Sunteți pe pagina 1din 23

Introducere

Evaluarea este, o succesiune de operaţiuni prin care, cu ajutorul unor metode, tehnici,
procedee specifice şi în baza unor ipoteze credibile se stabileşte valoarea unui bun economic sau a
unei întreprinderi la un moment dat.
La noi în tară ANEVAR (Asociaţia Naţională a Evaluatorilor din
România) este instituţia care are între obiectivele sale elaborarea unor standarde de evaluare a
întreprinderilor şi proprietăţilor.
În 1995 este înfiinţat, pe lângă ANEVAR, Institutul Român de Cercetări în Evaluare
(IROVAL) care are atribuţia de coordonare în materie de evaluare în România şi de armonizare a
standardelor româneşti (SEV) cu Standardele Europene de Evaluare (EVS) şi cu Standardele
Internaţionale de Evaluare ( IVS).
Necesitatea efectuării unui diagnostic poate fi împărţita în două mari categorii, respectiv:
 întreprinderea se găseşte în dificultate, caz în care scopul diagnosticului constă în
identificarea şi remedierea disfuncţionalităţilor întreprinderii şi prin aceasta a
lămuririi cauzelor care au condus la această stare;
 situaţia întreprinderii este bună, scopul diagnosticului fiind acela de identificare a
posibilităţilor de îmbunătăţire a performanţelor şi alegerea celor mai adecvate
strategii de dezvoltare a întreprinderii.
Lucrarea de faţă “Domeniile analizei diagnostic:diagnostic comercial şi diagnostic
financiar” încearcă o prezentare a evaluării întreprinderii din punctul de vedere al diagnosticului
comercial si financiar.
Analiza acestor diagnostice este cuprinsă în două capitole: în capitolul 1 este abordată
analiza diagnosticului comercial iar în cel de-al doilea este tratat diagnosticul financiar al
întreprinderii.
În cazul diagnosticului comercial sunt abordate următoarele aspecte:
• Evoluţia vânzărilor
• Analiza structurala a vânzărilor pe produse şi pieţe de desfacere
• Analiza clienţilor întreprinderii
• Analiza furnizorilor
• Studierea concurenţei
Analiza diagnosticului financiar este o analiză complexa şi presupune identificarea
punctelor tari şi a punctelor slabe din mediul intern al companiei, prin prisma principalilor
indicatori economico-financiari, precum şi identificarea oportunităţilor şi riscurilor care pot să
apară ca influentă a mediului extern asupra companiei.

3
Capitolul 1. Diagnosticul comercial
O întreprindere nu poate să supravieţuiască şi să se dezvolte într-o economie liberală şi
concurenţială decât dacă este capabilă să răspundă nevoilor pieţei. A răspunde nevoilor pieţei
înseamnă că agentul economic a identificat necesităţile şi dorinţele diferiţilor consumatori şi
utilizatori şi oferă acestora produse şi servicii corespunzătoare.
Diagnosticul comercial vizează operaţiunile „ cu marfa”, piaţa de desfacere a produselor
întreprinderii şi piaţa ei de aprovizionare.
Obiectivul de bază al diagnosticului comercial constă în estimarea pieţei actuale şi
potenţiale a întreprinderii şi a locului ei pe piaţă.
În cadrul acestui diagnostic se vor urmări aspecte legate de:
• evoluţia vânzărilor,
• analiza structurala a vânzărilor pe produse si pieţe de desfacere,
• analiza clienţilor întreprinderii,
• analiza furnizorilor,
• analiza vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţă al produselor,
• cercetarea concurenţei.

1.1 Analiza pieţei întreprinderii

Această analiză reprezintă un aspect major în estimarea valorii unei firme; din această
perspectivă se analizează următoarele aspecte: analiza evoluţiei vânzărilor, studierea concurenţei,
analiza clienţilor întreprinderii, analiza furnizorilor întreprinderii ( piaţa de aprovizionare).

1.1.1 Analiza evoluţiei vânzărilor.

În activitatea de evaluare a unei firme interesează vânzările de bunuri, lucrări şi servicii


care formează obiectul activităţii, ceea ce este definit ca fiind cifră de afaceri. Rezultă că în
categoria vânzărilor nu se includ cele cu caracter excepţional , cum ar fi cedările de active.
Cifra de afaceri, care se regăseşte în Contul de profit şi pierdere este evaluată în unităţi
monetare curente. Pentru o corectă apreciere a performanţelor comerciale a firmei în timp se
impune corectarea acesteia cu indicele preţurilor domeniului de activitate sau în lipsa acestuia cu
indicele general al preţurilor, pentru a se obţine cifra de afaceri în preţuri comparabile.
Relaţia de calcul a cifrei de afaceri în preţuri comparabile este :

CA in pret uri curent e


CA reala =
Indicele m ediu al pr eturilor

Evoluţia în timp a vânzărilor firmei trebuie analizată şi comparativ cu dinamica vânzărilor


pe piaţă sectorului de activitate al acesteia pentru a se evidenţia întărirea sau diminuarea poziţiei
concurenţiale întreprinderii pe piaţă. O comparaţie deosebit de util în cadrul diagnosticului
comercial pentru evaluare se face prin raportarea realizărilor firmei considerate la evoluţia
generală a sectorului.

4
Pentru a stabili concluzii fezabile, evaluatorul trebuie să opereze cu date care exprimă
evoluţia reală a cifrei de afaceri şi să ia în considerare şi evoluţia ramurii/sectorului de activitate
pentru a putea face aprecieri asupra poziţiei întreprinderii pe piaţă.
Cuantificarea creşterii sau scăderii ponderii vânzărilor unei firme în cadrul vânzărilor
totale pe piaţă se face pe baza relaţiei :

 I CAf 
 − 1 × gf 0
 I CAt 

în care:
I CAf = indicele cifrei de afaceri a firmei considerate
I CAt = indicele cifrei de afaceri a sectorului
gf 0 = ponderea vânzărilor firmei în cifra de afaceri a sectorului în perioada luată ca bază de
comparţie

Cifra de afaceri evoluează sub influenţa unor factori ( direcţi şi indirecţi), specifici
domeniului de activitate al firmei. Ca model de analiză general valabil se recomandă aprecierea
dinamicii vânzărilor în funcţie de doi factori direcţi, şi anume volumul fizic al vânzărilor şi
preţurile medii de vânzare. :

n
CA = ∑ qi pi
i =1
în care :
qi = volumul fizic al activităţii
pi = preţul ⁄ tariful mediu pe unitatea de produs
Sistemul factorilor care influenţează cifra de afaceri potrivit modelului de mai sus este:
Ni
qi t
CA Wa
pi Wh

în care:

N = numărul mediu de salariaţi;


Wa = productivitatea medie anuală calculată pe baza relaţiei:

n
∑ qipi 0
Wa = i =1
N

t = timpul mediu pe un salariat;


Wh = productivitatea medie orară stabilită pe baza cifrei de afaceri.

