CURS 3

Capitolul 2
ORGANE DE MAŞINI ŞI MECANISME
2.1. Aspecte generale

Organul de maşină reprezintă partea componentă a unui utilaj sau maşină, cu

rol funcţional bine definit şi care stă la baza construcţiei de subansamble. Organele de
masini sunt cele mai simple parti componente ale unei masini care nu se pot desface
in alte parti mai simple. Organele de maşini se clasifică în organe de maşini de uz
general (se folosesc în componenţa majorităţi maşinilor) şi organe de maşini specifice
(se folosesc numai în componenţa unei grupe de maşini)
Organele de maşini pot fi alcătuite dintr-o singură piesă sau dintr-o structură
mai complexă formată din mai multe elemente simple. Organele de maşini de uz
general pot fi împărţite în următoarele grupe:
Demontabile:
şuruburi, pene, caneluri

Asamblări Nedemontabile:
nituri

Elastice:
arcuri

Susţinerea Lagăre, arbori, osii

mişcării
ORGANE
DE MAŞINI
Transformarea Mecanisme: bielă-manivelă,
mişcării cu camă, cremalieră etc.

Transmiterea Transmisii:
mişcării cu roţi de fricţiune, cu roţi
dinţate, cu lanţuri, cu curele

Cuplare Cuplaje

Fig. 4. Tipuri de organe de maşini şi mecanisme

1. Organe de maşini pentru asamblări:
- demontabile (şuruburi, pene, caneluri etc.);
- nedemontabile (nituri, sudare, lipire);
- elastice (arcuri).
 2. Organe de maşini pentru susţinerea mişcării de rotaţie (lagăre, arbori, osii);
3. Organe de maşini pentru transformarea mişcării (mecanismul
bielă-manivelă, mecanismul cu camă, mecanismul cremalieră etc.).
4. Organe de maşini pentru transmiterea mişcării de rotaţie (transmisii cu roţi
de fricţiune, transmisii cu curele, transmisii cu roţi dinţate, transmisii cu
lanţuri).
5. Organe de maşini pentru mecanismele de cuplare (cuplajele).
Organele de maşini utilizate în construcţia şi exploatarea utilajelor tehnologice
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale:
- realizarea rolului funcţional;
- siguranţa în exploatare exprimată prin fiabilitate (aptitudinea unui produs de
a îndeplini o funcţie dată, respectiv probabilitatea de funcţionare fără
deteriorări, un anumit interval de timp şi în anumite condiţii de solicitare),
mentenabilitatea (reprezintă aptitudinea unui produs de a fi întreţinut facil şi
economic), disponibilitatea (reprezintă aptitudinea unui produs de a-şi
realiza funcţia dată) şi securitatea (aptitudinea unui sistem tehnic de a putea
fi exploatat în condiţii de siguranţă pentru operator);
- economicitatea produsului exprimată în preţul de cost cât mai redus;
- tehnologicitatea este aptitudinea unui produs de a putea fi realizat în condiţii
normale de fabricaţie;
- să fie estetic;
-
2.2. Organe de maşini pentru asamblări filetate – şuruburile

Sunt organe de maşini pentru asamblări demontabile.

În cele mai multe dintre situaţii, îmbinarea filetată cuprinde: şurubul, piuliţa şi
elementul de asigurare împotriva desfacerii accidentale. Piuliţa poate lipsi atunci când
înşurubarea se face direct în elementele asamblării.
Şurubul este format dintr-un cap de diferite forme (hexagonal, pătrat, eliptic,
cilindric, tronconic, înecat) şi o tijă cu o porţiune filetată. Filetul elicoidal poate fi
realizat pe o suprafaţă cilindrică (filet cilindric) sau pe o suprafaţă conică (filet conic).
Filetul şurubului este caracterizat printr-o serie de parametrii: pas, profil şi
adâncime.
Pasul filetului reprezintă distanţa parcursă de un punct de pe filet, pe direcţia
generatoarei, la rotirea şurubului cu 360o. Pasul unui filet poate fi mare, normal sau
fin. Valoarea pasului este standardizată şi creşte odată cu diametrul şurubului.
Profilul filetului poate fi: dreptunghiular, pătrat, trapezoidal (pentru
transmiterea mişcării), triunghiular (pentru şuruburile de fixare). Şuruburile pot fi
prevăzute cu filetul pe stânga sau pe dreapta, cu unul sau mai multe începuturi.
Rolul funcţional al şurubului este:
- de strângere – cu rol de a crea tensiuni între piese şi deci de a etanşa diferite
medii, de a transmite diferite forţe sau momente (asamblări demontabile - şuruburi de
fixare, creare de tensiune - asamblarea capetelor de tiranţi, închidere etanşă - dopuri
filetate);
- de reglaj – pentru fixarea poziţiei relative sau strângerea ulterioară în scopul
eliminării jocurilor după uzură (şuruburile de reglare ale penelor săniilor mici);
- transformarea mişcării rotative în mişcare axială sau invers (şurubul
central la strunguri, deplasarea mesei la strungurile normale, paralele);
- transformare de forţe periferice mici în forţe axiale mari (prese, organe
de închidere, menghine);
 - măsurare (micrometrul).
Caracteristicile geometrice ale filetului sunt următoarele:
- profilul;
- unghiul la vârf, α;
- pasul, p;
- numărul de începuturi, i;
- diametrul exterior, d;
- diametrul interior, d1;
- înălţimea efectivă, H1;
- unghiul de înfăşurare, β (înclinarea elicei);
- sensul de înfăşurare (dreapta, stânga).

