Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

NOTIUNI INTRODUCTIVE

Acvacultura, in sensul larg al cuvantului, inseamna tehnologia de crestere a organismelor din mediul
acvatic, folositoare omului, in care rolul predominant apartine pestilor, algelor, molustelor si
crustaceelor. Acvacultura este considerata in prezent ca stiinta care se ocupa cu studiul bazelor
biologice si elaborarea metodelor biotehnice pe baza carora organismele acvatice se inmultesc,
cresc, se dezvolta in bazine acvatice naturale sau antropice.
In functie de caracteristicile bazinelor acvatice acvacultura se imparte in acvacultura in
helestee si acvacultura in bazine naturale.
Ca urmare a existenţei unor criterii variate, este foarte dificilă o clasificare distinctă a
sistemelor de creştere din acvacultură
Astfel, în funcţie de nivelul de intensivitate a producţiei (fig. 1), sistemele de creşterea pot fi:
• sisteme extensive;
• sistemele semi-intensive;
• sistemele intensive;
• sisteme super-intensive.
Din punct de vedere al modului de amplasare a unităţilor de creştere se disting următoarele
variante de locaţii(Funge-Smith and Phillips, 2001):
• locaţii terestre („land based”): heleştee, sisteme recirculante;
• locaţii acvatice („water based”): viviere / cuşti flotante, ţarcuri;
• locaţii de tranziţie („tidal zone based”).
De asemenea, în sistemele de creştere pot fi cultivate:
• specii de apă dulce;
• specii de apă sărată;
• specii de apă salmastră.
În funcţie de numărul de specii introduse în unităţile de creştere, distingem:
• sisteme de creştere în monocultură – se referă la creşterea unei singure specii în cadrul
aceleaşi structuri/incinte de producţie;
• sisteme de creştere în policultură – se referă la creşterea mai multor specii de cultură fie:
 în aceeaşi incintă de producţie (heleşteu, iaz, bazin)
 în incinte diferite, circumscrise, de producţie (sistem de custi/viviere
amplasate în heleştee, bazine tip canal amplasate în heleştee etc.);
• sisteme de creştere integrate – se referă la creşterea mai multor specii de organisme
acvatice de cultură în cadrul aceleaşi ferme; de altfel, speciile de cultură pot fi atât
organisme animale cât şi vegetale.
După dinamica circulaţiei apei în sistemele de creştere, se întâlnesc următoarele situaţii:
• sisteme deschise – apa de alimentare trece o singură dată la nivelul unităţilor de creştere
şi este apoi evacuată în mediul înconjurător;
• sisteme semi-deschise/semi-închise – apa de cultură de la nivelul unităţilor de creştere
poate proveni atât din sursa de alimentare cât şi din recircularea parţială a apei
tehnologice;
• sisteme închise – apa de cultură care intră la nivelul unităţilor de cultură este tratată
pentru condiţionarea calităţii şi recirculată în totalitate; aportul de apă proaspătă este
bine cuantificat (5 – 10 % din volumul total de apă) şi introdus în sistem doar pentru
suplinirea pierderilor de apă datorate, în special, evaporării;
De asemenea, în funcţie de profilul producţiei realizate, întâlnim:

1
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

• pepiniere – în care se produce material biologic de populare, pe baza loturilor proprii de

reproducători, sub formă de: icre, icre embrionate, larve, alevini, remonţi;
• crescătorii – în care se realizează creşterea şi îngrăşarea materialului biologic în structuri
complexe ce permit acest lucru şi cu cicluri de exploatare diferite: până la vârstă de un an,
doi, trei ani etc.;
• mixte – unităţi în care se realizează reproducerea, creşterea şi îngrăşarea materialului
biologic în facilităţi tehnologice destinate fiecărei etape (creştere, îngrăşare, iernare etc.).
Biomasa de cultură poate fi crescută în următoarele tipuri de unităţi de creştere:
• heleştee;
• bazine (din fibră de sticlă, betonate etc.)
• canale tip („raceways”);
• structuri de plasă: cuşti/viviere flotante, ţarcuri.
Ţinând cont de această terminologie, de caracteristicile specifice fiecărui sistem şi, fiind
conştienţi de existenţa unor legături intrinsece între aceste criterii de clasificare, acvacultura din ţara
noastră dispune de o varietate de sisteme şi tehnologii de creştere.
Această continuitate între diferitele sisteme de creştere este ilustrată sugestiv în schema din
figura 1.