Modelul de analiză menţionat prezintă importanţă pentru evaluator deoarece permite


punerea în evidenţă a următoarelor aspecte :

5
• creşterea vânzărilor s-a obţinut prin sporirea volumului fizic şi ⁄sau prin creşterea
preţurilor de vânzare;
• modul în care utilizarea extensivă a forţei de muncă a influenţat volumul de activitate
• eficienţa utilizării mijloacelor fixe, caracterizată prin analiza volumului de activitate
productivă (Qe ) în corelaţie cu valoarea medie a mijloacelor fixe (Mf ) şi impactul
asupra vânzărilor;
• evoluţia gradului de valorificare a producţiei (factor extrem de important, ce pune în
evidenţă legătura activităţii firmei cu piaţa ) şi contribuţia acestuia la variaţia cifrei de
afaceri.
Cifra de afaceri poate fi analizată şi pe baza unor modele de analiză specifice domeniului
de activitate al întreprinderii; astfel, pentru analiza vânzărilor în ramurile productive se recomanda
modelul:

Mf ⋅ Qe ⋅ CA
CA = N ⋅
N ⋅ Mf ⋅ Qe
în care:
Mf = valoarea medie anuala a mijloacelor fixe folosite de întreprindere, indiferent dacă sunt sau
nu în proprietatea ei;
Qe = producţia exerciţiului.
Pe baza acestui model evaluatorul obţine informaţii cu privire la:

 influenţa modificării factorului uman asupra vânzărilor ;


 dinamica gradului de înzestrare tehnică a muncii ( Mf /N) şi impactul asupra vânzărilor;
 eficienţa utilizării mijloacelor fixe, caracterizată prin analiza volumului de activitate
productivă ( Qe ) în corelaţie cu valoarea medie a mijloacelor fixe (Mf) şi impactul asupra
vânzărilor;
 evoluţia gradului de valorificare a producţiei exerciţiului şi contribuţia acestuia la variaţia
cifrei de afaceri.
În cazul întreprinderilor din sfera comerţului se recomandă utilizarea modelelor:

CA= N · Wa
în care:
N = N1 Ks
Wa = Nz dz
N1 = numărul locurilor de muncă
Ks = coeficientul schimburilor
Nz = numărul mediu de zile lucrate
Dz = desfacerea medie zilnică pe un salariat
Modelul anterior se recomandă a fi folosit în cazul unităţilor comerciale care practică
forma clasică de vânzare , cu plata la vânzător .
Modelul ce va fi prezentat în continuare se recomandă în cazul unităţilor comerciale
care desfac mărfurile prin sistemul cu autoservire:
CA = Sc d m 2

6
n
2
∑ g si ⋅ d i m
d m 2 = i =1
100

în care :
Sc = suprafaţa comercială;
d⁄m2 = desfacerea medie pe unitatea de suprafaţă;
gsi = structura suprafeţei comerciale pe grupe de mărfuri;
di ⁄ m2 = vânzarea medie pe unitatea de suprafaţă pe grupe de mărfuri.

Pentru unităţile comerciale, în formularea concluziilor, în funcţie de profilul întreprinderii,


se are în vedere structura consumatorilor (clienţilor), evoluţia probabilă a acestora, modificările
posibile a cererii solvabile precum şi alţi factori care pot influenţa volumul vânzărilor.

1.1.2 Studierea concurenţei

Piaţa de desfacere a firmei, respectiv spaţiul în care oferta specifică a societăţii se


întâlneşte cu cererea, reprezintă un segment esenţial al diagnosticului comercial, care nu poate fi
complet dacă nu se analizează şi competiţia, ca element fundamental al pieţei.
Analiza concurenţei trebuie să aibă in vedere următoarele aspecte :
• nominalizarea principalilor concurenţi;
• stabilirea cotei de piaţă ( cpi ) deţinută de întreprinderea evaluată, precum şi cea a
principalilor competitori de pe piaţă , pe baza relaţiei :

CAi
cpi = ×100
CAt

în care:
CAi = cifra de afaceri a firmei „i”;
CAt = cifra de afaceri totală a sectorului de activitate al firmei „i”;

• determinarea cotei de piaţă relative ( cpi’ ) care reprezintă „o expresie a raportului direct de
forţe dintre firme”1 , utilizând raportul:

CAf
cp ' = ×100
CA '
în care:
CAf = cifra de afaceri a firmei analizate:
CA’ = cifra de afaceri a concurentului cel mai important;
• ierarhizarea firmelor care acţionează pe piaţa sectorului de activitate pe baza cotei de piaţă
deţinute pe orizontul de timp supus diagnosticării;
• aprecierea poziţiei concurenţiale a întreprinderii pe baza cotei de piaţă relative. Astfel, dacă
indicatorul este 100 % atunci firma deţine poziţia de lider pe piaţa respectivă, iar în cazul

1
M.Niculescu-Diagnosticul global strategic.Editura Economica,Bucuresti,1997.p68

7
în care valoarea cotei de piaţă relative se apropie de zero, atunci întreprinderea deţine o
poziţie nesemnificativă pe piaţă.
Referitor la concurenţa externă , pe piaţă se menţionează:
• firmele concurente (denumire, ţara de origine şi locul unde se fabrică produsele )
• modul de organizare şi durata serviciilor de garanţie şi postgaranţie. Se va preciza dacă
dispun de unităţi proprii sau activitatea de service este cedată unei singure firme sau la mai
multe;
• raportul preţ-calitate la produsele concurenţei şi cele proprii. Sunt frecvente cazurile în care
concurenţa practică preţuri mai mici la produsele care "aparent" sunt de calitate mai bună
(după anul 1990 piaţa românească a fost invadată de produse străine de calitate inferioară
celor româneşti, dar prezentate într-o formă, mai atractivă);
• modalităţile de distribuţie a produselor (reţea proprie, distribuitor unic etc)
• puterea concurenţială internaţională, marcată prin cifra de afaceri, productivitatea muncii,
cota de piaţă, etc.( în măsura în care se dispune de informaţii necesare);
• forme de cooperare cu unii distribuitori internaţionali.
În analiza posibilităţilor de penetrare pe anumite pieţe trebuie să se facă deosebirea între diferitele
categorii de pieţe cum ar fi:
• piaţă deschisă, în care pătrunderea sau extinderea cotei este posibilă,
neexistând anumite restricţii juridice sau de altă natură;
• piaţa închisă, in care nu există posibilitatea de intrare din cauza
barierelor care protejează producătorii autohtoni;
• piaţa protejată, respectiv o piaţă caracterizată prin existenţa unor bariere
de intrare care nu sunt insurmontabile, nu inhibă intrarea noilor veniţi.
Existenţa de zone de liber schimb, precum şi angajarea unor acorduri internaţionale au
drept consecinţă o deschidere a pieţelor, situaţie ce face ca lupta între competitori să capete un
caracter tot mai global.
Organizarea distribuţiei produselor constituie un alt element al diagnosticului comercial,
care se referă în principal la :
• forma juridică a distribuitorului;
• existenţa unei reţele proprii de distribuţie (număr de centre de desfacere,
magazine, amplasarea în teritoriu, personal calificat etc. );
• durata contractelor cu distribuitorii;
• obligaţiile şi drepturile întreprinderii faţă de distribuitori;
• alte aspecte privind distribuţia produselor.

