SUBIECTE LP 2022

1. Ancheta alimentara – tipuri de anchete

1. Anchetele la nivel naţional - sunt realizate cu scopul cunoaşterii necesarului de consum pe de o

parte si a cantităţilor de alimente existente pe de altă parte. Sunt in special anchete economice,
care apreciază aprovizionarea populaţiei într-o zonă (în special ţară).

2. Anchetele în colectivităţile organizate - urmăresc modul de alimentaţie al unui grup omogen de

consumatori (elevi, studenţi, muncitori). Este vorba în special de consumurile de alimente din
cantine. În unele colectivităţi ancheta este foarte uşor realizată, pe baza foilor de alimentaţie.

3. Anchetele familiale - au avantajul ca urmăresc un grup de oameni care dispun de aceleaşi

venituri (deci factorul social este identic). Dezavantajul unei astfel de anchete îl reprezintă
neomogenitatea grupului. Într-o familie se găsesc cel puţin doua grupe de vârsta, cu activităţi si
necesităţi diferite. Este vorba de cei doi adulţi, care desfăşoară o activitate având anumite
necesităţi, şi de copii care sunt în perioada de creştere şi desfăşoară alt tip de activitate
(şcolară). La acestea se mai pot adăuga bătrânii, care sunt de obicei sedentari, având necesităţi
mai mici.

4. Anchetele individuale - presupun investigarea alimentaţiei unei singure persoane, de obicei

când persoana are o anumite afecţiune ce necesită un regim alimentar special.

2. Ancheta alimentara – metode de realizare: Metoda statistică

Metoda statistică

 Porneşte de la foile de alimentaţie dintr-o cantina (foi contabile, ce ţin evidenţa alimentelor
scoase din magazine, precum si numărul de consumatori din ziua respectivă.

 Făcând raportul alimente/consumatori se va obţine consumul în grame/persoană/zi.

 Avantaje - este rapidă şi uşor de realizat.

 Dezavantaj - numărul de consumatori poate fi superior celui înscris în fişe, ceea ce modifică
rezultatele.

3. Starea de nutriție: examenul somatometric.

Se determina :

• Înălţimea

• Greutatea corporala

• Perimetrul toracic

• Grosimea pliului cutanat

 • Interpretarea rezultatelor presupune existenţa unor tabele cu norme. Acestea sunt valori medii,
rezultate din măsurători pe un mare număr de indivizi care au avut condiţii optime de
alimentaţie. Tabelele cu norme sunt valabile numai pentru perioada, regiunea şi populaţia în
care au fost stabilite, preconizându-se ca fiecare ţară să-şi aibă normativele ei proprii, bazate pe
experienţa ţării respective.

• Valorile stabilite prin somatometrie dau relaţii mai ales asupra aspectului cantitativ al raţiei
(valoarea calorică) şi nu sunt suficient de sensibile pentru depistarea cazurilor de malnutriţie
incipientă.

Pentru a obţine date cât mai precise, măsurătorile trebuie făcute în condiţii bine stabilite şi
întotdeauna aceleaşi.

 Măsurarea taliei (inaltimea) se face cu ajutorul antropometrului (la adult) şi a pediometrului (la
sugari). Subiectul, descălţat, va sta în poziţie verticală, cu spatele la tija gradată, în aşa fel încât
să o atingă cu călcâiele, fesele şi omoplaţii; marginea inferioară a orbitei trebuie să fie în acelaşi
plan orizontal cu orificiul conductului auditiv extern.

 Măsurarea greutăţii corporale se face cu subiectul dezbrăcat, pe nemâncate şi după prealabila

golire a vezicii urinare.

 Măsurarea perimetrului toracic se face cu ajutorul unei panglici metrice, la nivelul unei linii
orizontale care trece posterior pe sub vârful omoplaţilor şi anterior prin punctul mediosternal.
La fete după pubertate şi la femei se ia ca reper anterior coasta IV.

 Măsurarea grosimii pliului cutanat se face mereu în acelaşi loc, pentru a obţine date
comparabile. Se recomandă următoarele locuri:

• partea posterioară a braţului, la jumătatea distanţei între acromion şi olecran, mâna fiind
sprijinită pe şold;

• la nivelul bicepsului, în punctul mijlociu cu braţul atârnând vertical;

• unghiul inferior al omoplatului;

• deasupra crestei iliace, pe linia medio-axilară.

