Cuprins:

1. Înființarea Tribunalului de la Nürnberg.........................................................................................3

2. Locul desfășurării proceselor...........................................................................................................3
3. Participanții.......................................................................................................................................3
4. Statutul Tribunalului de la Nurnberg..............................................................................................4
5. Principalul proces..............................................................................................................................6
6. Influența asupra dezvoltării legislației penale internaționale........................................................7
7. „Fleeting Justice” sau Justiția trecătoare........................................................................................8
Bibliografie:...............................................................................................................................................8
 1. Înființarea Tribunalului de la Nürnberg.
Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial justiţia penală internaţională a fost
marcată numai de proiecte, atrocităţile şi crimele comise în timpul celei mai mari conflagraţii din
istoria omenirii au determinat marile puteri învingătoare să se gîndească serios, chiar spre finele
războiului, la instituirea unei instanțe care să judece pe marii criminali naziști, responsabilii unor
asemenea fapte ce-au zguduit conștiința umanității. În acest sens, Declarația de la Moscova din
30 octombrie 1943 a principalelor puteri aliate şi asociate în timpul războiului cuprindea intenţia
fermă a acestora ca ofițerii şi soldații germani şi membri partidului nazist care au fost
responsabili de atrocități şi crime şi care au luat parte în mod voluntar la îndeplinirea lor, să fie
trimişi în ţările unde au fost săvârșite faptele lor pentru a fi judecaţi şi pedepsiți conform legilor
din aceste ţări, iar marii criminali, ale căror crime erau fără localizare geografică precisă, să fie
pedepsiți potrivit unei decizii comune a guvernelor aliate.
În baza acestei declarații, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi Guvernele Statelor
Unite ale Americii, al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi al U.R.S.S. au
încheiat la Londra la 8 august 1945 „Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali
de război ai Puterilor europene ale Axei“, prin care au hotărât instituirea unui Tribunal militar
internaţional care să judece pe criminalii de război ale căror crime erau fără localizare geografică
precisă. Acordul cuprindea, în anexă, statutul Tribunalului în care se stabileau reguli de
constituire, de jurisdicţie şi de funcţionare a acestuia. S-a convenit ca sediul acestui Tribunal să
fie în oraşul Nürnberg din Germania.
2. Locul desfășurării
proceselor.
Uniunea Sovietică a dorit ca
procesele să se desfășoare la Berlin.
În cele din urmă s-a optat pentru
Nürnberg, din câteva motive:
 Era localizat în zona
americană (în acel
moment, Germania era
împărțită în patru zone
de ocupație);
 Palatul de justiție era
spațios și neavariat
(unul dintre puținele
edificii rămase intacte
după bombardamentele
aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea și o închisoare mare;
 Întrucât fusese orașul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag”), alegerea orașului
Nürnberg avea și o valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii
Partidului Nazist.

S-a mai convenit ca Franța să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar

internațional și ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din
cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese în fața Tribunalului Militar Internațional.

3. Participanții
 Tribunalul militar internaţional de la Nürnberg era compus din patru membri şi patru
supleanţi, reprezentând pe cele patru mari puteri învingătoare în război, președinția acestuia
fiind asigurată pe rând de către unul din judecători. Hotărârile erau luate cu majoritatea
membrilor săi, în caz de egalitate prevalând votul președintelui. Pentru a se hotărî condamnarea
era necesar votul a cel puţin trei judecători. Tribunalul era competent să judece orice persoană
care, acționând în contul țărilor europene ale Axei, au comis, individual sau cu titlu de membri ai
unor organizații, oricare din crimele menționate expres în Statut.
Fiecare dintre cele patru țări a dat câte un judecător principal și un locțiitor, precum și
procurori. Judecătorii au fost:
 Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic și președinte;
 Sir William Norman Birkett, judecător britanic locțiitor;
 Francis Biddle, judecător principal american;
 John Parker, judecător american locțiitor;
 Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez;
 Robert Falco, judecător francez locțiitor;
 general-maior Iona Nikicenko, judecător principal sovietic;
 locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locțiitor.