Fig. 5. Asamblare filetată prin şurub:

a. Asamblare filetată cu şurub şi piuliţă: 1 – şurub; 2 – piuliţă;
3 – element de asigurare împotriva desfacerii; A – piesă; B – piesă;
b. Asamblare filetată cu şurub: 1 – şurub; 2 (B) – piesă care ia rolul piuliţei
Piuliţele pot avea şi ele forme diferite: hexagonală, pătrată, crenelată, fluture
etc. Ele prezintă un filet interior care trebuie să aibă aceleaşi valori ale parametrilor în
vederea realizării unei îmbinări şurub-piuliţă.
Pentru asigurarea împotriva desfacerii sunt utilizate diferite elemente
reprezentate prin: piuliţa crenelată şi splint, şaibele plate şi elastice, contrapiuliţa,
sârmă trecută prin capetele şuruburilor, suduri între piuliţă şi şurub sau piuliţă şi piesă,
folosirea adezivilor aplicaţi pe filet, piuliţe cu autoblocare cu inele din material plastic
etc.
Asamblările filetate prezintă următoarele avantaje principale:
- au gabarit redus;
- se montează şi se demontează uşor;
- pot fi realizate forţe mari de strângere;
- sunt ieftine şi se procură uşor.
Dezavantajele asamblărilor filetate sunt:
- necesită elemente suplimentare de siguranţă împotriva desfacerii accidentale;
- filetul obişnuit nu realizează etanşarea îmbinării.

2.3. Asamblări demontabile prin pene

Sunt organe de maşini utilizate pentru solidarizarea a doi arbori aflaţi unul în
prelungirea celuilalt sau pentru asamblarea roţilor pe arbori.
Asamblarea se caracterizează prin:
- este rapidă;
 - preţul de cost este redus;
- protejează arborii şi osiile în cazul unor suprasarcini.
Asamblările prin pene se împart în două categorii:
- pene transversale – se montează perpendicular pe axele elementelor
îmbinate;
- pene longitudinale – se montează paralel cu axul arborelui.
După modul în care transmit momentul de torsiune, penele se împart în:
- pene paralele şi pene disc – care transmit prin formă;
- pene înclinate – care transmit prin frecare;
- pene tangenţiale – care transmit prin formă şi prin frecare.

2.4. Asamblări demontabile prin caneluri

Canelurile sunt canale practicate pe arbore (pe direcţia longitudinală) şi în

butucul roţilor şi se folosesc pentru solidarizarea roţilor, tamburilor pe arbori.
Canelurile au rolul de a prelua şi transmite momentul şi puterea.
Canelurile reprezintă o soluţie constructivă care poate fi asociată cu o
succesiune de pene, care fac corp comun cu arborele sau butucul. Asamblarea prin
caneluri nu necesită elemente intermediare.
Asamblarea prin caneluri se caracterizează prin:
- centrare mai precisă a arborelui cu butucul;
- transmiterea unor eforturi mai mari;
- posibilitatea deplasării axiale a butucului în raport cu arborele;
- preţul de cost al prelucrării canelurilor este ridicat.
Clasificarea canelurilor se poate face astfel:
 după profilul în secţiune:
- dreptunghiular;
- evolventic;
- trapezoidal;
- rotund;
- triunghiular.
 după modul de centrare:
- laterală;
- exterioară;
- interioară.

