CURS 1

Capitolul 1
CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Notiuni generale privind energia

Energia este capacitatea unui sistem de a efectua lucru mecanic,când

trece printr-o transformare dintr-o stare de referinţǎ în altǎ stare (din repus în
mişcare, din starea lichidǎ în starea gazoasǎ, etc,).
Energia este mǎsura generalǎ a unei mişcǎri materiale în procesul de
transformare de la o starede referinţǎ la altǎ stare .
Pentru a înţelege problemele energiei este necesar sǎ cunoaştem legea
conservǎrii energiei. Potrivit acestei legi, energia nu poate fi creatǎ,energia nu
poate fi pierdutǎ ci numai transformatǎ dintr-o formǎ de energie în alte forme
de energie..
Particularitǎţile folosirii energiei în agriculturǎ sunt urmǎtoarele:
- agricultura este atât consumatoare de energie cât şi producǎtoare de
energie, astfel în procesele de producţie din agriculturǎ se capteazǎ ,
se stocheazǎ şi se transformǎ energia solarǎ în energie bioalimentarǎ
fie direct prin intermediul plantelor verzi (datoritǎ fotosintezei) fie
indirect prin intermediul animalelor;
- în producţia agricolǎ se folosesc diverse forme de energie
(mecanicǎ, electricǎ, termicǎ, etc.) obţinute din combustibili fosili
(cǎrbune, petrol, gaze naturale) cât şi din surse de energie
regenerabile:
- sursele de energie regenerabilǎ folosite în agriculturǎ provin fie din
agriculturǎ (biomasa şi biogazul) dar şi din afara agriculturii
( energia solarǎ, energia eolianǎ şi energia geotermalǎ.
Unitatea de mǎsurǎ a energiei în Sistemul Internaţional este Joule (J).
Datoritǎ valori relativ mici In practicǎ se folosesc multipli ai unui Joule şi
anume:
- Kilo Joule 1 kJ = 103 J;
 - Mega Joule, 1 MJ = 106 J;
- Giga Joule, 1 GJ = 109 J;
- Tera Joule, 1 TJ = 1012 J.

1.2 Bilanţul energetic în agricultură

Bilanţul energetic reprezintǎ diferenţa dintre cantitatea de energie

obţinutǎ (denumitǎ şi Output) într-un proces de producţie şi cantitatea de
energie consumatǎ (denumitǎ şi Input) în acest proces de producţie.
BE = Eo – EI > 0; (kJ), (MJ) (1)
În care:
BE = bilanţul energetic, kJ, MJ
Eo = energia obţinutǎ; kJ, MJ
EI = energia consumatǎ, kJ, MJ.
Randamentul energetic reprezintǎ raportul dintre energia obţinutǎ şi energia
consumatǎ intr-un proces de producţie agricolǎ.

