PSIHSOCIOLOGIA SĂNĂTĂȚII

Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi
imbolnăvirii, interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei,
precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a grupurilor
umane.

Obiectivele sociologiei medicale

 Obiectivul medical. Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care
interferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor, aducandu-şi aportul la realizarea
studiilor de epidemiologie socială, la studiul concepţiilor despre sănătate, şi al
comportamentului sanitar, in organizarea activităţii sanitare şi elaborarea politicii sanitare.
 Obiectivul economic .Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor ingrijirii
medicale, consumul de medicamente, cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la
sănătate, oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor sociale care influenţează
producerea şi consumul prestaţiei sanitare.
 Obiectivul sociologic .Analizand problemele de sănătate, sociologia medicală vizează
cunoaşterea societăţii, domeniul medical reflectand in mod specific comportamentul
individual şi al grupurilor sociale. Studiind raportul sănătate – boală – societate, sociologia
medicală incearcă să dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.

Problematica sociologiei medicale. Intre temele dominante ale sociologiei medicale se numără:
 conceptele socicologice de sănătate şi boală
 schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate
 cauze sociale ale imbolnăvirilor
 comportamentul bolnavului in spital şi in societate
 relaţiile dintre medic şi pacient
 spitalul şi pacienţii
 moartea şi starea de muribund
 comunicarea in practica medicală
 inegalitatea accesului la serviciile sanitare
 etnicitate, sănătate, asistenţă medicală
 familia şi imbolnăvirea
 femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor
 persoanele in varstă şi sănătatea
 medicina şi controlul social
 devianţă, etichetare şi stigmat social
 sistemul sanitar naţional in perspectivă internaţională (comparativă)
 profesiile medicale şi rolul lor in domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice
 măsurarea stării de sănătate
 evaluarea asistenţei medicale.
 Boala şi sănătatea nu pot fi definitie decat prin raportare la fiinţa umană privită entitate
biologică, psihică şi socială in acelaşi timp. Conceptul de sănătate este, la fel ca şi cel de boală, unul
plurisemantic, semnificaţia sa inregistrand nuanţări in funcţie de grupuri, clase sociale sau
populaţii. In domeniul medical, sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate, de
către clinician ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A. Athanasiu, 1983).
Sănătatea presupune mai multe dimensiuni (C. Herzlich):
 absenţa bolii
 constituţie genetică bună, respectiv un capital biologic innăscut
 stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă
Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. Bond, S. Bond, 1994):
- biologia umană: moştenire genetică, procese de maturizare, imbătranire, tulburări cronice,
degenerative, geriatrice
- mediul: apa potabilă, medicamente, poluare, salubrizare, boli transmisibile, schimbări sociale
rapide
- stilul de viată: hrană, activităţi fizice, sedentarism, tabagism, alcoolism
- organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele, relaţia
dintre persoane şi resurse in asistenţa medicală.
Din punct de vedere biologic, sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism
neatins de boală, in care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism in
homeostazie).
Din punct de vedere psihic, sănătatea poate fi inţeleasă drept armonia dintre
comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ, reprezentand starea
organismului in care capacitatea sa de a munci, a studia sau a desfăşura activităţile preferate este
optimă.
Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. Ellis, W. Dryden, 1997):
1. conştiinţa clară a interesului personal
2. conştiinţa limpede a interesului social
3. auto-orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur in viaţă)
4. nivelul inalt de toleranţă a frustrării
5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine
6. angajarea in activităţi creatoare
7. gandirea ştiinţifică, realistă şi obiectivă
8. auto-acceptarea
9. angajarea moderată şi prudentă in activităţi riscante
10. realismul şi gandirea utopică
11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii
12. flexibilitatea in gandire şi acţiune
13. imbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă
Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului in care capacităţile
individuale sunt optime pentru ca persoana să işi indeplinească in mod optim rolurile sociale (de
prieten, vecin, cetăţean, soţ, părinte, cetăţean etc.). Parsons defineşte sănătatea drept capacitatea
optimă a unui individ de aindeplini efficient rolurile pentru care a fost socializat.
Sănătatea pozitivă are două componente (Downie, 1992):
1. bunăstarea fizică, psihică şi socială
2. fitness – forma fizică optimă incluzand cei patru S (in engleză)
- strenght – forţă fizică
- stamina – vigoare (rezistenţă fizică)
- suppleness - supleţe fizică
- skills – indemanare (abilitate) fizică
Conform OMS (1946), sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică, mentală şi
socială, care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate
de care este capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale omului.

