ANALIZA PERFORMENŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE ALE

ÎNTREPRINDERII
1. Analiza indicatorilor de rezultate
2. Analiza indicatori valorici ai consumului de resurse
3. Analiza rentabilităţii întreprinderii
4.Analiza riscurilor întreprinderii

În teoria şi practica economico-financiară se foloseşte atât singularul cât şi pluralul atunci când se abordează
problematica performanţei. Astfel se vorbeşte de performanţa întreprinderi dar foarte adesea sunt analizate
performanţele economico-financiare ale întreprinderii.
Încercând să sintetizeze problematica performanţei autorii M. Niculescu şi G. Lavalette definesc acest concept ca
fiind “echilibrul instabil rezultat din evoluţia conceptelor de eficienţă şi eficacitate”1.
Punctul nostru de vedere este că modalitatea cea mai facilă de reflectare a performanţelor unei
întreprinderi este prin intermediul rezultatelor acesteia, indiferent dacă rezultatele sunt exprimate în
mărimi absolute (profit) sau în mărimi relative (rentabilitate).
În sensul celor menţionate mai sus performanţa trebuie înţeleasă ca fiind capacitatea
comportamentală a unui sistem de a obţine un rezultat situat valoric la nivele de referinţa care să îl
definească şi comparabile cu realizări reprezentative din mediul economic în care acest sistem se manifestă.
Mai trebuie menţionat faptul că în procesul de evaluare a performanţelor unei întreprinderi este destul de riscant
să tragem concluzii ferme. Aceste investigaţii au mai degrabă un caracter relativ deoarece condiţiile afacerii
diferă de la o întreprindere la alta şi de la o industrie la alta. În acelaşi timp sistemul indicatorilor de performanţă
trebuie conceput pentru a satisface nevoia de informare a doua principale grupuri: managerii şi investitori.
Pornind de la interesele celor două grupuri putem identifica sisteme diferite de evaluare a performanţelor, după
cum se observa în tabelul de mai jos.

Managerii
Analiza performanţelor operaţionale:
- cifra de afaceri;
- valoarea adăugată;
- excedentul brut din exploatare;
- rezultatul net al exploatării;
- analiza cheltuielilor operaţionale;
- analiza structurală;
- analiza comparativă.
Profitabilitate:
- marja brută din exploatare;
- marja netă din exploatare;
- marjă netă comercială;
- marja resurselor consumate;
- valoarea eonomică adăugată.
Investitorii
Eficienţa investiţiei:
- rentabilitatea activelor totale;
- rentabilitatea activelor nete;
- rentabilitatea capitalului investit;
- rentabilitatea capitalului propriu;
- profitul pe acţiune;
- creşterea cotaţiei acţiunilor.
Performanţa de piaţă:
- PER;
- valoarea de piaţă;
- gradul de multiplicare al CF-ului;
- mişcările relative ale cotaţiilor.

O entitate economică poate să genereze performanţe economico-financiare doar ca urmare a derulării unei
activităţi lucrative. Procesul de formare a acestor performante este un proces obiectiv, separat de modul de
reflectare sau de calcul al nivelului de performanţă. Se poate astfel afirma că din procesul de formare a
performanţelor economico-financiare derivă conţinutul economic al indicatorilor ce reflectă aceste
performante.
Procesul de analiză a performanţelor economico-financiare ale unei întreprinderi trebui sa parcurgă toate
etapele de formare ale acestor performanţe, cele mai importante etape ale acestui proces fiind:
 analiza rezultatelor care exprimă volumul şi profitabilitatea activităţii întreprinderii;
 analiza consumului de resurse;
 analiza rentabilităţii întreprinderii;
 analiza riscurilor întreprinderii.

1
Niculescu M., Lavalette G. – Strategii de creştere, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg. 255
Se poate observa că procesul de analiză porneşte de la nivelul de performanţă în formă globală (venituri şi
cheltuieli) şi se continuă la nivele mai sintetice cum ar fi rentabilitatea şi se încheie cu evaluarea riscurilor
care pot influenţa nivelul de realizare al performanţelor.

1. Analiza indicatorilor de rezultate

Obiective:
 reflectarea performanţelor financiare absolute ale întreprinderii din perspectiva volumului de activitate,
al profitabilităţii, cât şi al potenţialului de finanţare;
 aprecierea nivelului de realizare al rezultatelor financiare şi identificarea factorilor care au influenţat
respectivul nivel;
 identificarea masurilor care se impun pentru îmbunătăţirea nivelului de realizare al rezultatelor
 evaluarea politicii şi a strategiilor adoptate de management privind creşterea volumului de activitate;
 evaluarea efectelor induse de modificarea nivelului indicatorilor de volum asupra nivelului şi dinamicii
altor indicatori economico-financiari.

Instrumentele de analiză utilizate: contul de profit şi pierdere (CPP), soldurile intermediare de gestiune
(SIG).

Tipuri şi metode de analiză: analiză de tip orizontal, analiză factorială, metoda comparaţiei, metoda
substituţiei.

1.1. Cadrul general de abordare

Rezultatele pe care le generează o activitate lucrativă sunt, în general, diverse şi pot evidenţia modul de
utilizare al diferitelor tipuri de resurse angrenate în funcţionarea întreprinderii. Un lucru ştim însă cu
siguranţă şi anume că scopul tuturor activităţilor lucrative este obţinerea unui profit care să asigure
remunerarea furnizorilor de capital la un nivel mediu sperat de către aceştia. Ori sistemul indicatorilor de
rezultate tocmai acest lucru încearcă să-l măsoare şi anume finalitatea activităţilor lucrative, cuantificată la
diferite nivele de realizare.
O abordare sistemică a întreprinderii permite înţelegerea conversiei oricărei realizări din activitatea lucrativă,
în rezultate monetare. Acest considerent evidenţiază de fapt importanţa indicatorilor de rezultate în
aprecierea performanţelor obţinute la nivel microeconomic.
Analiza principalilor indicatori de rezultate utilizează în demersul său practic o serie de modele factoriale.
Construcţia acestora este orientată după modul în care anumite categorii de rezultate reacţionează la
modificarea volumului de activitate sau a altor factorii din mediul economic al întreprinderii.
Analiza indicatorilor de rezultate prin intermediul modelelor factoriale permite identificarea legăturilor
factorial-cauzale dintre indicatorii analizaţi şi factorii de influenţă ai acestora, cu scopul formulării unor
măsuri cât mai concrete de creştere a nivelului rezultatelor ce exprimă volumul activităţii şi a celora ce
exprimă profitabilitatea.

1.2. Clasificarea rezultatelor

Având în vedere că în ţara noastră s-a adoptat un sistem contabil similar cu cel continental, în care formarea
rezultatelor se realizează prin clasarea cheltuielilor după natura acestora, pot fi evidenţiate trei grupe
principale de indicatori ce caracterizează rezultatele întreprinderilor:
 indicatori de rezultate care exprimă volumul activităţii desfăşurate;
 indicatori de rezultate care exprimă profitabilitatea activităţii sau a întreprinderii în ansamblul
său;
 indicatori de rezultate ce măsoară potenţialul de finanţare al întreprinderii.
Acest mod de separare al indicatorilor de rezultate permite o analiză diferenţiată a performanţelor unei
întreprinderi, performanţe care se pot manifesta în două planuri diferite :
 performanţe care ţin de extinderea volumului de activitate al întreprinderii şi care conduc la
creşterea cotei de piaţă a firmei sau la consolidarea poziţiei pe piaţă a acesteia, acest gen de
performanţă putând fi măsurată cu indicatorii de rezultate ce exprimă volumul;
 performanţe care se concretizează în creşterea nivelului de profitabilitate al întreprinderii şi care
nu întotdeauna sunt efectul creşterii volumului de activitate.

a) Indicatori de rezultate care exprimă volumul activităţii

Sistemul de indicatori care exprimă volumul oferă o imagine de ansamblu asupra finalităţii activităţii unei
întreprinderi, imagine care reflectă în formă valorică capacitatea de producţie şi comercializare a acesteia.
Indicatorii de rezultat care exprimă volumul sunt de mai multe tipuri, funcţie de anumite criterii, cum ar fi :
- stadiul activităţii la care se referă : producţie sau comercializare;
- nivelul de cuprindere al ieşirilor;
- gradul de extindere al rezultatului: global sau parţial.

Principalii indicatori care exprimă volumul sunt următorii :

- Producţia marfă fabricată (Qmf);
- Producţia vânduta (Qv);
- Cifra de afaceri (CA);
- Producţia stocată (Qs) – Variaţia stocurilor;
- Producţia de imobilizări (Qi) – Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi
capitalizată;
- Producţia exerciţiului (Qe),
- Valoarea adăugată (VA),

b) Indicatori de rezultate care exprimă profitabilitatea activităţii

Sistemul de indicatori care exprimă profitabilitatea, spre deosebire de cei care exprimă volumul, oferă o
imagine sintetică asupra eficienţei activităţii desfăşurate de întreprindere. Acesta este şi motivul pentru care
în literatura de specialitate aceşti indicatori sunt mult mai agreaţi pentru aprecierea activităţilor economice
sau a întreprinderilor în ansamblu.
Indicatorii de rezultat care exprimă profitabilitatea sunt de mai multe tipuri, ei putând fi diferenţiaţi după
diferite criterii cum ar fi :
- gradul de cuprindere care separă indicatorii în formă brută de cei în formă netă;
- structurarea indicatorilor de rezultate care exprimă profitabilitatea pe tipuri de activităţi derulate
la nivel de întreprindere (exploatare, financiară, extraordinară).

Indicatorii de rezultate care exprimă profitabilitatea pot fi grupaţi astfel :

- Rezultatul brut al exploatării (RBE),
- Rezultatul exploatării (RE),
- Rezultatul curent (RC),
- Rezultatul extraordinar (Rext),
- Rezultatul net (Rn),

c) Indicatori de rezultate care exprimă potenţialul de finanţare

Această categorie de indicatori pune în evidenţă rezultatele întreprinderi care au relevanţă în plan monetar
dintre acestea cele mai importante fiind :
 - Capacitatea de autofinanţare (CAF)
- Autofinanţarea (AF)
- Cash flow-ul (CF)

1.3. Analiza rezultatelor care exprimă volumul activităţii

Rezultatele care exprimă volumul de activitate sunt primele care se formează, procesul de formare a acestora
derulându-se practic concomitent cu procesul de producţie şi comercializare.
Indicatorii de rezultate care exprimă volumul activităţii au la bază realizările globale obţinute în procesul
productiv, realizări care în primă fază sunt în formă fizică iar după realizarea lor pe piaţă capătă formă
valorică.
Indicatorii care exprimă volumul spre deosebire de cei care exprimă profitabilitatea nu pot lua valori
negative ci pot avea cel mult o valoare egală cu zero, ceea ce în activitatea productivă semnifică
imposibilitatea realizării unor bunuri şi servicii utile care să fie cerute pe piaţă, iar în activitatea comercială
semnifică imposibilitatea confirmării prin vânzare a rezultatelor obţinute în activitatea productivă.
Rezultatele globale (sau de volum) au conţinut diferit atât funcţie de activitatea la care se referă (producţie
sau comercializare) cât şi funcţie de gradul de cuprindere (întreaga activitate sau doar o parte a acesteia).

1.3.1 Analiza cifrei de afaceri

Cifra de afaceri poate fi definită ca fiind expresia valorică a tuturor afacerilor derulate de o întreprindere
într-o perioadă determinată de timp. Cu ajutorul ei se măsoară performanţa comercială a firmelor, ea
reflectând puterea concurenţială a acestora şi poziţia lor în cadrul pieţei.
Acest indicator poate juca rolul de barometru, atât pentru analistul intern cât şi pentru cel extern, atunci când
se urmăresc aspecte cum ar fi:
- dimensiunea întreprinderii;
- poziţia strategică deţinută în cadrul pieţei;
- politica de creştere promovată de managementul întreprinderii.

Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri

Calculul unui indicator reprezintă practic, determinarea nivelului individual al acestuia la un moment dat. În
cazul cifrei de afaceri şi al indicatorilor de rezultate în general, putem identifica două metode pentru calculul
nivelului individual al acestora:
- metoda bazată pe volumul fizic al activităţii;
- metoda documentelor contabile de sinteză.

Metoda bazată pe volumul fizic al activităţii

Premisa metodei: fiecare unitate fizică de produs are un cost de obţinere, un preţ de comercializare, o marjă
de profit, etc.

Formula de calcul a cifrei de afaceri, potrivit acestei metode este următoarea:

CA = q  pv
unde: q – volumul fizic al activităţii;
pv – preţul de vânzare.

Avantajele metodei:
- face legătura între rezultatele fizice şi cele valorice;
- permite aprecierea rezultatelor pe produse şi activităţi;
 - permite o analiză a factorilor care au determinat sau influenţat nivelul de realizare a rezultatelor.

Dezavantajele metodei:
- rezultatele pot fi calculate doar pentru grupe omogene de produse (care pot fi însumate
cantitativ);
- nu ţine cont de veniturile care nu sunt în legătură cu volumul fizic al activităţii (venituri
financiare, venituri excepţionale).

Metoda bazată pe situaţiile financiare anuale

Această metodă de determinare a cifrei de afaceri este una globală care nu ţine cont de produsele sau de
activităţile care au contribuit la realizarea indicatorului, în schimb evidenţiază distinct perioada de timp la
care se referă indicatorul.
CA  Vm  Qv  Vsb v
unde: Vm – venituri din vânzarea mărfurilor;
Qv – producţia vândută;
Vsbv – venituri din subvenţii de exploatare.

Imperfecţiunile metodei sunt imperfecţiunile sistemul contabil aplicat în economie la un moment dat.

Nivelul absolut al cifrei de afaceri ne oferă informaţii despre dimensiunea afacerii derulată de o întreprindere
într-o perioadă de timp. Acest nivel deşi are, într-un anumit context, o capacitate informaţională ridicată,
această capacitate este mult mai bine pusă în valoare prin comparaţii cu o valoare de referinţă.
Analiza comparativ-cauzală a cifrei de afaceri este o analiză de tip postfactum, care vizează următoarele
aspecte:
- compararea nivelului realizat cu o bază de comparaţie considerată reprezentativă şi determinarea
abaterilor în plus sau în minus faţă de aceasta;
- identificarea factorilor de influenţă care au determinat abaterea.
Nivele bază de comparaţie pentru cifra de afaceri pot fi:
- nivelul realizat al indicatorului în perioada precedentă;
- nivelul programat sau bugetat al indicatorului;
- nivelul realizat de alte întreprinderi reprezentative şi comparabile ca dimensiune cu întreprinderea
analizată, etc.
Analiza dinamicii indicatorului reprezintă practic prima etapă a analizei comparativ-cauzale, iar rezultatele
acestei prime etape pot fi exprimate în diverse moduri după cum urmează:
a) Abaterea absolută a cifrei de afaceri, care cuantifică în mărimi absolute creşterea sau scăderea nivelului
realizat al acesteia faţă de o mărime luată ca bază de comparaţie.
CA  CA i - CA 0 - baza fixa;
CA  CA i - CA i -1 - baza in lant;
unde: i – perioada curentă;
0 – perioada bază de comparaţie;
i-1 – perioada precedentă.

