Modalitati de dezvoltare a mobilitatii articulatiilor

Capacitatea de a executa cu usurinta o miscare ampla este cunoscuta sub denumirea de –

mobilitate – sau uneori de flexibilitate, fiind deosebit de importanta in antrenament. Ea
reprezinta o cerinta prealabila executarii deprinderilor cu amplitudine mare si dezvolta usurinta
cu care sportivul poate sa execute miscarile rapide. Succesul executarii unor astfel de miscari
depinde de amplitudinea articulatiei (sau de intinderea miscarii), care trebuie sa fie mai ampla
decat cea ceruta de miscarea respectiva. In consecinta, e nevoie de o rezerva de mobilitate, pe
care sportivul trebuie sa o dezvolte pentru a fi in siguranta.

O dezvoltare neadecvata a mobilitatii (absenta rezervei de mobilitate) poate avea diferite efecte
negative, cum ar fi:
– influenta negativa asupra invatarii sau perfectionarii diferitelor miscari;
– sportivul e predispus la accidentari;
– influenta negativa asupra dezvoltarii fortei, vitezei si coordonarii;
– performanta calitativa a miscarii este limitata.

Mobilitatea este influentata de forma, tipul si structura articulatiei. De asemenea, ligamentele si

tendoanele influenteaza, la randul lor, mobilitatea: cu cat sunt mai elastice, cu atat amplitudinea
miscarii este mai mare. Muschii care traverseaza sau sunt adiacenti unei articulatii influenteaza
mobilitatea. In orice miscare, contractia unui muschi care actioneaza activ (agonisti) este paralela
cu relaxarea sau intinderea muschilor antagonisti. Cu cat muschii antagonisti “cedeaza” mai usor,
cu atat energia consumata pentru invingerea rezistentei lor este mai mica. Capacitatea unei fibre
musculare de a se intinde creste ca urmare a antrenamentului de mobilitate. Mobilitatea este
adesea limitata, indiferent de volumul de antrenament investit, daca muschii antagonisti nu sunt
relaxati sau daca exista deficiente la nivel de coordonare intre contractie (agonisti) si relaxare
(antagonisti). In consecinta, nu e surprinzator faptul ca sportivii cu coordonare slaba sunt
incapabili sa-si relaxeze muschii antagonisti si nu reusesc sa-si dezvolte corespunzator
mobilitatea.

Mobilitatea este influentata de varsta si de sex, in sensul ca persoanele mai tinere si fetele au, in
comparatie cu baietii o mobilitate mai mare. Mobilitatea maxima este atinsa la varsta de 15-16
ani.
Metode de dezvoltare a mobilitatii:
– metoda activa, cuprinzand o metoda statica si una balistica;
– metoda pasiva;
– metoda combinata sau facilitarea proprioceptiva neuromusculara (FPN), dezvoltata de Kabat in
1958.

Se remarca faptul ca exista unele contradictii legate de “care metoda este cea mai eficienta”.
Multi specialisti dar si sportivi prefera metoda statica, temandu-se ca cea balistica poate duce la
rupturi musculare. Desi FPN prezinta unele limitari in aplicare (doar pentru articulatiile: coxo-
femurala si scapulo-humerala), antrenorii prefera totusi aceasta metoda. Numerosi autori precum:
Zatiorski, Mitra, Mogos, Pechtl, etc.), considera insa ambele metode (activa si pasiva) la fel de
eficiente. O serie de studii comparative ale celor trei grupe de metode au fost efectuate in 1973
de catre Norman si s-a ajuns la concluzia ca nu exista nici o diferenta in ceea ce priveste eficienta
lor.

Metoda activa:

Metoda activa – este o tehnica prin care se obtine o mobilitate maxima a articulatiei, exclusiv
prin activarea musculara. Aceasta metoda se refera la gradul de flexie a muschiului agonist,
precum si la relaxarea si cedarea la o astfel de forta de catre muschii antagonisti. In cazul in care
se foloseste o metoda statica, sportivul flexeaza doua segmente ale unui membru pana la punctul
extrem de mobilitate, mentinand pozitia timp de 6-12 secunde. Sportivul realizeaza metoda
balistica prin balansari active ale unui segment al membrului mobil fata de un alt segment
imobil.

Metoda pasiva:

Metoda pasiva – permite dobandirea unei mobilitati maxime cu ajutorul unor exercitii cu
partener sau prin folosirea de greutati. In primul caz, partenerul tine sau apasa un membru pana
la punctul maxim de mobilitate fara implicarea activa a subiectului. Aceasta metoda poate fi
aplicata pentru urmatoarele articulatii: talo-crurala, coxo-femurala, coloana vertebrala, scapulo-
humerala, radio-carpiana. Se recomanda folosirea de greutati (haltere, gantere) pentru
dezvoltarea mobilitatii gleznei, genunchiului si umerilor. Nu o recomand insa pentru articulatiile:
coxo-femurala sau a coloanei vertebrale, deoarece greutatea poate depasi toleranta sportivului
sau poate apasa asupra a doua segmente ale unei articulatii indoindu-le peste limite, ceea ce
poate duce la eventuale rupturi musculare. In orice caz, greutatea trebuie sa fie redusa, aplicata
cu atentie si crescuta progresiv. Un astfel de antrenament trebuie efectuat intotdeauna sub stricta
supraveghere a preparatorului fizic.

Metoda combinata:

Metoda combinata (FPN) – solicita sportivul sa flecteze activ segmentul pana la limita
articulatiei, dupa care sa execute o contractie izometrica maxima la rezistenta opusa de un
partener. Sportivul flecteaza voluntar segmentul pana Ia un unghi ce depaseste limitele
anterioare. Executa acelasi lucru printr-o contractie izometrica mai ampla si mai puternica fata de
o rezistenta opusa de un partener. Pentru a raspunde necesitatilor metodologice, contractia
izometrica se mentine timp de 4-6 secunde si se efectueaza in serii de repetari pana Ia limita
tolerantei fizice a sportivului.