2.5. Asamblări nedemontabile prin intermediul niturilor

Niturile sunt organe de maşini pentru asamblări nedemontabile (acele îmbinări

la care pentru desfacere se distruge organul de îmbinare). Pot fi realizate din oţel,
alamă, aliaje de aluminiu etc. Un nit este format dintr-o tijă cilindrică care prezintă la
extremitate un cap iniţial, de forme diferite (semirotund, cilindric, semiînecat,
tronconic, înecat etc). În urma operaţiunii de nituire se formează cel de-al doilea cap,
denumit cap de închidere. Operaţiunea de nituire se poate realiza prin suprapunerea
pieselor ce urmează a fi îmbinate sau prin dispunerea lor cap la cap cu ajutorul unor
eclise.
 Fig. 6. Nituirea
După destinaţie, niturile se împart în trei categorii:
- nituri de rezistenţă;
- nituri de etanşare;
- nituri de rezistenţă şi etanşare.
Avantajele îmbinărilor nituite sunt:
- pot fi îmbinate materiale nesudabile care nu admit încălziri;
- se comportă bine la solicitări variabile (şocuri, vibraţii).
Dezavantaje:
- etanşeitate mai scăzută;
- consumul mai mare de material şi manoperă.

2.6. Asamblarea nedemontabilă prin sudare

Sudarea reprezintă procedeul de îmbinare nedemontabilă cu sau fără material

de aport, prin aducerea suprafeţelor elementelor de îmbinat la starea de topire. În
construcţiile metalice se deosebesc două procedee de sudare:
- sudarea prin topire (procedeul de îmbinare a două sau mai multe piese prin
topirea locală a acestora, cu sau fără material de adaos; metoda se poate
realiza cu gaze, cu arc electric);
- sudarea prin presiune (metoda de sudare fără adaos de material, când
materialele ce urmează a fi îmbinate se aduc în stare plastică şi apoi sunt
presate prin procedee mecanice; se poate realiza electric, prin forjare, cu
gaze, aluminotermic prin presare).
În construcţiile metalice se folosesc cel mai adesea metodele cu arc electric,
sudarea oxiacetilenică şi sudarea prin presiune. Alegerea procedeului de sudare se
face ţinând seama de următoarele criterii: materialele sudate, utilajul folosit şi
condiţiile de funcţionare ale organului de maşină. Sudarea constituie unul dintre cele
mai sigure şi expeditive procedee de asamblare, fiind aplicată pe larg la realizarea
ansamblurilor din tablă, profile, bare, ţevi etc.
Sudura este folosită în construcţiile metalice, construcţiile de maşini şi utilaje.
Din punct de vedere al metodei folosite, îmbinările sudate se împart în:
- îmbinări sudate prin dispunere cap la cap;
- îmbinări sudate de colţ;
- îmbinări prin puncte.
Avantajele utilizării sudurii sunt:
- etanşeitate;
- productivitate ridicată;
- rigiditate;
- economie de material.
Dezavantaje:
 - tensiuni remanente induse de şocul termic şi de contracţia diferită la răcire;
- o rezistenţă mai mică decât a materialelor elementelor asamblate.

2.7. Asamblări nedemontabile prin lipire

Lipirea este un procedeu de asamblare nedemontabilă prin intermediul unui

material de adaos, adus în stare topită şi care difuzează în stratul de suprafaţă al
elementelor îmbinate.
În funcţie de materialul de adaos folosit, lipiturile se împart în două categorii:
- lipirea moale (temperatura de topire de până la 450oC, şi se folosesc aliaje pe
bază de SnPb, SnPbAg);
- lipirea tare (temperatura de topire este cuprinsă între 450oC şi 900oC şi se
folosesc aliaje CuZn, aliaje pe bază de Ag şi Au sau Ni).
Ca metode de lipire, întâlnim:
- metoda prin suprapunere;
- metoda circulară.
Avantaje:
- temperatura de topire a materialului de aport este mai coborâtă şi nu
presupune topirea materialelor pieselor asamblate;
- asamblările rezultate sunt curate şi nu necesită prelucrări ulterioare;
- pot fi lipite majoritatea metalelor.
Dezavantaje:
- tehnologia de lipire presupune operaţiuni suplimentare (suprafeţele să fie
netede şi curate);
- rezistenţa mecanică este mai mică prin comparaţie cu sudura.

