Istoria îngrijirilor în India antică

Medicina tradițională indiană sau Ayurveda, reprezinta cea mai veche știință a vindecării,
apărută acum 5000 de ani. Ayurveda reprezintă mai mult decît o știintă, este un sistem care
inglobează tehnici de meditație, tratamente naturiste, tehnici chirurgicale, regimuri alimentare și
noțiuni de conduită morală. Scopul acesteia reprezintă atingerea echilibrului între minte, corp și suflet,
considerîndu-se astfel echivalarea stării de sănătate perfectă. Prevenirea și vindecarea bolii prin
terapiile aplicate și creșterea vitalității organismului reprezinta obiectivul principal in Ayurveda.
Zicala care difinește cel mai bine această medicină este:” Să previi este mai uțor decît să tratezi”.

Pentru stabilirea unui diagnostic corect si un tratament adecvat, în India, este foarte
importantă aflarea tipului constitutiv al pacinetului (cele 3 Doshas – Vata, Pitta, Kapha) – Fig.1

Caracteristicile tiparului Veta – Sunt oamenii foarte scunzi sau foarte înalți, slabi cu o forță
fizică redusă, nu sunt longevivi și au un metabolism variabil.Învață repede, uită la fel de repede și sunt
predispuși la boli nervoase, constipație, scădere în greutate. În acest caz, Ayurveda recomandă,
exerciții dese de relaxare, mese regulate, un consum crescut de ghimbir li multă odihnă.

Caracteristicile tiparului Pitta – În această categorie se încadrează oamenii cu o înălțime

medie si cu o digestie rapidă. Au nevoie de hrană consistentă ce neutralizează căldura excesivă
produsă de organismul lor. Sunt mai longevivi, au tenul gras cu tendință de pătare și sunt predispuși
calviției, albirea părului din tinerețe, au un temperament activ și învață rapid. Recomandările
Ayurveda sunt încurajarea meselor frecvente si mici, consum frecvent de apă, practicarea unui sport
în aer liber.

Caracteristicile tipului Kapha – Sunt oamenii robuști cu o umunitate foarte bună, sunt cel
mai longevivi și mai sănătoși dintre cele 3 tipuri constitutive. Au o digestie și metabolism foarte lent
și un carcater calm și tăcut. Pot să practice meserii dificile ce necesită efort fizic sau intelectual
susținut. Sunt predispuși la obezitate, afecțiuni ale articulațiilor și numeroase probleme cardiace.
Ayurveda recomandă consumul băuturilor fierbinți pentru distrugerea substanțelor toxice, stimularea
digestiei cu condimente și infuzii cu mușețel frecvente.

Fig 1- Cele 3 Doshas

 Scrierile vedice descriu diverse boli ale ochilor, urechilor, inimii, stomacului, plămânilor,
pielii, mușchilor și sistemului nervos. Sunt enumerate aproximativ trei sute de părți și organe diferite
ale corpului uman. O boală cu un debut brusc este considerată o manifestare a unui principiu malefic,
provenit fie de la demoni, sau de la viermi care pătrund în corp. Este acordata o mare importanță
dietei,unde se conidera ca alimentele precum laptele, mierea și orezul detin un loc special în rețetele
dietetice. Scrierile medicale ulterioare au numit laptele o băutură sacră, care păstra puterea și mintea
unei persoane, protejată de boli. Mierea a făcut parte, în mod tradițional, din rețetele pentru
medicamente care vindecă multe boli, fiind considerata principalul antidot pentru otrăvire cu otrăvuri
minerale, vegetale și animale.

Deseori, pentru prepararea medicamentelor utilizau extracte din plante medicinale.

Proprietățile vindecătoare ale medicamentelor indiene bazate pe plante erau cunoscute cu mult peste
granițele Indiei Antice: Acestea erau transportate pe rutele de comerț pe mare și terestre către
Mediterana, Asia Centrală și China și în multe alte țări ale Lumii Antice. Cele mai bune plante
medicinale au fost aduse din Himalaya.

Leacurile folosite pe post de medicamente in medicina indiană, au fost preparatele (ceaiuri,

infuzii, unguente, uleiuri) din produse de origine vegetală, minerală și animal, dar si metalele nobile
au jucat un rol important în arta vindecării. Unguentele contin deseori zinc, plumb, sulf, antimoniu,
amoniac, dar cel mai adesea s-a folosit mercur și sărurile sale. Utilizarea pe scară largă a mercurului
în medicina antică indiană a fost asociată cu un nivel ridicat de dezvoltare a alchimiei.

Dintre plantele medicinale cel mai frecvent utilizate sunt amintite:usturoiul, piperul,
ghimbirul, Acorus calamus, Bela (antidizenteric), ricinul (purgativ şi dezinfectant cutanat pentru
leproşi), lycium, tamarin, cânepa, nucşoara, coaja de Mudar, etc. În Susrutasamhita se descriu peste
700 de specii de plante cu efect terapeutic. Indienii foloseau şi medicamente de origine animală:
veninul de şarpe, laptele, mierea, viscerele, urina, etc., precum şi substanţe minerale: sulfatul de
cupru, salpetrul, boraxul, carbonatul de sodiu, sulful, mercurul, etc. Împotriva muşcăturii de şarpe se
administra un extract de planta Sarpagantha, identificată ca Rauwolfia serpentina. La Muzeul
medicinei şi farmaciei din Delhi se află un recipient întrebuinţat de vechii indieni pentru „distilarea”
mercurului –folosit intern ca afrodisiac şi extern în bolile de piele.