Acest tip de apreciere a dinamicii cifrei de afaceri prezintă relevanţă în primul rând din perspectiva sensului
abaterii (pozitiv-negativ).

b) Indicele cifrei de afaceri evidenţiază în mod sintetic şi în expresie relativă, nivelul modificărilor absolute
în raport cu baza de comparaţie luată în calcul.
 CA i
I CA  x100 - baza fixa;
CA 0
CA i
I CA  x100 - baza in lant;
CA i-1

Dinamica cifrei de afaceri reflectată cu ajutorul indicelui este una calitativă şi este mai relevantă pentru
specialişti, asigurând o percepţie rapidă a nivelului modificării. Totuşi relevanţa informaţională se asigură
doar în condiţiile în care întreprinderile sunt comparabile ca dimensiune (o creştere cu 10% a unei cifre de
afaceri de 100.000 euro are o anumită semnificaţie informaţională, iar dacă aceeaşi creştere de 10% se aplică
la o cifră de afaceri de 1.000.000 de euro semnificaţia este cu totul alta).

c) Ritmul mediu de creştere a cifrei de afaceri, se referă la o perioadă de timp care include mai multe
perioade de gestiune, motiv pentru care mai este cunoscut şi sub denumirea de “ritm mediu anual”.
Indicatorul poate fi calculat şi pentru o singură perioadă de gestiune, atunci când facem comparaţii pe
luni sau pe trimestre.
CA n
R CA  n-1 x100 - 100
CA 0
unde: n – numărul de ani luaţi în calcul (nr. de luni dintr-un an);

Influenţa timpului în derularea afacerilor

Timpul poate fi privit într-o dublă ipostază din perspectiva derulării unei afaceri şi anume:
 în procesul investiţional – timpul este o resursă care contribuie prin trecerea sa la obţinerea unui câştig
de către investitor;
 în procesul de exploatare – timpul are o dublă influenţă:
- contribuie la obţinerea rezultatelor (favorabile sau nefavorabile);
- este purtătorul unor influenţe negative sau pozitive induse, de cele mai multe ori, de factori
endogeni ai afacerii.

Dacă influenţele pozitive induse de trecerea timpului asupra cifrei de afaceri sunt binevenite şi de multe ori
independente de efortul întreprinderii, pe noi ne preocupă influenţele negative exercitate de acest fenomen,
cele mai importante dintre acestea putând fi:
- denaturarea rezultatelor de fenomenul inflaţionist;
- sezonalitatea rezultatelor;
- modificarea rezultatelor obţinute din activitatea de import-export ca urmare a creşterii sau diminuării
cursului de schimb valutar.
Aceşti factori de influenţă nu sunt generaţi de trecerea timpului dar sunt asociaţi cu acest fenomen, efectele
favorabile sau nefavorabile generate de aceşti factori fiind înregistrate la momente diferite în timp.
Inflaţia - este un fenomen negativ specific economiilor bolnave sau în recesiune. Acest fenomen denaturează
indicatorii de rezultate în sensul creşterii artificiale a nivelului absolut al acestora ca efect al creşterii preţului
la bunurile de consum şi servicii.
Efectele inflaţioniste care se regăsesc în cifra de afaceri şi în toţi indicatorii de rezultate, pot fi eliminate prin
deflatare sau inflatare (actalizare la inflaţie). Mărimile utilizate în procesul de eliminare a efectelor
inflaţioniste pot fi:
- indicele de creştere a preţurilor la bunurile de consum şi servicii (ip);
- rata medie a inflaţiei pentru sectorul unde activează firma (rsi);
- rata medie a inflaţiei în economie (ri).
 Modalităţi de deflatare:

1
CA pcc  CA pc - marimi absolute;
1  ip
 1  rCA 
R rCA    x100 - marimi relative;
 1  ip 

unde: CApcc – cifra de afaceri în preţuri convenţional constante;

CApc – cifra de afaceri în preţuri curente;
ip – indicele de creştere a preţurilor (rata inflaţiei);
RrCA – rata reală de creştere a cifrei de afaceri;
rCA - rata curentă de creştere a cifrei de afaceri (statistică).

Deflatarea asigură exprimarea datelor aferente perioadei de analiză în unităţi monetare constante aferente
anului luat ca bază de comparaţie (primul an). Această metodă se practică mai ales în perioade cu
hiperinflaţie (rata inflaţiei este mai mare de 10%)
În ultima perioadă trendurile inflaţioniste au fost atenuate în majoritatea ţărilor fapt ce face ca inflaţia să
devină un fenomen benign. În aceste condiţii se recomandă ca metoda de eliminare a fenomenului infaţionist
să fie actualizarea la inflaţie sau utilizarea valorii actuale de piaţă.

Analiza factorială a cifrei de afaceri

Nivelul şi dinamica cifrei de afaceri se află permanent sub incidenţa unui complex de factori interni şi
externi, efectul produs de aceştia putând conduce la creşterea sau diminuarea nivelului absolut al cifrei de
afaceri. Rolul analizei factoriale este de a identifica principalii factori care influenţează cifra de afaceri, de a
stabili sensul influenţelor şi de a determina nivelul acestora, astfel ca în final, să poată fi stabilite măsuri
pentru limitarea acţiuni factorilor cu influenţă negativă, respectiv menţinerea şi amplificarea acţiunii
factorilor cu influenţă pozitivă.

Sistemul de factori care influenţează, predominant, cifra de afaceri:

1.1. Asigurarea cu resurse
1.2. Potenţialul tehnic
I. Factori 1.3. Potenţialul productiv
interni
1.4. Potenţialul comercial
2.1. Concurenţa
II. Factori
2.2. Evoluţii în cadrul pieţei
externi
2.3. Modificări în mediul
- umane
- materiale
- tehnice
- nivelul tehnic al mijloacelor fixe
- gradul de uzură fizică şi morală al utilajelor
- nivelul tehnologic
- nivelul de organizare al producţiei şi al muncii
- gradul de valorificare al resurselor
- nivelul calitativ al produselor oferite pe piaţă
- gradul de cunoaştere a nevoilor pieţei
- gama sortimentală oferită pe piaţă
- forţa de comercializare (reţeaua de distribuţie)
- promovarea şi susţinerea produselor pe piaţă
- politica de preţ
- serviciile oferite post-vânzare
- numărul concurenţilor
- avantaje ale concurenţei (calitate, preţ)
- produsele noi oferite pe piaţă
- modificarea veniturilor populaţiei
- schimbări socio-profesionale
- modificări demografice
- modificarea politicii fiscale
 economic al firmei - modificarea nivelului mediu al ratei dobânzii
- modificarea cursului de schimb valutar

Modele de analiză factorială a cifrei de afaceri:

Modelele de analiză factorială a cifrei de afaceri sunt construite ţinând cont de următoarele aspecte:
- să fie concordante cu nevoia informaţională a analistului intern sau extern;
- să existe o relaţie de condiţionare economică între termenii care intră în modelul factorial;
- modelul factorial să fie relevant pentru indicatorul analizat (CA) şi să pună în evidenţă unul sau mai
multe aspecte analizate;

Limitele acestor modele de analiză factoriale sunt date de faptul că permit analiza simultană doar a unui
număr limitat de aspecte, care influenţează sau condiţionează fenomenul sau indicatorul analizat, motiv
pentru care numărul de modele factoriale este cu atât mai mare cu cât este mai mare complexitatea şi
diversitatea problematicii analizate.
Funcţie de modalitatea de construcţie şi de modul de condiţionare a factorilor pot fi identificate două tipuri
de analiză factorială a cifrei de afaceri:
- analiza factorială a CA calculată ca indicator cu baza de calcul volumul fizic al vânzărilor;
- analiza factorială a CA pe bază de rate explicative, după modelul Du Pont.

Analiza factorială a CA când baza sa de calcul este volumul fizic al vânzărilor

CA =  q v  p

Obiectivele principale ale metodei sunt următoarele:

- determinarea abaterii absolute şi relative a indicatorului;
- identificarea factorilor de influenţă;
- determinarea nivelului şi a sensului influenţei factorilor;
- stabilirea măsurilor ce se impun a fi luate pentru îmbunătăţirea nivelului indicatorului.

Modele de analiză:
q v q v

s s
CA CA
p p
p

Modelul teoretic Modelul practic

a) Influenţa determinată de modificarea volumului fizic al vânzărilor

Qf(q) = q1  gsf0  p0  q0  p0

Qf(q)  q0  p0  Iq - q0  p0  q0  p0  (Iq  1)
Qf(q)  (q1)  p0 - (q0 )  p0  (q )  p0
Modificarea volumului fizic al vânzărilor este un factor direct de influenţă al cifrei de afaceri, determinând
modificarea nivelului absolut al acesteia în acelaşi sens cu modificarea sa şi proporţional cu preţul mediu din
perioada bază de comparaţie.

Modificarea volumului fizic al vânzărilor depinde de:

- nivelul capacităţilor de producţie existente şi gradul de utilizare al acestora;
- dimensiunea pieţei de desfacere şi structura consumatorilor;
- concurenţa existentă pe piaţă;
- competitivitatea produselor proprii (raportul calitate-preţ) în raport cu a produselor oferite de concurenţă;
- strategiile şi tehnicile de promovare utilizate;
- seriozitatea şi promptitudinea în raporturile cu beneficiarii;
- raportul dintre ritmicitatea producţiei şi ritmicitatea livrărilor.

b) Influenţa determinată de modificarea structurii fizice a vânzărilor

Qf(s) = q1  p0 - q1  gsf0  p0

Qf(s)  q1  p0 - q0  p0  Iq
Qf(s)  (q1 )  prs - (q1 )  p0  q1  (prs  p0 )

Influenţa exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporţia diferită de vânzare a
produselor de la o perioadă la alta, în cazul în care preţurile unitare de comercializare sunt diferenţiate pe
clase de calitate. Astfel, o creştere a ponderii vânzărilor la produsele care au preţ unitar de comercializare
mai mare decât preţul mediu din perioada de bază, va determina creşterea nivelului total al cifrei de afaceri
pe seama structurii, iar o creştere a ponderii vânzărilor la produsele care au preţ unitar de comercializare mai
redus decât preţul mediu, va determina reducerea nivelului total al cifrei de afaceri.
Modificarea structurii fizice a vânzărilor, în favoarea produselor care a preţ individual de comercializare mai
mare decât preţul mediu, este condiţionată de următorii factorii:
- să existe cerere pentru produsele respective;
- să existe capacităţi disponibile la aceste produse sau să poată fi obţinute prin substituirea în producţia a
produselor cu preţ mic;
- nivelul de profitabilitate al acestor produse să fie superior sau comparabil cu cel al produselor cu preţ de
comercializare mai mic.

c) Influenţa determinată de modificarea preţului unitar de vânzare

Qf(s) = q1  p1 - q1  p0

Qf(s)  (q1 )  p1 - (q1)  prs  q1  (p1  prs )

Preţul reprezintă un element strategic de care firma trebuie să ţină seama în elaborarea politicii sale
comerciale, iar procesul de stabilire a preţurilor de comercializare trebuie să ţină seama de următoarele
aspecte:
- obiectivele strategice ale întreprinderii (maximizarea profitului sau întărirea poziţiei pe piaţă);
- situaţia financiară a întreprinderii (dacă poate sau nu să îşi permită menţinerea unui nivel scăzut al
preţului şi pe ce perioadă);
- nivelul costului unitar al produselor, asigurat de randamentul procesului productiv;
- tendinţele pieţei pe care activează întreprinderea (creştere, stagnare sau regres);
- faza în care se află produsul pe curba sa de viaţă (lansare, creştere, maturitate sau declin);
- concurenţa existentă pe piaţă şi poziţionarea produselor faţă de concurenţă.
Politica de preţ a întreprinderii face parte din mixul de marketing şi nu depinde exclusiv de efortul propriu al
întreprinderii, fiind o combinaţie între nivelul calitativ al produsului, strategia de piaţă a întreprinderii şi
nivelul cererii pe piaţa unde este distribuit produsul.
Asta înseamnă că managementul întreprinderii nu poate modifica nivelul preţului după bunul său plac astfel
încât să obţină o creştere a cifrei de afaceri pe seama preţului, cel mult va putea să caute un raport calitate-
preţ care să fie acceptat de către piaţă.

Analiza factorială a CA pe bază de rate explicative

Această modalitate de analiză factorială prezintă avantajul că permite evidenţierea contribuţiei pe care o au
diferite categorii de resurse din întreprindere la realizarea volumului de activitate şi implicit la realizarea
cifrei de afaceri.
În acelaşi timp există şi serioase limite ale acestei modalităţi de analiză în sensul că abaterea indicatorului
este atribuită în totalitate influenţelor produse de doi sau mai mulţi factori care sunt luaţi în calcul în cadrul
modelului, făcându-se abstracţie de influenţa altor factori, care de asemenea au avut o contribuţie la
realizarea cifrei de afaceri, dar cuantificarea acestei influenţe trebuie să se facă prin alt model de analiză
factorială.

a) Modele bazate pe legătura dintre CA, modul valorificare a resurselor (umane şi tehnice) şi gradul de
realizare pe piaţă a producţiei obţinute

 modelul care urmăreşte contribuţia resurselor de muncă:

Qe CA
CA = Np x x
Np Qe
unde: Np – numărul de personal;
Qe - producţia exerciţiului;
Qe/Np – productivitatea muncii;
CA/Qe – gradul de realizare pe piaţă a producţiei obţinute;

 modelul care măsoară contribuţia resurselor tehnice:

Qe CA
CA = Mf x x
Mf Qe
unde: Mf – valoarea mijloacelor fixe existente în întreprindere;
Qe - producţia exerciţiului;
Qe/Mf – randamentul mijloacelor fixe;
CA/Qe – gradul de realizare pe piaţă a producţiei obţinute;

Factorii de influenţi specifici primelor două modele:

- un factor cantitativ (Np, Mf), care descrie volumul resursei pe care întreprinderea îl are la
dispoziţie pentru derularea activităţii;
- un factor calitativ (Qe/Np, Qe/Mf) care descrie nivelul de eficienţă la care este valorificată
resursa;
- un al doilea factor calitativ (CA/Qe) care descrie forţa de comercializare a întreprinderii.

 modelul care măsoară contribuţia mixtă a celor două tipuri de resurse:

Mf Mfa Qe CA
CA = Np x x x x
Np Mf Mfa Qe
unde: Mfa – valoarea mijloacelor fixe active;
Mf/Np – dotarea tehnică a muncii;
Qe/Mfa – randamentul mijloacelor fixe active;
Determinarea nivelului şi a sensului influenţei factorilor pentru cele trei modele se realizează cu ajutorul
metodei substituţiei, iar principalele măsuri de ameliorare a cifrei de afaceri prin intermediul factorilor de
influenţă sunt următoarele:
- determinarea necesarului de resurse umane şi tehnice în concordanţă cu planul de producţie;
- planul de producţie al întreprinderii să fie elaborat în strânsă legătură cu posibilităţile de
comercializare;
- asigurarea cu resurse să fie făcută cantitativ, calitativ, în structură şi la termen;
- gradul de valorificare a resurselor (productivitatea muncii, randamentul utilajelor) să fie cel puţin
comparabil cu media pe ramură sau cu nivelul realizat de o întreprindere reprezentativă din
ramură;
- asigurarea unei poziţii competitive în cadrul pieţei sau a segmentului de piaţă unde firma
activează, care să permită realizarea unui grad de valorificare a producţiei obţinute comparabil
cu gradul de utilizare a capacităţilor de producţie.

b) Modele bazate pe eficienţa gestionării elementelor patrimoniale

Utilizarea acestui tip de modele permite evidenţierea contribuţiei întregului patrimoniu la realizarea
volumului de activitate şi implicit la realizarea cifrei de afaceri, dar în acelaşi timp sunt cuantificate şi
contribuţiile unor componente de bază ale patrimoniului, fără de care derularea activităţii nu ar fi posibilă. În
acest mod pot fi făcute aprecieri atât asupra măsurii în care dimensiunea patrimoniului asigură realizarea
unui nivel corespunzător al cifrei de afaceri, cât şi asupra modului de structurare a patrimoniului, respectiv
asupra eficienţei gestionării resurselor patrimoniale.

 modelul centrat pe eficienţa gestionării activelor circulante:

Ac CA
CA = AT x x
AT Ac
unde: AT – valoarea activului total (patrimoniul total);
Ac - active circulante;
Ac/AT – rata activelor circulante;
CA/Ac – viteza de rotaţie a activelor circulante;

 modelul centrat pe eficienţa gestionării stocurilor:

Ac St CA
CA = AT x x x
AT Ac St
unde: St – stocuri;
St/Ac – rata stocurilor;
CA/St – viteza de rotaţie a stocurilor;

 modelul centrat pe eficienţa gestionării creanţelor:

Ac Cr CA
CA = AT x x x
AT Ac Cr
unde: Cr – creanţe comerciale;
Cr/Ac – rata creanţelor;
CA/Cr – viteza de rotaţie a creanţelor;
Premisa de bază a acestor modele este că un nivel ridicat al cifrei de afaceri poate fi realizat doar dacă
întreprinderea dispune de un patrimoniu consistent, bine structurat pe elemente componente şi fiecare
element patrimonial în parte este cât mai eficient gestionat.

c) Model bazat pe asigurarea finanţării procesului de exploatare

NFR CA
CA = FR x x
FR NFR
unde: FR – fondul de rulment;
NFR - necesarul de fond de rulment;
NFR/FR – gradul utilizare a FR în procesul de exploatare;
CA/NFR – viteza de rotaţie a necesarului de fond de rulment;

Modelul reuşeşte să pună în evidenţă următoarele aspecte:

- existenţa sau inexistenţa unei marje de securitate privind finanţarea procesului de exploatare, marjă dată
de nivelul fondului de rulment;
- măsura în care nivelul fondului de rulment este suficient de mare pentru a acoperi necesarul de fond de
rulment, astfel încât întreprinderea să fie echilibrată din punct de vedere financiar şi să se creeze premise
pentru o finanţare normală a procesului de exploatare şi implicit pentru obţinerea nivelului planificat al
cifrei de afaceri;
- dacă se asigură un nivel ridicat al vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment, înseamnă că
procesul de finanţare a exploatării s-a derulat în condiţii normale şi nu au existat decalaje semnificative
între nevoile curente şi sursele de finanţare ale activităţii sau chiar dacă au existat, acest lucru nu a
afectat semnificativ procesul de exploatare.