1.1.3 Analiza clienţilor întreprinderii

Analiza vânzărilor din perspectiva clientelei urmăreşte în primul rând evoluţia structurală a
cifrei de afaceri pe clienţi. În formularea concluziilor este necesar să se ţină seama de poziţia
întreprinderii într-un lanţ al intercondiţionării fabricaţiei şi consumului unui produs.
Evoluţia cifrei de afaceri pe principalii clienţi interni şi externi evidenţiază o relativă
stabilitate, ceea ce atestă existenţa unor relaţii tradiţionale, relaţii ce se pot constitui că suport
pentru evoluţia viitoare a vânzărilor societăţii comerciale. O asemenea concluzie este importantă
pentru evaluator, îndeosebi în ceea ce priveşte proiecţia activităţii firmei pentru aplicarea
metodelor de randament.
Un alt aspect esenţial în ceea ce priveşte analiza clienţilor îl reprezintă urmărirea duratei de
imobilizare a creanţelor (Di).Relaţia de calcul este următoarea:

8
∑ Sd
Di = ⋅T
∑ Rd

în care:
T = perioada de analiză exprimată în număr de zile;
∑S d == suma soldurilor debitoare ale conturilor de creanţe;
∑Rd = suma rulajelor debitoare ale conturilor de creanţe
Durata medie de imobilizări a creanţelor poate fi şi în funcţie de structura creanţelor ( gi )
şi a duratei de imobilizare pe categorii de creanţe ( di ) pe baza relaţiei de calcul:

∑ gi di
Di =
100
în care:
Sdi Rdi
di = ⋅T ; gi = ⋅ 100
Rdi ∑ Rdi

Sursa de informaţii pentru calculul duratei medii de imobilizare a creanţelor o reprezintă


contabilitatea sintetică şi analitică ( pe clienţi ).Dacă în ceea ce priveşte numitorul relaţiei,
informaţia se regăseşte ca atare în fişa sintetică a contului „Clienţi” şi în analiticul acestuia,
numărătorul relaţiei, respectiv soldul mediu, acesta trebuie determinat pe total întreprindere şi pe
fiecare client în parte, folosindu-se media cronologică:

Sd in Sd fn
+ Sd1 + Sd 2 + .......... ...... +
Sdi = 2 2
n −1

în care:
Sd in = soldul iniţial, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar precedent;
Sd fn = soldul final, respectiv soldul la sfârşitul exerciţiului financiar;
Sd1, Sd2….= soldurile la sfârşitul subdiviziunilor de timp luate în calcul în cursul anului
(lunar, trimestrial) pe care le regăsim în balanţele de verificare.
Prin compararea duratei de imobilizare pe clienţi cu termen contractual de decontare se
poate realiza o grupare a clienţilor, separând pentru analiza dinamica celor rău platnici.
În finalul analizei clientelei întreprinderii, evaluatorul trebuie să aprecieze în ce măsura
firma are o piaţă de desfacere care să poată fi luată în considerare în calculul previziunilor
necesare aplicării metodelor de randament.

1.1.4 Analiza furnizorilor întreprinderii (piaţa de aprovizionare)


Piaţa de aprovizionare a firmei reprezintă un punct semnificativ in diagnosticul comercial
pentru evaluare. Principalele aspecte urmărite de evaluator vizează:

9
• gruparea acestora in furnizori de utilităţi si furnizori de materii prime, materiale,
semifabricate etc;
• structurarea furnizorilor, in special a celor de materii prime si materiale in funcţie de
cantitatea si valoarea aprovizionărilor;
• stabilirea criteriile de alegere a acestora (de exemplu, după preţurile practicate, după
cantităţile aprovizionate etc.);
• analiza numărului de furnizori pentru un tip de resursă aprovizionată si a calităţii
aprovizionărilor;
• aprecierea dependenţei fată de anumiţi furnizori şi care sunt implicaţiile gradului de
dependenţă determinat;
• analiza gradului de integrare a activităţii firmei evaluate;
• durata medie de utilizare a surselor atrase reprezentate de obligaţiile faţă de furnizori (Df)
calculata pe baza relaţiilor:

∑ Sc
Df = ⋅T
∑ Rc

in care:
∑Sc = suma soldurilor medii creditoare al conturilor de furnizori;
∑Rc = suma rulajelor creditoare ale conturilor de furnizori;
sau:

∑ gidfi
Df =
100

in care:
Sci
dfi = ⋅T
Rci

Rci
gfi = ×100
∑Rci

dfi = structura obligaţiilor fata de furnizori stabilita pe baza rulajului creditor al acestora;
gfi = durata de folosire a sursei atrase reprezentata de datoria fata de furnizorul „i”

Prin compararea duratei de folosire a surselor atrase pe fiecare furnizor in parte cu termenul
contractual de onoare a obligaţiilor, rezultă faţă de care furnizor întreprinderea considerată nu şi-a
respectat obligaţiile contractuale. Totodată trebuie estimate implicaţiile pe care le-ar avea
întreruperea relaţiilor contractuale de către acei furnizori cu firmă evaluată.

1.2 Analiza produselor/serviciilor întreprinderii

10
Analiza produselor şi/sau serviciilor întreprinderii oferă informaţii semnificative pentru
judecarea valorii întreprinderii. În acest demers se pot urmări: analiya structurală a vânzărilor,
analiza reprezentării vânzărilor pe ciclul de viaţă al produselor/serviciilor etc.

1.2.1 Analiza structurală a vânzărilor produse şi pieţe de desfacere

Vânzările unei întreprinderi se impun a fi studiate de către evaluator sub diverse unghiuri de
vedere. Unul din acestea îl constituie analiza lor pe produse sau grupe de produse omogene, ţinând
seama în acelaşi timp de pieţele unde se desfac acestea. Scopul acestui mod de analiză a cifrei de
afaceri îl reprezintă necesitatea furnizării de informaţii pentru fundamentarea proiecţiilor
(estimărilor) în perioada de previziune.

1.2.2Analiza repartiţiei vânzărilor în funcţie de ciclul de viaţa al produselor

O latură importantă a diagnosticului vânzărilor o reprezintă studierea cifrei de afaceri pe stadii


ale ciclului de viaţă al produselor: lansare, creştere, maturitate şi declin. Un asemenea diagnostic
prezintă importanţa pentru evaluator deoarece îi dă posibilitatea aprecierii potenţialului de evoluţie
a firmei faţă de punctul critic al rentabilităţii şi al asigurării surselor necesare finanţării activităţii.
Această cercetare trebuie să evidenţieze echilibrul ce trebuie să existe la nivelul întreprinderii
între aceste stadii, cunoscut fiind faptul că:
• dacă există multe produse în faza de declin, sau dacă ponderea acestor produse creşte
alarmant, poate să apară riscul de dispariţie a întreprinderii;
• dacă există pre multe produse în faza de lansare pot avea probleme legate de
rentabilitate şi de finanţare (necesarul de finanţare).
Studierea repartiţiei şi dinamicii cifrei de afaceri în funcţie de ciclul de viaţă al produselor din
portofoliul societăţii comerciale permite evaluatorului estimarea cu un grad mai ridicat de
certitudine a mărimii cifrei de afaceri si a profitului în perioada de previziune.

