UNIVERSITATEA ”TIBISCUS” TIMIȘOARA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

REFERAT

Problematica
psihologica a relatiei
anchetat-anchetator
STUDENT
DOBRICĂ IRINA BIANCA

1
 PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ
A RELATIEI ANCHETAT-ANCHETATOR

Ascultarea reprezintă una dintre cele mai complexe şi anevoioase

activităţi cu care este mereu confruntat organul judiciar, activitate a cărei
eficienţă reclamă realizarea în persoana celui chemat să o efectueze,
inteligenţă, tact, perspicacitate, abilitate, răbdare – însuşiri ce pot fi
dobândite numai printr-o pregătire temeinică.
Ascultarea aduce pe poziţii opuse pe cei doi termeni ai acestei
activităţi : învinuitul sau inculpatul şi organul judiciar – care nu colaborează
ci se confruntă. Intre cele doua parti se duce o lupta în primul rand pe plan
psihologic1.
Anchetatorul trebuie să posede o inteligenţă de contact cu cei pe care
îi cercetează, el trebuie să fie conştient în orice moment că modul în care va
fi receptat de învinuit sau inculpat, va cântări hotărâtor în reuşita activităţii
de cercetare penală.
Organul judiciar trebuie să adopte o atitudine de detaşare, de
desprindere de poziţia sa procesuală, o atitudine de imparţialitate în
aprecierea lucidă a faptelor care susţin învinuirea şi a celor ce militează în
favoarea învinuitului sau inculpatului.
Un magistrat cu o bogată experienţă practică, bun cunoscător al
psihologiei învinuitului sau inculpatului, poate sesiza cu destulă exactitate
momentele de dificultate, de creştere a tensiunii psihice la persoanele
nesincere. Unui anchetator experimentat nu-i pot scăpa manifestările unui
astfel de comportament. Astfel, tremurul vocii, al mâinilor, culegerea unor
scame imaginare, mototolirea pălăriei, pauzele etc. vor fi suficient de
lămuritoare asupra conduitei unei persoane care trăieşte din plin disconfortul
psihic intern în contact cu autoritatea2.
Trebuie reţinut faptul că cel care a luat hotărârea de a săvârşi o faptă
penală are, de la început, reprezentarea caracterului socialmente periculos al
activităţii sale şi işi calculează riscurile atât în caz de reuşită, cât şi în caz de
nereuşită a acelei activităţi.

1
Butoi T., „Tratat de psihologie judiciara”, Ed. Phobos, Bucuresti, 2003
2
Ministerul de Interne, „Tratat de tactică criminalistică” ediţia a –II-a revăzută şi completată, Ed.
„Carpaţi”, 1992, pag. 110

2
 De aceea percepţia şi memorarea sunt foarte puternice, pentru că în
acele momente învinuitul sau inculpatul îşi mobilizează toată energia,
întreaga personalitate a sa3.
Încercările de simulare sau disimulare conturează a doua grupă
importantă de probleme psihologice, alături de emoţii, tipice momentului
interogatoriului.
Elementul caracteristic al psihologiei infractorului după săvârşirea
infracţiunii, este tendinţa de a se apăra, de a se sustrage cu orice preţ
învinuirii şi sancţiunii. Acest element domină cu autoritate întreaga sa
activitate psihică, fiind preocuparea permanentă de prim ordin şi
determinându-i comportarea.
Psihologia infractorului, care determină comportarea sa, este deseori
puternic influenţată de impresia pe care i-o face anchetatorul, care, la rândul
său este determinată de comportarea acestuia. Dacă impresia este că
anchetatorul este un om superior, obiectiv, bine pregătit şi de o înaltă
moralitate, infractorul se va convinge că este mai bine să spună adevărul,
întrucât este sigur că tot va fi aflat; din contră dacă impresia este de
superficialitate, nepregătire, neseriozitate, neobiectivitate, rezultatul este
contrar.
După săvârşirea unui act ilicit, se poate instala, la majoritatea
infractorilor, o stare de tensiune psihică, alta decât cea de tensiune
preinfracţională, mai mult sau mai puţin evidentă, determinată de teama de a
nu fi descoperiţi şi care motivează dominanta depresivă a individului.
Procesele psihice caracteristice acestui moment generează nelinişte,
nesiguranţă şi un comportament nefiresc.
În astfel de împrejurări, organul judiciar nu trebuie să uite că, aceiaşi
factori obiectivi şi subiectivi care influenţează percepţia unui martor, pot
influenţa şi procesul de percepţie al învinuitului sau al inculpatului :
condiţiile de vizibilitate nefavorabile, timpul scurt în care s-a săvârşit fapta,
starea de tensiune psihică care dezorganizează procesul perceptiv,
defecţiunea organelor de simţ; nu pot fi omise nici condiţiile de memorare şi
de redare, diferite de la individ la individ, mai ales în momente de anchetă
penală.
În interogarea învinuitului sau inculpatului un rol important îl are
personalitatea magistratului, a celorlalţi jurişti sau organe de cercetare,
chemaţi să afle adevărul, să pronunţe o soluţie temeinică şi legală într-o
anumită cauză penală.