Măsurarea grosimii pliului cutanat – cum se realizeaza

Pielea se apucă între police şi index şi se formează o cută care nu trebuie să prindă şi ţesutul
muscular subjacent. Grosimea pliului cutanat se măsoară cu un şubler sau cu un aparat special
(cutimetru). Grosimea normală a pliului cutanat este de 10 – 25 mm, la femei ajungând pana la
30 mm. Depăşirea acestor valori arată că nivelul caloric al raţiei alimentare întrece cheltuiala de
energie a organismului (supraalimentaţie).

Este recomandabil ca înălţimea şi greutatea să se exprime nu numai în valori absolute,

independente una de alta, ci şi sub forma de raport. Pentru aprecierea greutăţii ideale se
folosesc diverse tabele sau formule, în care greutatea ideală este corelată cu înălţimea:
 - indicele Broca : G = T – 100, T masurata in cm

 
 - indicele Lorentz : G = (T – 100) – 0,25 (T – 150), T masurata in cm

- o formulă introduce în calcul vârsta subiectului şi ţine seama de sex (formula Societatii
Metropolitane de Asigurari New York) .

  Gibarbati = 50 + 0,75 (T – 150) + 0,25 (V – 20)

Gifemei = Gbarbati x 0,9

Indicele de masa corporala IMC (sau Body mass index BMI)

- este folosit in prezent pentru exprimarea greutatii ideale in raport cu talia

  BMI = G (kg) : T2 (m2)

Indicele de masa corporala IMC – interpretarea rezultatelor

7. Ambianta termica : definiție, mecanisme de termogeneză și termoliza

Definiţie: complexul de factori fizici ai mediului ambiant (temperatură,

umiditate, curenţi de aer, radiaţii calorice), care influenţează schimbul de
căldură între organism şi mediul înconjurător.

Organismul uman îşi păstrează temperatura internă constantă, independent de

variaţiile termice ale mediului exterior. Homeotermia este rezultanta a două
procese antagonice: termogeneza sau producerea de căldură şi termoliza sau
pierderea de căldură de către corpul uman. Aceste două procese care definesc
funcţia de termoreglare au rol hotărâtor în desfăşurarea proceselor fiziologice din
organismul uman.
Termoliza sau pierderea de căldură se realizează prin 4 mecanisme
fundamentale, şi anume:
• • conducţia: pierderea de căldură care se realizează prin contact direct cu
obiectele înconjurătoare, inclusiv cu aerul, cu apa şi alimentele ingerate.
• • convecţia: este determinată de mişcarea în spaţiu a aerului, care în contact
cu suprafaţa cutanată se încălzeşte şi se ridică datorită scăderii densităţii
sale.
• • radiaţia: termodeperdiţia către obiectele şi suprafeţele înconjurătoare, fără
a veni în contact direct cu acestea.
• • evaporarea apei: la nivelul pielii sau mucoasei respiratorii.

Termogeneza, la nivelul ficatului şi a maselor musculare, are rol preponderent în

condiţiile expunerii la condiţii de temperatură scăzută.
• La o temperatură situată sub temperatura critică inferioară (cea mai scăzută
temperatură la care organismul îşi păstrează echilibrul termic) termogeneza
nu mai face faţă, se instalează hipotermia. Într-o ambianţă situată la cealaltă
extremă ( temperatura peste temperatura critică superioară – cea mai ridicată
temperatură la care organismul îşi păstrează echilibrul termic) se instalează
hipertermia.
• Microclimatul (ambianţa termică) încăperii trebuie să creeze o stare de
confort termic, deci menţinerea echilibrului termic să se realizeze fără
eforturi deosebite din partea sistemului de termoreglare. În felul acesta, sunt
menajate diverse funcţii ale organismului. Pregătirea artificială a unui
microclimat de seră nu corespunde funcţionalităţii normale a organismului
uman, în momentul modificării realizându-se foarte dificil.