1.3.Preţurile

Analiza preţurilor vizează evidenţierea aspectelor de risc legate atât de dinamica preţurilor de
vânzare ale firmei comparativ cu evoluţia economică generală şi cea a industriei, cât şi corelaţia
între dinamica preţurilor de vânzare şi cea a preţurilor de aprovizionare. Acest din urmă aspect
poate evidenţia puterea de negociere a firmei cu furnizorii, respectiv clienţii întreprinderii, fiind un
aspect important în estimarea riscului afacerii.
Din punct de vedere tehnic, evaluatorul va urmări dinamica preţurilor de vânzare la
principalele produse/servicii, respectiv a preţurilor de aprovizionare la principalele intrări în
sistemul întreprindere.

1.4.Promovarea

În ceea ce priveşte promovarea produselor societăţii, acestea vizează:


• acţiunile publicitare organizate frecvent şi efectele lor(participări la târguri si
expoziţii,companii publicitare);

11
• evoluţia costurilor cu reclama şi ponderea lor în cifra de afaceri;
• imaginea întreprinderii şi a produselor/serviciilor sale pe piaţă.
Evaluatorul va urmări dinamica efortului de promovare în corelaţie cu efectele obţinute
(dinamica vânzărilor sau a preţurilor de vânzare).
În finalul diagnosticului comercial, evaluatorul trebuie să facă referiri asupra perspectivelor
activităţii comerciale, atât in ceea ce priveşte posibilităţile de aprovizionare, cât şi de desfacere a
produselor in scopul estimării veniturilor din exploatare pentru intervalul de prognoză. În acest
context se recomandă prezentarea factorilor favorizanţi(puncte forte), previzibil a acţiona asupra
rezultatelor si performanţelor firmei.

Capitolul 2. Diagnosticul economico-financiar


2.1. Locul analizei financiare în evaluarea întreprinderii
Se cunosc trei moduri de abordare a evaluării unei întreprinderii:

12
• pe bază de comparaţie ( cu alte firme)
• bazată pe venit, şi
• patrimonial
Orice variantă s-ar folosi, este indispensabilă analiza financiară pentru a determina
valoarea
întreprinderii, având in vedere caracterul sintetic al indicatorilor financiari.
Locul analizei financiare în evaluarea întreprinderii este statuat atât in standardele
internaţionale , cât şi în cele naţionale.
În Standardul Internaţional de Evaluare a Întreprinderii, adoptat de IVSC (Internaţional
Valuation Standards Committee), în 2005, la raportul de evaluare se menţionează că acesta trebuie
să conţină o serie de probleme distincte , între care şi o analiză financiară a întreprinderii. Această
analiză va fi reflectată prin:
• tabele cu sinteza bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, pe un număr de ani
relevanţi, pentru caracterizarea evoluţiei situaţiei financiare a întreprinderii evaluate;
• explicaţia amănunţit a corecţiilor efectuate asupra indicatorilor financiari raportaţi;
• analiza performanţei financiare a întreprinderii, pe un număr de ani relevanţi,
îndeosebi pe baza ratelor financiare şi compararea acestei performanţe cu cea realizată de
afaceri similare şi cu cea a domeniului de activitate.
În Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), 2005 se precizează
că, obiectivul situaţiilor financiare este de a furniza informaţii despre poziţia financiară,
performanţele şi modificările poziţiei financiare ale entităţii, care sunt utile unei sfere largi de
utilizatori în luarea deciziilor economice.”
În Internaţional Valuation Standards, 2005- Evaluarea Întreprinderii, se precizează ,
referitor la utilizarea documentelor financiare, că există trei scopuri ale analizei financiare şi
corecţiilor:
• înţelegerea relaţiilor existente între elementele din contul de profit şi pierdere şi cele
din bilanţ, inclusiv a tendinţelor care s-au manifestat de-a lungul timpului, pentru
aprecierea riscurilor inerente în activitatea întreprinderii, precum şi a perspectivelor de
performanţă financiară viitoare;
• compararea cu întreprinderi similare pentru a stabili parametrii de risc şi cei de
valoare,şi
• corectarea situaţiilor financiare istorice pentru a estima abilităţile economice, precum
şi perspectivele întreprinderii.
Corecţiile (ajustările) se fac pentru următoarele scopuri:
• corectarea veniturilor şi cheltuielilor ţinând seama de inflaţie;
• prezentarea pe o bază consecventă atât a datelor financiare ale societăţii în cauză, cât
şi cele ale întreprinderii luate ca bază de comparaţie
• corectarea valorii activelor, înregistrate contabil, în valori de piaţă;
• corectarea activelor din afara exploatării, a datoriilor, precum şi a veniturilor şi
cheltuielilor aferente acestora;
• corectarea veniturilor şi cheltuielilor neeconomice.
În categoria evenimentelor întâmplătoare, care impun corecţii intră:calamităţi , greve,
cheltuieli de punere în funcţiune a unei instalaţii, cheltuieli din afara exploatării, alte evenimente
întâmplătoare.
Organismele lucrative se pot asimila cu organismele vii, şi asemenea lor au acelaşi sens al
evoluţiei: apariţia, maturizarea şi dispariţia din peisajul economic. Dat fiind specificul agenţilor
economici, ei se pot cerceta din diverse unghiuri de vedere. Pentru orice cercetător din economie,

13
poziţionarea unui agent în una din faze este un lucru de mare importanţă. Realizarea acestui
deziderat nu este deloc simplă. Un aport deosebit în această direcţie îl are diagnosticul economico-
financiar.
Prin diagnosticul financiar se stabileşte starea de sănătate economico-financiară a
întreprinderii şi se adoptă măsuri de redresare în viitor.
Diagnosticul financiar este rezultatul analizei financiare a întreprinderii, care presupune
parcurgerea unor etape şi utilizarea unor metode şi procedee pentru realizarea obiectivului ei.
Etapele analizei sunt:
a) Obiectul;
b) Modelul;
c) Măsurarea;
d) Concluzii; şi
e) Recomandări
a) Obiectul analizei fixează ce se analizează. Ca exemplu, menţionăm că dacă analizăm
beneficiul ( profitul) , simbolizăm cu:
∆B = B1 −B0
în care:
B – semnifică variaţia beneficiului;
B1 – beneficiul perioadei analizate (curente);
B0 – beneficiul perioadei de referinţă (anul precedent, beneficiul altei întreprinderi, beneficiul
mediu pe ramură etc.)

b) Modelul este un instrument al cunoaşterii bazat pe reprezentarea simplificată a


realităţii. Modelele pot fi:
• Imitative (iconice);
• Analogice;
• Simbolice.
Modelele imitative reproduc sau imitată realitatea de obicei la altă scară: macheta unei
uzine,
hărţile geografice, fotografiile etc.
Modelele analogice sunt bazate pe o analogie. De exemplu, graficele cu ajutorul liniilor,
dreptunghiurilor, sferelor, paralelipipedelor etc. reproduc producţia beneficiile, costurile,
productivitatea muncii.
Modelele simbolice sunt prin excelenţă modele matematice, care operează cu cifre,
litere,simboluri etc. ; ele sunt modele abstracte, spre deosebire de modelele imitative, care sunt
modele materiale.
În analiza economico-financiară se folosesc toate tipurile de modele, dar sunt
preponderente modelele simbolice şi cele analogice.
c) Măsurarea (cuantificarea) se realizează prin modele matematice , care se pot grupa
în trei categorii: modele de tip determinist, modele de tip stochastic (static) şi modele de tip fuzzi
(vagi).
Relaţia de tip determinist presupune o asemenea dependenţă între variabile încât la variaţia
determinată a unui factor (variabilă) să corespundă o valoare bine determinată a caracteristicii
(variabilei ) rezultative. Deci,valoarea pe care o ia una din variabile determină valoarea celeilalte.
În cazul relaţiei de tip stochastic (statistic), fiecărei valori a factorului determinant îi
corespund mai multe valori ale variabilei rezultative, care sunt eşalonate într-o zona de minim şi
maxim.

