SINDROMUL PLEURAL GAZOS

PNEUMOTORAX

Pneumotoraxul reprezintă acumularea de aer în cavitatea pleurală însoțită

de colabarea parțială sau totală a plămânului. Acest eveniment poate fi spontan
(primar sau secundar), iatrogen sau posttraumatic.
Pneumotoraxul spontan primar apare la un subiect fără antecedente
pulmonare, iar cel secundar reprezintă o complicație a unei boli pulmonare deja
existente (emfizem, boli obstructive cronice, patologii interstițiale difuze,
sarcoidoză, pneumoconioze, neoplazii, infecții, etc.).
Pneumotoraxul iatrogen reprezintă o complicație a unei manevre
diagnostice (toracocenteză) sau terapeutice (drenaj pleural).
Pneumotoraxul posttraumatic este consecința unei contuzii sau plăgi
toracice care prezintă o soluție continuitate la nivelul arborelui traheobronșic,
parenchimului pulmonar, peretelui toracic sau a esofagului.
Simptomele depind de severitatea pneumotoraxului. În cazuri minore, nu
determină nici un fel de simptome. În cazurile severe, simptomele se dezvoltă
rapid și pot duce la șoc cardiorespirator.
Debutul bolii este de obicei brutal, chiar dramatic, cu ocazia unui efort, tuse
violentă sau fară cauză aparentă. Se caracterizează prin junghi atroce, localizat
submamelonar și iradiind în umăr și abdomen, urmat imediat de dispnee
progresivă, intensă, și tuse uscată, chinuitoare. Apar rapid semne de șoc sau
asfixie, fața palidă, apoi cianotică, respirație rapidă și superficială, puls mic,
bradicardie , tensiune arterială coborâtă, anxietate. Examenul fizic arată mărirea
hemitoracelui respectiv, cu lărgirea spațiilor intercostale, vibrații vocale abolite,
hipersonoritate și tăcere la auscultatie.
O formă clinică deosebită este pneumotoraxul sufocant sau cu supapă, care
apare când perforația pleuropulmonară permite intrarea aerului în inspirație în
pleura, dar nu și ieșirea lui în expirație. Dacă nu se intervine prompt și energic,
bolnavul moare prin asfixie.
Simptomele se pot agrava dacă este schimbată altitudinea (de exemplu, zborul
cu avionul sau coborârea la adâncime).
Diagnosticul se bazează pe anamneză, examen obiectiv și investigații
paraclinice. Radiografia toracică confirmă suspiciunea clinică, evidențiind
colapsul pulmonar, care poate fi parțial sau total, și o bandă de hipertransparență

1
ce separă pleura viscerală de peretele toracic. Sunt situații când este greu de
diferențiat pe radiografia toracică standard un pneumotorax de un emfizem
bulos sau de un chist aeric. Computer tomografia toracică pune în evidență nu
doar pneumotoraxul, dar și eventuala etiologie a acestuia sau alte leziuni
pulmonare.

Figura 1. Pneumotorax drept însoțit de atelectazie Figura 2. Pneumotorax stâng însoțit de atelectazie
pulmonară stângă pulmonară dreaptă. În ciuda reducerii
volumului pulmonar, densitatea plămânului
drept nu este crescută. Lobul inferior drept
menține contactul cu cu mediastinul datorită
ligamentului pulmonar inferior

2
Puncția toracică cu anestezie locală pune diagnosticul de certitudine în cazul
lipsei investigațiilor imagistice, ajutând și la evacuarea aerului din cavitatea
pleurală. Toracoscopia este de multe ori folosită atât ca metodă diagnostică, cât
și terapeutică prin evidențierea efectivă a leziunilor. Pneumotoraxul trebuie
diferențiat de pneumonie, pleurezie, miocardite, edem pulmonar acut, embolie
pulmonară, care pot fi însoțite de asemenea de durere cu caracter de junghi și
dispnee. Totodată, nu trebuie uitată și patologia abdominală superioară precum:
colecistită acută, pancreatită acută, ulcer gastric perforat.
Evoluția pneumotoraxului depinde de mărimea acestuia, în general
evoluând spre vindecare. Printre complicațiile care pot surveni mentionăm
cronicizarea (definită ca lipsa reexpansiunii plămanului colabat după 3
săptămâni), hidropenumotoraxul, pneumomediastimul sau hemotoraxul.
Obiectivul în tratarea unui pneumotorax este de a
reduce presiunea asupra plămânului, permițându-i să se extindă din nou. În
funcție de cauza pneumotoraxului, un al doilea obiectiv poate fi prevenirea
recurențelor. Metodele pentru atingerea acestor obiective depind de gravitatea
colapsului pulmonar și uneori de starea generală de sănătate.
Dacă doar o mică parte din plămânul este prăbușit, medicul poate monitoriza
pur și simplu starea cu o serie de radiografii toracice până când aerul în exces
este complet absorbit și plămânul se va extinde. Poate dura câteva săptămâni.
Aspirația cu ajutorul acului sau introducerea tubului toracic
Dacă o suprafață mai mare a plămânului s-a prăbușit, este probabil ca un ac sau
un tub toracic să fie utilizat pentru a îndepărta excesul de aer.Aspirația acului.
Un ac gol cu un tub flexibil mic (cateter) este introdus între coaste în spațiul
plin de aer care apasă pe plămânul prăbușit. Acul este îndepărtat și o seringă
este atașată la cateter pentru ca medicul să poată scoate aerul în exces. Cateterul
poate fi lăsat timp de câteva ore pentru a asigura regenerarea plămânului și
pentru a avea convingerea că pneumotoraxul nu reapare.
Introducerea tubului toracic
Un tub flexibil este introdus în spațiul umplut cu aer și poate fi atașat la un
dispozitiv de supapă unidirecțional care îndepărtează continuu aerul din
cavitatea toracică până când plămânul se extinde și se vindecă.
Reparație nechirurgicală
Dacă un tub toracic nu extinde din nou plămânul, opțiunile nechirurgicale
pentru a închide scurgerea de aer pot include:
 Folosirea unei substanțe pentru a irita țesuturile din jurul plămânului,
astfel încât să se lipească și să sigileze orice scurgeri. Acest lucru se poate
face prin tubul toracic, dar se poate face în timpul operației.

3
  Tragerea sângelui din braț și plasarea lui în tubul toracic. Sângele creează
un plasture fibrinos pe plămân (plasture de sânge autolog), sigilând
scurgerea de aer.
 Trecerea un tub subțire (bronhoscop) prin gât și plămâni pentru a privi
plămânii și pasajele de aer și așezarea unei supape unidirecțională poate
remedia problema. Valva permite plămânului să se expandeze și să se
vindece.
Intervenție chirurgicală
Uneori poate fi necesară intervenția chirurgicală pentru a închide scurgerea de
aer. În cele mai multe cazuri, chirurgia poate fi efectuată prin incizii mici,
folosind o cameră minusculă cu fibră optică și instrumente chirurgicale înguste,
cu mâner lung. Chirurgul va căuta zona unde s-a produs scurgerea sau
sângerarea și o va închide.
Rareori, chirurgul va trebui să facă o incizie mai mare între coaste pentru a avea
un acces mai bun la scurgerile de aer multiple sau mai mari.