Complexitatea stării de sănătate este dată de dimensiunile, componentele si gradele diferite pe care
le presupune.
1. Dimensiunile sănătătii:
• biologică (anatomică, fiziologică si biochimică)
• psihologică (cognitivă, emotională, comportamentală)
• socio-profesională (roluri, relatii, aspiratii)
• spirituală (valori, religie, experiente non-cotidiene)
2. Componentele sănătătii:
• absenta bolii, disfunctiei si dizabilitătii
• rezistentă fizică si fiziologică
• atitudinea pozitivă fată de viată (a percepe sensul si semnificatia vietii)
• asumarea controlului propriei vietii
• acceptarea de sine
• relationare socială pozitivă
• stare subiectivă de bine
3. Grade ale sănătătii
• sănătate optimă
• sănătate
• sănătate aparentă
• sănătate precară
• sănătate foarte precară

Conceptul de boala

Boala, ca si sănătatea, este definită în mai multe moduri, în functie de perspectiva din care este
privită:
• formă particulară de existentă a materiei vii
• consecintă a unor agenti patogeni sau traumatici
• semne, simptome, disfunctii
• abatere de la normă
• manifestarea esecului în adaptare
Boala reprezintă, mai mult decat o o sumă de simptome, fiind un proces care chiar dacă nu
conduce la modificări importante structurale sau funcţionale, afectează psihicul individului ca o
reacţie la boală. Starea de boală, legitimată prin diagnostic, conduce la apariţia unui comportament
structurat in jurul acestei stări. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore
şi de lungă durată.
Se diferenţiază in acest sens anozognozia, negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi
opusul său, hipernozognozia, respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor.
Boala presupune şi anumite restricţii modificand stilul de viaţă al individului şi implicit
afectand starea sa psihică:
 restrangerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice
 limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale
  suprimarea unor activităţi extraprofesionale
 modificarea relaţiilor intepersonale in sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi
 dereglarea raporturilor familiale sau conjugale
 pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi, implicit, a posibilităţilor asigurării
subzistenţei
 dependenţa de alte persoane, mai ales in cazul apariţiei unor infirmităţi.

Termenul de boală (ca si conditie obiectivată si diagnosticată de medic) se relationează cu alte

concepte:
• Deficientă: orice pierdere sau deviatie datorată unei boli sau traume în functionarea fizică
si psihică optimă a individului
• Dizabilitate: orice restrictie în îndeplinirea sarcinilor cotidiene si în abilitătile de auto-
îngrijire
• Handicap: orice dezavantaj social indus de deficientă si dizabilitate
• Suferintă: experienta subiectivă a simptomelor
Boala presupune nu doar tratament medical dar si îngrijire umană, datorită faptului că boala (stare
obiectivă) este acompaniată de cele mai multe ori si de suferintă personală (stare subiectivă).

Atitudinile pacientului ca expresie a trairilor fata de boala

Modul in care individul isi percepe boala, handicapul sau dizabilitatea, felul in care isi evalueaza
sansele si isi adapteaza comportamentul la noua situatie de viata difera de la o persoana la alta.
In general, in fata bolii, indivizii adopta trei tipuri de atitudini:
1. Acceptarea bolii – presupune o atitudine de dependenta si conformitate fata de medici, fata
de procedurile de investigare si tratament. O asemenea atitudine se asteapta din partea
fiecarui pacient si numai o astfel de atitudine sta la baza relatiei de cooperare medic-pacient.
Pacientul este compliant la toate indicatiile medicale.
2. Negarea bolii. Bolnavul are o atitudine de refuz a bolii care poate imbraca diverse modalitati
de conduita: bagatelizarea simptomelor, interpretarea simptomelor ca fiind semnele unei
afectiuni intercurente (raceala confundata cu pneumonia) automedicatia, apelul la
cunostintele medicale ale unor semiprofesionisti, neincrederea in diagnosticul medicului,
necomplianta terapeutica, refuzul renuntarii la comportamentele nocive din programul de
viata al bolnavului.
3. Ignorarea bolii. Exista persoane, mai ales suferinzii de boli psihice sau cei cu retard psihic si
cu nivel cultural redus si cu nivel cultural redus, care ignora boala, in ciuda evidentei
simpotomatologiei. Ignorarea bolii poate aparea inclusiv la indivizii cu psihic normal si bine
integrati in cotidian, dar care sunt focalizati pe alte prioritati. Alte persoane sunt atat de
blazate prin depresie sau drogare, incat nu manifesta nici un interes pentru propria soarta, au
o atitudine de resemnare, de demisie fata de viata.