14
În cazul relaţiei de tip fuzzi ( mulţimi vagi), elementele aparţin mulţimii, nu cu certitudine,
ci cu un anumit grad de apartenenţă, grad exprimat printr-un număr real, cuprins în intervalul 0-
1.În final se ajunge la o problemă de programare liniară standard.
d) Concluziile se elaborează pe baza interpretării celor stabilite în etapele anterioare şi
reprezintă îmbinarea analizei cu sinteza, stabilind diagnosticul în domeniul respectiv.
e) Recomandările decurg din etapa anterioara şi din cerinţa majoră a oricărei analize
economice de a urmări ridicarea eficenţei valorificării resurselor ( umane, materiale,
informaţionale şi financiare).

2.2 Obiectivele şi rolul diagnosticului economico financiar

Diagnosticul economico-financiar deţine un rol cheie în acţiunea de evaluare a


întreprinderii. Importanţa acestui diagnostic rezultă din obiectivele sale:
• studiul echilibrului financiar;
• măsurarea rentabilităţii întreprinderii;
• cercetarea mediului în care întreprinderea utilizează sistemele şi metodele de gestiune
adaptate la mărimea şi natura activităţilor sale;
• dacă întreprinderea dispune de mijloace şi resurse financiare suficiente pentru a-şi
asigura dezvoltarea;
• modul de integrare a componentelor sale financiar contabile în procesul de formare a
practicilor şi strategiilor în domeniu;
Referitor la rolul acestui diagnostic în evaluarea întreprinderii se evidenţiază cel puţin
două aspecte:
• are un rol de sintetizare a concluziilor reieşite din celelalte tipuri de diagnostic;
• rolul de asigurare a coerenţei în cadrul relaţiei diagnostic şi aplicarea metodelor de
evaluare.

2.3 Diagnosticul pe baza datelor din bilanţ şi contul profit şi pierdere

Conţinutul bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere oferă informaţii despre


gestiunea financiară a întreprinderii. Este cunoscut faptul că între datele bilanţului şi cele ale
contului „Profit şi pierdere” există anumite legături şi corelaţii. Semnificaţia acestora, a câtorva, o
vom evidenţia mai departe şi care se pot constitui într-un diagnostic.
Prin funcţia şi rolul lor în activitatea de exploatare şi comercializare, imobilizările
corporale sunt determinante pentru volumul şi structura rezultatelor activităţii productive a
întreprinderii. Pentru a aprecia eficacitatea utilizării mijloacelor fixe, eventual a modificării lor
asupra rezultatelor economice: cifra de afaceri, producţia exerciţiului, venituri totale, se compară
indicele mijloacelor fixe (If) (sau imobilizările corporale) cu indicele cifrei de afaceri(ICA), indicele
producţiei exerciţiului(IPe), indicele veniturilor (Iv).
Indicii se calculează cu relaţia:
Mf CA1 Pe1 V1
I f = M · 100; I CA = CA · 100; I Pe = P · 100; IV = V · 100.
f0 0 e0 0

Se pot întâlnii următoarele situaţii:

15
a) If > ICA sau IPe sau IV ceea ce înseamnă: diminuarea eficienţei utilizării mijloacelor
fixe; creşterea necesarului relativ de imobilizări corporale (pentru a realiza producţia din anul de
baza este nevoie de mijloace fixe suplimentare); reducerea vitezei de rotaţie a imobilizărilor
corporale. Este o situaţie negativa, nefavorabilă agentului economic. Acest caz ar putea fi
justificat economic dacă ar fi consecinţa: punerii în funcţiune a unei investiţii cu pondere ridicată
în totalul imobilizărilor corporale şi această investiţie se află în probe; creşterea valorii mijloacelor
fixe ca urmare a unei reevaluări;
b) If = ICA sau IPe sau IV şi care denotă o situaţie normală limită;
c) If < ICA sau IPe sau IV şi care denotă o situaţie favorabil: a crescut eficienţa utilizării
imobilizărilor corporale, s-a accelerat viteza de rotaţie a imobilizărilor corporale.
Aceste interpretări sunt valabile numai dacă indicatorii valorici sunt exprimaţi în preţuri
constante.
O altă corelaţie este cea dintre evoluţia activelor circulante în general şi în special a
stocurilor de materii prime şi rezultatelor economice, în special cifra de afaceri. Dinamica acestor
mărimi se realizează prin compararea:
sm1
• indicele stocurilor de materiale ( IS ) = ·100;
sm 0
M1
• indicele consumului de materiale ( Ic ) = ·100
M2
CA1
• indicele cifrei de afaceri ICA = ·100
CA 2
Se pot întâlni situaţiile:
A. Is > 100, adică stocurile materiale la sfârşitul perioadei sunt mai mari ca cele aferente
începutului perioadei. Între celelalte două mărimi pot apărea corelaţiile:
a) ICA > 100 si Ic > 100, caz în care pot să existe variantele:
a. 1. ICA > Ic ritmul de creştere a cifrei de afacere devansează ritmul de creştere
aferent consumului de materii prime şi materiale, caz favorabil şi se datorează
faptului că: s-a accelerat viteza de rotaţie a activelor circulante, s-a redus consumul
specific, s-a redus ciclul de fabricaţie
a. 2. ICA = Ic ritmul de creştere al cifrei de afaceri este egal cu cel al consumului
total de materiale;
a. 3. ICA < Ic ritmul de creştere al consumului total de materiale devansează ritmul
de creştere a cifrei de afaceri, aspect mai puţin normal datorat: depăşirii normelor de
consum, creşterii ponderii materiilor prime mai scumpe.
b) ICA = 100 si Ic = 100; atât cifra de afaceri cât şi consumul total cresc în acelaşi
ritm;
c) ICA = 100 si Ic > 100, aceeaşi cifra de afaceri se obţine cu un consum de materiale
mai mare.
B. Is = 100 valoarea stocurilor finale este egală cu cea iniţiala iar indicele cifrei de
afaceri şi indicele consumului de materiale se pot afla în una din ipostazele prezentate mai sus.
C. Is < 100 adică stocurile finale ale materialelor sunt mai mici ca cele iniţiale, iar
corelaţia dintre indicele cifrei de afaceri şi indicele consumului de materiale pot lua valori mai
mari, mai mici sau egale cu 100 cu explicaţiile corespunzătoare.

