Teoria

râsulu
i
Henry Bergson
 Conform lui Bergson, comicul există doar
pentru ceea ce este uman: altfel spus, comicul
provine din proiecția pe care omul o face
asupra elementelor din jurul său, o proiecție a
propriilor atitudini și expresii. Ceea ce-l face pe

Hello!
om să râdă este întocmai asemănarea acelor
elemente cu natura umană, iar comicul poate
apărea doar într-un moment de „inteligență
pură”, atunci când afectivitatea este
suspendată în totalitate și are loc manifestarea
insensibilității. Societatea este mediul natural
al râsului, acesta din urmă având o semnificație
socială. (pp. 13 – 18).
1.Date biografice
 Henri-Louis Bergson s-a născut la Paris, la 18 octombrie
1859. Este elev al liceului Bonaparte în perioada 1868 -
1877, apoi studiază la Ecole Normale Supérieure (1878 -
1881), unde este coleg cu Jaurès și unde obține în 1881
examenul de agregat în filozofie. În 1889 își susține
doctoratul în litere cu două teze: Essai sur les données
immédiates de la concience (Eseu despre datele imediate
ale conștiinței) și Quid Aristoteles de loco senserit.

A fost numit profesor la Collège de France în 1897. Duce o

viață consacrată studiului, în care singurele evenimente
importante sunt aparițiile fundamentalelor lucrări care-i
alcătuiesc opera: Matière et Mémoire (Materie și memorie,
1896), Le Rire (Râsul, 1900), L'Évolution créatrice (Evoluția
creatoare, 1907), L'Énergie spirituelle (Energia spirituală,
1919).
Filozofia sa este una dualistă – lumea acoperă
două tendințe aflate în conflict – forța vieții
(élan vital) și lupta lumii materiale împotriva
acelei forțe. Ființele umane înțeleg materia prin
intelectul lor, cu ajutorul căruia evaluează
lumea. Acestea exprimă doctrinele științifice și
privesc lucrurile ca entități independente în
spațiu. În contrast cu intelectul se află intuiția,
care provine din instinctul animalelor
inferioare. Intuiția ne oferă o idee despre forța
vieții care străbate toate ființele. Intuiția
percepe realitatea timpului; durata este
exprimată din punctul de vedere al vieții și nu
se poate divide sau măsura. Durata este
explicată prin fenomenul memoriei.
 “
“Este greu să râzi singur, este simplu să
râzi în colectiv. De aceea râsul înseamnă
şi complicitate între apartenenţii la un
grup. Ca urmare, râsul nu este doar o
manifestare umană şi o plăcere a
intelectului, ci are şi o valenţă socială
uriaşă.”
 Elemente
principale
evidențiate
din
Teoria râsului
 Ce anume produce râsul?

Pentru început, rigiditatea mecanică: fluiditatea

continuă a vieții este „întreruptă” de anumite
mișcări/reacții mecanice, ceea ce produce un efect de
automatism și rigiditate. Mai mult decât atât, comicul
este inconștient, căci dacă am conștientiza natura
mecanică și rigidă a mișcărilor și comportamentelor
noastre, atunci am putea să le eliminăm, ceea ce nu ar
mai permite apariția comicului în activitățile pe care le
desfășurăm pe parcursul vieții.
Totuși, putem să vorbim despre comic și atunci când ne asumăm în
mod voit o natură mecanicistă și rigidă a propriilor acțiuni –
referitor la diformități, acestea sunt comice în măsura în care ele pot
fi imitate de om. Dacă privim spre atitudinile, gesturile și mișcările
corpului uman, vom observa că rizibilul apare doar în contextul
asocierii corpului cu un mecanism. Omul poate imita doar acele
gesturi sau mișcări mecanice, iar această mecanicitate este
determinată de simplitatea manifestării lor. Ceea ce ne produce râsul
nu este fluiditatea vieții vii, ci întocmai transformarea acestei
fluidități într-un mecanism rigid.
 Cum funcționează râsul?

Râsul funcționează conform unei „logici a imaginației” care se

opune logicii rațiunii. Ceea ce produce râsul este distragerea
omului de la viață: comicul se manifestă atunci când o
anumită întâmplare ne distrage atenția de la suflet la fizic.
Acesta este și motivul pentru care autorii tragediilor au evitat
atragerea atenției asupra materialității propriilor eroi: orice
legătură cu corpul, cu posibilitatea apariției mecanicității și
rigidității, poate produce apariția comicului. Așadar, comicul
apare atunci când omul este transformat în obiect (pp. 39 –
51).
Ce anume ne amuză la o anumită situație? Faptul că faptele petrecute în acele evenimente
creează senzația unui aranjament mecanic.

Ce ne facem să râdem atunci când repetăm un cuvânt? Putem sesiza că nu orice repetiție de
cuvinte este rizibilă. În acest caz, rizibilă nu este repetiția în sine, ci simbolizarea elementelor
morale implicate în repetiția respectivă. Putem să vorbim despre repetiție și în cazul
evenimentelor pe care le trăim în mod repetat, cum ar fi întâlnirea unui prieten de mai multe
ori pe parcursul zilei, în locuri și circumstanțe total diferite în care ajungem să ne aflăm,
totuși, amândoi.
Dar ce altceva mai poate produce râsul? Procesul inversiunii, cel mai vizibil în piesele de
teatru, atunci când situația se răstoarnă, iar rolurile se inversează – situația ajunge să se
întoarcă împotriva celui care a creat-o.