RE = Eo / Ei >1 (2)
Agricultura şi silvicultura sunt singurele activitǎţi economice în care
bilanţul energetic este pozitiv iar randamentul energetic este supraunitar
datoritǎ particularitǎţilor acestora.
Energia obţinutǎ (Output) reprezintǎ cuantificarea valorii energetice a
produselor agricole (principale şi secundare), apreciatǎ pe baza criteriului
energiei metabolizante în cadrul proceslor biochimice alimentare, care exprimǎ
valoarea de întrebuinţare a energiei produse în agriculturǎ. Pe baza acestui
criteriu, conţinutul energetic al principalelor produse agricole este urmǎtorul:
- 1 kg grâu = 18.4 MJ;
- 1 kg orz = 18.3 MJ;
- 1 kg porumb = 19.0 MJ;
- 1 kg soia = 23.1 MJ;
- 1 kg floarea soarelui = 26.4 MJ;
 - 1 kg paie de grâu = 18.3 MJ;
- 1 kg paie de orz = 18.0 MJ;
- 1 kg coceni porumb = 18.3 MJ;
- 1 kg vreji de soia = 18.1 MJ;
Echivalǎrile sunt pentru produsul (substanţa) uscat din care s-a scǎzut
continutul de apǎ, pentru a putea face comparaţie între diverse produse.
Energia consumatǎ (Imput) reprezintǎ suma tuturor formele de energie
consumate pentru obţinerea produsului agricol. Datoritǎ particularitǎtilor
folosiri energiei în agriculturǎ , unele consumuri energetice provin din
agriculturǎ (energie proprie ) iar altele din surse externe (energie externǎ).
Energia propie consumatǎ este formatǎ din:
- forţa de muncǎ;
- tracţiunea animalǎ;
- seminţe, rǎsaduri, puieţi şi furaje;
- îngrǎşǎminte naturale;
- biomasǎ;
- biogaz;
- biocombustibili.
Energia externǎ poate fi consumatǎ direct sau indirect (energie
acumulatǎ în diverse bunuri şi produse). Energia externǎ consumatǎ direct este
formatǎ din urmǎtoarele surse:
- combustibili clasici:
- energie electricǎ;
- energie solarǎ;
- energie eolianǎ.
Energia externǎ consumatǎ indirect este formata din energia acumulatǎ
în:
- tractoare şi maşini agricole:
- îngrǎşǎminte chimice;
- pesticide;
- construcţii agricole.
 In figura 1.1 se prezintǎ schematic clasificarea formelor de energie
consumate în agrigulturǎ dupǎ provenienţǎ.

Combustibili
Energie
Energieelectricǎ
Energie clasici
eolianǎ
solarǎ Directǎ Tractoare
Energie externǎ
Ingrǎşǎminte
şi maşini
Construcţii
Pesticide Energie
chimice
agricole
agricole Indirectǎ
consumatǎEnergie propie Biocombustibili
Tracţiunea
Forţa de muncǎ
Ingrǎşaminte
Biomasǎ
Biogazanimalǎ
naturale
Seminţe,rǎsaduri,puieţi,furaje

Fig.1. Energia consumatǎ în agriculturǎ (Inputul energetic)

Din analiza elementelor componenente ale energiei consumate în

procesele de producţie agricolǎ rezultǎ obiectul cursului „Baza energeticǎ şi
maşini agricole” şi importanţa acestuia.
Pentru a îngelege mai bine bilanţul energetic al unei culturi agricole vom
exemplifica pentru o culturǎ de grâu cu producţia principalǎ de 3010 kg/ha şi
producţia secundarǎ de 2100 kg/ha.
Energia obţinutǎ este 48732 MJ/ha (boabe grâu) + 33432 MJ/ha (paie şi
pleavǎ) = 82164 MJ/kg.
Energia consumatǎ este 16684 MJ/ha (boabe grâu) + 715 Mj/ha (paie şi
pleavǎ) = 17399 Mj/kg.
Bilantul energetic este de 64763 MJ/ha iar randamentul energetic este de
4,7. Dacǎ analizǎm elementele componente, se constatǎ cǎ aceste valori ridicate
nu se pot obţine fǎrǎ valorificarea producţiei secundare.
Creşterea producţiei agricole se poate face numai prin creştrea
consumurilor energetice, iar ca urmare randamentul energetic scade. De
exemplu pentru a obţine în Mexic (ţarǎ favorabilǎ porumbului) 2000 kg/ha de
boabe de porumb se consumǎ numai 575 MJ/ha, iar randamentul energetic este
de 49,2 Pentru a creşte producţia la 10000 kg/ha se consumǎ 64000 MJ/ha, iar
randamentul energetic scade la 3.

