Observație participativă

Transportul public – de la nepăsare la implicare

Studentă: Netedu Mihaela

Această observație a început încă din prima mea săptămână de liceu, în momentul în
care am observat neregularitățile din mijloacele de transport dintre localitatea Bîra (unde
locuiam) și municipiul Roman (unde învățam). Patru ani mai târziu, când am ajuns în Cluj,
am conștientizat că problema este mult mai mare, diferențele dintre mijloacele de transport în
comun de aici și cele din localitatea mea fiind uriașe, iar modul de gândire al oamenilor de
aici și al celor de acolo fiind și el extrem de diferit. Observația a devenit studiu în primele
săptămâni ale acestui semestru școlar, când am început să analizez mai bine situația. Aș mai
putea denumi această cercetare în următorul mod: „atunci când banii înseamnă mai mult decât
siguranța oamenilor”.
Mă voi întoarce în timp, în primii ani de liceu, pentru a prezenta mai bine situația. În
localitatea de unde provin există o singură firmă care asigură transportul persoanelor din
localitate în oraș, doar în perioada școlii și la anumite ore. În vacanță, programul acestora este
scurtat și nu intră în localitate, oamenii trebuind să se deplaseze în stația de la intrarea
localității dacă doresc să meargă în oraș. În acea perioadă acceptam lucrurile așa cum sunt,
amăgindu-mă cu ideea că se poate și mai rău. Și s-a putut. Cu trecerea timpului, totul era din
ce în ce mai rău. Dacă la început programul autobuzelor era unul fix, cu trecerea timpului
existau întârzieri de zeci de minute, iar asta însemna pentru mulți elevi pierderea primei ore
de școală. Însă aceasta este doar o „mică” problemă. Condițiile de transport erau îngrozitoare.
Autobuzele erau vechi, murdare, se stricau mereu și șoferii erau tot timpul nemulțumiți de
faptul că suntem „prea mulți elevi” și nu aveam locuri în autobuz. Deseori se închideau cu
greu ușile autobuzului pentru că eram prea multe persoane în interior, unii fiind nevoiți să se
dea jos și să aștepte următorul autobuz, care ajungea după două ore. Însă nu se schimba nimic.
Au fost câțiva părinți care s-au plâns celui care conduce firma de faptul că copiii lor nu
circulă în condiții normale, mai ales că prețul abonamentelor era destul de ridicat și nu
dovedea raportul calitate-preț. Dar acesta, „patronul” firmei, nu lua în considerare plângerile
oamenilor. Și nu doar părinții sau elevii se plângeau, ci și unii șoferi. Aceștia acceptau
condițiile și salariul mic pentru că erau din localitate sau din localitățile vecine și nu găseau
un alt loc de muncă, ori erau pensionari și aveau nevoie de un ban în plus. Pe lângă salariu,
chiar făceau „un ban în plus” datorită faptului că nu ofereau bilete de călătorie. Dădeau bilete
numai atunci când oamenii cereau sau când erau controale. De multe ori, când erau controale,
chiar dacă autobuzul era plin, iar oamenii nu mai aveau locuri nici măcar în picioare, nu se
întâmpla nimic pentru că cel care conduce firma se cunoștea cu agenții de poliție din oraș.