2.8. Asamblarea elastică prin intermediul arcurilor

Arcurile sunt organe de maşini folosite pentru a realiza legături elastice între
diferite părţi ale maşinilor, utilajelor. Sunt confecţionate din oţeluri speciale pentru
arcuri sau din aliaje neferoase sau din cauciuc.
Din punct de vedere al destinaţiei, domeniului de utilizare şi tipul solicitării,
arcurile se împart astfel:
- arcuri pentru exercitarea unei forţe elastice permanente (ex.: arcurile
contactelor electrice, arcuri pentru supape de motor, arcuri pentru
ambreiaje);
- arcuri de amortizare (suspensii, fundaţii);
- arcuri pentru limitarea şi reglarea forţelor (supape de siguranţe);
- arcuri pentru măsurarea forţelor (dinamometre);
- arcuri pentru acumularea de energie (arcurile ceasurilor, întrerupătoarelor);
- arcuri pentru readucerea unor organe în poziţia iniţială (arcurile de la
pedalele de ambreiaj, acceleraţie şi frână, arcurile de la frânele cu saboţi etc).
Din punct de vedere constructiv se împart în: arcuri elicoidale, spirale, conice,
lamelare, disc, bare de torsiune etc.
După solicitarea la care sunt supuse, se împart în:
- arcul lamelar – solicitare la încovoiere;
- arcul spiral – solicitare la torsiune;
- arcul bară de torsiune – solicitare la încovoiere şi răsucire;
- arcul elicoidal – solicitare la compresiune, tracţiune, torsiune.
 2.9. Lagărele

Lagărele sunt organe de maşini utilizate pentru sprijinirea arborilor aflaţi în

mişcare de rotaţie. Au funcţia de susţinere şi ghidare a arborilor şi a osiilor cu mişcare
rotativă sub acţiunea sarcinilor care acţionează asupra lor.
Clasificarea lagărelor se poate face după următoarele criterii:
 după frecarea ce apare între elementele componente, se împart în:
- lagăre cu frecare de alunecare;
- lagăre cu frecare de rostogolire;
- lagăre combinate.
 după direcţia solicitării din lagăr, se împart în:
- lagăre radiale;
- lagăre axiale;
- lagăre radial-axiale.
Lagărele cu frecare de alunecare se împart în:
- lagăre cu frecare uscată;
- lagăre cu frecare fluidă (hidrodinamice, hidrostatice, combinate).

Fig. 7. Construcţia generală a unui lagăr:

1a, 1b - cuzineţi; 2 - corp;
3 - capac; 4 - elemente de asamblare;
5 - elemente de reglaj; 6 - elemente de fixare; 7 -
canal de ungere; 8 - dispozitiv de ungere

Un lagăr cu frecare de alunecare este format din corp, capac, cuzinet sau bucşă,
organe de asamblare şi dispozitiv de ungere (orificiu de ungere). Între fusul arborelui
şi partea interioară a lagărului se dispune o peliculă de lubrifiant. Pentru realizarea
acestor lagăre sunt folosite ca materiale fontele antifricţiune, bronzurile, aliajele
antifricţiune pe bază de Sn şi Pb, aliajele pe bază de Al, Mg, Cd, materiale sinterizate
din pulberi metalice şi nemetalice, materiale plastice (teflon, textolit), materiale
ceramice, lemnul etc.
- Lagărele de alunecare sunt organe de maşini care transmit forţele între
elementele maşinii, care se mişcă în relaţie unul cu celălalt.
Materialele din care sunt confecţionate lagărele cu frecare de alunecare trebuie
să îndeplinească o serie de condiţii:
- să permită o bună aderenţă lubrifiantului;
- să aibă rezistenţă la coroziune, oboseală şi încălzire;
- să aibă un coeficient de frecare cât mai redus;
- conductibilitate termică ridicată;
- dilatare termică redusă;
- conformabilitate pentru a permite înglobarea particulelor dure.
Lagărele cu frecare de rostogolire (rulmenţi) se caracterizează prin faptul că
frecarea dintre fus şi lagăr se face prin intermediul corpurilor de rulare. Lagarul de
rostogolire se obţine prin înlocuirea cuzinetului din lagărul cu alunecare printr-un
rulment. De aceea, lagărele se numesc şi lagăre cu rulmenţi. Celelalte elemente
componente ale lagărelor cu rostogolire diferă foarte puţin de elementele lagărelor cu
alunecare. Datorită înlocuirii frecării de alunecare prin frecare de rostogolire,
randamentul lagărelor cu rostogolire este superior lagărelor cu alunecare, având
valorile cuprinse între 0,98 până la 0,995.
Lagărele cu rulmenţi prezintă următoarele avantaje principale faţă de lagărele
cu alunecare:
- pierderi mai mici de putere prin frecare;
- turaţii mari de 20.000 - 30.000 rotaţii/minut;
- consum redus de lubrifiant în perioadele de întreţinere;
- eficienţa economică superioară, datorită avantajelor standardizării şi
posibilităţile centralizării execuţiei lor prin întreprinderi specializate cu
procese de producţie automatizate.
Un lagăr cu frecare de rostogolire este format dintr-un inel interior, inel
exterior, corpurile de rulare şi colivia. Corpurile de rulare pot avea formă sferică,
cilindrică, tronconică, aciculară etc.
Avantajele folosirii lagărelor cu frecare de rostogolire sunt următoarele:
- pot transmite forţe mari în condiţii de frecare redusă;
- întreţinerea lor este uşoară;
- bună siguranţă în exploatare;
- jocuri mici.
Dezavantaje:
- nu pot fi utilizate în cazul solicitărilor prin şoc.