Principalii procurori au fost: Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley Shawcross
pentru Regatul Unit, general-locotenentul Roman A. Rudenko pentru Uniunea Sovietică,
François de Menthon și Auguste Champetier de Ribes pentru Franța. Jackson era asistat de
avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era asistat de maiorul David Maxwell-Fyfe și de John
Wheeler-Bennett. Shawcross a recrutat și un tânăr avocat pledant, Anthony Marreco, fiul unui
prieten, pentru a ajuta echipa britanică să facă față la volumul mare de muncă ce a urmat. Robert
Falco era un judecător cu experiență, cu multe procese la activ în Franța.

4. Statutul Tribunalului de la Nurnberg.

Conform statutului (art.5) în caz de necesitate, determinată de numărul proceselor de
judecată, se putea înfiinţa şi alte tribunale, cu compoziţie, competenţă şi procedură identice cu
cele prevăzute în statut. Competenţa contencioasă ratione materiae Tribunalului prevăzute în art.
6 din statut, se referă la:
1. Crime contra păcii: ordonarea, pregătirea, declanșarea sau ducerea unui război de
agresiune sau unui război cu încălcarea tratatelor sau acordurilor internaționale, sau participarea
la un complot pentru îndeplinirea oricărei din aceste acte ;
2. Crime de război: încălcarea legilor şi obiceiurilor războiului, în cadrul cărora erau incluse
cu caracter exemplificator asasinatul, tratamente inumane, şi deportarea pentru muncă forţată sau
în orice alt scop al populaţiilor civile din teritoriile ocupate, asasinatul sau tratamentele inumane
ale prizonierilor de război sau ale persoanelor aflate pe mare, executarea ostaticilor, jefuirea
bunurilor publice sau private, distrugerea fără motiv a oraşelor şi satelor sau devastarea lor
nejustificată de necesităţi militare;
3. Crimele contra umanităţii: asasinatul, exterminarea, deportarea şi orice alt act inuman
comis împotriva oricărei popualţii civile, înainte sau în timpul războaielor, ca şi persecuţiile
pentru motive politice, rasiale sau religioase, dacă aceste acte sau persecuţii indiferent dacă
constituie sau nu o încălcare a dreptului intern al ţării unde s-au produs, au fost comise ca urmare
a comiterii oricărei crime aflate în competenţa Tribunalului sau în legătură cu o asemenea crimă.
În legătură cu competenţa ratione personae, Statutul aduce unele precizări importante
referitoare la marii criminali de război. Tribunalul era competent să judece orice persoană care,
acţionând în contul ţărilor europene ale Axei, a comis, individual sau cu titlu de membri ai unei
organizaţii, oricare din crimele internaţionale.
Conducătorii, organizatorii, provocatorii sau complicii oricăreia dintre crimele prevăzute de
Statut erau răspunzători pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în executarea
planurilor respective, situaţia lor fiind evident, aceea de instigatori sau complici după caz.
Astfel faptul că asemenea persoane sunt şefi de stat sau înalţi funcţionari nu constituie nici o
scuză absolutorie, niciun motiv de diminuare a pedepsei, iar împrejurările că acuzatul ar fi
acţionat conform instrucţiunilor guvernului său ori a unui superior ierarhic, nu îl exonerează de
răspundere, putând fi însă, considerată un motiv de atenuare a pedepsei, dacă Tribunalul ar
aprecia că aceasta ar fi în interesul justiţiei.
În cazul în care în cadrul unui proces se constată că un inculpat vinovat de o anumită faptă
face parte dintr-un grup sau o organizaţie, Tribunalul este abilitat (art.9) să declare că gruparea
sau organizaţia respectivă sunt criminale. În virtutea acestui temei Gestapo-ul, SS-ul şi
conducerea Partidului Nazist German au fost declarate criminale. O asemenea declaraţie
îndreptăţeşte autorităţile competente ale fiecăruia dintre statele fondatoare ale Tribunalului să
ofere tribunalelor militare naţionale pe oricare din membrii organizaţiei sau grupului declarat ca
având caracter criminal în virtutea simplei lor afilieri la o asemenea organizaţie sau grup, al căror
caracter criminal se consideră declarat şi nu poate fi suspus contestaţiei. Tribunalul era
împuternicit să judece pe acuzaţi şi în contumacie, indiferent că aceştia nu au fost descoperiţi sau
nu se prezintă, dacă consideră că judecarea lor nu este in interesul justiţiei.