Stare de bine

În ultimii ani se pune un accent tot mai mare pe aspectele calitative ale stării de sănătate. Atenţia
acordată unor concepte precum starea de bine sau calitatea vieţii nu are ca rezultat diminuarea
rolului integritătii somatice si fiziologice a organismului ci sublinierea faptului că sănătatea nu se
reduce la integritate somatică și fiziologică.
În literatura de specialitate se face distincţia între stare de bine subiectivă (ex. satisfacţie, fericire) și
stare de bine psihologică (ex. scop, semnificaţie) respectiv stare de bine globală și stare de bine
specifică unui anumit domeniu de funcţionare (ex. carieră). Unul dintre progresele importante
făcute în acest domeniu de studiu îl constituie identificarea unor factori ce explică variabilitatea
stării de bine, constituind predictori ai acesteia:
• Factori de personalitate : dispoziţia afectivă
• Factori cognitivi : autoeficacitatea, percepţia progresului în atingerea obiectivelor trasate
• Factori comportamentali : participarea la activităţi valorificate
• Factori contextuali : suport social
Starea de bine presupune :
• Acceptare de sine
• Relatii pozitive cu ceilalti
• Autonomie
• Control asupra propriei vieti
• Sens si scop în viată
• Dezvoltare personală

Calitatea vieţii

Calitatea vietii este definită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii ca perceptia subiectivă a pozitiei în
lume în relatie cu standardele si asteptările personale, standarde și așteptări care pot să reflecte
diverse domenii de funcţionare (ecologic, economic, cultural, fizic, psihic, social).
Notiunea de calitate a vietii este însă una complexă si multidimensională motiv pentru care în
literatura de specialitate nu s-a ajuns la un consens cu privirea la definirea acesteia (vezi cadrul
conceptual propus de Browne, 1997 și cadrul conceptual propus de Muldoon, 1998). Lipsa unui
consens în definirea calităţii vieţii a condus la diferite modalităţi de operaţionalizare a conceptului.
Astfel, s-a propus măsurarea unidimensională a calităţii vieţii (măsurarea unui singur aspect
relaţionat cu starea de sănătate), măsurarea multidimensională a calităţii vieţii (măsurarea globală a
stării de sănătate) și măsurarea individuală (măsurarea subiectivă a stării de sănătate).

Dimensiunile calitătii vietii relevante pentru starea de sănătate sau boală sunt :
• fizică (mobilitate, îngrijire personală, controlul reflexelor, absenta durerii, vitalitate)
• psihică ( reactii emotionale, functionare cognitivă)
• socială (relatii interpersonale, comunicare, roluri)
• comportamentală (somn, alimentaţie, recreere, hobby-uri)
• economică (financiar)
• culturala – spirituala (existenta unui tel in viața)