8. Gestionarea deșeurilor rezultate din activități medicale - Colectarea si ambalarea

deseurilor medicale infectioase si intepatoare-taietoare
• Deșeurile înțepătoare-tăietoare se colectează în recipiente din material plastic rigid
rezistent la acțiuni mecanice.
• Recipientul trebuie prevăzut la partea superioară cu un capac special care să permită
introducerea deșeurilor și să împiedice scoaterea acestora.
• Capacul recipientului are orificii pentru detașarea acelor de seringă și a lamelor de
bisturiu.
• Recipientele utilizate pentru deșeurile înțepătoare-tăietoare infecțioase au culoarea
galbenă și sunt marcate cu pictograma "Pericol biologic"
 • Al doilea recipient în care se depun sacii, cutiile și recipientele pentru deșeurile
periculoase este reprezentat de containere mobile cu pereți rigizi, aflate în spațiul
central pentru stocarea temporară a deșeurilor din incinta unității sanitare. 
• Containerele mobile pentru deșeuri infecțioase, anatomopatologice și părți anatomice și
înțepătoare-tăietoare au marcaj galben, sunt etichetate "Deșeuri medicale" și poartă
pictograma "Pericol biologic".
• Containerele trebuie confecționate din materiale rezistente la acțiunile mecanice, ușor
lavabile și rezistente la acțiunea soluțiilor dezinfectante.
• Deșeurile anatomo-patologice destinate incinerării sunt colectate în mod obligatoriu în
cutii din carton rigid, prevăzute în interior cu sac din polietilenă care trebuie să prezinte
siguranță la închidere sau în cutii confecționate din material plastic rigid cu capac ce
prezintă etanșeitate la închidere, având marcaj galben, special destinate acestei categorii
de deșeuri, și sunt eliminate prin incinerare.

9. Gestionarea deșeurilor rezultate din activități medicale - Colectarea și ambalarea

deșeurilor medicale chimice periculoase
• Deșeurile periculoase chimice rezultate din unitățile sanitare se colectează în
recipiente speciale, cu marcaj adecvat pericolului ("Inflamabil", "Coroziv",
"Toxic" etc.) și se tratează conform prevederilor legale privind deșeurile
periculoase.
• Deșeurile chimice sunt colectate și ambalate în recipiente cu o capacitate
care să nu depășească 5 l pentru substanțe lichide și 5 kg pentru
substanțe solide. Aceste recipiente pot fi introduse într-un ambalaj exterior
care, după umplere, nu trebuie să depășească greutatea de 30 de kg.
• Deșeurile periculoase chimice rezultate din unități sanitare se colectează
separat și se elimină prin incinerare (după ce, în prealabil, a fost testată
reactivitatea termică a acestor deșeuri), tratare chimică sau sunt returnate la
furnizor, cu acordul expres al acestuia.
• Recipientele în care se colectează deșeurile chimice trebuie să fie proiectate
și realizate în așa fel încât să împiedice orice pierdere de conținut
• Deșeurile chimice nepericuloase rezultate din unități sanitare se colectează
separat în ambalajul original.
• În cazul deșeurilor de la aparatele de diagnoză, ce conțin substanțe chimice
periculoase în concentrații neglijabile, sunt urmate instrucțiunile specifice
echipamentului respectiv. Aceste deșeuri se valorifică sau se elimină ca
deșeuri nepericuloase.
• Deșeurile stomatologice reprezentate de amalgamul dentar se colectează
separat în containere sigilabile și sunt preluate de firme autorizate în vederea
valorificării.
10. Determinarea cantității de substanțe organice din apă (oxidabilitate):
definiție, generalități, standarde

Substanţele organice din apă provin din dizolvarea materiei organice proprie solului sau prin
poluare

o În mod normal, în apă, există o cantitate constantă, relativ redusă de

substanţe organice de provenienţă telurică
o Poluarea apei cu substanţe organice determină o creştere bruscă a
concentraţiei. Ex. poluare în urma deversării apelor reziduale ce provin de
la ferme de animale, abatoare, industrie alimentară, spitale
• Creşterea nivelului de substanțe organice semnifică o poluare recentă cu risc de
contaminare cu floră patogenă
• Confirmarea contaminării microbiene se obţine numai prin analiză bacteriologică

Metoda de determinare – Metoda cu permanganat de potasiu

 Principiul şi tehnica metodei

 substanţele organice din 100 ml apă de analizat sunt oxidate cu 10 ml
permanganat de potasiu în mediu acid (5 ml acid sulfuric), prin fierbere de 10
minute. Excesul de KMnO4 se neutralizează cu 10 ml acid oxalic şi apoi se
retitrează acidul oxalic rămas tot cu KMnO4 până la o tentă slab roz persistentă

 calcul [(V + V1) x f – V2] x 0,316 x 1000

100

 V – ml permanganat de potasiu introduşi iniţial (10 ml)