Mereu era aceeași poveste. Autobuzul de la ora 7 dimineața, „autobuzul elevilor”, era mereu
plin. Și chiar dacă se numea „autobuzul elevilor”, nu circulau numai elevi. Iar acest lucru ne
deranja pe noi, elevii, deoarece plăteam un abonament și nu aveam locuri, trebuia să ne
certăm mereu cu ceilalți oameni și să te cerți cu cineva la ora 7 dimineața, mergând spre
școală, nu e un lucru tocmai plăcut. Plus că noi, elevii, aveam interdicție de a circula cu
celelalte autobuze, ale muncitorilor, chiar dacă abonamentul era valabil și pentru acele
intervale orare. Însă muncitorii puteau circula cu autobuzul elevilor. Acest lucru nu l-am
înțeles nici acum, în prezent. Au fost perioade în care autobuzul se strica aproape de intrarea
în localitate, iar noi eram nevoiți să mergem câte doi-trei kilometri, prin câmp, pentru a
ajunge acasă. În urmă cu un an, în urma unei explozii a unei roți a autobuzului, o elevă și-a
rupt piciorul și a fost internată în spital, însă, la fel, șeful firmei sau autoritățile nu au luat nici
o măsură. Nu interesa pe nimeni în ce condiții circulăm. Iar asta se întâmplă și acum.
În urmă cu aproximativ o lună, în data de 28 februarie, am fost în vizită la părinți și a
trebuit să folosesc autobuzul Roman - Bîra pentru a ajunge acasă. Am plecat din Cluj pe 27
februarie, cu trenul de noapte spre Roman, unde am ajuns ziua următoare, la ora 9. A trebuit
să aștept în autogară 3 ore jumătate deoarece la ora 12:30 era următorul autobuz spre
localitatea mea. În acest timp m-am întâlnit cu persoana care se ocupa de abonamentele
persoanelor care circulă pe această rută, un domn pensionar, care se cunoaște cu șeful firmei.
L-am întrebat de ce nu au modificat programul autobuzelor și mi-a spus că nu se poate
schimba nimic, căci „chiar dacă sunt destul de multe persoane care fac naveta pe această rută,
nu există autobuze suficiente și nici șoferi”. Atunci întrebarea mea a fost de ce nu se
achiziționează alte autobuze și de ce nu se angajează alți șoferi, actualii fiind toți cunoștințe ai
șefului. Dar am rămas cu întrebarea pentru că domnul cu abonamentele nu a putut sta prea
mult la discuții. Între timp, cât am stat în autogară, venise și șeful firmei împreună cu un
șofer, care presupun că era liber din moment ce era acolo, și au intrat la domnul cu
abonamentele. Pe dânșii nu i-am întrebat nimic, cu toate că aveam atâtea întrebări și
nemulțumiri în acel moment. Am preferat să tac pentru că de multe ori cei care își spuneau
nemulțumirile ajungeau să se certe ori cu șoferul, ori cu șeful firmei, și nu se rezolva nimic.
Se făcuse ora 12:30. Șoferul abia se ducea către autobuzul care era în parcarea autogării. A
ajuns la autobuz, a intrat să ia ceva și a coborât, îndreptându-se către un microbuz din
apropiere. Speram să vină cu autobuzul, căci eram destul de mulți, dar a tras microbuzul la
peron. Am urcat printre primii în autobuz, mi-am plătit biletul și am observat cum șoferul se
uita lung la mine dacă sămi dea sau nu bilet. Dar mi-a dat și am reușit să mă așez în față,
aproape de șofer. Stând în față am observat cum multora nu li se dădea bilet, iar abonamentele
nu erau verificate, era de ajuns să se spună „am abonament”. După ce a urcat toată lumea, am
reușit să plecăm din autogară. În următoarele stații s-a întâmplat la fel. Până la ultima stație,
microbuzul era deja plin și nu era o oră la care elevii să iasă de la școală sau muncitorii de la
muncă. Era plin de alte persoane, mai tinere sau mai bătrâne, care mergeau cu diverse treburi
în oraș, iar la acea oră se întorceau acasă. Am cedat locul meu unei doamne și am rămas tot în
față, căci oricum nu aveam cum să mă mișc prea mult, microbuzul fiind plin. Am realizat
astfel insistența cu care eram privită de șofer și la un moment dat aud că îmi spune ceva.