1.3. Materiale utilizate în construcţia şi exploatarea tractoarelor

agricole
 Materialele folosite în construcţia şi exploatarea tractoarelor şi maşinilor
agricole sunt, în general, materiale metalice şi nemetalice. Pe lângă acestea, în
exploatarea tractoarelor se mai folosesc combustibilii şi lubrifianţii.
Astfel, materialele utilizate se împart în:
1. Materiale metalice:
- feroase;
- neferoase.
2. Materiale nemetalice.
3. Combustibili şi lubrifianţi.
Recunoaşterea materialelor se face după proprietăţile lor, şi anume:
a. proprietăţi fizice:
- luciul;
- culoarea;
- structura;
- densitatea sau greutatea specifică ;
- conductibilitatea termică şi electrică – proprietatea materialelor
meta-lice de a conduce căldura şi electricitatea;
- dilatabilitatea – însuşirea materialelor metalice de a-şi mări
volumul la creşterea temperaturii;
- fuzibilitatea – însuşirea materialelor metalice de a se topi.
b. proprietăţi chimice:
- oxidarea – reacţia prin care o substanţă se combină cu oxigenul ;
- coroziunea – reacţia în contact cu apa;
- rezistenţa la acţiunea acizilor.
c. proprietăţi mecanice:
- duritatea – caracterizează rezistenţa opusă de materialul metalic la
pătrunderea în el a unui corp cu o duritate mai mare;
- maleabilitatea – proprietatea unor materiale de a se deforma
permanent, fără fisurare (ex.: laminarea în foi subţiri);
- tenacitatea – proprietatea unui material metalic de a prezenta
deformaţii plastice mari, înainte de a se rupe;
 - elasticitatea – proprietatea unui material metalic deformabil de a
reveni la forma şi dimensiunile iniţiale;
- rezistenţa – proprietatea materialelor solide de a se opune acţiunilor
mecanice care tind să le deformeze sau să le rupă (rezistenţa la
forfecare, compresiune, întindere, răsucire etc.);
- rezistenţa la coroziune – proprietatea unui material de a se opune
acţiunilor distructive ale agenţilor fizico-chimici din exterior;
- rezistenţa la uzură – proprietatea materialelor de a se opune
distrugerii prin frecare;
- plasticitatea – proprietatea materialelor de a nu reveni la forma
iniţială după deformare.
d. proprietăţi tehnologice:
- deformarea plastică – proprietatea unui material metalic de a se
deforma fără fisurare, sub influenţa unor acţiuni de ciocănire sau
presare (la cald sau la rece);
- prelucrarea prin aşchiere (găurire, strunjire, frezare, filetare,
rectificare, polizare, alezare etc) – desprinderea de aşchii de
material sub actiunea unei scule;
- laminarea – propietatea de a fi tras sub diferite profile;
- turnabilitatea – propietatea de a fi turnat în forme;
- sudabilitatea – proprietatea materialului metalic de a putea fi sudat;
- etc.

1.3.1. Materiale metalice feroase

Aceste materiale sunt reprezentate prin fonte şi oţeluri.