2.10. Arbori şi osii

Arborii şi osiile sunt organe de maşini ale mişcării de rotaţie. Spre deosebire
de osii, arborii transmit momente de torsiune şi cuplu de forţe prin intermediul altor
organe pe care le susţin sau cu care sunt asamblate (roţi dinţate, cuplaje etc). Arborii
sunt solicitaţi la răsucire şi încovoiere, iar osiile sunt solicitate la încovoiere.
Arborii se clasifică după următoarele criterii:
 după formă:
- arbori drepţi;
- arbori cotiţi;
- arbori flexibili.
 după poziţia lor:
- arbori orizontali;
- arbori verticali;
- arbori înclinaţi.
La un arbore distingem ca părţi componente: fusurile (zonele pe care se
sprijină arborele) şi locaşurile de calare (zonele arborelui pe care se montează alte
organe de maşini).
Osiile sunt elemente de rezemare pentru alte organe de maşini aflate în
mişcare de rotaţie.
Osiile pot fi:
- fixe;
- mobile (se rotesc odată cu organele de maşini pe care le sprijină).

2.11. Mecanisme
 Mecanismul este un lanţ cinematic închis, cu un element fix (sau presupus fix),
care are proprietatea că pentru o mişcare dată unuia sau mai multor elemente în raport
cu elementul fix, toate celelalte elemente au mişcări univoc determinate.
Mecanismele sunt cupluri cinematice utilizate pentru transmiterea şi
transformarea mişcării. Prin studiul mecanismelor se urmăreşte determinarea
caracteristicilor structurale, a dimensiunilor şi a mişcării elementului conducător care
să poată îndeplini anumite cerinţe funcţionale.
Principalele mecanisme utilizate la utilajele tehnologice sunt reprezentate prin:
- mecanismul bielă-manivelă – care transformă mişcarea rectilinie alternativă în
mişcare de rotaţie sau invers;
- mecanismul cu camă – transformă mişcarea de rotaţie în mişcare rectilinie
alternativă;
- mecanismul cu şurub şi piuliţă – transformă mişcarea de rotaţie în mişcare
rectilinie alternativă;
- mecanismul cu cremalieră – transformă şi transmite mişcarea de rotaţie în
mişcare rectilinie alternativă sau invers;
- mecanismul cu excentric – transformă mişcarea de rotaţie în mişcare de
translaţie.

2.12. Organe de maşini pentru transmiterea şi transformarea mişcării de

rotaţie

Aceste organe de maşini sunt reprezentate prin:

- transmisii cu roţi de fricţiune;
- transmisii prin curele;
- transmisii cu roţi dinţate;
- transmisii cu lanţuri.
Transmisii cu roţi de fricţiune. Roţile de fricţiune transmit momente de
torsiune prin frecare, prin contactul direct al acestora. Sunt utilizate pentru
transmiterea de puteri mici între arbori apropiaţi, iar mişcarea nu se transmite cu
precizie.
Transmisiile prin fricţiune sunt transmisii mecanice la care mişcarea de rotaţie
şi momentul de torsiune se transmit, de la elementul conducător la cel condus, prin
intermediul forţelor de frecare, ca urmare a apăsării reciproce a elementelor în
contact.
Transmisiile prin roţi de fricţiune pot fi:
- cu raport de transmitere constant, care realizează, la elementul condus, o
turaţie constantă, în ipoteza absenţei alunecărilor;
- cu raport de transmitere variabil (variatoare), care realizează, la elementul
condus, o turaţie variabilă continuă, între anumite limite.
Transmisiile prin fricţiune se recomandă în următoarele cazuri:
- la transmisii cu rol cinematic, puţin încărcate;
- la transmisii încărcate cu sarcini mici, care funcţionează la viteze foarte mari
sau la care se impune un nivel scăzut de zgomot şi vibraţii;
- la transmisii încărcate cu sarcini mici-medii, care necesită reglarea continuă
a turaţiei la ieşire, impusă de procesul tehnologic, dar care nu necesită un
raport de transmitere riguros constant.
Acestea se întâlnesc: în industria constructoare de maşini; în industria
extractivă, uşoară şi alimentară; în transporturi; în agricultură.
După forma roţilor, aceste transmisii se împart în:
 - transmisii cu roţi de fricţiune cilindrice paralele;
- transmisii cu roţi de fricţiune cilindrice perpendiculare;
- transmisii cu roţi de fricţiune conice;
- transmisii cu roată şi tambur.