1.3.2 Analiza valorii adăugate

Valoarea adăugată constituie un concept esenţial al analizei economice şi sociale realizate la nivel de
întreprindere. Ea reprezintă bogăţia creată de întreprindere şi face obiectul unei mize, atunci când se pune
problema repartizării ei între participanţii la activitatea întreprinderii (salariaţi, stat, împrumutători,
proprietari, etc.). Indiferent dacă aceşti participanţi sunt sau nu conştienţi, ei vor putea împărţi doar ceea ce a
rămas după achitarea obligaţiilor faţă de terţi (furnizorii de materii prime, servicii şi utilităţi).
Interesul manifestat de majoritatea analiştilor pentru acest concept nu este exagerat dacă avem în vedere că
proporţia din valoarea adăugată, care revine fiecăruia dintre grupurile de participanţi, este determinantă
pentru comportamentul lor faţă de întreprindere. În plus, având în vedere că valoarea adăugată la nivel
microeconomic constituie baza de calcul a produsului intern brut, se apreciază că modul de distribuire a
acesteia reprezintă unul din factorii cheie pentru explicarea crizelor macroeconomice

Metode de calcul a valorii adăugate

Calculul indicatorului se poate realiza prin două metode :

- metoda sintetică sau substractivă;
- metoda adiţională.

Metoda sintetică sau substractivă :

VA  (Qe  Ci )  Mc

unde : VA – valoarea adăugată;

Qe – producţia exerciţiului;
Ci – consumuri intermediare (cumpărări de la terţi);
 Mc – marja comercială.

Consumurile intermediare reprezintă expresia valorică a tuturor elementelor utilizate în procesul de

producţie (materii prime, materiale, energie, combustibili, apă servicii externe, etc.), elemente care sunt
produse în alte unităţi economice, respectiv provin de la terţi.

Metoda adiţională :

VA  S  Am  Db  I  Pn
unde : S – salarii;
Am – amortizarea anuală;
Db – dobânzi plătite;
I – impozite si taxe;
Pn – profit net.

Această metodă de calcul a valorii adăugate porneşte de la modul de distribuire a valorii nou create în
întreprindere între participanţii la activitatea acesteia.

Capacitatea întreprinderii de a produce valoare adăugată

Această capacitate se apreciază cu ajutorul ratei valorii adăugate (RVA) calculată după formula:
VA
R VA  x100
Qe

Rata valorii adăugate ne arată în procente (mărimi relative) cu cât a contribuit întreprinderea la valoarea
producţiei pe care a obţinută. Cu cât nivelul acestei rate este mai ridicat cu atât capacitatea de prelucrare a
întreprinderii este mai superioară şi plusul de valoare pe care îl adaugă este mai substanţial.
Modificarea nivelului acestei rate poate fi determinată atât de modificarea randamentelor interne ale
întreprinderii cât şi de modificare preţurilor de aprovizionare la consumurile intermediare, principalii factori
de modificare fiind prezentaţi sintetic în tabelul următor:
Elemente ce ţin de variaţia Elemente ce ţin de variaţia Elemente ce ţin de
Repartiţia productivităţii întreprinderii preţurilor modificarea structurii
(elemente cantitative) (sortimentul
produselor)
 variaţia randamentului  variaţia preţului materiilor  producţia unor produse
materialelor (consumuri prime; mai mult sau mai puţin
specifice);  variaţia preţului purtătoare de valoare
 variaţia randamentului materialelor şi a altor adăugată.
serviciilor ; aprovizionări ;
 variaţia randamentului  variaţia preţului serviciilor.
utilajelor (mai buna utilizare a
capacităţii de producţie) ;

(distribuirea) valorii adăugate. Structura VA.

Valoarea adăugată generată de către întreprindere se repartizează între cinci părţi participante la activitatea
întreprinderii:
 Personalul salariat care primeşte salariile ;
 Statul care percepe impozitele (impozite şi taxe, inclusiv impozitul pe profit);
 Împrumutătorii care percep dobânzile pentru titlurile de credit (împrumuturi) pe care le-au consimţit
întreprinderii ;
 Proprietarii întreprinderii şi conducătorilor săi care au dreptul la o remunerare (dividende, participări la
profit, etc.);
 Întreprinderea care beneficiază de sursele de autofinanţare (profit nerepartizat şi amortizări).
Pentru aprecierea modului de distribuire a valorii adăugate se utilizează următoarele rate:
Cheltuieli de personal
Personal :
Valoare adaugata

Impozite si taxe
Stat :
Valoarea adaugata

Dividende si repartizari
Grup şi asociaţi :
Valoare adaugata

Cheltuieli cu dobinzile
Împrumutători :
Valoare adaugata

Autofinantare
Întreprinderi :
Valoare adaugata

În aceea ce priveşte tendinţa este recomandat ca ritmul de creştere a elementelor să respecte o

succesiune bine determinată şi anume: dividendele să crească aproximativ în acelaşi ritm cu autofinanţarea
(dependent de politica de investiţii), iar profitul net să crească mai repede ca orice alt element. Ar fi bine ca
remunerarea statului să se reducă, reflectând o reducere a presiunii fiscale şi implicit creşterea surselor de
dezvoltare ale întreprinderii. Ponderea ridicată a dobânzilor poate reflecta o gestiune financiară deficitară.
Creşterea în structură a cheltuielilor cu personalul reprezintă o creştere a consumului de muncă echivalat
valoric, în detrimentul surselor de dezvoltare ale întreprinderii şi al nivelului de remunerare al proprietarilor.
Din observaţii statistice pe mai multe economii dezvoltate au fost identificate următoarele structuri medii de
distribuire a VA:

FRANŢA (%) ELVEŢIA (%) SUA (%)

Personal 73,4 71,6 60,8
Dobânzi 3,7 2,6 5,3
Dividende 3,4 3,8 5,7
Amortizări 17,6 14,1 15,3

Analiza valorii adăugate

Analiza factorială a valorii adăugate urmăreşte punerea în evidenţă a factorilor de influenţă care prin acţiunea
lor modifică în timp nivelul indicatorului.

Nivelul şi dinamica indicatorului

Abaterea absolută : VA = VA1 – VA0;

Abaterea relativă : IVA = (VA1/VA0)x100;
 IVA = IVA-100;

Primul model factorial ia în calcul contribuţia muncii la producerea valorii adăugate, baza de pornire a
modelului fiind următoarea formulă de calcul a VA:
VA
VA = T x , ştiind că : T = Nm x nh ; nh = nz x hz ;
T
unde : T- consumul de muncă în număr de ore lucrate pe an;
VA
- valoarea adăugată pe unitatea de timp de muncă consumată;
T
Nm - numărul de muncitori;
nh - numărul de ore lucrate de un muncitor pe an;
nz - numărul de zile lucrate de un muncitor pe an;
hz - numărul de ore lucrate de un muncitor pe zi.
În acest model se porneşte de la considerentul că nivelul absolut al valorii adăugate este o rezultantă a
acţiunii a doi factori direcţi de influenţă:
- un factor cantitativ, care este consumul total de muncă (T);
- un factor calitativ, care este valoarea adăugată obţinută pe unitate de consum de muncă (VA/T);
Modificarea în timp a nivelului valorii adăugate, ca urmare a acţiunii celor doi factori, numită şi abatere în
mărime absolută, se poate determina după următoarea formulă :
VA1 VA0
VA = T1 x - T0 x ,
T1 T0
Prin detalierea modelului factorial se poate ajunge la o structură arborescentă a factorilor de influenţă, care
conţine :
Factori de influenţă direcţi Factori de influenţă indirecţi Factori de influenţă indirectă
(acţionează direct asupra VA) de gradul I de gradul II
(acţionează prin intermediul (acţionează prin intermediul numărului
consumului total de muncă) de ore lucrate de un muncitor pe an)
 consumul total de muncă (T);  numărul de muncitori (Nm);  numărul de zile lucrate de un
 valoarea adăugată pe unitatea  numărului de ore lucrate de muncitor pe an (nz);
de consum de muncă (VA/T). un muncitor pe an (nh).  numărul de ore lucrate de un
muncitor pe zi (hz).

Căi de creştere a valorii adăugate :

a) Prin utilizarea extensivă a muncii

Utilizarea extensivă a muncii înseamnă de fapt un volum mai mare de timp de muncă alocat (un volum mai
mare de consum de muncă) în condiţiile în care valoarea adăugată realizată pe unitatea de consum de muncă
se păstrează nemodificată.
După cum s-a observat în figura anterioară timpul de muncă pe care întreprinderea îl are la dispoziţie poate fi
suplimentat, în vederea creşterii valorii adăugate, fie prin creşterea numărului de muncitori, fie prin creşterea
numărului de ore lucrate de un muncitor pe an.
La rândul său creşterea numărului de ore lucrate de un muncitor pe an se poate suplimenta prin creşterea
numărului de zile lucrate pe an sau prin creşterea numărului de ore lucrate pe zi.

b) Prin utilizarea intensivă a muncii

Utilizarea intensivă a muncii trebuie să conducă la creşterea valorii adăugate pe unitatea de consum de
muncă în condiţiile în care consumul total de muncă se păstrează nemodificat.
Utilizarea intensivă a muncii este echivalentă cu sporirea productivităţii muncii, ea conducând la creşterea
valorii adăugate deoarece fiecare unitate de produs are înglobată o valoare adăugată unitară, ori în condiţiile
în care pe unitatea de consum de muncă se produce mai mult înseamnă că şi valoarea adăugată va fi mai
mare.

c) Prin utilizarea extensivă şi intensivă a muncii

Dacă întreprinderea reuşeşte promovarea concomitentă a utilizării intensive şi extensive a muncii atunci
efectul nu poate fi decât benefic pentru rezultatele activităţii, unul dintre acestea fiind şi valoarea adăugată.
Al doilea model factorial ia în calcul capacitatea întreprinderii de a genera valoare adăugată, prin intermediul
producţiei pe care o realizează, baza de pornire a modelului fiind următoarea formulă :
Ci
VA = Qe x (1 - ),
Qe
Ci
unde: - valoarea consumurilor intermediare la un leu producţie a exerciţiului
Qe
Ci
(1 - ) - valoarea adăugată la un leu producţie a exerciţiului.
Qe

Abaterea în mărime absolută a valorii adăugate, pornind de la acest model, se poate determina astfel :
Ci1 Ci0
 VA = Qe1 x (1 - ) - Qe0 x (1 - )
Qe1 Qe0
unde : VA – valoarea adăugată;
Qe – producţia exerciţiului;
Ci – consumuri intermediare (cumpărări de la terţi);

Căi de creştere a valorii adăugate :

a) Creşterea producţiei exerciţiului

Pentru creşterea producţiei exerciţiului se impune a se acţiona asupra componentelor care o formează,
respectiv : producţia vândută (Qv), producţia stocată (Qs) şi producţia de imobilizări. Fiecare din
componentele care formează producţia exerciţiului este dependentă de alte elemente cum ar fi : randamentul
activităţii, preţurile de pe piaţă (de vânzare şi de achiziţie) şi structura producţiei.

b) Diminuarea consumurilor intermediare necesare realizării a 1 leu producţie a exerciţiului

Diminuarea consumurilor intermediare necesare pentru realizarea a 1 leu producţie a exerciţiului se poate
realiza doar în condiţiile în care modificarea nivelului producţiei exerciţiului devansează modificarea
nivelului consumurilor intermediare (IQe > ICi).
Menţinerea permanentă a acestei corelaţii este la rândul ei condiţionată de următorii factori :
- de structura valorică a producţiei exerciţiului, care trebuie să fie orientată spre produse la care costurile
intermediare la 1 leu producţie a exerciţiului să fie mai reduse decât media pe total produse;
- de preţul cu care se vând produsele;
- de costul de achiziţie a cumpărărilor externe.

Scopul acestei analize factoriale este de a scoate în evidenţă toţi factorii care pot influenţa nivelul valorii
adăugate, atât pe cei cu influenţă pozitivă (de creştere) cât şi pe cei cu influenţă negativă ( de reducere).
Managementul întreprinderii trebuie să limiteze acţiunea factorilor cu influenţă negativă şi să amplifice
acţiunea factorilor cu influenţă pozitivă.

1.4. Analiza rezultatelor care exprimă profitabilitatea activităţii

Profitabilitatea activităţilor lucrative este o trăsătură a stării de performanţă ce caracterizează aceste activităţi,
definind abilitatea lor de a genera profit.
Indicatorii care măsoară rezultatele cu relevanta în termeni de profitabilitate sunt evidenţiaţi de două
documente importante utilizate de analiza economico-financiara : “contul de profituri şi pierderi” şi “tabloul
soldurilor intermediare de gestiune”.

1.3.1 Analiza rezultatului brut al exploatării (RBE)

Rezultatul brut al exploatării reuşeşte să surprindă cel mai bine capacitatea activităţii de exploatare de a
genera profit, prin faptul că nu este afectat de principalele politici manifestate la nivel de întreprindere:
- politica de amortizare;
- politica financiară;
- politica fiscală a statului.

Se poate astfel afirma că acest rezultat are trei destinaţii majore:

- retribuirea capitalului investit (propriu sau împrumutat);
- retribuirea statului prin impozite directe (impozitul pe profit);
- menţinerea substanţei economico-productive a întreprinderii (autofinanţare);
Specific pentru acest indicator este faptul că rezultatul pe care îl evidenţiază se formează din raportarea
cheltuielile monetare ( care corespund unor plăţi efective) la veniturilor monetare (care sunt urmate de
încasări) şi exclude acele venituri şi cheltuieli care nu au relevanţă în plan monetar (venituri din provizioane,
cheltuieli cu amortizări şi provizioane).

Indicatorul se poate găsi într-o dublă ipostază :

- excedent brut de exploatare (EBE), atunci când avem un nivel pozitiv al indicatorului;
- deficit brut de exploatare (DBE), atunci când avem un nivel negativ al indicatorului;

Indicatorul poate fi calculat prin doua metode :

- metoda substractivă;
- metoda adiţională.

Metoda substractivă :

RBE  VA  Vsv  Ave  S  I  Ache

unde : RBE – rezultat brut din exploatare;
VA – valoarea adăugată;
Vsv – venituri din subvenţii;
Ave – alte venituri din exploatare;
S – salarii;
I – impozite şi taxe;
Ache – alte cheltuieli din exploatare.

Metoda adiţională :
RBE  RE  Amp  Pcd  Vpv  Vcd

unde : RBE – rezultat brut din exploatare;

RE – rezultatul exploatării;
Amp – cheltuieli cu amortizări şi provizioane;
Pcd – pierderi din creanţe şi debitori diverşi;
Vpv – venituri din provizioane;
Vcd – venituri din creanţe reactivate şi debitori diverşi.
Ananaliza factorială a rezultatului brut al exploatatării

VA RBE
Modelul facorial de analiză: RBE  Qex  
Qex VA
Factorii de influenţă ai modelului sunt:

Qex – producţia exerciţiului

RBE VA / Qex – rata valorii adăugate

 RBE / VA – ponderea RBE în valoarea adăugată.