3
Nicolae Văduva, „Criminalistică. Curs universitar de tactică şi metodică”, Editura Universitaria, Craiova,
2004, pag. 71

3
 În timpul ascultării, ca şi în întreaga perioadă a cercetării unei fapte
penale, anchetatorul este obligat a da dovadă de corectitudine, răbdare,
demnitate, înţelegere. El trebuie să aibă puterea să recunoască şi să-şi
controleze anumite trăsături ale personalităţii de natură să se repercuteze
negativ asupra cercetărilor, cum ar fi de exemplu, nervozitatea,
superficialitatea, duritatea, supraaprecierea propriilor calităţi, tendinţa de
exagerare, de suspectare a oricărei persoane audiate, indiferent de calitatea
acesteia1. În acest context este util să amintim că, inclusiv în cazul
interogatoriului, din felul în care tratăm oamenii putem avea un răspuns pe
măsură. Un comportament negativ conduce la rezultate deseori negative.
Dacă anchetatorul nu va reuşi să-şi asigure „o suprafaţă psihică
perfect plană” şi, prin manifestările sale negative, va apare în faţa
interlocutorului ca un om impresionabil, nervos, agresiv, frământat de
problemele proprii, atunci cadrul general al desfăşurării anchetei va deveni
precar, şansele de realizare a scopurilor propuse diminuându-se. Echilibrul
emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi
sau a duşmăniei faţă de persoana anchetată.
Ancheta judiciară prezintă o anumită duritate, fiind presărată cu
obstacole, cu răsturnări de situaţii, cu coincidenţe stranii care solicită la
maximum inteligenţa, priceperea şi rezistenţa psihică a anchetatorului.
În literatura de specialitate2 sunt prevăzute unele reguli tactice care pot
facilita contactul verbal între interlocutori:
- în contactul cu adversarul, înainte de a fi ascultaţi suntem priviţi;
- exprimarea clară, în limbaj inteligibil a interlocutorului, este
obligatorie;
- înainte de a vorbi trebuie să ştim să observăm şi să ascultăm;din
primele clipe de contact cu învinuitul trebuie să-l studiem, la
început în ansamblu şi apoi mişcările necontrolabile în momentul
în care este chestionat asupra problematicii critice;
- faţă de interlocutor se recomandă a se avea o atitudine deschisă;
- învinuitul trebuie să fie convins că este ascultat cu cea mai mare
atenţie, deci această atitudine exprimă respectul anchetatorului faţă
de el însuşi;
- faţă de interlocutor se recomandă a avea o atitudine echilibrată,
exasperant de calmă, răbdătoare;

1
„Tactica ascultarii invinuitului, martorilor şi minorului, confruntarea şi prezentarea pentru recunoastere”,
Parchetul General de pe langa Inalta Curte de Casatie şi Justitie pag. 70
2
Tiberiu Bogdan, Ion Sântea, Rodica Drăgan-„Comportamentul uman în procesul judiciar”, Ed. M.I.
Bucureşti 1988, pag.151-152