Fig. 2 – Ingrijirile medicale în India antică

Cei mai mari medici ai Indiei antice sunt Charaka și Sushrut.Principalele direcții ale artei
vindecătoare a hindușilor antici sunt reflectate în tratatele medicale „Charaka-Samhita” - despre bolile
interne (secolele I-II î.Hr.), și „Șușrut-Samhita” - la chirurgie (sec. IV d.Hr.) . Primul tratat aparține
lui Charaka, marele medic al Indiei antice, unde a fost acordată o atenție sporită la detalii în vederea
diagnosticării bolii. Medicul a trebuit să țină seama de vârsta pacientului, de caracteristicile fizice ale
acestuia, de condițiile de viață, de obiceiuri, profesie, nutriție și climă. Era necesară examinarea cu
atenție a urinei și excreției corpului, sensibilitatea la diverși stimuli a pacientului, forța musculară,
vocea, memoria, pulsul. Charaka-Samhita menționează cazuri în care a studiat o picături de sânge
prelevate de la un pacienti și descrie metode de influență activă asupra organismului, pentru a
exacerba boala pentru o perioadă scurtă de timp. Conform tratatelor, Charaka a oferit o descriere
detaliată a metodelor de tratament a bolilor interne, inclusiv ciuma, variola, malaria, holera și
tuberculoza.

Pentru a deveni un medic adevărat în India antică, acesta trebuia să dețină numeroase
cunoștințe a teoriei și a practicii, dar trebuia în mod obligatoriu să fie un om onest, curajos, sănătos,
ordonat, să poarte barba scurtă, ingrijită, sa poarte haine albe tămâiate și să evite vorbitul inutil.
Obligația față de pacient trebuie plasată peste interesul personal. În cazul unei boli terminale, medicul
trebuie să-și recunoască sincer neputința.

Medicina veche indiană a acordat o deosebita importanta chirurgiei. Așadar, s-a impus din
timpuri străvechi in India interventia chirurgicala în colecistie litiazice (colecistectomia), ca și
intervenția oftalmologică, pe cristalinul ochiului în cataracte- procedura constă în îndepărtarea
cataractei în diverse etape, prin utilizarea unui instrument ascuțit, cu care mițcă materialul lentilei, îl
duce în fundul ochiului și îl sparge printr-o incizie. După această procedură, ei curățau ochiul cu unt si
sfătuiau pacientul să odihnească ochiul pentru 10 zile.

Nu au fost ignorate suturile perforațiilor abdominale în urma unor cauze interne sau, mai
frecvent, a injunghierilor.Cu deosebită pricepere și ingeniozitate s-au suturat plăgi perforate, tăiate,
mușcate, folosindu-se pentru inchiderea lor, ca agrafie chirurgicale, mandibulele furnicilor mari. In
sarcinile compromise s-au efectuat încă de pe atunci embriotomia fătului mort.

Fierarii cu experiență au făcut instrumente chirurgicale din oțel, și nu din cupru sau bronz, ca
în alte țări ale lumii Antice. Aceste instrumente erau depozitate în cutii speciale din lemn și erau
ascuțite, astfel încât să poată tăia părul. Înainte de operație, au fost dezinfectate cu sucuri de plante,
spălat în apă fierbinte și calcinare la foc.

Medicina preventivă a fost în tot timpul antichitatii indiene strâns unită cu principiile de
igienă și cu principiile de morala socială și individuală. Astfel, spălatul mîinilor era o măsură
obligatorie atât înainte de masă, cât și înaintea investigațiilor medicale. Servitul mâncării se facea pe o
frunză da bananier în prealabil spalată și care se schimba la fiecare fel de mâncare iar spălatul pe dinți
cu diferite lichide ce aveau efect deodorizant (frunze de santai, suc de stafide, de arahide, de susan, de
chimion etc.) era un obicei după flecare masă.

Chirurgia plastică la nivelul faței a avut un succes deosebit pentru chirurgii indieni. Medicii
au știut să repare nasurile, buzele și urechile pierdute sau deteriorate în luptă sau prin ordin
judecătoresc. În această zonă, chirurgia indiană a fost înaintea europeană până în secolul XVIII.
Chirurgii europeni au învățat de la indieni arta rinoplastiei (din greacă. „Rinocuri” - nas) - restaurarea
unui nas pierdut. Această metodă este descrisă în detaliu în tratatul de la Sushrut și a trecut în istoria
medicinei sub denumirea de „metoda indiană”. Nasul a fost restaurat folosind o clapă de piele tăiată
de pe frunte sau obraz.
 Medicina traditionala Indiana dateaza de mii de ani si este privită și astăzi ca un beneficiu
uriaș pentru medicina mondiala, adăugând informații de aur în dezvoltarea sa, considerându-se ca aici
s-au format bazele medicinei.