16
O alta corelaţie ce poate fi cercetată cu datele din bilanţ este cea dintre producţia fizică şi
 Qf1 
producţia în curs de execuţie, indicele producţiei fizice  I f =  cu indicele producţiei în curs
 Q f 0 
 P 
 I e = e1 ⋅ 100  . Pot apărea unul din cazurile:
 Pe0 
a) If > Ie, indicele producţiei fizice devansează indicele producţiei în curs datorită
reducerii ciclului de fabricaţie, diminuării costurilor, şi are drept efect: accelerarea vitezei de
rotaţie a activelor circulante
b) If = Ie, cele doua mărimi evoluează în acelaşi ritm, se păstrează condiţiile de
producţie din perioada de referinţă;
c) If < Ie, ca ritm, producţia în curs devansează producţia fabricată şi are drept cauze:
creşterea costului de producţie, mărirea duratei ciclului de fabricaţie şi au ca efect încetinirea
vitezei de rotaţie a activelor circulante.
 CA 
Alta corelaţie ce se urmăreşte este cea dintre evoluţia cifrei de afaceri  I CA = 1 ⋅ 100  şi
 CA0 
 CR 
a creanţelor  I CR = 1 ⋅ 100 .Pot exista situaţiile:
 CR0 

a) ICA > ICR , indicele cifrei de afaceri devansează indicele creanţelor şi semnifică
reducerea duratei medii de încasare , cu efecte benefice asupra întreprinderii;
b) ICA = ICR , se menţin condiţiile din perioada de referinţă;
c) ICA < ICR , ca ritm creşterea creanţelor devansează creşterea afaceri, efect negativ,
creşte durata medie de încasare a creanţelor.
Bilanţul contabil oferă informaţii pentru a aprecia evoluţia datoriilor faţă de furnizor
 F 
 I F = 1 ⋅ 100  şi intrările de materii prime si utilităţi.Este posibil să apară una din
 F0 
variantele:
a) IF > I mu , devansarea datoriilor faţă de intrări se poate explica fie prin întârzieri la
plata furnizorilor, fie prin prelungirea de către furnizori a termenilor de plata.Are efecte benefice
pentru întreprindere;
b) IF = Imu , se menţin condiţiile din perioada anterioară;
c) IF < Imu , indicele datoriilor este devansat de cel al intrărilor fie datorită scurtării
termenului de plată , durata creditului furnizorilor se reduce sau ca urmare a achitării eventualelor
datorii restante. Este o situaţie nefavorabilă pentru întreprindere întrucât sursele atrase se
diminuează.

2.4 Diagnosticul financiar pe baza metodei ratelor

Analiza financiară are o problematică largă,dar o vom limita numai la cerinţele de bază ale
evaluării întreprinderii, având în vedere şi exigenţele standardelor internaţionale de evaluare.
Problematica analizei financiare, utila evaluării întreprinderii, poate fi structurată astfel:
1) Analiza structurii activului întreprinderii;

17
2) Analiza structurii pasivului întreprinderii;
3) Analiza lichidităţilor (solvabilităţii);
4) Analiza echilibrului financiar;
5) Analiza gestiunii (rotaţii ale activelor şi pasivelor);
6) Analiza rentabilităţii;
7) Analiza fondului de rulment.
Metoda ratelor este folosit pe scară largă în toate ţările occidentale, inclusiv în SUA. Prin rată
se înţelege raportul dintre două mărimi care se condiţionează din punct de vedere economic.
Teoria ratelor derivă din concepţia eficienţei economice, care constituie obiectivul major al
analizei economice – financiare.
1) În analiza structurii activului se utilizează o serie de rate cum sunt:
 Rata activelor imobilizate ( R Ai ) se determină ca raport între postul din bilanţ care
înseamnă
toate activele imobilizate ( AI ) şi totalul activelor (AT ):

AI
R Ai =
AT
Nivelul normal al acestei rate diferă de la o întreprindere la alta, în funcţie de ramura sau
sectorul de activitate din care face parte. Este cunoscut că dotarea tehnică variază în funcţie de
profil şi, în general, de înzestrarea cu tehnică şi tehnologii moderne. Este evident că această rată
este mult mai mică în întreprinderile comerciale faţă de întreprinderile din industria prelucrătoare.
Pentru evaluarea corectă a unei întreprinderi sunt utile comparaţii în dinamică, precum şi cu alte
întreprinderi similare şi cu media sectorului din care face parte întreprinderea analizată.
Pentru aprofundarea analizei, rata imobilizărilor poate fi descompusă pe cele trei
componente:
 rata imobilizărilor necorporale;
 rata imobilizărilor corporale; şi
 rata imobilizărilor financiare.
 Rata activelor circulante (RAC) reprezintă ponderea activelor circulante în totalul
activelor.
Această rată este influenţată de profilul întreprinderii şi de gradul de dotare tehnică şi nivelul
tehnologic utilizat.
AC
R AC =
AT
Aprofundarea analizei poate fi făcută pe elementele componente ale activelor circulante:
 rata stocurilor;
 rata creanţelor;
 rata disponibilităţilor băneşti
Aceste rate sunt utile pentru a cunoaşte eficienţa cu care sunt utilizate activele circulante ale
întreprinderii. Se corelează aceste rate cu vitezele de rotaţie, ceea ce pune în evidenţă şi eficienţa
activităţii nu numai eficienţa de structură.

2) Analiza structurii pasivului se realizează cu o serie de rate, care pun în evidenţă eficienţa
structurii pasivului.
 Rata stabilităţii financiare (R sf ) reflectă ponderea capitalului permanent ( K per ) în
capitalul total ( Kt) care este în pasivul total ( Pt ):

18
K per
Rsf =
Kt
În capitalul permanent intră capitalul propriu şi capitalul împrumutat pe termen lung.
O rată scăzut a acestui indicator pune în pericol stabilitatea financiară a întreprinderii.
Capitalul permanent este destinat să acopere atât activele imobilizate , cât şi fondul de rulment
 Rata autonomiei financiare globale ( R Afg ) se determină prin raportarea capitalului
propriu
( K pr) la capitalul total ( K t):
K pr
R Afg =
Kt
Un nivel al acestei rate cuprins între 30% - 50 % se apreciază satisfăcător pentru aprecierea
echilibrului financiar.
 Rata autonomiei financiare la termen ( R Aft) se poate calcula fie în raport de capitalul
permanent:
K pr
R Aft = care se cere a fi mai mare de 50 %, fie prin raportarea la datoriile pe termen
K per
lung:
K pr
R Aft =
Dtl
În acest caz valoarea ratei trebuie să fie mai mare de 100%.
 Rata de îndatorare globala ( R ig) măsoară ponderea datoriilor în totalul capitalurilor
utilizate de firmă. Se calculează raportând datoriile ( Dt) la capitalul total:

Dt
Rig =
Kt

Această rată este complementară cu rata autonomiei financiare globale

 Rata de îndatorare la termen ( R it ) se calculează ca raport între datoriile pe termen mediu


şi
lung şi capitalul permanent sau capitalul propriu.