4
 - înţelegerea umană faţă de învinuit dar fără a se confunda cu
bunăvoinţa sau cu iertarea.
Contactul îndelung cu învinuiţii ori inculpaţii, în situaţii şi împrejurări
complexe, îşi pune amprenta formativă în educarea la anchetatori a unor
calităţi speciale ca : perspicacitatea, spiritul de observaţie, insistenţa,
subtilitatea deducţiilor şi sintezelor, rapiditatea sesizării unor relaţii şi forţa
argumentării logice, a căror rezultantă formează intuiţia profesională, aşa
zisul fler.
Atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti,
audierea învinuitului sau anchetatorul trebuie să reprezinte o garanţie pentru
cel ascultat că nu se urmăreşte altceva decât stabilirea adevărului.
În general, pentru un anchetator activitatea de ascultare a învinuitului
este cea mai complexă şi anevoioasă din activitatea sa şi tot atât de stresantă.
De aceea, aceasta reclamă o serie de calităţi pe care trebuie să le deţină
anchetatorul:
- inteligenţă şi perspicacitate, abilitate şi tact
- curaj şi stăpânire de sine
- rezistenţă la tensiune psihologică
- plăcere de a lucra cu oamenii
- să aibă forţă de persuasiune
- perseverenţă, consecvenţă în aflarea adevărului
- autocontrol
- spirit de observaţie
- obiectivitate
- uneori, capacitate actoricească.
Prin urmare, pentru realizarea activitatii de solutionare a cauzelor
penale, este necesar, pe langa o serioasa pregatire juridica, constiinciozitate
şi perseverenta, abilitate în abordarea tuturor aspectelor în aflarea
adevarului1.
Pe de altă parte, magistratul trebuie să se ferească de manifestările
care pot conduce la un rezultat negativ sau ineficient:
- aşa-zisele „amprente profesionale”, adică, înclinaţii spre o anumită
optică, concepţie, urmărirea ca finalitate a dovedirii vinovăţiei şi
nu a aflării adevărului;
- orientarea unilaterală a investigaţiilor, tendinţa de minimalizare a
faptelor şi împrejurărilor favorabile învinuitului sau
supradimensionarea împrejurărilor ce ar confirma învinuirea;
- bănuiala excesivă;

1
Stancu E., „Criminalistica”, Ed. Proarcadia, Bucuresti, 1993

5
 - transformarea experienţei profesionale în rutină şi empirism
profesional;
- disproporţionata încredere în sine, în intuiţia sa manifestată într-o
atitudine de superficialitate şi de superioritate;
- lăsarea sub influenţa sentimentelor de simpatie sau antipatie;
- permisivitatea, prin care se înţelege acceptarea (conştientă sau nu)
de a fi studiat psihologic de către persoana anchetată.
În lumea juriştilor se apreciază – hiperbolizat, desigur – că
anchetatorul ideal trebuie să aibă „înţelepciunea proverbială a biblicului
Solomon, răbdarea lui Hristos, logica lui Aristotel, rigurozitatea ştiinţifică a
lui Pasteur şi inventivitatea lui Edison”1. Această afirmaţie, retorică şi
exagerată, este însă, la o scară normală, revelatorie sub raportul exigenţelor
ce trebuie însumate în persoana anchetatorului.
Un anchetator bun trebuie să fie o persoană căreia să-i placă să lucreze
cu oamenii, pentru că, altfel, nu va reuşi niciodată să câştige încrederea şi
respectul celui ascultat, nu va poseda niciodată forţa de persuasiune, ca o
condiţie absolut necesară unei interogări eficiente. Anchetatorul trebuie să
posede capacitatea de a se exprima clar şi de a discuta în mod inteligent,
atribut al unei gândiri suple şi mobile şi al unui înalt grad de profesionalism.
Studierea comportamentului anchetatorilor, în relaţia anchetator –
anchetat, a condus la diferite clasificări, între care cea mai frecvent întâlnită
în literatura de specialitate îi categoriseşte pe anchetatori în următoarea
tipologie, frecvent întâlnită şi în calificarea tipurilor de conducători :
Anchetatorul temperat : se caracterizează printr-un comportament
firesc, îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul, răbdător, calm şi
analitic. Intervine oportun şi eficient, cu tactul corespunzător situaţiei, pentru
lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta.
Anchetatorul amabil : manifestă o anumită transparenţă în relaţia cu
anchetatul şi jovialitate, nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o
cafea. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu
psihologic mai adecvat a anchetatului. Dacă amabilitatea nu este
condamnată, echilibrul anchetei se poate rupe, anchetatul se inhibă, iar
investigaţia poate fi compromisă.
Anchetatorul autoritar : se particularizează printr-o atitudine rigidă,
gravă, cu accent de solemnitate, impunându-şi la modul imperativ voinţa în
faţa interlocutorului. Nu este interesat în studiul psihologiei anchetatului şi
din această cauză nu găseşte modalităţile optime de a stimula pozitiv