„Parcă te cunosc de undeva”, îmi spune. I-am spus că am făcut naveta timp de patru ani pe
ruta aceasta și cu siguranță mă cunoaște că m-am plâns de multe ori de condițiile în care
circulăm. Atunci a început să râdă și a confirmat că da, mă ține minte. Mi-am imaginat că a
râs pentru că mereu îmi spunea că dacă nu îmi convine firma, să o schimb (cu toate că era
singura!?) sau să mă ducă părinții la școală. Probabil și acum gândește la fel, dar nu am vrut
să întreb asta. Totuși, l-am întrebat de ce nu au modificat programul sau de ce nici măcar nu
circulă cu autobuze mai mari. Am primit același răspuns ca al domnului de la abonamente,
„nu sunt șoferi și nici autobuze”. Însă cât am stat în autogară, a stat și șoferul, iar autobuzele
erau la locul lor, în parcare. Nu mi-am permis să întreb de programul șoferilor, văzându-l pe
el liber, dar i-am spus de autobuzele din autogară. Mi-a răspuns că acel autobuz „este pentru
elevi, pentru cei de la ora 14:10” și că la ora 12:30 „circulăm cu microbuze pentru că nu sunt
mereu mulți oameni pentru cursa asta”. Am înțeles, sau așa mi-a plăcut să cred, și nu am mai
spus nimic. Am observat și faptul că în microbuz era lipit un afiș cu prețul abonamentelor și
al biletelor de călătorie, iar acestea erau mai scumpe decât cu un an în urmă. Pe o distanță de
17 kilometri, plăteam mai mult decât pe o distanță de 25 de kilometri. Tot drumul din oraș
spre localitatea mea am auzit plângeri ale călătorilor cu privire la preț, spunând că au auzit că
se vor scumpi iar biletele/abonamentele, cu privire la microbuz, acesta fiind unul foarte vechi,
sau cu privire la șofer, care lua toate gropile de pe drum. În apropiere de localitatea mea,
șoferul mă întreabă cu ce merg la școală. I-am spus că acum nu mai sunt la liceu, ci la
facultate, deci nici nu miam schimbat autobuzul și nici nu mă aduc părinții, ca după să
realizez cât de mică este lumea pentru unii, întrebându-mă „și, cum e la Iași?”. I-am spus că
nu sunt la Iași, ci în Cluj și i-am observat mirarea. Am ajuns în localitate și am coborât în
prima stație, căci mai departe oricum nu mergea. Numai autobuzul elevilor (cel de dimineață
și cel de la prânz) mergea până în centru. Pe drumul spre casă am reușit să vorbesc cu un elev
care face naveta pe această rută. L-am întrebat cum sunt condițiile acum, dacă s-a schimbat
vreo ceva. Mi-a răspuns că „totul este la fel, ba chiar mai rău”. „Acum autobuzul vine și cu
alți elevi din câteva localități din jur și este și mai plin. Când ajunge la noi, abia mai avem loc
noi, cei din primele stații în care oprește”. Mi-a spus că acum cei care sunt mai mari și au
permis auto, preferă să meargă cu mașina personală la școală. Însă autobuzele sunt la fel de
pline căci sunt mulți care merg dimineața în oraș și la fel de mulți care se întorc la prânz. Am
aflat și faptul că la un moment dat un șofer a avut suspendat permisul câteva luni și a fost o
perioadă grea căci erau întârzieri mari, iar chiar la începutul anului școlar nu erau destui șoferi
care să realizeze cursele. De multe ori, chiar șeful firmei era nevoit să conducă autobuzele.