Fonta reprezintă un aliaj fier – carbon (Fe + C), care conţine între 2,04
% şi 6,67 % C. Pe lângă acestea, mai cuprinde elemente însoţitoare (Mn, Si, P
şi S) sau de aliere (Cr, Ni, Mo, Cu, Al, Mg etc.). Se obţine din minereurile de
fier în urma topirii acestora. Fonta se utilizează ca materie primă pentru
obţinerea oţelurilor şi a pieselor turnate.
 Fontele se clasifică în:
- fonte ordinare (fonta cenuşie, fonta albă, fonta maleabilă şi fonta cu
grafit nodular);
- fonte speciale sau aliate (fontele refractare, antifricţiune şi înalt aliate).
Fonta cenuşie (fonta cu grafit lamelar), datorită grafitului ce intră în
compoziţia sa, se prelucrează uşor prin aşchiere, este rezistentă la uzură,
coroziune şi compresiune. Din ea se obţin piese prin turnare.
Fonta albă are o mare duritate şi fragilitate şi un conţinut bogat în
siliciu şi mangan. Din ea se obţin piese prin turnare, care trebuie să aibă
suprafeţe dure.
Fonta maleabilă (fonta cu grafit în cuiburi) se obţine din fonta albă, în
urma unei încălziri la temperaturi ridicate urmată de o răcire lentă (procedeu de
maleabilizare). Din ea sunt realizate piese care trebuie să aibă rezistenţă mare la
şoc, presiune şi oboseală.
Fonta cu grafit nodular este o fontă superioară, obţinută prin
modificarea compoziţiei chimice a fontei cenuşii (adăugare de elemente
grafitizante). Din ea sunt realizate piese importante, care au calităţi apropiate cu
a celor din oţel (arbori, roţi dinţate etc.).
Fonta refractară are un conţinut mare de Cr, Mn şi Si, fiind utilizată
pentru obţinerea pieselor care trebuie să reziste la temperaturi ridicate şi la
oxidare.
Fonta antifricţiune are un conţinut ridicat de Cr, Ni, Mn, Mo, Al, Mg,
Cu şi Si. Din ea sunt realizate piese cu rezistenţă mare la uzură (cilindri, arbori
etc.).
Fonta înalt aliată are în compoziţie Ni, Si, Al şi este utilizată în
construcţia unor repere din instalaţiile de prelucrare a vinului, industria chimică
şi alimentară.
Propietăţile generale ale unei fonte sunt: duritate mare, rezistenţă la
compresiune ridicată, propietăti de antifricţiune, rezistenţa la uzura de frecare,
turnabilitate foarte bună, se prelucrează prin aşchiere, preţ de cost mai mic
comparativ cu oţelul, dar este fragilă (nu rezistă la şocuri), nu se prelucrează
prin deformare plastică şi se sudează foarte greu (practic în condiţii de atelier
nu se sudează).

Oţelul reprezintă un aliaj fier – carbon (Fe + C), care are un conţinut de
0,04 – 2,04 % C. Se obţine din fontă, prin oxidarea acesteia. Din oţel se obţin
piese prin turnare, laminare, forjare, prelucrare prin aşchiere etc.
Oţelurile se împart în:
- oţeluri de uz general (oţeluri carbon) utilizate la obţinerea majorităţii
reperelor de la tractoare şi maşini agricole,
- oţeluri aliate cu Ni, Cr, Si, Co, W, Mn, Ti, Va, Al, Cu, pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor mecanice, fizice şi chimice. Sunt utilizate
pentru obţinerea unor piese cu rezistenţă mare la uzură, oxidare şi
temperaturi ridicate.
Principale tipuri de oţeluri folosite în agricultură sunt următoarele: otelul
inoxidal (conţine Cr sau/şi Ni) - rezistă la coroziune, oţelul manganos (conţine
Mn) – rezistă la uzura de frecare, oţelul electrotehnic (conţine Mg) – se
foloseste în construcţia maşinilor electrice, oţelul refractar (conţine Si, Mn şi P)
- rezistă la temperaturi ridicate, oţelul arc – este elastic, oţelul înalt aliat
(conţine Ni,Cr, W, Mg, Ti, Va, etc) – are rezistenţe mecanice foarte mari.
Oţelul poate fi laminat ( OL-37, OLC-60) sau turnat (OT-45).
Principalele profile ale oţelului laminat sunt: tablă, plăci, plat-band, bară
(rotundă, hexagonală, pătrată), ţeavă (rotundă, pătrată, dreptunghiulară),
cornier, profil T, profil U etc.
Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor pieselor din oţel, acestea pot fi
supuse unor tratamente termice şi termochimice.
Tratamentele termice aplicate pieselor din oţel sunt următoarele: călirea,
revenirea, recoacerea.
Călirea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel pentru mărirea
rezistenţei şi a durităţii. Tratamentul constă în încălzirea pieselor la o
temperatură de 800o - 850oC, urmată de o răcire bruscă în apă, ulei sau soluţie
de săruri.
 Revenirea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel după ce au
fost călite, pentru înlăturarea tensiunilor interioare şi micşorarea fragilităţii.
Tratamentul constă în încălzirea pieselor la temperaturi de 300 o - 350oC, urmată
de o răcire lentă în aer.
Recoacerea este tratamentul termic aplicat pieselor din oţel turnate,
laminate sau forjate, pentru anularea tensiunilor interioare în vederea executării
altor prelucrări. Tratamentul constă în încălzirea pieselor la temperaturi de 800 o
- 900oC, urmată de o răcire lentă.
Tratamentele termochimice aplicate pieselor din oţel sunt următoarele:
cementarea, nitrurarea, cromizarea, aluminizarea etc.
Aceste tratamente se execută pentru mărirea durităţii şi rezistenţei la
uzură, coroziune. Tratamentele constau în modificarea compoziţiei chimice a
straturilor superficiale ale pieselor din oţel. Piesele se încălzesc la temperaturi
de 900o - 1000oC în medii bogate în carbon, azot sau alte substanţe. Grosimea
stratului îmbogăţit va fi în funcţie de durata de încălzire.
1.3.2. Materiale metalice neferoase