 V1 – ml permanganat de potasiu folosiţi la titrare
 F – factorul soluţiei KMnO4 0,01 N
 V2 – ml acid oxalic (10 ml)
 0,316 – echivalent pentru KMnO4
 100 – ml apă

Norme :

 Concentraţia maximă admisă = 5 mg O2/l

(20 mg KMnO4/l)
11. Metode fiziologice obiective pentru evaluarea ambiantei termice: modificări
ale sistemului respirator și ale metabolismului

• Reacţiile aparatului respirator. Acţiunea microclimatului asupra aparatului respirator este

investigată prin determinarea frecvenţei, ritmului şi amplitdinii mişcărilor respiratorii şi prin
studierea ventilaţiei pulmonare. Toate aceste determinări relevă valori crescute la temperaturi
peste 28-29ºC.

• Modificările metabolismului. La scăderea temperaturii mediului ambiant metabolismul creste,

iar prin expunere îndelungată intervine adaptarea. În cazul expunerii la temperaturi ridicate se
intensifică circulaţia, respiraţia, secreţia sudorală, care se asociază, de asemenea, cu creşterea
consumului energetic.

12. Dezinfectia apei cu clor: forme de utilizare, substanțe clorigene, mod de

acțiun

 Formele de utilizare – Clorul se foloseşte ca atare sau sub formă de compuşi (substanţe
clorigene), care în contact cu apa eliberează clor activ.
 Substanţele clorigene cele mai utilizate sunt;
 clorura de var (Ca(OCl)Cl
 hipocloritul de calciu Ca(ClO)2
 hipocloritul de sodiu NaClO
 cloraminele

bioxidul de clor ClO2 etc

 Dezinfecţia cu clor (clorinare, clorurare sau clorizare) Mod de acţiune – Clorul gazos
reacţionează cu apa şi formează acid hipocloros (HOCl), ioni de clor şi ioni de hidrogen, după
reacţia:
  
 Cl2 + H2O  HOCl + Cl- + H+
  
 Acidul hipocloros se poate disocia în ionul hipoclorit (Ocl-) şi ioni de hidrogen :
  
 HOCl  H+ + Ocl-
  Raportul dintre acidul hipocloros (HOCl) şi ionul hipoclorit (Ocl-) depinde de pH; dacă acesta
este mai mic de 4, în apă se va găsi numai HOCl.
 Acidul hipocloros, neutru din punct de vedere electric şi cu dimensiuni mici, difuzează rapid
prin membrana celulară şi îşi defăşoară activitatea oxidantă.
 Când pH-ul apei creşte, activitatea dezinfectantă a clorului scade, deoarece concentraţia
ionului hipoclorit (OCl-) devine superioară celei a acidului hipocloros, iar acesta are un efect
dezinfectant mai slab, din cauza sarcinii negative, care îi împiedică penetrarea prin membrana
celulară.
 La nivelul celulelor asupra cărora îşi exercită efectul clorul, acesta afectează sistemele
enzimatice cu rol important în metabolismul celular. Gruparea tiolică (-SH), centrul activ al
tioenzimelor, este vulnerabilă la atacul HOCl, cu formarea de grupări –S-S-, inactive biologic,
ca urmare blocându-se activitatea acestor enzime esenţiale pentru metabolismul bacterian.
 Germenii care au echipamentul enzimatic dezvoltat sunt mai sensibili la acţiunea
clorului; de aceea, virusurile prezintă o rezistenţă mai crescută.


13. Dezinfectia apei cu ozon - avantaje și dezavantaje

Avantaje (în special comparativ cu clorul):

 acţionează rapid asupra virusurilor şi chiştilor

 acţiunea este independentă de pH
 nu modifică proprietăţile organoleptice ale apei.

Dezavantaje:

 nu se poate stoca, prepararea sa făcându-se în momentul utilizării

 este costisitor
 acţionează selectiv asupra substanţelor organice
 nu persistă în sistemul de distribuţie al apei.