1
Bogdan T., „Probleme de psihologie judiciara”, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1973

6
convorbirea. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe
stimularea psihologică a acestuia pentru a coopera.
Anchetatorul vorbăreţ : este un tip complexat de necesitatea afirmării
sau necesitatea de a se descărca de o tensiune afectivă iar logoreea este
modalitatea de a se elibera de aceste stări. Anchetatorul vorbăreţ intervine
inoportun şi lipsit de eficienţă în relatările anchetatului, putând compromite
ancheta.
Anchetatorul cabotin : este cel care exagerează în utilizarea
procedeelor actoriceşti, ce caracterizează stilul unor anchetatori. Asemenea
exagerări pot provoca stări improprii pentru ancheta judiciară cum ar fi
amuzamentul, dispreţul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului,
situaţii ce pot prejudicia rezultatele anchetei.
Anchetatorul patern : adoptă un comportament blând în anchetă,
manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. Asemenea atitudini
pot fi speculate de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze
faptele.
Sunt situaţii în procesul penal când organul judiciar se confruntă cu
inculpaţi de rea credinţă, care încearcă să ascundă adevărul şi să prezinte în
faţa acestuia o altă realitate. Atitudinea inculpaţilor de rea credinţă poate fi
depistată de magistratul cu o pregătire profesională solidă, care ia în
considerare nu numai afirmaţiile acestora, dar şi modul în care se comportă
în timpul interogatoriului.
Din interpretarea datelor pe care i le oferă conduita, fizionomia,
reacţiile exterioare ale subiectului, magistratul poate obţine datele necesare
cu privire la gândurile şi sentimentele pe care le încearcă acesta atunci când
neagă sau afirmă ceva, când pretinde că cele relatate reprezintă adevărul sau
când afirmă că nu-şi mai aminteşte ceva. Experienţa demonstrează nu
greutatea de a surprinde aceste aspecte, ci dificultatea de a le interpreta
corect1.
Pentru a fi puse în evidenţă simptomele exagerate de sentimentul de
culpabilitate, interogatoriul trebuie să se desfăşoare după anumite procedee.
Primul procedeu presupune interogarea inculpatului în legătură cu
fapta săvârşită, discuţia fiind dirijată apoi pe un teren neutru, pentru ca,
brusc, să se revină la obiectul interogatoriului.
Al doilea procedeu constă în învinuirea inculpatului sau învinuitului
de săvârşirea unei infracţiuni asemănătoare, pe care, însă, nu a comis-o în
realitate.

1
Ministerul de Interne, „Tratat de tactică criminalistică” ediţia a –II-a revăzută şi completată, Ed.
„Carpaţi”, 1992, pag. 110

7
 Un alt procedeu constă în intensificarea sentimentului de
culpabilitate trăit de învinuit sau inculpat, prin prezentarea de către organul
judiciar, în faţa acestuia, a modului cum a fost săvârşită infracţiunea,
precizându-se că pericolul social rezultat în urma săvârşirii acestei
infracţiuni este mare, iar legea nu permite ca cel vinovat să scape nepedepsit.
Un alt procedeu presupune expunerea de către organul judiciar, în
faţa învinuitului sau inculpatului, a tuturor contradicţiilor observate, în
comportamentul său, pe parcursul interogatoriului şi exprimarea dorinţei de
a şti, de la inculpat sau învinuit, ce anume l-a determinat să se comporte aşa.
În toate cazurile este important să se stabilească că sentimentul de
culpabilitate este cel ce a generat simptomele menţionate mai sus şi că
acestea nu se datorează unor cauze străine.
Singur, învinuitul de rea credinţă se caracterizează printr-o
permisivitate redusă, de aceea este important să se ia în consideraţie şi să se
interpreteze toate simptomele generate de sentimentul de culpabilitate,
chiar dacă, unele dintre acestea sunt greu de depistat.
În condiţii normale, gesturile sporesc expresivitatea celor afirmate, dar
în cazul când subiectul ce trăieşte un sentiment de culpabilitate încearcă să-l
ascundă nu numai prin cuvinte, ci se străduieşte să-şi controleze şi gesturile
şi să le atribuie o notă de naturaleţe firesc, abordând o mimică şi
pantomimică în consecinţă, se poate observa că gesturile sunt exagerate,
regizate.
În timpul interogatoriului, există un moment de epuizare psihică
pentru subiect, când acesta pierde controlul asupra gesturilor sale, acestea
devenind pripite, exprimând nervozitate, dezorientare, agitaţie interioară,
contrazicând cele afirmate de subiect.
După mai multe eforturi din partea anchetatorului si odată cu
epuizarea rezistenţei psihice a învinuitului se poate ajunge la recunoaşterea
faptei.
Recunoaşterea poate fi determinată de diferite motive :
- regretul, căinţa, mustrarea de cuget; dorinta de a dobândi
liniştea sufletească1.
- nevoia de usurare interioara, nevoia de a se elibera;
- nevoia de a se confesa, de a se destăinui, tendinţa proprie
celor care au săvârşit infracţiuni sub stăpânirea unor puternice sentimente;
nu rezistă tentaţiei de a explica mobilul care l-a împins la săvârşirea faptei,
intr-un scop defensiv, de scuză;
- convingerea de inutilitatea negării unor fapte ce pot fi
dovedite;
1
Ciopraga A, „Criminalistica.Tratat de tactica”, Ed. Gamma, 1996

