
Conducătorul preoților avea o poziție importantă ca reprezentant al zeității
supreme , Zamolxis/Zalmoxis/Zalmoksha, pe pământ , fiind de asemenea și sfătuitorul regelui.
Criton (doctorul lui Traian) în Getica a spus că „regii geți au impus frică de zei și concordie prin
abilitați și magie, bucurându-se astfel de un statut înalt”. Co-guvernarea preot-rege în Dacia (regele
fiind în cele din urmă, mult mai puternic) este similară cu relația Enaree-rege (la sciți), druid-rege (la
celți) și chakravartin-yogin (în India), urmând astfel un model comun în nordul Eurasiei al acelor
vremuri.
În afară de Zamolxis/Zalmoxis (numit și Gebeleizis de către unii dintre ei), dacii mai credeau și în
alte zeități, Derzelas și Bendis, cu toate ca existența lor nu a fost confirmată prin surse de natură
arheologică.
Societate
Ei erau împărțiți în două clase sociale: aristocrația, numită pileați (pileati) sau tarabostes
și agricultorii liberi, comații (comati); un număr mic de izvoare istorice menționează și prezența
sclavilor. Primii, care aveau dreptul să-și acopere capul purtând o cușmă și formau o clasă
privilegiată. Ceilalți, care formau grosul armatei, erau țărani și meșteșugari și purtau părul lung
(capillati). Una din armele lor era „sica”.