Acuzatorii principali aveau următoarele sarcini: adunarea, cercetarea şi prezentarea până sau
în timpul procesului a tuturor probelor necesare; pregătirea actului de acuzare pentru întărirea lui
de către Comisia pentru instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război; efectuarea
interogatoriului prealabil amartorilor şi a inculpaţilor; apariţia în calitate de acuzatori la judecată
şi altele.
Statutul prevedea în art. 16 garanţiile fundamentale pentru ca acuzaţii să fie judecaţi în cadrul
unui proces echitabil, precum şi reguli de procedură amănunţite, care să fie urmate de Tribunal în
timpul procesului, inspirate din regulile fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare la acea
dată în cadrul procesului penal în legislaţia statelor care au constituit Tribunalul.
Hotărârea Tribunalului prin care se constată vinovăţia inculpatului sau acesta era achitat de
orice acuzaţie rămânea, potrivit art.26 din Statut, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi
trebuia să fie motivată. Tribunalul putea să pronunţe în caz de constatare a vinovăţiei pedeapsa
cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o consideră justă, având şi dreptul de a ordona
confiscarea oricăror bunuri furate de către condamnat, care erau remise Consiliului de Control al
Aliaţilor din Germania (art.27 şi 28).
Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor, care avea şi
dreptul de a modifica sau de a reduce pedepsele aplicate, fără a le agrava (art.29). Potrivit
Statutului primul proces trebuia să aibă loc la Nurnberg.
Dezbaterile au început la 20 noiembrie 1945. Celor ce aveau să ia loc pe banca acuzaţilor nu
le venea a crede că ar fi putut exista pe lume un tribunal care să-i poată condamna. Cert era
faptul, că acum răspunderea pentru gravele crime comise împotriva umanităţii nu mai putea fi
eludată. Încă din timpul instrucţiei judiciare se adunase o adevărată „Himalaie” de hîrţoage. Sute
de tone de documente descoperite de genişti prin cele mai bizare locuri, îndeosebi în minele de
sare părăsite, se adunau, completând o neobișnuită faţă a birocratismului fascist. În total au avut
loc 403 şedinţe de judecată publice a Tribunalului, care au cercetat peste trei mii de documente
autentice, interogaţi fiind cc. 200 de martori. Actul de acuzare, încheiat la 6 octombrie 1956, din
care 120 mii de nume indicate în Registrul Central al Suspecţilor, nu viza decît 22 de nume, şi
acestea aparţineau capului Reichului fascist, cărora li se imputa organizarea şi participarea la
conspiraţia împotriva păcii şi la săvîrşirea de crime împotriva umanităţii.
Astfel, au fost condamnate la moarte 12 persoane, la muncă silnică pe viaţă 4 persoane, iar la
închisoare între 10 şi 20 de ani alte 4 persoane, 3 inculpaţi fiind achitaţi. În plus, erau declaraţii
culpabile instituţii şi organizaţii ca Guvernul Reichului, conducerea politică a Partidului Nazist,
Gestapo-ul, S.S.-ul, S.D.-ul,S.A.–ul şi Comandamentul General al Wrhrmachtului.
Astfel, răspunderea internaţională a persoanei fizice şi principiile definitorii ale acesteia au
fost confirmate prin sentinţa Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg. Această sentință
susține adevărul precum că numai prin pedepsirea persoanelor vinovate de săvârşirea
infracţiunilor internaţionale, se poate garanta respectarea dreptului internațional.

5. Principalul proces.
Prima sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko. Procurorii au inițiat
inculparea a 24 de criminali de război și șase organizații criminale: conducerea Partidului Nazist,
a Schutzstaffel (SS) și Sicherheitsdienst (SD), a Gestapoului, a Sturmabteilung (SA) și a Înaltului
Comandament al Armatei Germane (OKW).
Capetele de acuzare au fost:
1. Participarea la un plan comun sau a unei conspirații pentru comiterea de crime împotriva
păcii;
2. Plănuirea, inițierea și susținerea de războaie de agresiune și alte crime împotriva păcii;
3. Crime de război;
4. Crime împotriva umanității.