Ajunsă acasă, le-am spus părinților mei de această situație. Mama merge zilnic, de luni
până sâmbătă, cu autobuzul muncitorilor de 5 dimineața (pentru a lăsa loc elevilor la 7,
preferă să meargă cu cel de 5) și se întoarce cu cel de 16. Am rămas extrem de surprinsă când
am aflat că unul dintre șoferi a fost prins, în urma unui control, beat la volan. Nu știu când se
vor schimba lucrurile în această zonă, dar se pare că nu prea curând. A doua zi a trebuit să
merg în oraș și la ora 8 am plecat spre stația de la intrarea din sat, căci în weekend autobuzele
nu intră în localitate. La 8:30 ar fi trebuit normal să ajungă autobuzul, însă a ajuns abia la
8:45. Niciodată nu ajungeau la o oră fixă. Am urcat în autobuz, care era aproape plin, venind
din localitățile vecine, și a trebuit să cer bilet pentru că șoferul „nu știa” că în schimbul
banilor trebuie să primesc un bilet. Nu aveam căștile la mine și tot drumul a trebuit să ascult
muzica (manelele) șoferului, cum, de altfel, o făceam aproape zilnic când eram la liceu. Pe
lângă condițiile jalnice, nu voi uita niciodată cum la 7 dimineața mergeam la liceu și ascultam
manelele puse de șofer. La întoarcere, nu am reușit să ajung la autobuzul de 12:30 și, fiind
weekend, autobuzul elevilor de la 14:10 nu circulă, a trebuit să aștept până la 16, când era
următorul. Am urcat din autogară și am observat cum primele două locuri din față erau
„rezervate”. M-am așezat pe următoarele locuri și am zis să-l „rezerv” pe cel de lângă mine
pentru mama, care urca de la ultima stație. Până la ieșirea din oraș sunt trei stații, iar până la
ultima deja autobuzul era plin. A trebuit să cedez locurile altor persoane și, între timp, se
ocupaseră și primele locuri. Erau rezervate pentru soția și fiul șefului firmei. Nu a contat că în
autobuz erau alte persoane care chiar trebuiau să stea pe scaun. Până ce au realizat, deja
trecuse o bună parte din drum, dar la un moment dat, soția șefului îi spune unei alte doamne,
mai bătrână, să se așeze în locul ei. Această doamnă a refuzat, a insistat să rămână în picioare,
spunându-i soției șefului să stea lângă fiul ei. Toți se comportau foarte frumos cu familia
șefului firmei. Cred că se întâmpla asta deoarece ambii erau din localitatea mea și îi cunoștea
toată lumea. Însă, având toate resursele necesare și, mai ales, fiind din aceeași localitate cu
acești oameni, de ce să nu le creezi condiții mai bune de transport? Nu-mi voi putea răspunde
la întrebare și nici nu cred că voi primi un răspuns. Toți se mulțumesc cu faptul că „măcar
avem cu ce merge” și prea puțin le pasă că își pun viața în pericol. În afară de câteva vorbe,
nimeni nu ia atitudine. Până și autoritățile sunt indiferente. Nu mai contează siguranța
oamenilor, viața lor. Contează doar banii care ies din toată această afacere și de-ar fi cât mai
mulți oameni care să circule cu autobuzul!
 Când am venit pentru prima dată în Cluj am observat diferența enormă dintre
transportul în comun de aici și cel din localitatea mea. Chiar dacă unele autobuze sunt
suprapopulate în anumite intervale orare, se înțelege deoarece și Clujul este un oraș cu o
populație numeroasă. Cu toate acestea, se încearcă mereu câte o îmbunătățire, de la autobuze
electrice până, în curând, la autobuze fără șoferi. Se cunoaște că aici există implicare. Chiar
dacă nu se poate compara sub nici o formă Clujul cu localitatea din care provin, cred că ar
trebui să se fie luate măsuri urgente și acolo. Fiecare om contează! Tocmai din acest motiv am
plecat din acea zonă.
Deseori am avut speranța că totul se va rezolva, că se vor schimba autobuzele, poate și
unii șoferi, că vor circula mai des, că prețul abonamentelor va fi mai acceptabil... dar au trecut
deja ani și totul este la fel, ba chiar mai rău. Când ai „relații” și îți merge bine, nu te mai
gândești la cei care te ajută să te menții așa. Și, totuși, până când?