Modele ale sănătăţii și bolii

Modelele sănătăţii și bolii adoptate de societate pot avea consecinţe serioase. De exemplu, în
primul război mondial, soldaţii care semnalau prezenţa unor simptome ca urmare a stresului intens
de pe câmpul de luptă erau împușcaţi pe baza convingerii că aceștia simulează.
1. Modelul Biomedical
Asumpţiile modelului:
• Boala este cauzată exclusiv de modificări la nivel biologic
• Pacientul este o victimă, neavând nici o responsabilitate pentru instalarea bolii
• Pacientul este un recipient pasiv al tratamentului, responsabilitatea eliminării tabloului clinic
revenindu-i personalului medical
• Sănătatea se reduce la lipsa bolii, iar boala la lipsa sănătăţii
• Somaticul și psihicul reprezintă entităţi ce funcţionează independent una de cealaltă
• Boala poate avea consecinţe psihologice dar nu cauze psihologice
Critici aduse modelului:
• Natura dualistică (separarea somaticului de psihic)
• Natura reducţionistă (orice fenomen care nu poate fi explicat prin procese biologice este ignorat)
• Dimensiunea umană a pacientului, respectiv a personalului medical este ignorată.
• Model cauzal de tip linear (bacil → boală)
• Accent pe boală și ignorarea sănătăţii
2. Modelul Biopsihosocial
Modelul biopsihosocial s-a dezvoltat ca reactie la cel biomedical, incorporând atât achizitiile
medicinei biologice, cât si variabilele psihocomportamentale, sociale, culturale si ecologice ca
factori importanti în etiologia si evolutia bolilor.
Asumpţiile modelului biopsihosocial:
• Boala are o cauzalitate multifactorială
• Dată fiind importanţa comportementelor în instalarea bolii, pacientul este responsabil pentru starea
sa de sănătate
• Pacientul nu este o victimă ci este parţial responsabil pentru eliminarea tabloului clinic
• Sănătatea și boala se află pe un continuum
• Boala poate avea consecinţe psihologice dar poate avea și cauze psihologice
• Accent atât pe boală cât și pe sănătate
• Accent atât pe tratament cât și pe prevenţie
Critici aduse modelului:
• Natura dualistică (deși este recunoscută influenţa pe care psihicul o exercită asupra somaticului și
viceversa, cele două sunt în continuare conceptualizate ca fiind entităţi separate)
• Nu răspunde unor întrebări de natură practică
Odată cu aparitia modelului biopsihosocial s-au petrecut transformări în accentele puse pe diverse
aspecte ale sănătătii si bolii:
• De la boală la sănătate
• De la boală acută la boală cronică
• De la abordarea curativă la abordarea preventivă
• De la intervenţie la monitorizare
• De la îngrijirea în spital la îngrijirea în comunitate
• De la pacient la persoană

Conceptul de stil de viată

Prevalenta si natura bolilor s-a modificat semnificativ de-a lungul secolului XX. Dacă la inceputul
secolului prezent cele trei cauze majore de mortalitate erau pneumonia, tuberculoza si
gastroenteritele, incepand cu deceniul al cincilea asistăm la o modificare radicală a cauzelor de
deces. Bolile cardiovasculare, cancerul, accidentele iau locul bolilor microbiene si infectioase.
Schimbarea se datorează pe de o parte succeselor medicinei moderne in combaterea bolilor
infectioase, iar pe de altă parte schimbărilor in stilul de viată.
Modificările sociale rapide rezultate din dezvoltarea economică, industrializare si urbanizare,
destructurarea traditiilor si coeziunii familiale, bombardarea informatională, caracterul intempestiv
si imprevizibil al multor evenimente, au erodat rezistenta individului la multiplele solicitări
psihosociale la care este supus. Totodată s-a impus un nou stil de viată in care sedentarismul,
supraalimentatia, fumatul, munca hectică, consumul de alcool, devin comportamente comune.
Astfel, omul modern devine vulnerabil la o nouă categorie de boli, cu etiologie plurifactorială, in
care stilul de viată joacă un rol proeminent. Acest fapt le-a conferitbolilor cardiovasculare,
cancerului, diabetului, sindromului imuno-deficient achizitionat, numele de “boli ale civilizatiei”.

Conceptul de stil de viată defineste totalitatea deciziilor si actiunilor voluntare care afectează starea
de sănătate. Factorii comportamentali ai stilului de viată se pot constitui in:
 factori de risc pentru imbolnăviri, răniri si morti premature (ex: fumat, conducerea
autovehiculelor cu viteză excesivă si/sau fără centuri de sigurantă, relatii sexuale neprotejate
etc.);
 factori protectori ai stării de sănătate (ex: practicarea regulată a exercitiilor fizice,
alimentatie ratională, suport social etc.).

Datorită efectului stilului de viată asupra sănătătii, prima categorie de factori comportamentali
poartă denumirea de stil de viată patogen sau negativ, iar cea de a doua categorie constituie stilul
de viată imunogen sau pozitiv.
Din punctul de vedere al frecventei si intensitătii, comportamentele stilului de viată nesănătos pot fi
in exces (fumat, consum de alcool, de carne rosie etc.) sau in deficit (exercitiu fizic, somn, relaxare).
Se vehiculează si clasificarea - comportament nesănătos minim, moderat, sever si letal, clasificare
care nu se dovedeste operantă, deoarece granitele intre categoriile enumerate sunt dificil de trasat,
diferentele individuale fiind deosebit de mari.
Componentele stilului de viată
Rolul factorilor comportamentali in etiologia, evolutia si recuperarea din boală este astăzi tot mai
clar precizat si inteles. Peste 50% din cauzele de mortalitate din tările dezvoltate (inclusiv Europa
centrală si de est) se datorează factorilor comportamentali. (vezi tabelul 4.1)
Tabelul nr. 4.1 Cauzele de mortalitate din tările dezvoltate
Cauză Procent din total
Stil de viată 50
Factori biologici 25
Factori de mediu 15
Sistem medical 10
Sursă: Organizatia Mondială a Sănătătii (OMS), 1993

Temă de reflectie nr. 1

Ce modificări ale stilului de viată ar trebui să facă un bolnav cu boală cardiovasculară? Dati
exemple de comportamente in exces si in deficit care au putut favoriza boala cardiovasculară.