Cei 24 de inculpați au fost aleși ca

reprezentanți ai întregii elite naziste,
diplomatice, economice, politice și
militare. Cei mai importanți lideri
naziști care nu au ajuns în fața
judecătorilor au fost Hitler, Himmler și
Goebbels, care s-au sinucis înainte de
sfârșitul războiului, iar tribunalul
militar a luat decizia de a nu-i judeca
postum, pentru a nu crea impresia că
cei trei ar putea fi încă în viață. Dintre
cei 24, doar 21 au apărut în instanță:
marele industrialist Gustav Krupp, care
era bătrân și bolnav, nu a mai fost
Figură 1 Inculpații în banca Tribunalului. Noiembrie 1945 judecat; Martin Bormann a fost judecat
și condamnat in absentia, iar Robert Ley s-a sinucis în ajunul procesului.
Cei 21 foști lideri naziști au fost acuzați de crime împotriva păcii, crime de război și crime
împotriva umanității, acestea din urmă fiind definite drept „uciderea, exterminarea, înrobirea,
deportarea sau persecutarea pe motive politice, rasiale sau religioase”. A mai fost adăugată și o
acuzație de conspirație pentru acoperirea crimelor comise sub legea nazistă înainte de începutul
războiului, astfel încât pe viitor să poată fi judecate persoane care au aparținut unor organizații
criminale precum guvernul Reich-ului, SS, SD, Gestapo, SA și Statul Major General și Înaltul
Comandament al Forțelor Armate germane.
Procurorul-șef american Robert Jackson a decis să-și construiască cazul pe baza
documentelor scrise emise de naziști și nu pe mărturiile victimelor, astfel încât să nu fie acuzat
că-și bazează acuzațiile pe mărturii părtinitoare. Prin urmare, dovezile prezentate la Nürnberg au
scos la iveală pentru prima dată ceea ce cunoaștem astăzi despre Holocaust, inclusiv detalii
despre ce se întâmplase la Auschwitz, distrugerea ghetoului varșovian și estimarea că nazismul
ar fi făcut șase milioane de victime în rândul evreilor.

Verdictele: moarte, închisoare pe

viață sau sentințe de cel puțin 10 ani
în închisoare.
Verdictul a fost dat pe 1 octombrie
1946. 12 inculpați au fost condamnați la
moarte, între care și Joachim von
Ribbentrop, Hans Frank, Alfred
Rosenberg și Julius Streicher. Aceștia au
fost spânzurați, incinerați la Dachau, iar
rămășițele lor aruncate în râul Isar.
Hermann Goring, condamnat și el la
moarte, s-a sinucis în noaptea dinaintea
Figură 2Documente germane colectate de anchetatorii crimelor de
război execuției. Alți trei inculpați au primit
închisoare pe viață, iar patru au primit
pedepse de 10 până 20 ani de închisoare, trei persoane au fost achitate.
De-a lungul proceselor, mai ales între ianuarie și iulie 1946, inculpații și unii dintre martori
au fost examinați de psihiatrul american Leon Goldensohn. Notele sale privind atitudinea și
personalitatea inculpaților s-au păstrat. Sentințele capitale au fost executate la 16 octombrie 1946
prin spânzurare , prin metoda de cădere standard și nu prin cădere lungă. Judecătorii francezi au
propus folosirea unui pluton de execuție pentru condamnații militari, potrivit cutumei sentințelor
pronunțate de curțile marțiale, dar Biddle și judecătorii sovietici s-au opus. Aceștia au susținut că
ofițerii își violaseră etica militară și nu erau demni de moarte, considerată demnă, în fața
plutonului de execuție. Prizonierii condamnați la închisoare au fost transferați în 1947 la
închisoarea Spandau (Berlin).
Definiția a ceea ce constituie crimă de război este stipulată în Principiile Nürnberg, document
creat ca rezultat al procesului. Experimentele medicale efectuate de medicii germani au dus la
redactarea Codului Nürnberg pentru a controla viitoarele procese privind experimentele medicale
efectuate pe oameni, inclusiv Procesul medicilor.
Dintre organizații, următoarele nu au fost găsite vinovate:
 Reichsregierung (guvernul central),
 Oberkommando (comandamentul militar suprem) und Generalstab der Wehrmacht (statul
major al armatei).