În construcţia şi exploatarea tractoarelor şi maşinilor agricole sunt

utilizate materiale metalice neferoase reprezentate prin metale neferoase
(cuprul, staniul, zincul, aluminiul, plumbul etc.) şi aliaje neferoase (bronzul,
alama, duraluminiul, aliajul antifricţiune).
Cuprul (Cu) sau arama este un metal neferos de culoare roşiatică,
maleabil, ductil, cu o foarte bună conductibilitate electrică şi termică şi
rezistent la coroziune. Este utilizat pentru confecţionarea conductorilor
electrici, conductelor, garniturilor etc., şi ca element de aliere în obţinerea
bronzurilor, alamei şi duraluminiului.
Staniul (Sn) este un metal neferos de culoare albă-argintie, maleabil,
ductil şi rezistent la coroziune. Se foloseşte la cositorirea tablelor din oţel,
material de aport pentru lipirea moale şi ca element de aliere pentru obţinerea
bronzului şi aliajului antifricţiune.
 Zincul (Zn) este un metal neferos de culoare albă-albăstruie, maleabil în
intervalul de temperatură de 100o - 150oC, cu rezistenţă mare la coroziune. Este
utilizat pentru acoperiri galvanice ale tablelor din oţel (tablă zincată) şi ca
element de aliere în obţinerea alamei.
Aluminiul (Al) este un metal neferos de culoare argintie, cu o foarte
bună conductibilitate termică şi electrică, greutate specifică mică, rezistent la
solicitări mecanice şi la oxidare. Este utilizat pentru confecţionarea
conductorilor electrici, conductelor, pieselor turnate etc.
Plumbul este un metal neferos de culoare cenuşie-albăstruie, maleabil şi
rezistent la coroziune. Este folosit la confecţionarea conductelor, fabricarea
plăcilor pentru acumulatorii electrici şi la obţinerea aliajelor antifricţiune.
Bronzul este un aliaj neferos de culoare galbenă, obţinut din Cu şi Sn.
Este folosit la realizarea lagărelor cu frecare de alunecare (cuzineţi, bucşe), iar
prin alierea cuprului cu Al, Zn, Pb, Ni, rezultă bronzurile speciale.
Alama este un aliaj neferos de culoare galbenă stralucitoare, obţinut din
Cu şi Zn. Este utilizată la confecţionarea conductelor, recipienţilor, robineţilor,
radiatoarelor de apă, termostatelor şi ca material de aport la lipirea tare
(alămire).
Duraluminiul este un aliaj neferos obţinut din Al şi Cu, cu o mare
rezistenţă mecanică, folosit la realizarea blocurilor motoare, chiuloase,
pistoane.
Aliajul antifricţiune se obţine prin alierea unor metale neferoase,
precum Sn, Pb, Zn, Sb. Se caracterizează prin frecare redusă şi conductibilitate
termică foarte bună. Cele mai utilizate aliaje antifricţiune sunt cele pe bază de
Sn şi Pb, din care se obţin lagărele de alunecare (bucşe şi semicuzineţi)