Fig. 10. Transmisii prin roţi de fricţiune

Raportul de transmitere a mişcării – it – se poate calcula cu relaţia:

it = n1/n2 = D2/D1
în care: n1, n2 – turaţiile roţilor;
D1, D2 – diametrele roţilor.
Avantajele utilizării acestei transmisii sunt:
- demaraj fără şocuri;
- protecţie la suprasarcini;
- funcţionare silenţioasă;
- pot funcţiona la turaţii ridicate;
- permit schimbarea rapidă a sensului de rotaţie.
Dezavantaje:
- gabarit mare;
- nu pot asigura un raport de transmitere a mişcării constant;
- uzură mai rapidă;
- randament mai mic decât al transmisiilor cu roţi dinţate;
- patinarea produce uzuri neuniforme a elementelor în contact, conducând la
scoaterea din funcţiune a transmisiei;
- durabilitatea este relativ scăzută;
- necesită forţe mari de apăsare, care încarcă arborii şi lagărele, determinând
mărirea gabaritului transmisiei.

Transmisii prin curele. Aceste organe de maşini transmit momente de

torsiune prin frecarea ce apare dintre roată şi curea. Se folosesc atunci când distanţa
dintre arbori este mare, iar mişcarea nu trebuie transmisă cu precizie.
După profilul curelei în secţiune, curelele pot fi:
- rotunde (circulare);
- late (dreptunghiulare);
- trapezoidale.
- profilate
 Fig. 12. Tipuri de curele de transmisie
a) late;b) rotunde; c),d) trapezoidale; e), f) profilate

După modul de aşezare (dispunere) a curelei, aceste transmisii se împart în:

- transmisii cu curea deschisă;
- transmisii cu curea încrucişată;
- transmisii cu curea îndoită în unghi.
Avantajele utilizării acestei transmisii sunt următoarele:
- construcţie şi întreţinere facilă;
- amortizează şocurile prin patinare;
- au un randament bun;
- transmit mişcarea la distanţă.
Dezavantaje:
- necesitatea unor sisteme suplimentare de întindere a curelei;
- gabarit mare;
- nu realizează rapoarte de transmitere a mişcării constante.
Curelele sunt realizate din piele, cauciuc şi materiale plastice cu inserţii de
rezistenţă din fibre textile, fibre de sticlă, sârmă etc.
Transmisii cu roţi dinţate (angrenaje). Aceste organe de maşini sunt utilizate
pentru transmiterea mişcării între doi arbori. Transmiterea mişcării prin roţi dinţate se
realizează când distanţa între arbori este mică, forţa de transmisie este mare, iar
mişcarea trebuie transmisă cu precizie.
Caracteristici:
- garantează siguranţa în exploatare la turaţii mari;
- în funcţionare se manifestă zgomot proporţional cu turaţia;
- raportul de transmisie este constant;
- se utilizează la mecanisme de precizie;
- se execută într-o gamă dimensională largă;
- poate transmite o gamă largă de puteri şi de turaţii.
Angrenajele se clasifică după următoarele criterii:
 după poziţia roţilor, se împart în:
- angrenaje exterioare;
- angrenaje interioare.
 după poziţia arborilor, se împart în:
- angrenaje cu arbori paraleli şi roţi dinţate cilindrice;
- angrenaje cu arbori concurenţi şi roţi dinţate conice;
- angrenaje încrucişate cu şurub şi roată melcată.
 după poziţia dinţilor, roţile dinţate se împart în:
- roţi cu dinţi drepţi;
- roţi cu dinţi înclinaţi;
- roţi cu dinţi curbi.
O roată dinţată este formată din butuc, disc şi dantură. Dantura roţii dinţate
este caracterizată printr-o serie de parametrii reprezentaţi prin profilul şi lungimea
dinţilor, înălţimea şi grosimea dinţilor, pasul, modulul şi numărul de dinţi. Pasul
danturii roţii reprezintă distanţa dintre un plin şi un gol, măsurată pe circumferinţa
primitivă (corespunzătoare diametrului primitiv – Dp) şi se calculează cu relaţia:
 p = πDp/z
în care: Dp – diametrul primitiv sau de divizare;
z – numărul de dinţi al roţii dinţate.
Modulul reprezintă lungimea ce revine pe diametrul de divizare pentru un
dinte al roţii şi se calculează cu relaţia:
m = p/π
Raportul de transmitere a mişcării se calculează cu relaţia:

it = n1/n2 = Dp2/Dp1 = z2/z1

Fig. 14. Elementele geometrice ale unei roţi dinţate

Fig. 15. Tipuri de transmisii cu roţi dinţate:

a. roţi cilindrice cu dinţi drepţi; b. roţi cilindrice cu dinţi
înclinaţi; c. roţi dinţate cilindrice cu dinţi în „V”;
d. roţi conice cu dinţi drepţi;
e. roţi dinţate conice cu dinţi înclinaţi; f. roţi dinţate conice cu dinţi curbi; g. angrenaj melcat
(melc-roată melcată)

Avantajele utilizării acestor transmisii sunt următoarele:

- au o bună siguranţă şi durabilitate în exploatare;
- asigură un raport de transmitere a mişcării constant şi ridicat (η = 0,98 -
0,99);
- domeniul de turaţii şi puteri este foarte larg;
- gabarit redus în raport cu puterea transmisă.
Dezavantaje:
- costul ridicat;
- sunt zgomotoase.
Elementele geometrice ale unei roţi dinţate sunt următoarele:
- De – diametrul cercului exterior;
- Di – diametrul cercului interior;
- Db – diametrul cercului de bază;
- Dr – diametrul cercului de rulare (rostogolire);
- p – pasul (pasul circular);
- m – modulul (pasul diametral);
 - h – înălţimea dintelui;
- a – înălţimea capului dintelui;
- b – înălţimea piciorului dintelui;
- sd – grosimea dintelui;
- sg – grosimea golului dintre dinţi;
- B – lăţimea danturii.

Transmisii prin lanţuri. Aceste transmisii se folosesc atunci când distanţa

dintre arbori este mare şi mişcarea trebuie transmisă cu precizie. O astfel de
transmisie este formată din lanţ şi roţi de lanţ (pinioane).

Fig. 17. Tipuri de lanţuri:

a) lanţ cu bolţuri şi role; b) lanţ cu bucşe simplă; c) lanţ de tip role cu guler;
d) lanţ de tracţiune (Gall)
Se utilizează la transportul materialelor, fluxuri mecanizate (automatizate),
transporturi diverse.
Transmisiile cu lanţ moderne (tehnologii execuţie + materiale cu caracteristici
mecanice superioare) asigură performanţe de viteză v = 40 m/s, n = 10.000 rot./min.
Sunt utilizate mai multe tipuri de lanţuri din care cele mai reprezentative sunt
următoarele: lanţuri cu eclise, cu zale articulate, cu zale turnate, cu zale ovale etc.
În tabelul 3 se prezintă forulele de calcul pentru tipurile de transmisii.

Tabelul 3
Transmisii
Tipul transmisiei Raportul de transmitere a mişcării
Transmisie cu roţi de fricţiune it = n1/n2 = D2/D1
Transmisie cu curele it = n1/n2 = D2/D1
Transmisie cu roţi dinţate şi lanţuri it = n1/n2 = Dp2/Dp1 = z2 /z1
 2.13. Organe de maşini pentru mecanismele de cuplare – cuplaje