8
 - regretul provocat de posibilitatea condamnării pe nedrept a
unei persoane nevinovate. Mărturisirea poate interveni atât în cursul
urmăririi penale, cât şi în timpul judecătii cauzei sau după pronunţarea
hotărârii de condamnare;
- orgoliul nemărginit.
b) invinuitul sau inculpatul recunoaste în tot sau în parte invinuirea
care i se aduce, dar declaratiile nu sunt sincere.
Sinceritatea sau nesinceritatea recunoaşterii se constată în procesul
verificării declaratiilor, prin confruntarea lor cu celelalte mijloace de probă
existente în cauză.
De asemenea, există primejdia retractării mărturisirii mai ales în cazul
invinuitilor sau inculpatilor de rea-credintă. Invinuitii sau inculpatii abili, cu
experientă în viata infractională, prin mărturisirea faptelor urmăresc să
determine trimiterea lor în judecată fără ca recunoaşterea să fie sprijinită şi
de alte probe, pentru ca în fata instanţei de judecată să retracteze declaratiile
în scopul sustragerii de la răspunderea penală.
În concluzie se poate afirma că legătura psihologică dintre anchetat şi
anchetator joacă cel mai important rol în determinarea acestuia din urmă de
a-şi mărturisi vinovăţia.
Această legătură are loc prin capacitatea anchetatorului de a-l supune
psihic pe învinuit sau pe inculpat. Acest lucru este posibil numai prin
intermediul calităţilor pe care trebuie sa le aibă şi să le manifeste organul
judiciar in timpul ascultării învinuitului sau inculpatului.
El trebuie să dea dovadă în orice situaţie de o deosebită
perseverenţă.Perseverenţa se referă la căutarea neobosită a adevărului şi nu
încăpăţânarea în a-şi justifica cu orice preţ propriile presupuneri1.

BIBLIOGRAFIE

1
Rosca Al., „Creativitate, modele, programe”, Ed. Stiintifica, Bucuresti 1967

9
  Bogdan T., „Probleme de psihologie judiciara”,
Ed. Stiintifica, Bucuresti 1973;
 Butoi T., „Tratat de psihologie judiciara”, Ed.
Phobos, Bucuresti, 2003;
 Ciopraga A, „Criminalistica.Tratat de tactica”,
Ed. Gamma, 1996;
 Ministerul de Interne, „Tratat de tactică
criminalistică” ediţia a –II-a revăzută şi completată, Ed.
„Carpaţi”, 1992;
 Nicolae Văduva, „Criminalistică. Curs universitar
de tactică şi metodică”, Editura Universitaria, Craiova,
2004;
 Parchetul General de pe langa Inalta Curte de
Casatie şi Justitie „Tactica ascultarii invinuitului, martorilor
şi minorului, confruntarea şi prezentarea pentru
recunoastere”;
 Rosca Al., Creativitate, modele, programe, Ed.
Stiintifica, Bucuresti 1967;
 Stancu E., „Criminalistica”, Ed. Proarcadia,
Bucuresti, 1993;
 Tiberiu Bogdan, Ion Sântea, Rodica Drăgan-
„Comportamentul uman în procesul judiciar”, Ed. M.I.
Bucureşti 1988;

10