1.3.3. Materiale nemetalice

În construcţia de tractoare şi maşini agricole se folosesc următoarele

materiale nemetalice: lemnul, sticla, pielea tehnică, cauciucul, fibrele textile,
masele plastice, hârtia şi cartonul, materiale ceramice, ferodoul, klingheritul,
ebonita, lacurile şi vopselurile etc.
Lemnul se utilizează la confecţionarea ambalajelor din agricultură,
platformelor, a unor piese de la maşinile agricole şi combustibil pentru foc.
Este un material higroscopic, supus putrezirii şi arderii, cu masă specifică mică,
se prelucrează uşor şi rezistă bine la şocuri.
Sticla este o topitură de silicaţi răcită brusc. Se utilizează pentru
obţinerea de geamuri, recipienţi, lămpi, faruri etc. Este un material transparent,
rezistent la acţiunea acizilor şi a bazelor, fără conductibilitate termică şi
electrică.
Pielea tehnică, obţinută din pielea animalelor (în general de bovine),
prelucrată prin tăbăcire, se utilizează pentru confecţionarea curelelor de
transmisie, garniturilor de etanşare, membranelor etc.
Cauciucul natural sau sintetic este folosit la confecţionarea anvelopelor,
benzilor transportoare, curelelor de transmisie, învelişurilor pentru cablurile
electrice, garniturilor, racorduri de legătură, furtune etc. Este caracterizat prin
elasticitate, rezistenţă bună la rupere, nu este higroscopic şi rezistent la
coroziune. Propietatea negativă este îmbătranirea, sub acţiunea îndelungată a
razelor solare se fisurează, crapă.
Fibrele textile sunt utilizate pentru confecţionarea elementelor de
filtrare, curelelor de transmisie, benzilor transportoare, garniturilor de etanşare.
Ele pot fi de origine vegetală (bumbac, cânepă), de origine animală (păr, lână)
şi de origine minerală (azbest).
Masele plastice sunt utilizate pentru obţinerea unei mari diversităţi de
organe de maşini. Din mase plastice se realizează roţi dinţate, tuburi flexibile,
flanşe, robinete, izolatori electrici, organe de lucru ale maşinilor agricole.
Materialele plastice se obţin în urma unor reacţii chiice din diverse substanţe
dar mai ales din petrol. Propietăţile generale sunt: densitate mică,rezistenţă la
coroziune foarte bună, prelucrare prin aşchiere uşoară, izolatoare electrice,
propietăţi de antifricţiune, preţ de cost redus dar majoritatea se aprind foarte
uşor şi ard. Principalele tipuri de mase plastice sunt:
 - termoplastice (se prelucrează prin încălzire): policlorura de
vinil, polietilena (dură şi elastică), polistirenul, plexiglas, teflon,
poliamide;
- duroplasticile (nu se prelucrează prin încălzire): fenoplastice,
aminoplastice, bachelita, textolitul, ebonita, răşini poliexterice,
răşini epoxidice etc;
- elastomeri (au propietaţi apropiate de cauciuc) cel mai cunoscut
este elastenul;
- fluido-plastice (curg): aditivi pentru uleiuri, adezixi, lacuri si
vopsele sintetice.
Hârtia şi cartonul sunt utilizate la obţinerea de garnituri, elemente de
filtrare etc. Sunt obţinute din celuloză, prin prelucrarea materialelor vegetale.
Materialele ceramice sunt folosite la realizarea unor elemente
electroizolante. Au masă specifică redusă şi duritate mare.
Ferodoul se obţine din azbest şi inserţii metalice neferoase. Are un
coeficient de frecare mare, rezistent la temperatură şi uzură. Din el sunt
realizate discurile de fricţiune ale ambreiajelor şi frânelor.
Klingheritul este un amestec de azbest (70 %) şi cauciuc (30 %), fiind
utilizat la realizarea garniturilor de etanşare (garnitura de chiuloasă).