Cuplajele sunt organe de maşini care au rolul de a prelua şi transmite

momentul şi puterea între doi arbori. Utilizarea cuplajelor evită construcţia unor
arbori de lungimi mari şi foarte mari. Pentru a asigura o bună funcţionalitate,
cuplajele trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- capacitate de transmitere totală a momentului de torsiune;
- capacitate de atenuare a şocurilor;
- capacitate de preluare temporară a unor suprasarcini;
- dimensiuni constructive cât mai reduse;
- asigurarea condiţiei de interschimbabilitate.
Cuplajele sunt organe de maşini folosite ca elemente de legătură între doi arbori
aflaţi unul în prelungirea celuilalt sau sub un anumit unghi. Ele mai realizează:
- amortizarea şocurilor şi vibraţiilor;
- limitarea unor parametrii funcţionali (turaţie, sens de rotaţie, moment de
torsiune);
- compensarea abaterilor de coaxialitate.
Mai sunt utilizate şi pentru protecţia contra suprasolicitării organelor
antrenate.
Cuplajele se clasifică astfel:
- cuplaje permanente fixe şi mobile (la care legătura între cei doi arbori se
întrerupe numai prin demontarea elementelor de asamblare a cuplajului);
- cuplaje intermitente comandate – ambreiaje – şi automate – de sarcină, de
viteză şi de sens – (la care legătura între cei doi arbori poate fi stabilită sau
întreruptă, atât în repaus, cât şi în timpul funcţionării printr-o comandă
exterioară fără a demonta cuplajul).
Ca tipuri constructive întâlnim: cuplajele cu flanşă, manşon, în cruce, cu
craboţi, cuplaje cardanice, cu bile etc., din prima categorie şi ambreiaje mecanice,
hidraulice, electromagnetice, precum şi cuplajele de siguranţă, centrifugale şi unisens,
din a doua categorie.
Cuplajele sunt organe de maşini care asigură legătura permanentă sau
intermitentă pentru transmiterea mişcării de rotaţie de la un arbore la altul sau de la un
organ de maşină la altul. Unele cuplaje sunt folosite ca elemente de protecţie
împotriva suprasolicitării organelor de maşini antrenate.
Cuplajul cu manşon este realizat dintr-un element care se montează pe
capetele arborilor între care urmează să se transmită mişcarea. Efortul între arbore şi
manşon se transmite printr-o pană longitudinală sau ştifturi. Cuplajele cu manşon din
două bucăţi au realizată strângerea bucăţilor de manşon pe arbore cu ajutorul
şuruburilor. Materialele din care se execută manşoanele sunt de regulă fonte cenuşii
sau alte materiale cu rezistenţă mai mică decât cea a arborilor. Cuplajele cu manşon
sunt supuse solicitării de răsucire şi de întindere.
Cuplajele cu flanşe pot fi din aceeaşi bucată cu arborele sau separat, legătura
lor cu arborele făcându-se prin pene longitudinale. În cazul cuplajelor cu flanşe,
şuruburile de strângere sunt solicitate la forfecare, atunci când ele sunt cuprinse în
găuri calibrate sau solicitate la întindere, când şuruburile sunt cuprinse în găuri cu joc.
Cuplajele mobile se folosesc atunci când sunt necesare deplasări axiale,
radiale sau unghiulare ale arborilor. Tipurile constructive de cuplaje mobile sunt:
cuplajele de fricţiune, cuplajele cu gheare, cuplajele elastice, cuplajele flexibile.
Elementele elastice sunt executate din piele, cauciuc sau pânză cauciucată, ele având
rolul de a micşora efectul şocurilor provocate de variaţiile bruşte ale momentului
motor. Cuplajele elastice sunt solicitate la două şocuri de torsiune, şi anume: şocul de
viteză provocat de diferenţa bruscă de viteză unghiulară a arborilor care se cuplează
brusc - şocul de cuplu are loc în mod normal la pornire şi se exercită de către maşina
motoare asupra celei antrenate. Materialele utilizate pentru executarea cuplajelor sunt
oţelurile şi fontele.

Fig. 18. Cuplaj cu flanşe

Cuplajele intermitente (ambreiajele) prezintă următoarea tipologie: cuplaje

intermitente rigide care nu permit rotirea relativă a arborilor în timpul antrenării şi
cuplaje intermitente de fricţiune care nu permit rotirea relativă a arborilor în timpul
antrenării (permit cuplarea sau decuplarea arborilor, atât în mers, cât şi în repaus).
Trecerea arborelui condus de la o viteză inferioară la alta superioară se face lin, fără
şocuri. Cuplul motor al unui automobil se transmite roţilor de rulare prin intermediul
unui cuplaj intermitent (ambreiaj). Materialele din care sunt executate cuplajele de
fricţiune trebuie să reziste la temperaturi ridicate, la uzură, la frecare şi la acţiunea
chimică a lubrifiantului. Cuplurile de materiale pentru ambreiajele de fricţiune sunt:
fonta pe fontă, fonta pe oţel, oţel călit pe oţel călit, oţel sau fontă pe mase plastice,
oţel sau fontă pe ferodou, oţel sau fontă pe textolit. Cuplajele intermitente rigide se
utilizează la maşini unelte, autovehicule etc.