Dtml
Rit =
K per ; K pr
Nivelul său trebuie să fie minimum de 50 % în primul caz şi mai mic de 100% în ce de-al
doilea caz, ceea ce semnifică datorii pe termen mediu şi lung mai mici decât capitalul propriu.
Acest lucru constituie o garanţie a rambursării creditelor primite de la bănci. Pentru o analiză mai
detaliată se pot lua în calcul numai creditele bancare în totalul datoriilor.

 Rata datoriilor de exploatare ( R De ) se calculează ca raport între datoriile care se referă


numai la exploatare ( De) şi nivelul datoriilor totale ( Dt ) sau al capitalului total ( Kt ):
De
RDe =
Dt ; K t

19
3) Analiza lichidităţii şi solvabilităţii
Lichiditatea semnifică capacitatea de a transforma elemente de activ în bani. Solvabilitatea
măsoară capacitatea firmei de a-şi onora la termen obligaţiile de plată.
Pe baza faptului că activele circulante conţin trei elemente (stocuri, creanţe şi disponibilităţi
băneşti) se pot construi trei rate de lichiditate patrimoniala.
 Lichiditatea generala ( Lg ) se calculează ca raport între activele circulante (active curente
)
şi datoriile ( pasivele) curente ( pe termen scurt ) :

Active cir culante (c urente)


Lg =
Pasive (da torii) cur ente

De regulă ,activele circulante curente se stabilesc scăzând din activele circulante stocurile
nevalorificabile şi creanţele incerte.
Pasivele curente cuprind datoriile pe termen scurt (până la 1 an ).Acestea cuprind: datoriile
către furnizori, creditele bancare pe termen scurt, ratele la creditele pe termen ,mediu sau lung
scadente în perioada analizată, impozitele şi taxele de plătit , alte cheltuieli plătibile cum ar fi
cheltuieli cu personalul.
Nivelul acestei rate trebuie să fie în jurul cifrei de 2 (respectiv 200%).
 Lichiditatea curentă sau intermediară. Se mai întâlneşte şi sub denumirea de lichiditate
imediată. Rata se calculează astfel:

Active cir culante(cu rente) − Stocuri


Lc =
Pasive(dat orii)curen te

Stocurile sunt, de obicei, cele mai puţin lichide dintre elementele activelor circulante.
Valoarea acestei rate este de 0,8 – 1 (sau 80% - 100%).

 Lichiditatea la vedere (imediată) ( L v ) numită şi capacitatea de plată, reflectă capacitatea


întreprinderii de a achita datoriile exigibile imediat pe baza disponibilităţilor băneşti:

Disponibil itati bane sti


Lv =
Datorii ex igibile im ediate
În condiţiile economiei româneşti , când titlurile de credit (cambia şi biletul la ordin) nu au
o extensie deplină ( ca în ţările cu economie de piaţă ), această rată este utilă. Se consideră că
nivelul acestei rate este normal între 0,2 şi 0,3.
Solvabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a-şi onora obligaţiile de plată la
scadenţă cu surse proprii.
 Solvabilitatea generală ( S g ) se determină astfel:
Active tot ale
Sg =
Datorii to tale
Prin acest indicator se măsoară securitatea de care se bucură întreprindere faţă de bancă. Se
consideră că o situaţie normală înseamnă că activele totale să fie de 2 ori mai mari decât datoriile
totale.
 Solvabilitatea patrimonială ( S p ) numită şi rata autonomiei financiare se determină astfel:

20
Capital propriu
Sp =
Capital total
Nivelul minim al acestei rate este considerat 30 %, iar nivelul normal este de 50 %.

4) Analiza echilibrului financiar.


Echilibrul financiar se urmăreşte atât prin rate de structură, cât şi prin rate care reflectă
corelaţii
activ – pasiv.
 Ratele autonomiei financiare, care au fost prezentate la structura pasivului, sunt şi rate ale
echilibrului financiar. Ratele acestea redau posibilitatea întreprinderii de a desfăşura procesul
economic pe baza capitalului propriu.
 Ratele de finanţare a stocurilor( Fs ) se determină:

Fond de ru lment
Fs =
Stocuri
sau

Capital permanent − Active imobilizate


Fs =
Stocuri

Această rată reflectă partea din fondul de rulment care acoperă elementul cu ponderea cea
mai mare în activele circulante.
Analiza acestei rate presupune o corelare cu viteza de rotaţie a stocurilor, având în vedere
nu numai evoluţia situaţiei la întreprinderi analizate, ci şi viteza medie pe ramură şi uzanţele
internaţionale.
Această modalitate de analiză derivă din necesitatea asigurării competitivităţii firmei pe
plan naţional şi internaţional
 Rata capitalului propriu faţă de activele imobilizate ( R aim ) arată în ce proporţie
activele
imobilizate sunt acoperite din capitalul propriu. Un asemenea indicator este util şi pentru a stabili
cum este divizat capitalul propriu în acoperirea activelor imobilizate şi a activelor circulante.

Capital propriu
Raim =
Active imobilizat e
În urma evaluărilor mijloacelor fixe apare deosebit de utilă această analiză pentru a preveni
decapitalizarea întreprinderilor.
 Rata de rotaţie a obligaţiilor ( R0 ) reflect numărul de rotaţii sau durata unei rotaţii a
obligaţiilor întreprinderii (împrumuturi pe termen scurt, mediu şi lung şi dobânzile aferente ,
furnizori şi conturi asimilate, clienţi creditori şi alte datorii), în funcţie de cifra de afaceri.

Cifra de a faceri
R0 =
Media dato riilor tot ale

360
Durata une i rotatii in zile =
R0

21
În zile ,această rată indică intervalul mediu pe care întreprinderea are datorii în raport cu cifra de
afaceri. O durată de până la 60 de zile a unei rotaţii se consideră normală.

5) Analiza gestiunii ( rotaţiei activelor şi pasivelor)


Cu ajutorul ratelor de gestiune (viteze de rotaţie) se caracterizează modul în care
managementul
firmei gestionează resursele întreprinderii şi realizează eficienţa economico –financiară.

 Rotaţia activului total se referă la toate activele care figurează în bilanţul unei
întreprinderi, deci atât la activele circulante, cât şi la activele imobilizate. Rata se determină având
în vedere cifra de afaceri:
Cifra de a faceri (ve nituri tot ale)
R At =
Active tot ale

Durata în zile a unei rotaţii se stabileşte anual, raportând 360 de zile la numărul de rotaţii
(RAt).
Acest indicator reflectă viteza cu care se roteşte întreg capitalul investit (dacă se priveşte
din punctul de vedere al pasivului bilanţului).Este unul din indicatorii cei mai utili pentru a pune
în evidenţă eficienţa cu care o firmă îşi valorifică toate activele (mijloacele) pe care le deţine,
respectiv eficienţa cu care utilizează întregul capital.

 Rotaţia activelor circulante arată numărul de rotaţii într-o perioadă dată (de obicei un an)
sau durata în zile a unei rotaţii în raport cu cifra de afaceri ( respectiv volumul vânzărilor):

Cifra de a faceri
Nr =
Active cir culante

360
Durata in zile a une i rotatii =
Nr

Accelerarea vitezei de rotaţie semnifică recuperarea mai rapidă a capitalului investit în activele
circulante.