Importanta factorilor comportamentali asupra stării de sănătate s-a confirmat prin acumularea unor
studii epidemiologice si prospective relevante. De exemplu, studiul Alameda California, care a luat
in observatie 7.000 de subiecti urmăriti longitudinal timp de 8 ani, a identificat sapte caracteristici
comportamentale care reduc semnificativ riscul pentru imbolnăviri:
1. a nu fuma (si a nu fi fost fumător)
2. activitate fizică regulată
 3. mentinerea greutătii potrivite
4. evitarea gustărilor intre mese (cu exceptia fructelor)
5. mic dejun regulat
6. 7-8 ore somn pe noapte
7. consum moderat de alcool.
Studiul a estimat că o persoană in varstă de 45 ani care practică sase-sapte comportamente drept
obisnuinte, va avea o sperantă de viată cu 11 ani mai mare decat cea care practică doar unul-trei
comportamente.
Organizatia Mondială a Sănătătii estimează că procentul de 50% din totalul deceselor datorare
stilului de viată, ar putea fi evitat prin modificarea stilului de viată. Astfel, doar evitarea fumatului
ar reduce cu 25% mortalitatea prin cancer, iar o reducere de 10% a greutătii unui bărbat de 35-55
ani ar determina o scădere a bolilor cardiovasculare cu 20%, avand un impact pozitiv si asupra
frecventei artritei degenerative, cancerului gastro-intestinal, diabetului si a accidentelor cerebrale.
Constientizarea mai profundă, atat la nivel individual cat si la cel populational, a semnificatiei
pozitive sau negative a fiecărui comportament sumarizat in tabelul 4.2, ar produce o reducere
importantă a morbiditătii si mortalitătii prin maladiile civilizatiei.

Tabel 4.2. Factorii comportamentali ai stilului de viată

1. Uzul de substante
 nicotina (fumat activ, pasiv, orice tip de tigaretă, pipă)
 consum de alcool (depăsirea consumului ocazional)
 medicamente, droguri (non-aderenta, automedicatia, autoinjectarea drogurilor)
2. Comportament alimentar
 balantă calorică(aport-necesitate)
 balanta dietei (proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale)
 regularitatea meselor (3 mese/zi)
 preferinte culinare (carne albă vs. rosie, vegetale, fructe vs. dulciuri, condimente)
 metode de preparare si conservare (fierbere vs. prăjire, inghetare vs. proaspete)
3. Activitate fizică
 tip de miscare aerobic (flexibilitate, vigoare)
 frecventa (3-5/săptămană)
 intensitate (60-90% din capacitatea cardiacă maximă)
 durată (20-60 minute)
4. Somn, relaxare
 7-8 ore de somn zilnic
 hobiuri
 exercitii de relaxare, meditatie
 echilibru muncă/recreatie
5. Alte comportamente preventive
 imunizări/vaccinări
 verificări medicale periodice
 autoexaminări (ex: palparea sanilor, testiculelor)
 comportament sexual (evitarea sarcinilor nedorite, a avorturilor septice, a bolilor cu
transmisie sexuală prin utilizarea prezervativelor sau partener stabil)
 comportament la volan (utilizarea centurilor de sigurantă, viteză redusă, etc.)
 evitarea expunerii excesive si neprotejate a pielii la soare
  evitarea accidentelor domestice si ocupationale

Prezenţa variabilelor de risc formează vulnerabilitatea individului pentru o boală sau alta:
• Conditii de risc
• Grupuri de risc
• Comportament de risc
• Factori de risc

Factorii comportamentali de risc au un rol important in etiologia si evolutia bolilor; de exemplu,

peste 25% din bolile cardiovasculare ar putea fi evitate prin modificarea unui singur comportament
de risc – fumatul. Comportamentele de risc care sunt in relatie cu cele mai importante cauze de
deces sunt:
a) fumatul, sedentarismul, alimentatia necorespunzătoare, stresul - in tulburările cardiovasculare;
b) fumatul, consumul de alcool, alimentatia neechilibrată, expunerea la soare neprotejat – in cancer;
c) alimentatia neechilibrată, stresul, sedentarismul - in accidentele vasculare cerebrale;
d) consumul de alcool, droguri, conducerea fără utilizarea centurilor de sigurantă, stresul - in
accidente (inclusiv accidentele de masină).