6. Influența asupra dezvoltării legislației penale internaționale.

Procesele de la Nürnberg au avut o mare influență asupra dezvoltării legislației penale
internaționale. Comisia Juridică Internațională, acționând la cererea Adunării Generale a
Națiunilor Unite, a publicat în 1950 raportul Principii ale legii internaționale recunoscute în
Carta Tribunalului de la Nürnberg și în judecata tribunalului. Influența tribunalului reiese și din
propunerile de înființare a unei instanțe penale internaționale și în elaborarea codurilor penale
internaționale, pregătite ulterior de Comisia Juridică Internațională.
O parte din argumentele apărării au fost că unele tratate nu fuseseră semnate de puterile Axei
și că, în consecință, nu erau obligate să le respecte. Această problemă a fost tratată în judecarea
crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, care conține o extindere a cutumelor:
„Convenția de la Haga din 1907 stipula explicit că intenționează să revizuiască legile generale și
cutumele războiului, cărora astfel le recunoștea existența, dar până în 1939 aceste reguli trecute
în Convenție erau recunoscute de toate națiunile civilizate, și erau privite ca fiind o declarație a
legilor și cutumelor războiului referite în Articolul 6 (b) al Chartei de la Londra.” Pe planul
legislației internaționale, consecința este că, dacă este semnat de un număr suficient de țări și este
în vigoare de suficient de mult timp, atunci tratatul poate fi interpretat ca obligatoriu pentru toate
statele, nu numai de statele care l-au semnat la început. Acesta este un aspect juridic foarte
controversat în dreptul internațional și încă viu dezbătut în publicațiile de specialitate.
Procesele de la Nürnberg au inițiat o mișcare pentru stabilirea imediată a unei instanțe penale
internaționale, conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la adoptarea Statutului
Tribunalului Penal Internațional.
Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor acte:
 Convenția privind genocidul, 1948.
 Declarația Universală a Drepturilor Omului, 1948.
 Convenția privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război și Crimelor Împotriva
Umanității, 1968.
 Convenția de la Geneva asupra Legilor și Cutumelor de Război, 1949 cu protocoalele sale
adiționale din 1977.

7. „Fleeting Justice” sau Justiția trecătoare.

În câțiva ani de la sfârșitul războiului, interesul pentru aducerea criminalilor naziști în fața
justiției a scăzut. Până la sfârșitul anilor 1950, aproape toți cei care fuseseră condamnați, dar care
nu fuseseră executați, au fost eliberați. Dintre inculpații IMT condamnați care nu au fost
spânzurați, doar unul și-a petrecut restul vieții în închisoare: Rudolf Hess, care fusese de multă
vreme asistent personal al lui Adolf Hitler și adjunct al liderului de partid al Partidului Nazist
până în 1941.
Mulți autori ai crimelor naziste nu au fost niciodată aduși în judecată sau pedepsiți.

Bibliografie:
1. Statutul Tribunalului Militar International de la Nurnberg, 1945;
2. Harlan Fiske Stone:Pilonul legii, Alpheus T. Mason, New York, Viking, 1956;
3. Dönitz at Nürnberg: O reevaluare, H. K. Thompson Jr. și Henry Strutz, Torrance, Calif.,
1983;
4. Anghel Ion M., Anghel Viorel I. “Răspunderea penală în dreptul internaţional” Ed.
LuminaLex, Bucureşti, 1998;
5. Andronovici Constantin. “Drept internaţional public”. ED. Graphix. Iaşi, 1993;
6. Anuarul Comisiei de drept internațional 1950, vol. III.
7. https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/international-military-tribunal-at-
nuremberg, accesat la 16.03.2022.
8. „Le statut et le jugement du tribunal de Nuremberg” pdf.
https://www.un.org/fr/genocideprevention/documents/A_CN.4_5-FR.pdf accesat la
16.03.2022.