6) Analiza rentabilităţii
În economia de piaţ, profitul este raţiunea de a fi a unei întreprinderi. Întreprinderile care se
dovedesc a fi nerentabile intră în faliment.
Profitul se dimensionează în jocul preţurilor, ca urmare a raportului cerere - ofertă şi al
costurilor, care reflectă modul de gospodărire a resurselor consumate.
Analiza rentabilităţii se face structural şi factorial prin doi indicatori de bază: profitul şi rata
rentabilităţii.
Principalele rate ale rentabilităţii:
 Rata rentabilităţii economice( R re ) exprimă capacitatea întreprinderi de a produce profit
pe baza capitalului permanent de care dispune. Capitalul permanent este cel care se află la
dispoziţia întreprinderii pe o durată mai mare de un an şi cuprinde pe lângă capitalul propriu, şi
capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung.

22
Pr ofitul bru t
Rre =
Capital pe rmanent
 Rata rentabilităţii financiare( R sf ) exprimă eficienţa valorificării capitalului propriu a
firmei prin raportarea profitului net (după impozitare) la capitalul propriu:

Pr ofit net
Rsf =
Capital pr opriu

 Rata rentabilităţii comerciale ( vânzărilor ) ( R c ) exprimă vânzările, respectiv cota de


profit net ce revine la 1 leu şi 100 lei cifra de afaceri.

Pr ofit net
Rc =
Cifra de a faceri
 Rata rentabilităţii resurselor consumate ( R rc ) este un indicator al gestiunii interne a
firmei
care pune în evidenţa eficienţa cheltuielilor prin profit:

Pr ofitul net
Rrc =
Cheltuieli totale

 Punctul critic al rentabilităţii ( Pcr ) .


Este numit şi punct de echilibru sau prag de rentabilitate. Punctul critic marchează acea
dimensiune a producţiei la care cheltuielile totale sunt egale cu încasările din vânzarea producţiei
(nu se obţine nici profit, nici pierdere).
Punctul critic se poate determina pe produs şi pe ansamblul activităţii, atât în faza de
proiectare de noi capacitaţii, în faza de prognozare a activităţii,cât şi în analiza utilizării
capacitaţilor de producţie existente.
Pe ansamblul activităţii foarte util este punctul critic aferent cifrei de afaceri, pentru a nu
se lucra în pierdere.

Suma chelt uielilor f ixe(F)


Pcr =
1 − gv
în care: (1-gv) - reprezintă greutatea specifică a cheltuielilor fixe în cifra de afaceri sau cheltuielile
fixe la 1 leu cifră de afaceri.

7) Analiza fondului de rulment net global( Fr Ng)


 Fondul de rulment net global reprezintă parte din capitalul permanent care este destinată
acoperirii activelor circulante.

F r N g = Capital permanent – Active imobilizate

Fondul de rulment permite firmei desfăşurarea normală a circuitului economic.

 Necesarul (nevoia) de fond de rulment ( N f r ) exprimă volumul fondului de rulment ce

23
se prevede care să asigure activele circulante (stocuri, creanţe şi alte active), dimensionate pe
baza unor viteze de rotaţie normale la scară naţională şi comparabile cu uzanţele internaţionale.
Modelul necesarului fondului de rulment este:

N f r = Stocuri + Creanţe – Datorii pe termen scurt

În această analiză este necesar să se ţină seama de viteza de rotaţie normală ( considerată
între 30 şi 90 de zile ), în funcţie de specificul ramurii economice.

 Cash – flow-ul reprezintă fluxul monetar net al exerciţiului , respectiv diferenţa între
trezoreria netă de la sfârşitul perioadei şi cea de la începutul perioadei.

CF = TN1 – TN0
Trezoreria netă apare ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment.

TN = Fondul de rulment - Necesarul de fond de rulment

Concluzii

Analiza diagnostic are ca scop final identificarea simptomelor, disfuncţionalităţilor,


punctelor tari, a punctelor slabe, a terapiei necesare pentru redresarea situaţiei. Raţiunea efectuării
unui diagnostic al performanţelor întreprinderii poate avea la bază nu numai împrejurarea în care
aceasta are dificultăţi, respectiv disfuncţionalităţi, ci şi situaţia în care starea ei este normală/
stabilă, dar se intenţionează creşterea performantelor sau iniţierea unui plan de investiţii sau a
unuia de afaceri utile fie investirii resurselor proprii existente sau obţinerii de finanţări externe.
În cazul diagnosticului comercial au fost abordate următoarele aspecte esenţiale:
• evoluţia vânzărilor,
• analiza structurala a vânzărilor pe produse si pieţe de desfacere,
• analiza clienţilor întreprinderii,
• analiza furnizorilor întreprinderii,
• studierea concurentei.
Diagnosticul comercial se finalizează cu evidenţierea punctelor forte (atuuri) şi a punctelor
slabe( deficienţe). Pot constitui puncte forte: reţea de distribuţie puternică, clienţi statornici pe
durată mai mare de un an, calitatea foarte bună a produselor vândute. Puncte slabe pot fi:
cunoaşterea insuficientă a pieţei, clientelă sporadică, produse şi servicii scumpe, un raport
calitate/preţ necorespunzător, personal de distribuire slab calificat etc.
În funcţie de obiectivele urmărite prin diagnosticul economico-financiar al unei
societăţii şi în funcţie de modul de evaluare a rezultatelor, se poate ajunge la diverse concluzii,
dintre care:
• evoluţia financiara a companiei (pe ansamblu sau pe diverse domenii de analiza) s-a
îmbunătăţit fata de performantele proprii ale perioadei anterioare, dar prin comparaţie cu
valorile medii ale ramurii de activitate se poate observa ca firma se situează cu mult sub
aceste performante;

24
• evoluţia financiara a companiei (pe ansamblu sau pe diverse domenii de analiza) s-a
deteriorat fata de performantele proprii ale perioadei anterioare, dar prin comparaţie cu
valorile medii ale ramurii de activitate se poate observa ca firma se situează cu mult peste
aceste performante;
În funcţie de concluziile diagnosticului financiar, prin care are loc identificarea punctelor
tari şi a punctelor slabe ale firmei, se elaborează un plan de acţiuni corective pe termen scurt,
mediu sau lung în vederea redresării, menţinerii sau optimizării “stării de sănătate financiara” a
companiei.

BIBILOGRAFIE

1. Păvăloaia W., Păvăloaia D., - „ Analiza economico-financiară”, Editura Moldavia, Bacău, 2001.

2. Niculescu M., -„ Diagnosticul global strategic”, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

3. Isfănescu A., - „Evaluarea întreprinderii” , Editura Tribuna Economică,Bucureşti,2001

4. Deaconu A., - „Diagnosticul şi evaluarea întreprinderii”, Editura Intelcredo, Deva, 2000

5. Dumitrescu D., Dragotă V., - „Evaluarea întreprinderii”, Editura Economică, Bucureşti, 2000

6. Maxim E., - „Diagnosticarea şi evaluarea organizaţiilor”, Editura Setcom Libris, Iaşi, 2008

7. Marin Toma – „ Iniţiere în evaluarea întreprinderilor”, Editura CECCAR, Bucureşti , 2005

25