Măsuri de creştere a RBE conform modelului prezentat;

a) creşterea volumului de activitate, în principal pe seama producţiei vândute, prin:
 utilizarea capacităţilor de producţie disponibile;
 diversificarea activităţilor cu legătură sau fără legătură;
 dezvoltarea de noi produse pe noi pieţe;
b) creşterea ratei valori adăugate:
- modificarea structurii producţiei în sensul creşterii produselor pentru care valoarea nou creată este
mai mare;
- externalizarea serviciilor şi funcţiunilor necesare întreprinderii, dar care nu crează valoare (servicii
auxiliare, de deservire, de administraţie);
- utilizarea celor mai bune tehnologii şi adecvarea nivelului calitativ al resurselor materiale cu cele
tehnice în vederea creşterii randamentelor de utilizare;
c) sporirea ponderii RBE în VA:
- adecvarea politicii de salarizare cu capacitatea întreprinderii de a crea VA, astfel încât indicele VA
să fie mai mare decât cel al cheltuielilor de personal (IVA > IChp);
- apelarea la firme de consultanţă tehnică, managerială şi contabilă (fiscală) pentru alegerea celor bune
decizii privitoare la reducerea cheltuielilor şi prelevările fiscale.

1.3.2 Analiza rezultatului exploatării (RE)

Rezultatul exploatării realizează o exprimare mai sintetică a performanţelor activităţii de exploatare a

întreprinderi deoarece rezultă prin deducerea ansamblului cheltuielilor de exploatare din ansamblul
veniturilor exploatării.
Rezultatul exploatării nu este afectat de politica financiară promovată de întreprindere sau de politica fiscală
a statului. În schimb acest rezultat poate lua valori diferite de la un agent economic la altul funcţie de politica
de amortizare şi de constituire a provizioanelor promovată de managementul întreprinderii.

Pentru calculul indicatorului se pot utiliza doua metode pe care le prezentam în cele ce urmează :

RE  RBE  Vpv  Vcd  Amp  Pcd

unde : RE – rezultatul exploatării;

RBE – rezultat brut din exploatare;
Vpv – venituri din provizioane;
Vcd – venituri din creanţe reactivate şi debitori diverşi;
Amp – cheltuieli cu amortizări şi provizioane;
Pcd – pierderi din creanţe şi debitori diverşi.
 RE  V exp  Ch exp

unde : RE – rezultatul exploatării;

Vexp – venituri din exploatare totale;
Chexp – cheltuieli din exploatare totale.

Rezultatul exploatării (sau rezultatul net al exploatării) se deosebeşte esenţial de rezultatul brut al
exploatării ca urmare a efectelor politicii de amortizări şi provizioane promovată de managementul
întreprinderii.

Opţiunile manageriale privind politica de amortizare se referă la:

- alegerea uneia din metodele de amortizare stabilite prin lege;
- utilizarea unor durate de amortizare mai scurte sau mai lungi (derogatorii), decât cele stabilite legislativ;
- adaptarea la inflaţie a valorii imobilizărilor corporale.

Modele de analiză factorială a rezultatului exploatării

Analiza factorială a RE când baza sa de calcul este volumul fizic al vânzărilor

Dacă pornim de la considerentul că fiecare unitate fizică produsă şi comercializată are încorporat în preţul
său de vânzare o marjă de profit atunci profitul din exploatare (Pe) se poate calcula după relaţia :

Re = q v  p  q v  c sau Re = q v  (p  c)

unde : qv - cantitatea de produse vândută;

p - preţul unitar de vânzare al produselor;
c - costul unitar al produselor vândute.

Analizând în dinamică evoluţia profitului aferent vânzărilor se poate determina abaterea în mărime absolută
a nivelului acestuia după relaţia :

Re = q v1  ( p1  c1 )  q v 0  ( p0  c0 )

Modelul factorial de analiză:

 qv

s
 Re
c

p

1) Influenţa determinată de modificarea volumului fizic al vânzărilor

Re(q) = q v1  [s0 ]  ( p0  c0 )  q v 0  ( p0  c0 )

Modificarea volumului vânzărilor este un factor direct de influenţă care determină modificarea profitului în
acelaşi sens cu modificarea sa şi proporţional cu profitul mediu pe unitatea de produs.
Modificarea volumului fizic al vânzărilor este determinat de :
- concurenţa existentă pe piaţă;
- raportul calitate-preţ faţă de cel al concurenţei;
- strategiile şi tehnicile de promovare utilizate;
- seriozitatea şi promptitudinea în raporturile cu beneficiarii;
- raportul dintre ritmicitatea producţiei şi ritmicitatea livrărilor.

2) Influenţa determinată de modificarea structurii vânzărilor

Re(s) = q v1  ( p0  c0 )  q v1  [s0 ]  ( p0  c0 )

Influenţa exercitată de modificarea structurii vânzărilor se explică prin proporţia diferită de vânzare a
produselor de la o perioadă la alta. Astfel o creştere a ponderii vânzărilor de produse care încorporează o
marjă de profit mai mare va determina sporirea masei totale a profitului după cum o creştere a ponderi
vânzărilor de produse cu un nivel al profitului unitar mai redus decât profitul mediu unitar va determina
reducerea masei totale de profit.

3) Influenţa determinată de modificarea costului unitar

Re(s) = q v1  ( p0  c1 )  q v1  ( p0  c0 )

Costul unitar este principalul factor prin care managementul întreprinderii poate acţiona pentru sporirea
profitului aferent fiecărei unităţi fizice de produs.

Măsuri de reducere a costului unitar :

- raţionalizarea consumurilor care asigură reducerea consumurilor specifice pe unitatea fizică de produs;
- reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi depozitare;
- utilizarea unor înlocuitori mai ieftini şi comparabili calitativ.
- creşterea productivităţii muncii;
- reducerea cheltuielilor fixe.

3) Influenţa determinată de modificarea preţului unitar de vânzare

Re(s) = q v1  ( p1  c1 )  q v1  ( p0  c1 )

Preţul unitar de vânzare este un factor care produce o influenţă independentă de efortul întreprinderii
deoarece nivelul acestuia este stabilit pe piaţă ca raport între cererea şi oferta de produse.

Analiza factorială a RE pe bază de rate explicative

Acest tip de analiză factorială a nivelului absolut al rezultatului exploatării este utilă mai ales pentru
întreprinderile care au o activitate diversificată, nomenclatorul acestora nefiind omogen.
M M Qe CA RE
RE  N p x f x fa x x
N p M f M fa Qe CA
Factorii de influenţă ai rezultatului exploatării, aferenţi acestui model, sunt :
- asigurarea cu personal din punct de vedere cantitativ, structural şi de calificare (Np);
- gradul de înzestrare tehnică a muncii ( Mf /Np);
- ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe (Mfa/Mf);
- randamentul utilizării mijloacelor fixe active (Qe/Mfa);
- gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obţinute (CA/Qe);
- profitabilitatea vânzărilor (RE/CA).

Resursele de muncă şi capitalul fix reprezintă practic principalele resurse necesare derulării procesului
productiv, de modul de asigurare şi de gradul de utilizare a acestora depinzând, în mare măsură, nivelul
volumului de producţie al întreprinderii.
La un nivel dat al capacităţilor de producţiei, cu cât gradul de valorificare pe piaţă a producţiei obţinute se
apropie mai mult de gardul de utilizare a capacităţilor de producţie, capacitatea de comercializare a
întreprinderii este mai ridicată şi creează premise pentru un nivel sperat al profitabilităţii.
Marja de profitabilitate a vânzărilor influenţează în mod direct masa profitului din exploatare, nivelul
acesteia fiind în directă corelaţie cu gradul de prelucrare al întreprinderii, cererea existentă pe piaţă şi politica
comercială promovată.

2. Analiza principalilor indicatori valorici ai consumului de resurse

2.1. Consideraţii generale

A. Scopul analizei indicatorilor valorici ai consumului de resurse constă în identificarea rezervelor existente
în volumul şi structura costurilor pe produs, a cheltuielilor pe unitatea valorică de producţie şi pe ansamblul
întreprinderii. Aceste rezerve trebuie identificate şi prin măsuri specifice mobilizate în scopul creşterii
gradului efectiv de valorificare a resurselor şi al reducerii rezervelor de potenţial.
Analizei indicatorilor valorici ai consumului de resurse îşi propune diagnosticare şi evaluarea performanţelor
obţinute de către întreprindere prin prisma consumului de factori de producţie rspectiv precizarea căilor de
urmat şi mijloacelor necesare în vederea sporirii eficienţei activităţii desfăşurate.

B. Definirea indicatorului valoric fundamental al consumului de resurse.

Expresia valorică a consumului de factori de producţie în sfera procesului de producţie reprezintă într-o
accepţiune generală costul de producţie.
În mod concret, costul reprezintă echivalarea valorică a consumurilor de resurse (umane, materiale, tehnice,
financiare) necesare producerii şi comercializării produselor şi serviciilor.
Nivelul costurilor de producţie depinde de următorii factori:
 nivelul consumului de resurse;
 instrumentele de echivalare valorică a acestor consumuri (preţuri, tarife, cote).
Consumurile de resurse (factori de producţie) pot reprezenta:
 consumuri de materii prime, materiale consumabile, combustibili, energie – resurse materiale – costuri
materiale;
 consumuri de maşini, utilaje, instalaţii şi echipamente de lucru, spaţii de producţie sau de comercializare
– resurse tehnice – costul cu amortizarea sau chiriile;
 consumuri de muncă – resurse umane – costul cu munca vie (salarii);
 „consumuri financiare” – costul capitalului investit;
 „impozitarea acestor consumuri” – impozite, taxe, contribuţii la diverse fonduri publice centrale sau
locale.

C. Relaţia cost - cheltuială

1. În teoria costurilor, noţiunea de cheltuială are o sferă de cuprindere mai largă decât aceea de cost. În
accepţiunea teoriei costurilor, costul reprezintă un consum de valori, iar cheltuiala este echivalentul
transformării în structura mijloacelor circulante, în general având la bază o plată. Astfel, aprovizionarea
cu materiale reprezintă o cheltuială, iar consumul acesteia devine cost. Cheltuielile apar în sfera
circulaţiei, iar costul în sfera consumului. Cadrul de formare al cheltuielilor este reprezentat de sfera
procesului de aprovizionare şi desfacere, iar cadrul de formare al costurilor este procesul de fabricaţie.
 Procesul de producţie

Procesul de Procesul de Procesul de

aprovizionare fabricaţie comercializare

CHELTUUIELI DE CHELTUIELI DE
APROVIZIONARE Consumuri
DESFACERE

COSTURI COST COMPLET

Fig.2. Costul şi cheltuiala în teoria costurilor

2. În contabilitatea financiară, noţiunea de cheltuială reprezintă un consum de valori, înregistrat în
momentul generării sau angajării acestuia şi nu în momentul plăţii acestuia. În acest caz clasificarea
cheltuielilor de face după felul activităţii consumatoare de resurse şi după conţinutul lor economic.
Noţiunea de cost, în acest context apare ca o noţiune importată, împrumutată, ce poate avea 2 sensuri:
 cost de producţie – când este preluat din contabilitatea de gestiune şi semnifică elementele de
cheltuieli ocazionate de fabricarea produselor, realizarea lucrărilor sau serviciilor;
 valoarea la preţ de înregistrare – când este preluată din teoria costurilor şi semnifică valoarea de
achiziţie a unor resurse.
3. În contabilitatea de gestiune, cheltuiala apare ca o noţiune centralizatoare a elementelor de cheltuieli
din contabilitatea financiară, elemente grupate pe articole de calculaţie cu scopul repartizării acestora atât
pe producţia obţinută, cât şi pe cea în curs de execuţie. Clasificarea cheltuielilor în acest context diferă
în funcţie de specificul întreprinderii şi de modul de organizare al contabilităţii de gestiune (se
recomandă clasificarea costurilor funcţie de modul de localizare (includere, repartizare) pe purtătorii de
costuri şi centre de generare a consumurilor, în costuri directe şi indirecte). Noţiunea de cost este
determinată prin repartizarea pe produs a acestor cheltuieli. Astfel costul de producţie este compus din
cheltuielile directe şi indirecte de producţie repartizate raţional asupra produselor fabricate, serviciilor
prestate sau lucrărilor executate, fiind compus din costul producţiei obţinute şi costul producţiei în curs
de execuţie.
4. Din punct de vedere al analizei economico-financiare cheltuielile reprezintă consumuri / utilizări
trecute de resurse, care sunt corelate pe baza principiului finalităţii, cu veniturile unei anumite perioade,
abordând întreprinderea din perspectiva relaţiei acesteia cu mediul extern şi ţintind obiectivul rezultat
(profit sau pierdere). Noţiunea de cost reflectă consumuri, atât trecute cât şi viitoare, care generează noi
valori de întrebuinţare, fiind corelate, pe baza principiului cauzalităţii, cu performanţele rezultate în urma
transferării acestor valori către consumator (cu valoarea percepută de client).

D. Tipologia indicatorilor valorici ai consumului de resurse

a) După felul activităţii consumatoare de resurse (după natura operaţiunilor în care s-au efectuat)
identificăm următoarele categorii de cheltuieli:
 cheltuieli de exploatare (ex. cheltuieli cu materiile prime, cheltuieli de personal, cheltuieli cu
amortizarea);
 cheltuieli financiare (ex. cheltuieli cu dobânzile);
 cheltuieli extraordinare (ex. valoarea pierderilor din calamităţi);
 cheltuieli cu impozitul pe profit.
b) După conţinutul economic – natura economică, identificăm următoarele categorii de cheltuieli:
 cheltuieli cu materii prime şi materiale consumabile;
 cheltuieli de personal;
 cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate;
 cheltuieli cu lucrările şi serviciile executate de terţi;
 alte cheltuieli din exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi, cheltuieli excepţionale din
operaţiuni de gestiune (amenzi, penalităţi, despăgubiri) sau de capital (cedarea activelor);
 cheltuieli financiare;
 cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;
 cheltuieli cu impozitul pe profit.
c) După dependenţa faţă de volumul fizic al producţiei, identificăm următoarele tipuri de costuri:
 costuri fixe sau convenţional constante – sunt acele costuri care pe total rămân neschimbate la
modificarea volumului fizic al producţiei, iar pe unitatea fizică de producţie se modifică în sens invers şi
în aceeaşi măsură cu modificarea volumului producţiei (ex. costurile cu amortizarea, costurile cu chiriile,
costurile de personal – salarizarea în regie, costurile cu dobânzile, redevenţele la leasing etc.);
 costuri variabile – sunt acele costuri care se modifică pe total odată cu modificarea volumului fizic al
producţiei (Q); acestea sunt generate de consumul unor resurse (materiale, umane) care se identifică
direct pe produse, materiale directe şi manoperă directă, în general; pe unitatea fizică de producţie,
costurile variabile au un comportament relativ constant (ex. costuri materiale directe, costuri cu
manopera directă – salarizarea în acord etc.).
d) După modul de localizare (includere, repartizare) pe purtătorii de costuri sau centre de generare a
consumurilor, identificăm următoarele tipuri de costuri şi cheltuieli:
 costuri (cheltuieli) directe: sunt repartizate în mod direct pe unitatea de produs; nivelul lor depinde direct
de consumul de resurse şi de instrumentele de echivalare valorică ale acestor consumuri (materiale
directe, manoperă directă).
Costul direct pe unitatea de produs are următoarea relaţie de calcul:
cd = cmd + csd;
unde:
cmd – costul cu materiale directe unitare (materii prime, materiale, combustibile,energie);
csd – costul cu salariile directe unitare (manopera directă).
n
cmd   cs i  pa i ,
i 1
unde:
cs – consum specific din materialul aprovizionat de tip „i”[kg, buc. mc, etc. / produs];
pa – preţ unitar de aprovizionare [RON / kg, buc, mc, etc];
n
csd   tn i  sh ,
i
i 1
unde:
tn – timp normat pe unitatea fizică de produs de „i” [oră / produs];
sh –salariu mediu orar pe muncitor direct productiv [RON / oră];
n
Cd   q i  cd ,
i
i 1
unde:
q – cantitatea fizică de producţie din produsul de tip „i”;
Cd – costuri directe totale.
 costuri (cheltuieli) indirecte: sunt legate de funcţionarea întreprinderii în ansamblul său, se urmăresc pe
total şi se repartizează asupra produselor cu ajutorul unor chei de repartizare, în funcţie de metoda
folosită la calculaţia costurilor; sunt formate din:
- cheltuieli comune secţiei (CMS);
- cheltuieli generale de administraţie ale întreprinderii (CGA);
 - cheltuieli de desfacere şi marketing (CDM).
Ci  CSS  CGA  CDM

2.2. Analiza indicatorilor valorici ai consumului de resurse ce au baza de calcul în volumul

fizic al producţiei

Analiza principalilor indicatori valorici ai consumului de resurse se abordează cu ajutorul modelelor

factoriale. Construirea acestora este orientată după modul în care categoriile de cheltuieli sau tipurile de
costuri reacţionează la modificarea nivelului de activitate.
Astfel costurile totale, variabile sau directe depind de volumul de activitate, analiza acestora presupunând
modele orientate pe:
 unitatea fizică de producţie (costul mediu pe unitatea fizică de producţie);
 total (costuri totale);
 unitatea valorică de producţie (cheltuieli sau costuri medii la 1000 lei cifră de afaceri la 1000 lei
producţie).
Costurile sau cheltuielile fixe şi indirecte, la modul general, nu depind de volumul de activitate, astfel că
analiza acestora va presupune abordarea numai a indicatorilor la 1000 de lei producţie, dar care nu se supun
regulilor mediei pe unitatea valorică de producţie.
Abordarea analizei indicatorilor valorici ai consumului de resurse prin intermediul modelelor factoriale
permite identificarea legăturilor factorial-cauzale dintre indicatorii definiţi şi factorii de influenţă, cu scopul
formulării unor măsuri cât mai concrete de reducere a nivelului cheltuielilor şi costurilor.

