Istoria unui Galban

De Vasile Alecsandri
Geneza:

Textul Istoria unui galbân, de Vasile Alecsandri, a fost publicat în anul 1844 în revista
„Propăşirea” din Iaşi şi inclus mai târziu, în 1876, în volum.

Geneza operei este legată de o realitate a timpului, privind diversitatea monetară din ţările
române, ca semn al efervescenţei comerciale, economice, al cosmopolitismului din epocă, manifestat
prin întretăierea de civilizaţii în spaţiul românesc. Astfel, se înregistrau reminiscenţe ale sistemului
fanariot, influenţa turcă, moştenită din trecut, semnele apropierii de Rusia, dar şi moda occidentală,
constând în adoptarea, în general, a modelului francez şi în încercările unor oameni de cultură - ca, de
exemplu, Ion Heliade-Rădulescu - de a-l impune pe cel italian, în speranţa unei reromanizări. Acest
caracter eterogen al culturii şi al civilizaţiei româneşti din secolul al XIX-lea se manifestă în operă nu doar
la nivelul structurilor narative şi al personajelor, ci şi la acela al limbajului, textul remarcându-se printr-
un veritabil plurilingvism, constând în utilizarea limbilor română, franceză, turcă, latină, italiană.

Structura textului

:este foarte modernă, cu un caracter hibrid, opera fiind o inedită sinteză a celor trei genuri.
Există o primă ramă, aparţinându-i, ca voce, autorului-narator (instanţă inedită, dezvoltată, în perioada
interbelică, de Camil Petrescu în Patul lui Procust), în care se fixează cadrul narativ. Dialogul dintre
galben şi para are valoarea unei inserţii dramatice, care creează pretextul necesar introducerii poveştii în
sine. În interiorul acestui dialog intervine naratorul-autor, exercitându-şi astfel funcţia de regie sau de
control. Rama închide, de asemenea, opera, fiind urmată de „Nota bene”, menţiune având o funcţie
diegetică precisă, care vizează convenţia romantică a visului, legătura cu cititorul („rog dar pe iubiţii mei
cititori”), precum şi promisiunea sau anticiparea unei noi poveşti, într-un ritual ce aminteşte de scenariul
din O mie şi una de nopţi.

:Elementele dramatice ale operei sunt numeroase, cel mai important fiind dialogul, care însă nu
este introdus în mod obişnuit, prin intermediul stilului direct, ci replicile eroilor urmează după numele
acestora, ca într-o piesă de teatru, fără intervenţia naratorului. De asemenea, parantezele în care
autorul descrie stările personajelor, tonul, atitudinea, gestica - „oftează împreună”, „cu spaimă”,
„coborând glasul”, „cu entuziasm”, „varsă o lacrimă de înduioşare” - sunt o prelungire a didascaliilor din
piesele de teatru.

:Se remarcă, în acelaşi spirit, prezentarea scenică a acţiunii şi regia unor momente, ce
beneficiază de toate ingredientele teatralităţii: camera inspiratoare, singurătatea autorului în noaptea
cu lună, cutia în care se află cele două monede - replică la modelul „cutiei” sub care este, în genere,
figurat teatrul antic -, tăcerea, gesturile ritualice ale autorului ce-şi aprinde o ţigară, simţindu-şi treptat
sufletul împresurat de fantasme etc. într-un cuvânt, se creează convenţia romantică necesară motivării
poveştii în sine, mimându-se autenticitatea, în ciuda caracterului clar ficţional, după formula „teatrului în
teatru”, intens exploatată în arta modernă.

Genul liric este reprezentat prin poeziile create de galben sau de diverşii stăpâni ai acestuia, la
care se adaugă, în spiritul unei intertextualităţi avant la lettre, texte autentice ale unor poeţi precum
Aleksandr Puşkin, cu poemul Ţiganii, tradus de Alecu Donici. Nu lipsită de interes este şi proza poetică
plină de patetism, graţioasă şi lacrimogenă, în fond un exerciţiu de retorică prin care Alecsandri
parodiază obiceiurile lingvistice ale poeţilor contemporani.

La fel ca Dimitrie Cantemir în Istoria ieroglifică sau Ion Budai-Deleanu în Ţiganiada, Vasile Alecsandri
alege formula stilistică a alegoriei pentru a rosti adevăruri dureroase ale epocii în care trăieşte: condiţia
ţiganilor, corupţia din justiţie, pseudovalorile cultivate de lumea bună, meschinăria slujbaşilor statului
etc. El alege să-şi proiecteze viziunea asupra realităţii şi a artei într-o monedă căreia îi dă viaţă.

La nivel compoziţional sunt folosite clişeele romanului picaresc, demontate, în fond, prin
intermediul satirei. Acest tip de scriere literară, cultivată de Miguel de Cervantes, Daniel Defoe, Mark
Twain şi alţii, propune ca personaj central picaroul, un individ simpatic, aventurier, vagabond, şmecher,
mereu în căutarea unor noi experienţe care să-l ajute să se lupte cu toate convenţiile sociale.

Autorul sugerează coexistenţa şi, uneori, conflictul dintre Orient şi Occident cu ajutorul a două monede
reprezentative pentru cele două spaţii şi civilizaţii: galbenul olandez (Occidentul) şi paraua turcească
(Orientul). De asemenea, îşi introduce deliberat personajele într-o polemică semnificativă pentru
dezbaterile din epocă pe tema viabilităţii celor două tipuri de modele culturale şi sociale.

Contextul epocii:

Deşi este scris la începutul secolului al XIX-lea, textul se remarcă prin multitudinea de elemente
moderne şi chiar postmoderne, cum ar fi parodierea modelelor literare ale epocii, citarea unor scriitori
români şi străini, ca şi a unor secvenţe din operele lor, parafraza, dialogul în dialog, dublarea epicii cu
aforisme, cugetările, maximele şi proverbele care esenţializează mesajul respectivei secvenţe, ironia la
adresa exagerărilor lingvistice ale unor confraţi, ca Ion Heliade-Rădulescu, apărător al purismului
romanic al limbii, care dorea să îmbogăţească în mod forţat limba română cu termeni din italiană,
creând astfel o limbă artificială.

Aşadar, nuvela Istoria unui galbân, de Vasile Alecsandri, reprezintă o operă de referinţă pentru proza
românească din secolul al XIX-lea, o veritabilă sinteză între nou şi vechi, între Orient şi Occident, vizibilă
la toate nivelurile, explicite sau implicite, ale substanţei sale narative, astfel încât este pe deplin
întemeiată observaţia criticului Mihai Zamfir: „Naturaleţea dialogului, schimbul spontan de replici,
capacitatea autorului de a schiţa un portret prin câteva linii fac din această proză o capodoperă a
literaturii paşoptiste” (Literatura paşoptistă).