14. Determinarea nitriților în apă:

 Provin din oxidarea amoniacului acţiunea bacteriilor nitrificatoare

 Indică o impurificare mai veche a apei, de zile sau săptămâni
 În apele subterane, nitriţii pot proveni din reducerea nitraţilor şi de aceea prezenţa lor trebuie
corelată cu examenul bacteriologic şi conţinutul în substanţe organice şi amoniac
  Concentraţia nitriţilor în apă este scăzută datorită labilităţii lor ridicate, trecând în nitraţi sau
amoniac

Metoda de determinare - Metoda colorimetrică

Principiul metodei :

 ionii nitrit (NO2–) în mediu puternic acid, reacţionează cu acidul sulfanilic şi α-naftilamina, cu
formarea unui compus de culoare roz
 Intensitatea culorii se măsoară vizual (comparativ cu o scară etalon de azotat de potasiu) sau
spectrofotometric

Mod de lucru :într-o eprubetă se introduc 10 ml din proba de apă, 0.5 ml α-naftilamina şi 0,5 acid
sulfanilic, se lasă 10 minute

Norme :Concentraţia maximă admisă = 0,5 mg NO2–/l

15. Determinarea amoniacului în apă:

 Amoniacul din apă provine din degradarea microbiană incompletă a substanţelor organice care
conţin azot
 În apele de mare profunzime amoniacul poate proveni prin reducerea nitraţilor din sol în
absenţa oxigenului şi în acest caz nu indică o poluare
 Din acest motiv, pentru interpretarea prezenţei amoniacului în astfel de ape, se face corelarea
cu examenul bacteriologic şi conţinutul în substanţe organice
 În apele de suprafaţă şi freatice, indică o poluare recentă de ore sau zile

Metoda de determinare - Metoda colorimetrică

Principiul metodei
 amoniacul în mediu alcalin, formează cu reactivul Nessler (tetraiodomercuriatul de potasiu) un
complex de culoare galbenă (iodura amido-oxi-dimercurică) a cărei intensitate este
proporţională cu concentraţia de amoniac
 se măsoară fotometric sau se utilizează o scară etalon

Tehnica de lucru:
25 ml de apă de analizat se adaugă 1ml tartrat dublu de sodiu şi potasiu şi 1 ml tetraiodomercuriat de
potasiu, se aşteaptă 10 minute

Norme :Concentraţia maximă admisă = 0,5 mg NH4+/l

16. Etapele dezinfectiei cu clor

Clorinarea apei trebuie realizată deasupra punctului de rupere (punct de
inflexiune sau break point) pentru a avea siguranţa existenţei în apă a clorului
rezidual liber, care este garanţia unei dezinfecţii eficiente.
 Faza I – clorul introdus în apă reacţionează cu substanţele oxidabile şi se
transformă în clor ionic, (Cl-), care nu mai are efect oxidant.
 Faza II – prin creşterea concentraţiei de clor adăugat în apă se formează
compuşi cloraţi şi cloramine, care depind de:
 raportul între Cl şi compuşii cu N (NH3, amine etc.)
 pH-ul apei:
 pH > 8 monocloramina
 pH 4 – 8 dicloramina, care are efect dezinfectant mai
puternic
 pH între 2 – 4 tricloramina sau triclorura de azot, ineficientă
ca dezinfectant).
 Faza III – scade clorul rezidual, care este utilizat la oxidarea cloraminelor şi
a compuşilor organici cloraţi. La punctul de rupere are loc oxidarea clorului
combinat, deci se vor întâlni cantităţi reduse de clor rezidual legat.
 Faza IV – apare clorul rezidual liber, care creşte proporţional cu doza de
clor introdusă în apă; clorul rezidual legat se menţine la un nivel scăzut şi
constant. Acţiunea biocidă a cloraminelor este lentă, de aceea ar putea fi
utilizate ca reziduuri în reţeaua de distribuţie, în care durata contactului cu
apa este mai îndelungată.
17. Eliminarea deseurilor medicale
a) Decontaminarea termică la temperaturi scăzute, urmată de mărunțire,
deformare;
b) Incinerarea, numai pentru tipurile de deșeuri medicale pentru care este
interzisă tratarea prin decontaminare termică la temperaturi scăzute, urmată de
mărunțire (de exemplu, deșeurile medicale: anatomopatologice, chimice,
farmaceutice, citotoxice și citostatice etc.), cu respectarea prevederilor legale
Eliminarea cadavrelor animalelor de laborator care sunt utilizate în activități
medicale trebuie să respecte prevederile legale și se va realiza numai prin
incinerare.
Deșeurile nepericuloase sunt colectate separat și predate pe bază de contract
unor operatori economici specializați și autorizați în eliminarea deșeurilor.
 Deșeurile asimilabile celor menajere, inclusiv resturile alimentare, provenite de la
bolnavii din spitalele/secțiile de boli contagioase sunt tratate ca deșeuri
infecțioase.
18. Metode fiziologice obiective de evaluare a ambiantei termice: funcția
sudorala, modificări ale sistemului cardiovascular
• Funcţia sudorală. Un criteriu important a acţiunii stresante a ambianţei calde asupra
organismului îl constituie gradul de sudoraţie.