A. Analiza indicatorilor valorici ai consumului de resurse pe unitatea fizică de producţie

Costul mediu pe unitatea fizică de producţie reprezintă consumul valoric de factori de producţie necesar
realizării unei unităţi de produs, indiferent de tipul acestuia.
C qc
c    gsf  c
q q
unde:
gsf i – greutatea specifică fizică, adică ponderea deţinută de producţia fizică din tipul de produs „i” purtătoare
q
a costului unitar c i în total producţie fizică; gsf i  i ;  gsf i  1 ).
 qi i
Acest model de calcul şi model de analiză factorială este valabil pentru orice categorie de cost care are baza
de calcul în volumul fizic al producţiei şi variază la modificarea acestuia (se formează de la unitar la total).
Pentru tipurile de costuri care au baza de calcul în volumul fizic al producţiei modelul de analiză factorială
este:
- costul mediu unitar : c   gsf  c ;
- costul variabil mediu : cv   gsf  cv ;
- costul direct mediu: cd   gsf  cd ;
- costul material direct mediu: cmd   gsf  cmd ;
- costul cu manopera directă mediu: cmapd   gsf  cmapd .
Parcurgerea etapelor analizei factoriale:
1. Identificarea factorilor de influenţă, conform ordinii de substituire:
 c  c1  c 0
 q1  c1  q 0  c 0
c   sf
 q1  q0
 c   gs1  c1   gs 0  c 0 c

unde:
s f - variaţia structurii fizice a producţiei;
c - variaţia costurilor unitare individuale pe produse.

2. Identificarea sensului şi cuantificarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra indicatorului analizat

a. Influenţa structurii fizice a producţiei:
 q1  c 0  q 0  c 0
 c sf      gsf1  c 0   gsf 0  c 0
 q1  q0
b. Influenţa costurilor unitare individuale pe produse:
 q1  c1  q1  c 0
 c c      gsf1  c1   gsf1  c 0
 q1  q1
3. Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra indicatorului analizat.
a. Întrucât c este un indicator calculat sub formă de medie aritmetică ponderată, structura fizică a producţiei
este factor cu influenţă directă. Intensitatea acţiunii structurii fizice depinde de mărimea diferenţelor dintre
nivelul individual al costurilor pe produse.
Structura fizică a producţiei acţionează întrucât nivelul individual al costurilor este diferit pe produse (fiecare
produs poate avea alt nivel individual al costului). Structura nu acţionează atunci când nivelul costurilor pe
produse este egal pentru toate produsele, când există un singur produs sau o situaţie de excepţie când se
compensează influenţele în nivelul mediu.
Modificarea structurii are la bază ponderile diferite de realizare a producţiei fizice pe produse. Ponderile sunt
modificate de ritmul diferit de realizare al producţiei pe produse:
I qi  I Q  gsf i1  gsf i0 ;
I qi  I Q  gsf i1  gsf i0 ;
I qi  I Q  gsf i1  gsf i0 .

Consecinţele modificării structurii fizice a producţiei asupra c va fi dat de (explicitarea modului cum
structura fizică a producţiei îşi transmite influenţa asupra c ):
 creşterea ponderii produselor ce au nivelul individual al c mai mare decât c din perioada de bază
(planificat) şi scăderea ponderii produselor cu un nivel individual mai mic decât c din perioada de bază
va determina o creştere a nivelului c ;
 creşterea ponderii produselor ce au nivelul individual al c mai mic decât c din perioada de bază
(planificat) şi scăderea ponderii produselor cu un nivel individual mai mare decât c din perioada de bază
va determina o scădere a nivelului c .
b. Costurile unitare pe produse este factor cu influenţă directă, transmiţându-şi influenţă direct asupra c . În
modelul practic este factor cu influenţă direct. Scăderea lui c va determina reducerea c , respectiv creşterea
costurilor unitare individuale pe produse va determina creşterea costului mediu pe unitatea fizică de
producţie.

4. Măsuri de reducere a c :
- creşterea ponderii produselor care au un cost unitar mai mic decât cel mediu al perioadei de bază,
- reducerea costurilor unitare:
o scăderea consumurilor specifice de resurse (prin crearea accesului şi utilizarea unor tehnologii
cât mai performante şi prin creşterea gradului de organizare al activităţilor);
o scăderea (negocierea) nivelului instrumentelor valorice de echivalare a consumurilor de resurse
(scăderea preţurilor de aprovizionare, scăderea manoperei directe, reducerea tarifelor la
utilităţi, ttansport etc. - în general reducerea preţurilor factorilor de producţie).
În legătura cu prima măsură, lucrurile la modul concret sunt mai dificile, având în vedere că opţiunea de
cumpărare a produselor, care va defini implicit şi structura producţiei fizice aparţine consumatorului.
Referitor la cea de-a doua, căile de obţinere a costului redus sunt multiple şi specifice.
Reducerea costurilor medii pe unitatea de produs este o necesitatea ce se impune ca urmare a faptului că
„motorul” globalizării industriilor şi pieţelor poate fi considerat „căutarea costului redus”. Din această
perspectivă, reducerea costurilor la nivelul întreprinderii trebuie să se constituie într-o preocupare
permanentă. O dimensiune importantă a reducerii costurilor ţine de mediul intern al întreprinderii pornind de
la tehnologiile de fabricaţie şi modul de organizare al activităţilor.
B. Analiza indicatorilor valorici ai consumului de resurse pe total

Costurile totale reprezintă costul fabricării întregului volumului fizic de producţie. Pentru tipurile de costuri
care au baza de calcul în volumul fizic al producţiei modelul de analiză factorială este:
C  c   q - Modelul teoretic (MT) sau
C   q  c - Modelul practic (MP).
Aceste categorii de costuri sunt:
- Costul total : C  c   q ; C   q  c ;
- Costul variabil total : Cv  cv   q ; Cv   q  cv ;
- Costul direct total: Cd  cd   q ; Cd   q  cd ;
- Costul material direct total: Cmd  cmd   q ; Cmd   q  cmd ;
- Costul cu manopera directă total: FSa  csd   q  tn  sh   q ; FSa   q  csd   q  tn  sh (FSa –
fond de salarii în acord).

Parcurgerea etapelor analizei factoriale:

1. Identificarea factorilor de influenţă, conform ordinii de substituire:
C  C1  C 0
q
M.T. C  c1   q1  c 0   q 0 sf
c
c

Factori direcţi Factori indirecţi

Ordinul I Ordinul II
Detalierea relaţiilor de calcul: C  cq C   gsf  c   q

q
M.P. C   q1  c1   q 0  c 0 sf
c

Factori direcţi
Ordinul I
Detalierea relaţiilor de calcul: C  qc

2. Identificarea sensului şi cuantificarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra indicatorului analizat

a. Influenţa volumului fizic al producţiei:
M.T.
C q   c 0   q1  c 0   q 0  c 0    q
MP.
C q    q1  sf 0  c 0   q 0  sf 0  c 0 - pune în evidenţă structura fizică a producţiei
C q    q 0  c 0  I  q   q 0  c 0 - permite evitarea structurii fizice a producţiei

C q   C 0  I  q  1 
C q   C 0  I  q
b.Influenţa costului mediu pe unitatea fizică de producţie:
M.T.
 
C  c  c1   q1  c 0   q1  c   q1
Relaţia de mai jos pune în evidenţă, conform modelului teoretic, că variaţia costului total este dată de suma
influenţelor determinate de substituirea succesivă a celor doi factori de ordinul I (cu influenţă directă).
 
C q   C c  c1   q1  c 0   q 0  C1  C 0  C
b1. M.T. Influenţa structurii fizice a producţiei
C sf    gsf1  c 0   q1   gsf 0  c 0   q1 ;
unde:
 q1  c 0
 gsf1  c 0  r c sf   - recalcularea costului mediu pe unitatea fizică de producţie după
 q1
modificarea structurii fizice a producţiei;

 gsf 0  c 0  c 0 - costul mediu din perioada de bază.

 
Csf   r c sf   c 0   q1

b. M.P.Influenţa structurii fizice a producţiei:

C sf    q1  sf1  c 0   q1  sf 0  c 0 - pune în evidenţă structura fizică a producţiei
C sf    q1  c 0   q 0  c 0  I  q - permite evitarea structurii fizice a producţiei
b2. M.T.Influenţa costurilor unitare individuale pe produse:
Cc    gsf1  c1   q1   gsf1  c 0   q1
unde:
 q1  c1
 gsf1  c1  c1  - costului mediu din perioada curentă
 q1
  
C c   c1  r c sf    q1
Relaţia de mai jos pune în evidenţă, conform modelului teoretic, că variaţia costului total determinată de
modificarea costului unitar mediu este egală cu suma modificărilor succesive a celor doi factori de ordinul II
(cu influenţă indirectă).
 
C sf   C c    gsf1  c1  q1   gsf 0  c 0   q1  c   q1  C c c.M.P. Influenţa costurilor
unitare individuale pe produse:
Cc    q1  sf1  c1   q1  sf1  c 0
Relaţia de mai jos pune în evidenţă, conform modelului practic, că variaţia costului total este dată de suma
influenţelor determinate de substituirea succesivă a celor trei factori de ordinul I (cu influenţă directă).
C q   C sf   C c    q1  sf1  c1   q 0  sf 0  c 0  C1  C 0  C
3. Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra indicatorului analizat.
a.M.T. Modificarea nivelul producţiei fizice de la o perioadă la alta va determina modificarea în mod direct,
în acelaşi sens a nivelului costului total, proporţional cu nivelul din perioada de bază a costului mediu pe
unitatea fizică de producţie.
C q   c 0    q
M.P. Volumul fizic al producţiei este factor cu influenţă directă asupra costurilor totale, modificarea sa
determinând modificarea C în acelaşi sens, proporţional cu structura fizică şi costurile unitare individuale pe
produse din perioada de bază.
C q   C 0  I  q
b. M.T. Modificarea nivelul costului mediu pe unitatea fizică de producţie de la o perioadă la alta va
determina modificarea în mod direct, în acelaşi sens a nivelului costului total, proporţional cu nivelul din
perioada curentă a volumului producţiei fizice.
C q   c   q1
b1. M.T. Structura fizică a producţiei este un factor de influenţă indirect, ce îşi va transmite influenţa asupra
costului total prin intermediul costului mediu pe unitatea fizică de producţie. Cauzele modificării structurii
fizice şi modul cum îşi transmite influenţa asupra c au fost explicitate la pct.4.2.2. Modul cum c îşi
transmite influenţa asupra C a fost explicitat anterior la punctul b.
b2. M.T. Costurile unitare individuale pe produse este un factor de influenţă indirect, ce îşi va transmite
influenţa asupra costului total prin intermediul costului mediu pe unitatea fizică de producţie. Modul cum
costurile unitare individuale pe produse îşi transmite influenţa asupra c au fost explicitate la pct.4.2.2.
Modul cum c îşi transmite influenţa asupra C a fost explicitat anterior la punctul b.
b. M.P. Structura fizică a producţiei este un factor cu influenţă directă asupra C, ce îşi transmite influenţa în
acelaşi sens, funcţie de nivelul din perioada curentă al producţiei şi de nivelul din perioada de bază a
costurilor unitare individuale pe produse.
c. M.P. Costurile unitare individuale pe produse este un factor cu influenţă directă asupra C, ce îşi transmite
influenţa în acelaşi sens, funcţie de nivelul producţiei şi modul de structurare al acesteia din perioada
curentă.

4. Măsuri de reducere a costurilor totale:

 creşterea volumului fizic al producţiei în scopul obţinerii economiilor de scară2.
 reducerea nivelului costurilor medii pe unitarea fizică de producţie, prin:
- creşterea ponderii produselor care au un cost unitar mai mic decât cel mediu al perioadei de bază,
- reducerea nivelului costurilor unitare.

2
Economiile de scară sunt obţinute ca urmare a scăderii costurilor medii pe masura creşterii volumului producţiei.
Această scădere a costului mediu derivă din nivelul relativ constant al costurilor fixe care se repartizează pe un volum
de producţie din ce în ce mai mare (reducerea marjei costurilor fixe repartizate pe produse).
În legătura cu prima măsură, lucrurile la modul concret sunt mai dificile, având în vedere că opţiunea de
cumpărare a produselor, care va defini implicit şi structura producţiei fizice aparţine consumatorului.

C. Analiza indicatorilor valorici ai consumului de resurse pe unitatea valorică de producţie

Indicatorul valoric al consumului de resurse pe unitatea valorică este: cheltuieli (sau costuri) la 1000
lei cifră de afaceri sau producţie.
C qc c
C / 1000 CA   1000    gs v   1000
CA qp p
unde:
gs vi – greutatea specifică deţinută de producţia valorică (cifra de afaceri) din tipul de produs „i” purtătoare
a nivelului individual al costurilor la 1000 lei cifră de afaceri de ci / pi x 1000 în total producţie valorică
CA i q  pi
(cifră de afaceri); gs vi   i ;  gsv i  1 ).
 CA i  q i  p i i

Acest model de calcul şi model de analiză factorială deopotrivă scoate în evidenţă faptul că indicatorul este o
medie aritmetică ponderată.

Parcurgerea etapelor analizei factoriale:

1. Identificarea factorilor de influenţă

C / 1000 CA  C / 1000 CA1  C / 1000 CA 0

 q1  c1  q 0  c0
C / 1000 CA   1000   1000
 q1  p1  q0  p0
=>
c c
C / 1000 CA   gsv1  1  1000   gsv 0  0  1000
p1 p0

sv
=> C / 1000 CA p
c / p  1000
c

unde:
sv – structura valorică a producţiei;
c / p x 1000 – nivelul individual al costului la 1000 lei cifră de afaceri pe produse;
p – preţ unitar de vânzare; c – cost unitar pe produs.