Mai există vreun mecanism care poate produce râsul? Sigur că da: interferența seriilor – când
două serii de evenimente independente ajung să creeze o singură situație, care poate fi
interpretată din două perspective diferite, atunci avem parte de comic. Cel mai simplu
exemplu în această situație este quiproquoul (pp. 59 – 79).
 Fireşte, comicul nu este generat doar de situaţii excepţionale, ci
şi de persoane sau caractere neobişnuite. Oamenii au tendinţa de
a asocia indivizii obişnuiţi cu personajele comice, ceea ce
sporeşte invariabil… comicul. Mai mult, „atunci când facem haz
pe seama viciilor cuiva, este pentru că persoana nu este
conştientă că are un viciu, în timp ce noi ştim asta”. Aşadar, râsul
poate face oamenii mai buni şi mai puţin vicioşi. Aici Bergson
punctează rolul moral al râsului, ca factor de uniformizare care
elimină excentricităţile: „Dincolo de acţiuni şi atitudini care sunt
automat taxate de chiar consecinţele lor, societatea încearcă să
obţină lexibilitatea membrilor ei eliminând rigiditatea
trupului, minţii, caracterului. Aceasta este comicul, iar gluma
este pedeapsa ei”.
Râsul poate fi generat de urâţenie, dar aceasta nu este
întotdeauna comică. Pentru a râde de urâţenie trebuie să putem fi
primitivi. Avem de asemeni tendinţa de a ne concentra pe o
anumită trăsătură a cuiva, ca nişte caricaturişti care exagerează
mereu acel ceva din fiziononia unui om. Încercările de a atenua
motivele de a deveni de hazul lumii îi fac pe oameni rigizi, iar
Bergson, care are o mantră vizavi de rigiditatea oamenilor, vede
imediat în această reacţie un comic nesfârşit. „Atitudinile,
gesturile şi mişcările corpului uman sunt subiecte de a râde în
aceeaşi măsură în care corpul nostru ne face să credem că suntem
maşini”.
Bergson încearcă să demonstreze care este rolul inteligenţei
într-o situaţie amuzantă. Un om cade pe stradă în faţa
trecătorilor. Aceştia încep să râdă la vederea accidentului
cauzat de mişcare. Iar sursa comicului este faptul că această
privelişte „bate” rigiditatea vieţii de fiecare zi.

Aşadar, râdem când cineva se comportă mecanic, când

altcineva imită pe altcineva, când asemănarea dintre
două personae este izbitoare, chiar dacă luate separat
figurile respective nu ne stârnesc râsul.
Viziuni ce sunt aceptate ce pot
fi considerate fundamentale..
Primul aspect
uman- un peisaj poate fi
frumos ,gratios, sublim, urât
dar niciodată rizibil. Putem
rade de un animal pentr că am
observat la el o atitudine
specidica omului dar nu putem
râde de el ca și vietate.
Al II-lea

insensibiliatea-comicul nu își poate

-

produce efectul decât cu condiția de

a cădea pe o suprafață a sufletului.
Râsul își are ca inamic emoția
Comicul de
situație și
comicul de
limbaj
“Umorul este cea mai mare
realizare a umanităţii.
Restul e comedie.””
 Comicul reprezintă o categorie estetică ce
cuprinde acele aspecte ale unui text care
provoacă râsul receptorului. Aceste
elemente pot fi: situaţii, trăsături morale ce
aparțin anumitor personaje, obiceiuri, limbaj.

Pentru realizarea comicului este nevoie

de un contrast (între aparență și esență,
scopuri și mijloace, plan și rezultatele
acestuia etc.). El sancționează, implicând
o atitudine critică relativ la elementul în
jurul căruia se construiește contextul
hazliu. Din această cauză, comicul
presupune o anumită conștiință a
superiorității celui care îl creează.
 Comic de situație
Acest tip de comic se realizează printr-o multitudine de răsturnări de situație, precum și
găsirea unor soluții surprinzătoare la conflictele prezente în cadrul acțiunii.

Sursele comicului de situație sunt:

confuzia (sau echivocul)

substituirea

acumularea progresivă

cuplul comic
 Comicul de limbaj:
Constă:
❑ pronunția greșită a unor cuvinte, îndeosebi a neologismelor: „bampir” (vampir),
„cioclopedica” (enciclopedica), „catrindala” (catedrala), ticuri verbale: „curat”,

❑ pleonasme

❑ confuzia sensurilor cuvintelor: „capitalisti”, cu sensul de locuitori ai capitalei

❑ confuzie sau atracție paronimică: „scrofulos” in loc de scrupulos

❑ Contradicțiile de termeni: „douasprezece trecute fix”

Sfârșit Fr. Răzvan
Emanuel