• Transpiraţia apare la o temperatura a aerului în jur de 28-29ºC şi a tegumentului în jur de 34ºC.

• Cea mai simplă metodă de apreciere a transpiraţiei este metoda colorimetrică (virarea culorii
unei substanţe puse în contact cu pielea în momentul apariţiei şi intensificării transpiraţiei). În
condiţii de confort termic organismul nu transpiră; apariţia transpiraţiei indică faptul că
organismul se află într-o zonă de disconfort termic.

• În industrie, valoarea transpiraţiei se determină prin metoda ponderală (cântărirea muncitorilor

înainte şi după activitate).

• Reacţiile aparatului cardio-vascular. Se măsoară frecvenţa pulsului, tensiunea arterială şi

motricitatea vaselor tegumentare. La temperaturi peste 28-29ºC frecvenţa pulsului creşte
progresiv; tensiunea arterială se modifică numai la temperaturi ridicate prin scăderea valorilor
maxime şi minime, datorită vasodilataţiei periferice. Se recomandă să se facă măsurători
repetate, datele obţinute să fie corelate cu senzaţia termică şi prelucrate matematic, pentru
surprinderea salturilor cantitative.
19. Metode fiziologice obiective pentru evaluarea ambiantei termice:
temperature cutanata și temperatura centrala
• Se calculează, de asemenea, media ponderală a temperaturilor cutanate, după formula:

•  

• Tm = 0,07t1 + 0,35t2 + 0,8t3 + 0,6t4 + 0,05t5 + 0,19t6 + 0,13t7 + 0,07t8

•  

• Unde t1 – t8 reprezintă temperaturile regiunilor corporale, în ordine: frunte, torace, braţ,

antebraţ, palmă, coapsă, gambă, plantă. Măsurarea temperaturii acestor regiuni se face în 3-4
puncte echidistante şi media lor se utilizează în formulă.

• Se folosesc electrotermometre, construite pe principiul termistorilor. Sondele se aplică pe piele

şi, în câteva secunde, pe cadranul aparatelor este indicată temperatura.

Temperatura centrală. Orice creştere a temperaturii centrale a corpului, în afara cazurilor de boală,
arată existenţa unui stress termic. În condiţii de confort termic, creşterea temperaturii centrale nu
trebuie să depăşească 0,3ºC; limita permisă pentru creşterea temperaturii centrale este de 1,2ºC, la
creşteri mai mari se intră în hipertermie.

20. Duritatea apei

 Duritatea apei este dată de prezenţa tuturor cationilor din apă, în afară de cationii
metalelor alcaline

 Duritatea este un indicator al gradului de mineralizare al apei

 Duritatea apei este de două feluri :

 duritatea temporară (carbonatată) - dată de bicarbonaţii de Ca şi Mg

care se depun prin fierbere

 duritatea permanentă (necarbonatată) - dată de celelalte săruri de Ca

şi Mg (nitraţi, sulfaţi, cloruri, fosfaţi ) care rămân solvite în apă şi după
fierbere

 Suma celor două durităţi formează duritatea totală

 duritatea apei se exprimă în grade de duritate - la noi grade germane (1 grad = 10

mg CaO)

 apele se împart în

 ape moi - cu duritatea totală sub 5°G

  ape cu duritate medie - între 5 - 20°G

 ape dure - cu o duritate de peste 20°G

 apele dure

 formează depozite pe conducte şi vasele în care se fierbe apa

 împiedică fierberea în condiţii normale

 nu produc spumă cu săpunurile

 apele moi : afecţiuni cardiovasculare.

 Metoda de determinare(a duritatii) - Metoda complexometrică

Principiul metodei

 cationii de Ca şi Mg formează cu sarea disodică a EDTA (acidul etilen-diamino-tetraacetic)

complecşi neionizabili, stabili

 se utilizează indicatorul negru eriocrom T care la pH = 10 are o culoare roşie în prezenţa ionilor
de Ca şi Mg şi o coloraţie albastră după ce au fost fixaţi cu EDTA

 Norme :

 Valoare CMA = minim 5°G