2. Identificarea sensului şi măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra costului la 1000 lei cifră de
afaceri

a. Influenţa determinată de modificarea structurii valorice a producţiei:

 q1  c 0  q0  c0
C / 1000 CA ( sv )   1000   1000
 1 0
q  p  q 0  p0
c c
C / 1000 CA (sv)   gsv1  0  1000   gsv 0  0  1000
p0 p0
b. Influenţa determinată de modificarea nivelului individual al costului la 1000 lei cifră de afaceri pe
produse:
 q1  c1  q1  c 0
C / 1000 CA ( c / px1000)   1000   1000
 1 1
q  p  q1  p 0
c c0
C / 1000 CA (c / px1000)   gsv1  1  1000   gsv1   1000
p1 p0
b1. Influenţa determinată de modificarea nivelului individual al
preţurilor de vânzare pe produse:
 q1  c 0  q1  c 0
C / 1000 CA ( p)   1000   1000
 q1  p1  q1  p 0

c c
C / 1000 CA (p)   gsv1  0  1000   gsv1  0  1000
p1 p0

b2. Influenţa determinată de modificarea nivelului individual al

costurilor unitare pe produse:
 q1  c1  q1  c 0
C / 1000 CA (c)   1000   1000
 q1  p1  q1  p1
c c
C / 1000 CA (c)   gsv1  1  1000   gsv1  0  1000
p1 p1

C / 1000 CA  C / 1000 CA (sv)  C / 1000 CA (c / px1000)

C / 1000 CAc / px1000  C / 1000CA (c)  C / 1000CA (p)

3. Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra indicatorului analizat.

a. Întrucât C / 1000 CA este un indicator calculat sub formă de medie aritmetică ponderată, structura valorică
a producţiei este un factor de influenţă directă. Intensitatea acţiunii structurii valorice depinde de mărimea
diferenţelor între nivelul individual al costului la 1000 lei cifră de afaceri pe produse.
Structura valorică a producţiei acţionează întrucât nivelul individual al c / p  1000 este diferit pe produse
(fiecare produs poate avea alt nivel individual al c / p  1000 ). Structura nu acţionează atunci când nivelul
c / p  1000 este egal pentru toate produsele, când avem un singur produs sau o situaţie de excepţie când se
compensează influenţele în nivelul mediu.
Modificarea structurii are la bază ponderii diferite de realizare a producţiei valorice pe produse. Ponderile
sunt modificate de ritmul diferit de realizare al producţiei pe produse:
I CAi  I CA  gsv  gsv ;
i1 i0
I CAi  I CA  gsv i1  gsv i0 ;
I CAi  I CA  gsv  gsv ;
i1 i0
Consecinţele modificării structurii valorice a producţiei asupra C / 1000 CA va fi dat de:
 creşterea ponderii produselor ce au nivelul individual al c / p  1000 mai mare decât nivelul mediu al
c / p  1000 din perioada de bază (planificat) şi scăderea ponderii produselor cu un nivel individual mai
mic decât nivelul mediu al c / p  1000 din perioada de bază va determina o creştere a nivelului
C / 1000 CA ;
 creşterea ponderii produselor ce au nivelul individual c / p  1000 mai mic decât nivelul mediu al
c / p  1000 din perioada de bază (planificat) şi scăderea ponderii produselor cu un nivel individual mai
mare decât nivelul mediu al c / p  1000 din perioada de bază va determina o scădere a nivelului
C / 1000 CA .
b. Nivelul individualal costurilor la 1000 lei cifră de afaceri pe produse este un factor cu influenţă directă.
Creşterea nivelului lui c / p  1000 la toate produsele va determina creşterea indicatorului C / 1000 CA ,
situaţie nefavorabilă. Reducerea nivelului lui c / p  1000 la toate produsele va determina reducerea
indicatorului C / 1000 CA , situaţie favorabilă întreprinderii.
b1. Preţurile unitare de vânzare sunt în modelul teoretic, factori cu influenţă indirectă, transmiţându-şi
influenţă asupra C / 1000 CA prin intermediul c/px1000. În modelul practic este factor cu influenţă direct. În
ambele tipuri de modele influenţează în sens invers asupra indicatorului (creşterea lui p va determina
reducerea lui c/px1000 şi implicit al C / 1000 CA , determinând în acest fel o influenţă favorabilă).
b2. Costurile unitare pe produse sunt factori cu influenţă indirectă, transmiţându-şi influenţă asupra
C / 1000 CA prin intermediul c / p  1000 . Factorul influenţează indicatorul în acelaşi sens (scăderea lui c va
determina reducerea lui c / p  1000 şi implicit a C / 1000 CA , determinând în acest fel o influenţă
favorabilă).

4. Măsuri de reducere a C / 1000 CA :

 reducerea nivelului costurilor totale prin creşterea ponderii produselor care au un cost unitar mai mic
decât cel mediu al perioadei de bază, reducerea costurilor unitare; prin creşterea producţiei fizice pentru
obţinerea economiilor de scară;
 creşterea nivelul cifrei de afaceri prin: creşterea producţiei fizice, creşterea ponderii produselor care au
un preţ unitar de vânzare mai mare decât cel mediu al perioadei de bază şi creşterea preţurilor de vânzare;
 creşterea ponderii produselor pentru care c / p  1000 în perioada de bază este mai mic decât nivelul
mediu al c / p  1000 din perioada de bază (planificat) ceea ce va determina scăderea nivelului
C / 1000 CA .
Într-o abordare stric legată de factorii de influenţă identificaţi conform modelului factorial, măsurile directe
de reducere a C / 1000 CA sunt:
 creşterea ponderii produselor pentru care c / p  1000 în perioada de bază este mai mic decât nivelul
mediu al c / p  1000 din perioada de bază (planificat) ceea ce va determina scăderea nivelului
C / 1000 CA ;
 creşterea nivelului preţurilor de vânzare;
 reducerea nivelului costurilor de producţie.
Subliniem şi în acest caz necesitatea identificării rezervelor interne la nivelul costurilor unitare şi creşterea
competitivităţii întreprinderii prin intermediul costurilor.

2.3. Analiza indicatorilor valorici ai consumului de resurse care nu au baza de calcul în

volumul fizic al producţie

Modelul factorial de analiză, aplicabil pentru acele tipuri de costuri care nu au baza de calcul în
volumul fizic al producţiei (se formează pe total şi apoi se repartizează pe produse) este cel redat mai jos, cu
exemplificare la nivelul costurilor fixe. Modelul este similar şi pentru costurilor indirecte.

CF CF
CF / 1000 CA   1000   1000
CA qp
 Parcurgerea etapelor de
analiză factorială:
1. Identificarea factorilor de influenţă:

CF1 CF0
CF / 1000 CA   1000   1000
 q1  c1  q 0  c0
q
 q  p sf
CF / 1000 CA p
CF
2. Identificarea sensului şi măsurarea intensităţii de acţiune a factorilor asupra indicatorului analizat:
a. Influenţa determinată de modificarea nivelului cifrei de afaceri:
CF0 CF0
CF / 1000   1000   1000
CA   q p   q1  p1  q0  p0
a1. Influenţa determinată de modificarea volumului fizic al producţiei:
CF / 1000 CF0 CF0
CAq  1000  1000
 q 0 p 0 I  q  q 0 p 0
a2. Influenţa determinată de modificarea structurii fizice a producţiei:
CF / 1000 CF0 CF0
CAs  1000  1000

 1 0
q p  0 p 0 I  q
q 
a3. Influenţa determinată de modificarea nivelului individual al preţurilor de vânzare:
CF / 1000 CF0 CF0
CAp  1000  1000
 q1 p1  q1  p 0
Modificerea CF / 1000 CA ca urmare a modificării nivelul cifrei de afaceri este egală cu modificarea
CF / 1000 CA ca urmare a modificării celor 3 factori care determină cifra de afaceri.

CF / 1000 CA  q p   CF / 1000CAq  CF / 1000  CF / 1000CA P  O precizare se
CAs 
impune, referitoare la faptul că atunci când se analizează CF / 1000 CA , substituirea structurii fizice a
producţiei nu este una reală, având în vedere faptul că în cazul costurilor fixe nu se pune problema structurii,
deoarece repartizarea costurilor fixe pe total se poate face uniform, în marje egale pe fiecare produs. Pornind
de la aceste considerente s-a optat pentru modul de substituire, la nivelul factorilor ce determină cifra de
afaceri, prin trecerea pe total a producţiei prin intermediul indicelui producţiei fizice totale ( I  q ).

b. Influenţa determinată de modificarea nivelului costurilor fixe totale:

CF1 CF0
CF / 1000 CA CF    1000   1000
 q1  p1  q1  p1
Abatarea totală a CF / 1000 CA este egală cu suma abaterilor indicatorului ca urmare a substituirii succesive
a factorilor care îl determină.
CF / 1000 CA  CF / 1000 CA  q p  CF / 1000
CACF
3. Explicarea mecanismului de transmitere a acţiunii factorilor asupra indicatorului analizat.
a. Cifra de afaceri este un factor cu influenţă directă, ce acţionează asupra CF / 1000 CA în sens invers,
proporţional cu nivelul CF din perioada de bază.
a1. Volumul fizic al producţiei este un factor cu influenţă indirectă asupra CF / 1000 CA , ce îşi transmite
influenţă prin intermediul cifrei de afaceri. Factorul acţionează asupra cifrei de afaceri, în mod direct, în
acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de bază a structurii fizice a producţiei şi a preşurilor de
vânzare unitare.
a2. Structura fizică a producţiei este un factor cu influenţă indirectă asupra CF / 1000 CA , ce îşi transmite
influenţă prin intermediul cifrei de afaceri. Factorul acţionează asupra cifrei de afaceri în mod direct, în
acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de curentă a volumului producţiei fizice şi cu nivelul din
perioada de bază a preţurilor unitare de vânzare.
a3. Preţurile de vânzare unitare sunt un factor cu influenţă indirectă asupra CF / 1000 CA , ce îşi transmite
influenţă prin intermediul cifrei de afaceri. Factorul acţionează asupra cifrei de afaceri în mod direct, în
acelaşi sens şi proporţional cu nivelul din perioada de curentă a volumului producţiei fizice şi a preţurilor
unitare de vânzare.
b. Costurile fixe totale sunt un factor cu influenţă directă, ce acţionează asupra CF / 1000 CA în acelaşi sens şi
proporţional cu nivelul CA din perioada curentă.

4. Măsuri de reducere a CF / 1000 CA :

 creşterea nivelului cifrei de afaceri, prin:
o creşterea volumului producţiei fizice;
o creşterea ponderii produselor care au preţuri de vânzare mai mari decât preţul mediu din perioada
de bază;
o creşterea nivelului preţurilor unitare de vânzare;
 reducerea nivelului costurilor fixe totale (CF).
Managementul întreprinderii mai trebuie să aibă în vedere posibilitatea transformării categoriilor de costuri
fixe în costuri variabile şi în acest fel „legarea” categoriilor de costuri de volumul de activitate, operaţiune
care are avantajul de a putea identifica comportamentul costurilor şi implicit creşterea posibilităţilor de
reducere a acestora.

3. Analiza rentabilităţii întreprinderii

În termeni generali rentabilitatea caracterizează capacitatea unei activităţi lucrative de a genera un surplus
peste resursele alocate derulării acestei activităţi. Având în vedere că derularea activităţilor lucrative
presupune existenţa unui capital care să finanţeze resursele necesare acestei activităţi, putem spune că
rentabilitatea reprezintă, de fapt, nivelul de retribuire a capitalului, indiferent de provenienţa acestuia.
Rentabilitatea capitalului, redată în expresie relativă de ratele de rentabilitate, se află sub incidenţa a trei
factori :
- sursele de finanţare a activităţii ( care pot fi suficiente sau insuficiente);
- structura surselor de finanţare (care trebuie să tindă spre optim);
- riscul afacerii sau riscul investitorilor de a nu-şi recupera banii investiţi.

Rentabilitatea capitalului poate fi separată în două principale părţi:

- rentabilitatea economică;
- rentabilitatea financiară.

Importanţa cunoaşterii ratelor de rentabilitate deriva din:

- favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi subramuri, în sensul găsirii celor
care oferă cel mai mare avantaj competitiv;
- stimulează gestiunea prin utilizarea raţionala a resurselor;
- contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru diferenţierea produselor având in centrul
acesteia modernizarea conceptului de calitate;
- favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor comerciale.
3.1. Analiza rentabilităţii economice

Rentabilitatea economică exprimă gradul de eficienţă a capitalului total aflat la dispoziţia întreprinderii ( sau
a unei părţi a acestuia), indiferent de sursa de provenienţă a capitalului.
Formula generală de calcul a rentabilităţii economice este următoarea :

Rezultatul economic al exploatarii

Rata de rentabilitate economica (re ) =
Capitalul total sau o parte a acestuia

Rentabilitatea economică trebuie apreciată funcţie de nivelul inflaţionist al mediului economic unde
acţionează întreprinderea. Pentru a se evita pierderea substanţei economice a întreprinderii şi pentru
asigurarea recuperării integrale a efortului economic depus de către aceasta se impune ca rata economică de
rentabilitate să fie mai mare decât rata inflaţiei.
În raport cu rata inflaţiei se poate vorbi de două tipuri de rentabilitate economică:
- rentabilitate economică nominală (ren);
- rentabilitate economică reală (rer);

Într-un mediu inflaţionist rentabilitatea economică exprimată în termeni reali, calculată după formula lui
Fisher, este mai mică decât rentabilitatea economică nominală, după cum rezultă şi din formula de mai jos :

rer = ren - ri , unde ri - rata inflaţiei;

Funcţie de nivelul inflaţionist din mediul economic analizat se pot identifica două situaţii privind calculul
rentabilităţii economice reale pornind de la următoarea formulă :

(1 + ren) = (1 + rer)(1 + ri) , care devine :

ren = rer + ri + rer x ri

Cazul 1 : Când inflaţia este sub 10% (ri < 10%), ea poate fi considerată în limite normale, termenul rer x ri din
relaţia de calcul ia valori mici care pot fi considerate neglijabile, iar calculul rentabilităţii reale se face după
formula :

rer = ren - ri

Cazul 2 : Când inflaţia este mai mare de 10% (ri  10%), rentabilitatea economică reală se calculează după
formula :

ren  ri
rer =
1  ri
Nivelul economic de rentabilitate pe care îl realizează o întreprindere trebuie să răspundă următoarelor
cerinţe :
- să remunereze capitalul investit cel puţin la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie
a dobânzii);
- să remunereze riscul economic pe care şi l-au asumat furnizorii de capital în momentul efectuării
plasamentului.

Având în vedere interesele predominante care se manifestă la nivelul unei întreprinderi (interesul
managerilor şi interesul furnizorilor de capital) şi speranţele asociate acestor interese privind nivelul de
performanţă, putem separa rentabilitatea economică în două componente:
- rentabilitatea economică a capitalului total – care prezintă interes pentru managementul întreprinderii;
- rentabilitatea economică a capitalului investit – care prezintă interes pentru furnizorii de capital.

Rentabilitatea economică a capitalului total

Aceste rate exprimă gradul de eficienţă sau de remunerare a tuturor resurselor aflate în exploatarea
întreprinderii, indiferent de provenienţa acestora (proprii, împrumutate sau atrase), formula de calcul a
acestor rate poate lua următoarele forme :
RE RBE
re = , sau re = ,
AT AT
unde: AT- activ total sau capital total investit în afacere;
RE-rezultatul exploatării
RBE – rezultatul brut al exploatării

Datorită faptului că rentabilitatea economică, în această formă de calcul, exprimă eficienţa generală a
activului, deci a activităţii de ansamblu a întreprinderii, informaţia pe care o furnizează va avea un grad mare
de interes şi de relevanţă pentru managerii întreprinderii.

