DOINA ROMÂNEASCĂ - CREAȚIE MUZICALĂ POPULARĂ

Alături de cântecele datinilor și obiceiurilor calendaristice, precum și cele ale momentelor mai
importante din viața omului, creația muzicală populară cuprinde și unele genuri ale cântecelor
nelegate de prilejuri, creații care exprimă anumite sentimente personale și care se execută
oricând, în intimitate sau în public. Dintre acestea face parte și doina.

Creată pe baza unui străvechi fond autohton, doina s-a dezvoltat în perioada de intens păstorit,
diferențiindu-se de-a lungul secolelor pe plan regional, în funcție de condițiile locale. Ea
exprimă o gamă largă de trăiri sufletești intime: bucuriile și necazurile, uneori nemulțumirile și
revolta, dragostea pentru cei apropiați, nostalgia plaiului natal și dorul, acest sentiment definit
printr-un termen intraductibil în alte limbi. Astfel privită, doina este un simbol al spiritualității
românești, iar pe un plan mai general este o formă specific românească de manifestare a unui
stil muzical cvasiuniversal.

Tematica literară a doinei este asemănătoare cu a cântecului propriu-zis, ceea ce a făcut să fie
considerate mult timp ca un singur gen, cel liric, dar ea se deosebește de cântecul propriu-zis
prin particularitățile muzicale. De aceea, pornind de la rezultatele cercetărilor
etnomuzicologice, în ultimul timp, publicații de sinteză referitoare la folclorul literar,
menționează, la rândul lor, distincția ce trebuie făcută între doină și cântecul propriu-zis.

Denumirea populară dată doinei diferă de la o zonă la alta: hore lungă, hore cu noduri, horea
pribeagului, în Transilvania de nord; cântec lung, de jale, de codru, de ducă, haiducesc în
Oltenia; de cuc, de dragoste, de plai în Muntenia și a frunzei, de jale etc., în Moldova; în Banat,
unde întâlnim preponderent doina instrumentală, cântecul vocal propriu-zis este numit doină.

Versurile doinelor se încadrează totdeauna într-un tipar octosilabic, în interiorul căruia apar
uneori silabe „supranumerare", intercalate, lărgind arcul melodic cu consecințe asupra varietății
dimensionale a frazelor muzicale; între rândurile melodice unele silabe sau formule - of, măi,
hăi, hei etc. - au funcție de anacruze silabice sau melismatice, completări ale versului,
interjecții, refrene. Ca formă muzicală, doina are o structură mai liberă, fiind alcătuită dintr-un
număr variabil de rânduri melodice, fiecare din acestea putând avea o structură diferită de a
celorlalte.