Alegeti un comportament de risc, ghidandu-vă după tabelul 4.2. Care sunt factorii care il pot
influenta? Ce functie poate avea, in economia comportamentală a individului, respectivul
comportament?
 BOLILE DE CIVILIZATIE CONTEMPORANA

Daca bolile de civilizatie in perioadele anteriorare celei contemporane se conturau in spatiul

patologiei infectioase (virotice, mirobiene sau parazitare) in perioada contemporana, acestea se
contureaza in spatiul patologiei cronice degenerative. Cele cu pondere mare in acest cadru sunt
urmatoarele:
 boli cardiovasculare cronice degenerative: ateroscleroza, cardipatia ischemica,
hipertensiunea arteriala; reamintim ca prima cauza de mortalitate in perioada
contemorana este reprezentata de bolile cardiovasculare;
 neoplaziile maligne, cancerele in diferitele lor forme; cancerul reprezinta a doua
cauza de mortalitate la nivel mondial in momentul de fata; in Romania, o problema
suplimentara este reprezentata de lipsa instrumentelor si organizarii necesare pentru
diagnosticul precoce in forme de cancer care abordate in prima faza prezinta mari
sanse de vindecare (ex. cancerul mamar);
 dependenta de substante, comportamentele adictive in ansamblul lor si in marea lor
varietate, in speta cele care apar in contextul mass-media contemporana si a
cumputerelor si internetului;
 boli metabolice cronice degenerative: obezitatea, diabetul zaharat;
 boli de civilizatie in sfera digestiva: problematica gastritelor acute si cronice, a
ulcerelor, frecventa mare a cariilor dentare la omul contemporan, colonul iritabil;
 boli de civilizatie in sfera respiratorie: bronhopneumopatia cronica obstructiva;
 patologia geriatrica: afectiuni degenerative specifice varstei precum prevalenta
crescuta a suferintelor cardiovasculare, a cancerului, tulburari ale functiilor psihice,
raspunsuri imune diminuate, toate acestea amplificate de atitudinea sociala
inadecvata fata de aceasta categorie de populatie;
 accidentele, sub multiplele lor forme, specific contemporane: intoxicatii accidentale
sau in intentie suicidara, accidente profesionale, abuz de medicamente, accidente
rutiere, agresiuni fizice; precizam ca accidentele reprezinta a treia cauza majora de
mortalitate la nivel international actualmente;
 iatrogenozele, prin interventie diagnostica , terapeutica sau chirurgicala.
 sanatatea mentala contemporana: unii specialisti OMS vad depresia ca marea
problema de sanatate publica a secolului XXI.

TIPURI DE RELATII ASISTENT MEDICAL-PACIENT

1. ROLURILE SOCIALE IN RELATIA TERAPEUTICA: ROLUL SOCIAL AL

ASISTENTULUI MEDICAL, AL PACIENTULUI

Relaţia medic – pacient este una extrem de complexă, vizand aspecte culturale,psihologice
Şi sociale, care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. Această relaţie este una
care se stabileşte intre membrii a două grupuri sociale distincte in ceea ce priveşte prestigiul,
puterea şi orientările lor: un grup ce oferă ingrijiri specializate unui alt grup care solicită aceste
ingrijiri de sănătate. Totodată, această relaţie se desfăşoară intr-un cadru instituţionalizat, după un
anumit ritual. Astfel, in această relaţie se conturează extrem de bine conceptele de status şi rol
social.
 1. Statusul social. Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane
insocietate, avand determinare atat pe orizontală, in ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi
schimburi cu persoane avand acelaşi nivel social, cat şi pe verticală, vizand relaţiile cu persoane
aflate in poziţii superioare sau inferioare in ierarhia socială.
2. Rolul social. Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status, punerea in
act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor intr-un sistem social.

Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia medic – pacient

In societatea actuală, medicul are un status extrem de inalt, diferenţiindu-se prin nivelul de
formaţie abstractă şi specializată, prin orientarea spre profesie, prin recunoaşterea autorităţii depline
asupra bolii şi monopolul asupra tratamentului. Monopolul asupra activităţii proprii ii diferenţiază
net pe medici de alţi profesionişti, dobandind astfel şi o autonomie extremă asupra controlului şi
exerciţiului meseriei. Statusul social al medicului este perceput de către masa largă de persoane in
asociere cu valori precum: putere, cunoaştere, devotament, eroism, putere de sacrificiu.
Intervenind in situaţiile de criză, medicul apare intr-o triplă ipostază, de om care:
 alină suferinţa
 vindecă boala
 salvează viaţa bolnavului
Medicul dobandeşte puteri magice, precum şamanii, devenind un personaj cu puteri şi
drepturi inaccesibile muritorilor de rand. Statusul inalt al medicului provine din duritatea şi
frustarea inregistrate pe parcursul pregătirii profesionale indelungate. Totodată, la acest lucru
contribuie şi apartenenţa sa la clase sociale superioare care se datorează costurilor mari de instruire.
Rolul social al medicului este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături
principale (T. Parsons, 1956):
 competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară in
infăptuirea eficientă a actului medical. Este asimilată incă de la inceputul studiilor şi se
probează prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional. Unul dintre atributele
sale, intalnit cel mai des in cazul medicilor generalişti, este minima competenţă in maximum
de domenii medicale. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non-
medicale, care au insă implicaţii profesionale ori socioadministrative pentru bolnav (drepturi
materiale şi legale, pensionări, protective impotriva noxelor, etc.)
 universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi
nu pe legături personale, neputand face nici un fel de discriminare in acest sens. Există insă
şi excepţiile care confirmă regula:
 medicina de campanie in care asistenţa medicală se acordă cu precădere gradelor
superioare
 presiunile de natură socială cu privire la ingrijirea unor personaje cheie in viaţa politică
ori socio-economică
 cabinetele şi clinicile particulare
 specificitatea funcţională privind ingrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală, care
presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice, psihologice, psihiatrice, etc.) şi
fără a interveni in alte aspecte ale vieţii pacientului.
 neutralitatea afectivă care impune existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare
emoţională. Dacă relaţia medic – pacient presupune existenţa unui anumit grad de acces din
partea medicului la intimitatea corporală şi psihică a pacientului, acest proces nu trebuie să
fie unul care să acţioneze şi in sens invers. Chiar dacă in aceste raporturi medicul devine un
 surogat de părinte, frate sau prieten, el nu trebuie să se confunde cu aceştia şi nici să judece
ori să condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia.
 orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe
devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri materiale.

Profesiunea de medic presupune, ca şi alte profesii, reuşita dar, spre deosebire de acestea in
care orientarea valorilor se face spre sine, aici este spre alţii. In plus, moralitatea medicului este
crucială in chiar legitimarea stării de bolnav a pacientului.
Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. B. Iamandescu, 1997):
 situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări
conflictuale
 pericolul care apare asupra bolnavului şi care il determină să apeleze la mijloace şi
tehnici de protecţie, rezultand şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată.
 restrangerea orizontului
 egocentrism
 anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective
temporare de lungă durată a bolii.
Tot rolul social de bolnav, cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru
caracteristici (Parsons):
 degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale, ce se poate transforma
intr-un drept in cazul in care boala nu se vindecă
 receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate in acordarea ajutorului medical,
acţiune care presupune şi două extreme: exagerare ori refuz.
 dorinţa de insănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav.
 obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat in acest
sens, obligaţie care legitimează starea de boală, anuland caracterul de devianţă al
acesteia.