Modele de analiză factorială a rentabilităţii economice

RBE RBE CA
M1: re = = 100x x
AT CA AT
Factori de influenţă:
RBE
 x100 - rata profitabilităţii globale sau marja brută din exploatare;
CA
CA
 - viteza de rotaţie a capitalului total
AT

Condiţia de creştere a nivelului ratei: IRBE>ICA şi ICA>IAT

RE RE CA
M2 re = = 100x x
AT CA AT
Factori de influenţă:
RE
 x100 - marja netă din exploatare;
CA
CA
 - viteza de rotaţie a capitalului total.
AT

Condiţia de creştere a nivelului ratei: IRE>ICA şi ICA>IAT

Rentabilitatea economică a capitalului investit

Apreciază nivelul de remunerare al capitalului investit indiferent de provenienţa acestuia (propriu sau
împrumutat). Formula generală de calcul a acestor rate este următoarea :

RE ( RBE )
re = , unde Cinv- capitalul investit total;
Cinv

Capitalul investit are în literatura economică de specialitate o percepţie destul de largă de aceea se impun a fi
făcute următoarele precizări în legătură cu acest concept:
  capitalul investit include doar resursele financiare investite de furnizorii de capital (acţionari şi
împrumutători) într-o anumită afacere;
 capitalul investit este retribuit în schimbul utilizării lui (dobânzi şi dividende), spre deosebire de sursele
financiare atrase care deşi rămân la dispoziţia întreprinderii o perioadă de timp nu se impune plata unui
cost explicit al utilizări acestora;

Capitalul investit include fonduri provenite din surse proprii (Cpr) şi din surse împrumutate (Împ), acestea din
urmă putând fi acordate pe termen mediu şi lung (Îtml) sau pe termen scurt (Îts).
Având în vedere că expresia patrimonială a capitalului total este activul total şi în cazul capitalului investit se
poate determina expresia patrimonială a acestuia caz în care rata rentabilităţii economice devine:

RE ( RBE ) RE ( RBE )
re = , sau re =
Cpm  Its Ai  NFR  Db

unde : Cpm – capital permanent (Cpr + Îtml)

Ai – active imobilizate
NFR- necesar de fond de rulment;
Db- disponibilităţi băneşti;

Se poate observa că diferenţierea celor două formule este dată de numitorul acestora, respectiv de forma de
exprimare a capitalului investit. Dacă în prima formulă acesta se exprimă sub formă de surse (specifice
pasivului bilanţier), în cea de-a doua formulă este exprimat sub formă de mijloace economice (specifice
activului bilanţier).

Rentabilitatea brută a capitalului investit nu este influenţată de politica de amortizare a întreprinderii, putând
servi la analize comparative a întreprinderilor din acelaşi sector sau din sectoare diferite, indiferent de
mărimea acestora.
Această rentabilitate se calculează ca raport între rezultatul brut al exploatării (EBE) şi valoarea brută a
capitalului investit , valoare care include mijloacele fixe la valoarea lor brută, formula de calcul putând lua
următoarele forme :
RBE RBE
reb = sau reb = ,
Cinvb Aib  NFR  Db
unde : Cinvb – capital investit brut
Aib – active imobilizate brute

Rentabilitatea brută a capitalului investit măsoară capacitatea întreprinderii de a reface acest capital, gradul
de eficienţă al întreprinderii fiind cu atât mai mare cu cât durata de refacere a capitalului este mai scurtă. În
economiile dezvoltate, unde circulaţia capitalului este mai accelerată, se consideră că recuperarea capitalului
investit total, pe seama excedentului brut din exploatare, trebuie să se realizeze în maxim 4 ani, ceea ce
corespunde unei rentabilităţi brute a capitalului de minim 25%.

Rentabilitatea netă a capitalului investit rezultă după aplicarea politicii de amortizări şi provizioane a
întreprinderii. Nivelul ratei se calculează ca raport între rezultatul exploatării (RE) şi valoarea netă a
capitalului investit total (Cinvn), acest capital incluzând activele imobilizate la valoarea lor netă (Ain).

RE RE
ren = sau ren = ,
Cinvn Ain  NFR  Db

Această rată are un grad mare de relevanţă în ce priveşte remunerarea capitalului investit şi un grad mai mic
de relevanţă în ce priveşte reînnoire acestuia.
Modele de analiză factorială

RBE RBE CA
M1: re = = 100x x
Cinvb CA Cinvb
Factori de influenţă:
RBE
 x100 - rata profitabilităţii globale sau marja brută din exploatare;
CA
CA
 - viteza de rotaţie a capitalului investit;
Cinvb

Condiţia de creştere a nivelului ratei: IEBE>ICA şi ICA>ICinv

RE RE CA
M2: re = = 100x x
Cinv CA Cinv
Factori de influenţă:
RE
 x100 - marja netă din exploatare;
CA
CA
 - viteza de rotaţie a capitalului investit.
Cinv

Căi de creştere a rentabilităţii economice:

1. Creşterea marjelor de acumulare, prin :
- creşterea volumului fizic al producţiei care va permite scăderea marjei costurilor fixe pe produs şi
creşterea marjelor de profitabilitate;
- modificarea structurii producţiei în favoarea produselor cu marje de profitabilitate mai mari ;
- creşterea vânzărilor şi reducerea cheltuielilor plătibile;
2. Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului investit, prin :
- optimizarea structurii capitalului;
- materializarea capitalului în active să se facă într-o structură adecvată nevoilor de exploatare.

Pentru implementarea măsurilor de creştere a rentabilităţii întreprinderea poate promova două politici
distincte cum ar fi :
 politică a preţurilor mari (înalte) care asigură un nivel ridicat al marjelor de acumulare, respectiv
o rotaţie mai lentă a capitalului;
 politică a preţurilor joase care vizează un nivel mai scăzut al marjelor şi o viteză mare de rotaţie
a capitalului.

3.2. Analiza rentabilităţii financiare

Rentabilitatea financiară, spre deosebire de cea economică, măsoară doar performanţa capitalului propriu,
respectiv capacitatea acestuia de a degaja profit.
Rentabilitatea financiară îşi are baza de formare în rentabilitatea economică iar diferenţa dintre cele două
concepte este dată de politica de finanţare promovată de managementul întreprinderii.
Rata de rentabilitate financiară exprimă în mărimi relative gradul de remunerare a investiţiei făcute de
proprietari, fiind în fapt modul de reflectare a performanţelor financiare realizate prin investiţia făcută.

Profitul proprietarilor
Rata de rentabilitate financiara (rf ) =
Capitaluri investite de proprietari
Rentabilitatea financiară asigură remunerarea proprietarilor fie prin dividendele acordate fie prin acumulările
din profit care se materializează în creşterea capitalului propriu al întreprinderii şi deci în creşterea valorii de
piaţă a acţiunilor.
Un aspect important al rentabilităţii financiare este identificarea şi delimitarea interesului manifestat de
acţionarul majoritar, respectiv de acţionarul minoritar. Se pot astfel contura două tipuri de interese fiecare
dintre acestea urmărind un nivel de rentabilitate care retribuie în mod diferit investiţia realizată.

Acţionarul majoritar realizează în general un plasament pe termen lung pentru care nu solicită o rentabilitate
imediată pe acţiune, deci nu solicită un dividend important pe acţiune într-o perspectivă imediată, fiind
mulţumit cu un nivel al rentabilităţii financiare care să îl satisfacă, în condiţiile în care o mare parte din profit
rămâne în întreprindere şi contribuie la creşterea valorii de piaţă a acţiunilor.
În aceste condiţii acţionarul majoritar va fi interesat de rentabilitatea financiară calculată după formula :
Pn
rf = x100 ,
Cpr
unde : Pn - profitul net;
Cpr - capital propriu.

Pentru aceeaşi categorie de acţionari rentabilitatea financiară a investiţiei realizate se mai poate aprecia şi cu
indicatorul "Profitul net pe acţiune" (Pna), calculat după formula :
Pn
Pna = ,
Nra
unde : Nra - numărul de acţiuni.

Acţionarul minoritar este în general interesat de rentabilitatea pe termen scurt, rentabilitate pe care o
apreciază funcţie de dividendul pe care îl primeşte pentru fiecare acţiune deţinută şi care se calculează cu
indicatorul "Dividendul pe o acţiune" (Da).
D
Da = ,
Nra
unde : D - valoarea dividendelor distribuite la sfârşitul exerciţiului financiar.

Analiza factorială a rentabilităţii financiare

În mod identic cu rentabilitatea economică, se urmăreşte prin această analiză factorială, identificarea
factorilor de influenţă ai rentabilităţii financiare şi a măsurilor care se impun a fi luate pentru sporirea
nivelului acesteia.
Model factorial se bazează pe legătura dintre rentabilitatea financiară şi profitabilitatea vânzărilor ajustată cu
intensitatea utilizării capitalului propriu.

Pn Pn CA
rf = ,  rf = x ,
Cpr CA Cpr
r1 r2
unde: r1 - profitabilitatea vânzărilor sau rata marjei nete comerciale (factor cantitativ de influenţă);
r2 - viteza de rotaţie a capitalului propriu prin cifra de afaceri sau intensitatea utilizării
capitalului propriu (factor calitativ).

Al doilea model factorial face legătura dintre rentabilitatea financiară şi rentabilitatea economică,
punând în evidenţă corelaţiile şi condiţionările care pot exista între acestea.
 Pn RE CA Pn PT Pn PT
rf = ,  rf = ( x )x x ,  r f = re x x
Cpr CA AT RE Cpr RE Cpr
r1 r2 r3 r4

unde : PT- pasiv total

(r1 + r2) - rata economică de rentabilitate;
r3 - ponderea profitului aferent proprietarilor (profitul net) în profitul generat de activitatea
de exploatare (structura profitului);
r4 – factor de multiplicare a capitalului;

Căile de creştere a rentabilităţii financiare sunt :

1. Ameliorarea nivelului rentabilităţii economice, prin :
- practicarea unui nivel acceptabil al marjei de acumulare din exploatare;
- creşterea vitezei de rotaţie a activului total (ICA > IAT);
2. Promovarea unei politici de finanţare prin credite care să aibă drept efect creşterea mai rapidă a
profitului net comparativ cu profitul total al activităţii de exploatare (IPn > IRE) şi deci implicit
creşterea mai rapidă a rentabilităţii financiare comparativ cu rentabilitatea economică;
3. Asigurarea resurselor de finanţare la nivelul necesarului cu păstrarea unei structuri financiare
echilibrate, care să menţină riscul financiar de îndatorare în limite normale.

Sintetizând cele menţionate mai sus, se poate spune că rentabilitatea financiară este un indicator de apreciere
a performanţelor întreprinderii, indicator al cărui nivel depinde de politica comercială promovată (marja
brută de acumulare), de eficienţa utilizării patrimoniului total (viteza de rotaţie a activului) şi de politica
financiară promovată (structura finanţării şi costul finanţării).

4.Analiza riscurilor întreprinderii

Riscul este o caracteristică normală a oricărei afaceri, nivelul la care el este acceptat depinde de atitudinea
investitorului faţă de risc (aversiune sau disponibilitate) şi de rentabilitatea potenţială a investiţiei.
Rentabilitatea este o restricţie ce se manifestă sub aspecte diferite dar corelate între ele: asigurarea
remunerării factorilor de producţie ş i a capitalului investit dar ş i gestionarea resurselor în condiţii de
eficienţă şi eficacitate. Un diagnostic economico-financiar complet nu se poate realiza neglijând
cuplul rentabilitate–risc. Riscul este o variabilă exogenă, antonimă rentabilităţii. Efectele riscului fiind
contradictorii, se pune problema stăpânirii unui anumit nivel al riscului pentru a obţine rentabilitatea
scontata. Riscul poate fi tradus şi ca variabilitatea profitului fata de media rentabilităţii din ultimele exerciţii
financiare, ca incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp si cu cel mai mic cost la variaţia
condiţiilor de mediul său economic.
Principalele categorii de risc ce pot afecta activitatea întreprinderii sunt:
 riscul economic sau de exploatare;
 riscul financiar;
 riscul de faliment

4.1. Riscul de exploatare

După cum îi spune şi numele acest risc este specific exclusiv activităţii de producţie şi de comercializare a
unei întreprinderi.
Manifestare riscului de exploatare constă în variabilitatea rezultatului exploatării, ca efect al modificării
condiţiilor din mediul economic unde întreprinderea activează.
Se poate astfel afirma că riscul de exploatare reprezintă incapacitatea întreprinderii de a se adapta la timp şi
cu cel mai scăzut cost la variaţia condiţiilor din mediu în care activează, incapacitate care va avea drept efect
diminuarea profitului din exploatare sau chiar intrarea în pierdere.
Factorii din mediul economic al întreprinderii (interni sau externi) care pot influenţa activitatea acesteia sunt:
 modificarea preţurilor de achiziţie sau de desfacere;
 accentuarea concurenţei pe piaţă;
 presiuni salariale;
 inovaţii tehnice şi tehnologice care afectează competitivitatea produselor;
 pierderea unor pieţe de desfacere.

Riscul de exploatare se va manifesta şi va afecta cu predilecţie acele întreprinderi care nu pot contracara la
timp şi cu costuri minime acţiunea acestor factori (sau a altora).
Prin implicaţiile pe care le poate genera asupra activităţilor productive, această categorie de risc este urmărită
cu interes de două categorii de participanţi la activitatea întreprinderii şi anume :
 managementul întreprinderii care este interesat de stăpânirea unui nivel al riscului care să asigure
maximizarea profitului şi creşterea averii proprietarilor;
 investitorii externi care sunt interesaţi de un plasament cât mai bun al capitalului, plasament care îi va
satisface atunci când se asigură un nivel scontat de retribuire a capitalului investit la un grad de risc pe
care sunt dispuşi să şi-l asume.

Metode de măsurare a riscului de exploatare:

 metoda pragului de rentabilitate sau a punctului critic;
 metoda elasticităţii rezultatului exploatării (levierul exploatării).
Aceste metode deşi au fiecare în parte modalităţi distincte de cuantificare a riscului de exploatare, rezultatele
obţinute se complectează reciproc conducând la o cât mai bună măsurare şi înţelegere a acţiunii riscului de
exploatare.

Metoda pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al volumului valoric de activitate în care veniturile generate de
activitatea de exploatare sunt egalate de cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul. Când se depăşeşte
acest prag activitatea începe să fie rentabilă.
Pentru a contracara acţiunea factorilor din mediul său economic întreprinderea trebuie să dispună de un timp
minim de reacţie, acest timp fiind asigurat de decalajul dintre volumul de activitate realizat efectiv şi pragul
de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate al întreprinderii este influenţat esenţial de nivelul cheltuielilor fixe, în sensul că cu cât
ponderea cheltuielilor fixe în total cheltuieli este mai mare cu atât pragul de rentabilitate este mai ridicat şi
invers. Datorită faptului că, cel puţin pe o anumită perioadă de timp, nivelul total al cheltuielilor fixe rămâne
nemodificat indiferent de volumul de activitate realizat, atunci este uşor de dedus că acea cotă de cheltuieli
fixe care revine pe fiecare unitate de produs va fi cu atât mai mică cu cât gradul de utilizare a capacităţilor se
situează la un nivel mai ridicat. În aceste condiţii pragul de rentabilitate este echivalent cu acel volum de
activitate la care cheltuiala fixă ce revine fiecărui produs egalează marja cheltuielilor variabile pe produs.
Se poate astfel afirma că riscul de exploatare este cu atât mai mare cu cât nivelul activităţii de exploatare
(CA) se situează în proximitatea pragului de rentabilitate, respectiv este cu atât mai mic cu cât nivelul de
activitate este mai îndepărtat de pragul de rentabilitate

Modul de calcul al pragului de rentabilitate

CF CF CF CF
CAprg = = = =
CV CA  CV Mcv 1  Rmcv
1
CA CA CA
unde : CAprg - volumul valoric de activitate în punctul critic;
CF - cheltuieli fixe aferente exploatării;
CV - cheltuieli variabile totale;
CA – cifra de afaceri;
Mcv – marja cheltuielilor variabile
 Rmcv - rata marjei cheltuielilor variabile.

Modul de interpretare a rezultatelor

În mărimi absolute : Msa = CA - CAprg

Marja de siguranţă în mărimi absolute exprimă diferenţa valorică existentă între volumul de activitate
realizat sau previzionat şi volumul de activitate în punctul critic. Un rezultat pozitiv consistent semnifică un
risc de exploatare scăzut pentru activitatea respectivă.
CA  CAprg
În mărimi relative : Msre = x 100
CAprg
În acest caz marja de siguranţă din exploatare (Msre) exprimă în procente vecinătatea volumul de activitate
realizat sau previzionat faţă de pragul de rentabilitate. Din observaţii statistice s-a ajuns la următoarele
asocierii între marja de siguranţă în mărimi relative şi riscul de exploatare :
 când Msre < 10% riscul de exploatare prezintă o probabilitate mare de apariţie şi întreprinderea
poate intra în pierdere la o fluctuaţie mică a factorilor din mediului său economic în care
acţionează;
 când Msre este cuprinsă între 10 şi 20% riscul de exploatare se situează la un nivel considerat
normal, nivel care poate fi controlat înainte ca întreprinderea să intre în pierdere;
 când Msre > 20% probabilitatea de apariţie a riscului de exploatare este scăzută, întreprinderea
dispunând de un timp de reacţie suficient de mare pentru a contracara acţiunea factorilor
perturbatorii din mediul său economic.

Metoda elasticităţii rezultatului exploatării (levierul exploatării)

Prin această metodă se pune în evidenţă gradul de sensibilitate a rezultatului exploatării la modificarea
volumului de activitate, respectiv acel rezultat marginal al exploatării care se obţine sau se pierde prin
creşterea sau scăderea volumului de activitate cu o unitate. Această variaţie a rezultatului exploatării la
variaţia volumului de activitate se mai numeşte şi levier de exploatare.
Gradul de reacţie a rezultatului exploatării la modificarea volumului de activitate se poate măsura cu ajutorul
coeficientului de elasticitate (e) calculat după următoarea formulă :
RE Q ( p  cv)
Q ( p  cv)  Cf Q ( p  cv) CA  CV Mcv
e = RE    =
Q Q Q ( p  cv)  Cf CA  CV  Cf RE
Q Q
unde : Q - volumul producţiei fizice;
p - preţul unitar;
cv - costul variabil unitar.
Valoarea coeficientului de elasticitate permite următoarele interpretări privind riscului de exploatare :
 un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate (e>11) evidenţiază o sensibilitate mare a rezultatului
exploatării la modificarea volumului de activitate, acest lucru face ca rezultatul exploatării să crească
foarte mult atunci când volumul de activitate creşte dar şi să scadă foarte mult când volumul scade sub
incidenţa factorilor de mediu. Aceste fluctuaţii mari nu înseamnă altceva decât o mare expunere la risc;
 un nivel mediu al coeficientului de elasticitate (6<e<11) evidenţiază un risc controlabil, în condiţiile în
care reducerea rezultatului exploatării sub impactul factorilor de mediu este moderată;
 un nivel scăzut al coeficientului de elasticitate (e<6) evidenţiază o multiplicare mai lentă a rezultatului
exploatării odată cu sporirea volumului de activitate dar şi o multiplicare mai lentă a pierderilor atunci
când volumul scade, deci expunerea la risc este mai redusă.
Se poate constata că între cele două metode de măsurare a riscului de exploatare există două legături
importante:
Una dintre legături constă în faptul că atunci când pragul de rentabilitate se situează la un nivel ridicat se va
înregistra un nivel ridicat al coeficientului de elasticitate şi invers. Această legătură derivă din structurarea
cheltuielilor în fixe şi variabile, ceea ce face ca acolo unde există o importanţă relativă a cheltuielilor fixe
mai mare în raport cu cele variabile (activitatea întreprinderii depinde într-o măsură mai mare de cadenţa
tehnologică decât de îndemânarea forţei de muncă) pragul de rentabilitate să fie la un nivel ridicat iar
sensibilitatea profitului să fie mare. Dimpotrivă acolo unde importanţa relativă a costurilor fixe faţă de cele
variabile este scăzută se va înregistra un nivel mai moderat al pragului de rentabilitate iar sensibilitatea
profitului este redusă.
A doua legătură se referă la corelaţia care există între nivelul coeficientului de elasticitate şi poziţia
volumului de activitate realizat sau previzionat faţă de pragul de rentabilitate. Cu cât volumul de activitate al
întreprinderii se îndepărtează de pragul de rentabilitate cu atât sensibilitatea profitului este mai redusă şi
riscul de exploatare mai mic. În proximitatea pragului de rentabilitate al exploatării sensibilitatea profitului
este mare iar riscul de exploatare crescut.

4.2. Riscul financiar

Într-o economie de piaţă, capitalul este alocat prin sistemul de preţuri. Dobânda este preţul plătit
pentru capitalul împrumutat. Întreprinderile cu cele mai profitabile posibilităţi de investiţii sunt
doritoare şi capabile sa plătească cel mai mult pentru a obţine capital şi, de aceea, ele tind să atragă
capitalul existent pe piaţă într-o mai mare măsura decât întreprinderile ineficiente. Măsura în care o
întreprindere utilizează creditul pentru finanţare are implicaţii importante asupra rezultatelor activităţii
desfăşurate. Decizia întreprinderii de a utiliza capital împrumutat pentru completarea surselor de
finanţare atrage un risc suplimentar pentru acţionariat – riscul financiar. Dacă orice î ntreprindere îşi
asuma riscul afacerii (riscul de bază sau riscul sectorului de activitate), riscul financiar este un risc specific
care rezulta din modalitatea de finanţare a activelor.
Riscul financiar caracterizează variabilităţii rezultatului curent al întreprinderii sub efectul îndatorării
financiare a acesteia. Finanţarea prin credite presupune un cost al finanţării, cost care reduce rezultatul
activităţii de exploatare iar în anumite situaţii poate merge până la consumarea integrală a acestuia şi
înregistrarea unui rezultat curent negativ.
O componentă a riscului financiar este reprezentată de variabilitatea rentabilităţii capitalului propriu funcţie
de structura financiară a întreprinderii şi funcţie de diferenţa dintre rentabilitatea capitalului investit şi costul
capitalului împrumutat.
Măsurarea riscului financiar se poate realiza prin două metode :
- metoda pragului de rentabilitate;
- metoda levierului financiar.

Metoda pragului de rentabilitate

Caracteristicile metodei sunt identice cu cele prezentate la analiza riscului de exploatare, specific pentru
riscul financiar fiind influenţa cheltuielilor financiare care au caracter fix şi pot conduce la modificarea
pragului de rentabilitate aferent întregii activităţi.
CF  Db CFT CFT CFT
VTprg = = = =
CV VT  CV Mcv 1  Rmcv
1
VT VT VT
unde : VTprg – valoarea veniturilor totale în punctul critic;
CFT - cheltuieli fixe totale;
CV - cheltuieli variabile;
VT – venituri totale realizate sau planificate;
Mcv – marja cheltuielilor variabile
Rmcv - rata marjei cheltuielilor variabile.
Rezultă astfel că riscul financiar, indus de politica de finanţare a întreprinderii, amplifică sau diminuează
riscul de exploatare şi conduce la un risc global al afacerii superior sau inferior riscului de exploatare, funcţie
de efectele politicii de finanţare adoptate de managementul întreprinderii.

Modul de interpretare a rezultatelor

În mărimi absolute : Msaf = VT - VTprg

Marja de siguranţă în mărimi absolute, influenţată de politica financiară, exprimă diferenţa valorică existentă
între veniturile totale ale întreprinderii (inclusiv cele financiare) şi volumul de activitate total în punctul
critic. Un rezultat pozitiv consistent semnifică un risc de financiar moderat şi implicit un risc global al facerii
moderat.
VT  VT prg
În mărimi relative : Msrf = x 100
VT prg
În acest caz marja de siguranţă financiară (Msrf) exprimă în procente vecinătatea volumul global de
activitate realizat faţă de pragul de rentabilitate. Interpretare :
 când Msrf < 10% şi Msrf<Msre riscul financiar contribuie la amplificarea riscului global al afacerii iar
probabilitate de apariţie a riscului global este mare ceea ce înseamnă că întreprinderea poate înregistra o
pierdere curentă la o fluctuaţie mică a factorilor din mediului său economic în care acţionează;
 când Msrf este cuprinsă între 10 şi 20%, iar Msrf>Msre riscul financiar se situează la un nivel considerat
normal, politica financiară contribuie la reducerea riscului global al afacerii, iar managementul
întreprinderii poate controla nivelul riscului global înainte ca întreprinderea să intre în pierdere;
 când Msrf > 20% probabilitatea de apariţie a riscului financiar este redusă, întreprinderea dispunând de
un timp de reacţie suficient de mare pentru a contracara acţiunea factorilor perturbatorii din mediul său
economic.

Metoda levierului financiar

Impactul politicii financiare asupra performanţelor întreprinderii, nevoia de estimare a riscului atras de
folosirea capitalului împrumutat în derularea activităţii întreprinderii, au dat naştere teoriei cunoscuta sub
denumirea de efect de levier financiar. In principiu, levierul financiar cuantifică efectul îndatorării asupra
ratei rentabilităţii capitalului propriu.
Levierul financiar evidenţiază variabilitatea rentabilităţii capitalului propriu sub incidenţa politicii financiare
promovate de managementul firmei.

Ecuaţia de determinare a efectului de levierului financiar este următoarea :

Df
Rf = Re + (Re- Rd)x
Cpr
unde :
 Rf – rata financiară de rentabilitate;
 Re – rata economică de rentabilitate;
 Rd - rata dobânzii;
Df
 Lf = (Re- Rd)x - levierul financiar;
Cpr
Df
 - gradul de îndatorare care mai este numit şi “braţul levierului financiar”.
Cpr
Această ecuaţie măsoară efectul de levier financiar în cazul în care se face abstracţie de nivelul fiscalităţii din
mediul economic unde activează întreprinderea.
Atunci când nivelul de fiscalitate este luat în considerare ecuaţia devine :
 Df
Rf = [Re + (Re- Rd)x ]x(1-t)
Cpr
unde : t – rata fiscalităţii;

Politica financiară a întreprinderii poate conduce la urătoarele situaţii privind efectul de levier financiar :
 Re > Rd (Lf>0) este o situaţie favorabilă întreprinderii şi propice îndatorării deoarece utilizarea surselor
împrumutate în procesul de exploatare conduce la creşterea rentabilităţii capitalului propriu, nivelul de
creştere fiind cu atât mai mare cu cât gradul de îndatorare este mai mare, fără să se depăşească totuşi un
Df
prag de îndatorare considerat normal din punctul de vedere al riscului financiar ( <100%);
Cpr
 Re < Rd (Lf<0) este situaţia când costul îndatorării devansează nivelul de rentabilitate al capitalului
investit ceea ce înseamnă că sursele împrumutate sunt mai scumpe decât efectele pe care le generează iar
aceasta va conduce la scăderea rentabilităţii capitalului propriu proporţional cu gradul de îndatorare;
 Re = Rd această egalitate semnifică un efect de indiferenţă a structurii financiare a întreprinderii asupra
rentabilităţii capitalului propriu, nivelul general de rentabilitate fiind egal cu dobânda plătită pentru
credite şi deci rentabilitatea economică va fi egală cu cea financiară.

Întreprinderile care au un levier financiar scăzut au un grad de risc mai mic atunci când economia se află
într-o perioada de recesiune, dar, în aceeaşi măsură, înregistrează profituri mai mici într-o perioadă de
boom. Întreprinderile care au un levier financiar ridicat se pot afla în situaţia de a înregistra pierderi
substanţiale, dar în acelaşi timp dispun de şansa de a realiza profituri la fel de mari. În consecinţă
deciziile referitoare la utilizarea levierului financiar trebuie luate astfel încât să se stabilească un
echilibru între gradul de risc şi nivelul de rentabilitate aşteptat.
Politica de finanţare a întreprinderii implică echilibrarea gradului de risc cu nivelul de rentabilitate
aşteptat. Implicarea în finanţarea activităţii întreprinderii într-o mai mare măsură a capitalului împrumutat
atrage creşterea gradului de risc financiar, dar, în acelaşi timp, o rată de rentabilitate estimată la o valoare
superioară. Structura optima a capitalului este cea care realizează un echilibru între gradul de risc financiar
şi rata de rentabilitate estimată.

4.3. Riscul de faliment (insolvabilitate)

Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă tuturor obligaţiilor de plată angajate anterior
şi ajunse la scadenţă. Atunci când obligaţiile ajunse la scadenţă nu mai pot fi achitate din fondurile
întreprinderii şi nici nu mai pot fi mobilizate alte surse financiare externe se spune că întreprinderea a intrat
în încetate de plată şi se declanşează procedura de faliment.
Evaluarea riscului de faliment se poate realiza cu ajutorul unor metode de predicţie, bazate pe un
sistem de grupare a unor indicatori aflaţi în corelaţie cu starea de sănătate sau slăbiciune a
î ntreprinderilor. Metodele de analiză a riscului de faliment sunt tehnici statistice ale analizei discriminante
care grupează caracteristicile financiare ale întreprinderilor cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi
în activitatea de gestionare economico–financiara. Prin combinarea în anumite proporţii a unor indicatori se
încearcă departajarea î ntreprinderilor în situaţie de faliment de întreprinderile aflate în stare de
incertitudine sau cu situaţie considerate normală. Combinaţia liniară a unor indicatori, numită funcţie
scor, realizează aproximarea (cu un anumit grad de probabilitate) a riscului de faliment.
Metoda scorurilor, in aprecierea riscului de faliment al întreprinderilor, apelează şi la o serie de indicatorii
financiari cum ar fi: indicatori de rentabilitate, indicatori de structura ai activelor, indicatori de lichiditate
sau indicatori de eficienţă. Condiţia de selecţie a indicatorilor care evidenţiază performanţa unei
întreprinderi este relaţia de independenţă dintre aceştia. Existenta unui anumit grad de corelaţie între
indicatori ar conduce la înregistrarea, în cadrul funcţiei scor, a unor influente repetate ale aceluiaşi
fenomen economico–financiar.
Scorul reprezintă o funcţie liniară a mai multor variabile (indicatori), ponderate cu anumiţi
coeficienţi d e i m p o r t a n ţ ă . D e terminarea coeficienţilor de importanţă se face prin metoda celor mai mici pătrate,
pe baza observaţiilor asupra unui lot reprezentativ de întreprinderi:
 Z a1 * R1 a 2 * R2 .............. a n * Rn
unde:
- Ri indicatori financiari;
- ai coeficienţi de corelaţie cu funcţia scor Z, respectiv variabilitatea marginală a scorului Z la o variaţie de o
unitate a ratei Ri

Selecţia indicatorilor în cadrul metodei scorurilor se face pe baza rezultatelor înregistrate atât de
întreprinderile “sănătoase” cât şi de întreprinderile aflate în dificultate, pe perioade semnificative de timp:
5-10 ani
Două dintre funcţiile scor utilizate frecvent sunt:
- Modelul Altman;
- Mpdelul Canon-Holder.

MODELUL ALTMAN

Acesta se bazează pe următoarea funcţie:

Z = 3,3xT1 + 1,0 xT2 + 0,6xT3 + 1,4xT4 + 1,2xT5 .

Pe CA Cpr Profit reinvestit Ac

T1= ; T2= ; T3= ; T4= ; T5=
AT AT Dt AT AT

Interpretarea valorilor funcţiei:

- Z < 1,8 situaţie critică, probabilitate mare de intrare în faliment ;
- 1,8  Z  3 riscul de faliment este într-o marjă normală ;
- Z > 3 riscul de faliment este aproape inexistent .

MODELUL CANON-HOLDER

La baza acestui model stă următoarea funcţie scor:

Z = - 0,16xR1 - 0,22 xR2 + 0,87x R3+ 0,1xR4 - 0,24xR5 sau
Z = 16xR1 + 22 xR2 - 87x R3 - 10xR4 + 24xR5 .
Ac - St Cpm Chelt. financiare Chelt. cu personalul EBE
R1= ;T2= ;T3= ;T4= ;T5=
AT PT CA VA VA

Interpretarea valorilor funcţiei:

Starea întreprinderii Scor Z Probabilitatea de faliment

Situaţie nefavorabilă negativ 80%
Z4 0 - 1,5 75 - 80%
1,5 - 4,0 70 - 75%
Situaţie incertă 4,0 - 7,5 50 - 70%
4Z9 7,5 - 9,0 35%
Situaţie favorabilă 9,0 - 10,0 30%
9  Z  16 10,0 - 13,0 25%
13,0 - 16,0 15%
Situaţie foarte bună peste 16 sub 15%
Z  16