2. RELATII DE COMPLEMENTARITATE, DE CONDUCERE, COOPERARE,

COPARTICIPARE

Natura relaţiei medic – pacient influenţează in mod decisiv actul terapeutic şi stabilirea
diagnosticului. In caracterizarea relaţiei sociale medic – pacient s-au impus două puncte de vedere:
2. Relaţie intre doi actori sociali (T. Parsons), in care cele două roluri sunt
complementare, iar drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict
interrelaţional, fără a-l elimina in totalitate. Acest model se referă insă la bolile acute, care in
societatea actuală au cedat locul bolilor cronice, in care pacienţii răman in activitatea socio-
economică cu responsabilităţile aferente. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu
vindecabile, relaţia medic – pacient a suferit modificări apărand şi incertitudini de ordin
clinic (privind diagnosticul şi prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de
medic asupra diagnosticului). In acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii, legate de
simptomele organice ale pacientului (T. Szasz, M. H. Hollender, 1956):
 activitate – pasivitate, medicul este activ, bolnavul pasiv (răni grave, comă,
anestezie)
 conducere – cooperare, bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute,
infecţii)
  participare reciprocă, medicul ghidează bolnavul in a-şi acorda singur ajutorul,
intalnirile fiind ocazionale (boli cronice).
In această relaţie a fost insă omisă o a patra situaţie, in care pacientul conduce, iar medicul
cooperează, situaţie apărută in momentul in care medicul răspunde pozitiv cererilor pacientului,
scriindu-i o reţetă ori o trimitere.
3. Relaţie potenţial conflictuală (E. Freidson, 1970), originile stării conflictuale fiind
interesele şi perspectivele diferite avute de medic şi pacient. Chiar dacă nu va reuşi să işi
impună punctul de vedere in faţa medicului, bolnavul nu va fi un element docil pe parcursul
existenţei unei relaţii intre el şi medic.
Situaţiile conflictuale au la origini şi alţi factori:
 tipul de activitate medicală (chirurgie, psihiatrie, neurologie, etc.)
 tipul de pacient
 tipul de boală.
De asemeni, tensiuni interrelaţionale pot apărea şi in cazul in care medicul va efectua
consultul fără acceptul pacientului, acesta putand deveni un pericol pentru anturaj (Baron, 1991):
 alcoolicul violent in stare de intoxicaţie acută
 psihoticul care poate comite suicid sau acte agresive
 toxicomanul in lipsă de drog,solicitand violent doza
 pacienţii antrenaţi intr-un conflict ce poate degenera in violenţe extreme
Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursă importantă de
conflicte pe parcursul derulării relaţiei intre cei doi. In timp ce pentru pacient prioritatea absolută o
are propria afecţiune şi tratamentul efectuat, medicul trebuie să se implice in tratarea unui număr
mai mare de pacienţi.
Tot sursă de conflicte in relaţia medic – pacient este şi diferenţa dintre cei doi actori in
ceea ce priveşte evaluarea gravităţii bolii, diferenţă ce provine din inechilibrul in cunoştiinţe
medicale şi din experienţa personală diferită a bolii. Astfel, de cele mai multe ori, medicii par a
subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor, in timp ce
pacienţii o supraestimează, considerand-o extrem de gravă.
Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se
constituie intr-o altă sursă de conflict intre medic şi pacient. In viziunea medicilor, pacientul ideal
este cel capabil să işi evalueze starea de sănătate cu suficient discernămant pentru a cunoaşte
problemele pe care trebuie să le supună atenţiei medicului, deci un individ cu suficiente cunoştiinţe
medicale. Acest ideal vine insă in contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc
diagnosticul şi tratamentul prescris, iar pacientul văzut in această dublă ipostază devine o potenţială
sursă de conflict.

3. STRATEGII DE CONTROL

Strategiile de control in relaţia medic – pacient se impart in patru categorii (Morgan, 1986):
1. Persuasiunea - dacă pacienţii incearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament
este mai potrivit, prezentand informaţiile legate de boală intr-un mod convenabil lor, şi
medicul va incerca la randul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun
prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa
anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient.
2. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis, de obicei in
ceea ce priveşte durata programului de tratament.
3. Incertitudinea funcţională – in momentul in care există siguranţă privind evoluţia unei
boli ori succesul unei terapii, medicul poate menţine incertitudinea pacientului, in scopul
economisirii de timp, evitării unor scene emoţionale, ori al menţinerii autorităţii asupra
pacientului.
4. Comportamentul non-verbal – joacă un rol important in desfăşurarea acestei relaţii şi in
influenţarea calităţii informaţiei communicate. Aceste tehnici non-verbale servesc la
controlul consultaţiei, ori pentru a indica sfarşitul acesteia. Din punctul de vedere al
comportamentului non-verbal, medicul ocupă poziţia dominantă, conducand dialogul şi
semnaland intrarea ori ieşirea pacientului, posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa in
vreun fel conversaţia depinzand de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă, de
gradul de disconfort creat de boală, precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile, dar şi
de bunăvoinţa medicului.