I. 2. Sisteme de creştere extensivă a peştilor

Aceste sisteme de creştere se referă la toate ecosistemele naturale sau antropogene la
nivelul cărora creşterea biomasei piscicole se bazează exclusiv pe productivitatea lor naturală. De
regulă, acestea sunt lacurile şi bălţile care au o alimentare naturală şi din care se pot obţine producţii
mici de peşte, exprimate în kg la unitatea de suprafaţă (m2 sau ha). Este greu de încadrat într-un
interval valoric producţia unitară piscicolă (200-500 kg/ha) deoarece ea va depinde în totalitate de
inputurile naturale din ecosistem; practic, sistemele extensive sunt ecosisteme dinamice care

2
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

răspund la şi interacţionează cu factorii fizici, chimici şi biologici. Deşi, teoretic, la un astfel de sistem
de cultură nu putem vorbi de o intervenţie externă din partea fermierilor în vederea sporirii
producţiei piscicole, uneori se practică fertilizări pentru a stimula producţia primară din
heleşteu/baltă. De regulă, în aceste sisteme se practică policultura.

I. 3. Sisteme de creştere semi-intensivă a peştilor

Cultura semi-intensivă a peştilor sau a altor organisme acvatice se bazează pe productivitatea
naturală şi/sau îmbogăţită prin fertilizare a ecosistemelor antropogene, respectiv şi pe administrarea
de hrană suplimentară. De fapt, cultura semi-intensivă presupune obţinerea unei biomase piscicole
cu costuri de producţie mici ca urmare a folosirii unor inputuri necostisitoare: În acvacultura din ţara
noastră acest sistem este folosit pe scără largă, contribuind la obţinerea unor produse sigure din
punct de vedere alimentar. În acest caz, este evidentă intervenţia factorilor antropogeni pentru
crearea unor condiţii favorizante creşterii peştilor, cum ar fi: sistem propriu de alimentare şi evacuare
a apei din ecosistem (permite înlocuirea a 10-15% din apa), aplicarea unor tratamente pentru
îmbunătăţirea calităţii fizico-chimice ale apei şi solului (aplicarea unor fertilizanţi organici şi
anorganici, amendamente etc) şi folosirea sistemelor de aerare pentru menţinerea unor concentraţii
optime de oxigen dizolvat în apă.
În aceste sisteme de cultură poate fi crescută o singură specie (monocultură) dar este
agreată creşterea mai multor specii de peşti care valorifică nişe trofice complementare (policultură).
Luând în considerare raportul cost/beneficiu (adică raportul dintre inputuri/outputuri) putem aprecia
că acest sistem se poate aplica în cazul unor ferme cu producţii piscicole la o scară mai mică (însă mai
mari de >500 kg/ha).
În cele ce urmează sunt prezentate metodele cele mai des aplicate la creşterea peştilor în
sistem semi-intensiv.

I.3.1. Creşterea peştilor în monocultură

Obiectivul principal al fertilizării heleşteelor este de a stimula productivitatea primară la
nivelul lor, îmbunătăţind astfel producţia organismelor autotrofe şi heterotrofe. Practic, prin
fertilizarea heleşteelor, intrările majore sunt reprezentate de azot (N), fosfor (P) şi carbon (C) iar
raportul dintre aceste substanţe este foarte important. Potasiul (K) nu este considerat, în general, un
element fertilizant major însă el poate fi suplimentat în condiţiile în care alcalinitatea apei arată
valori mici.
Se recomandă ca nutrienţii necesari dezvoltării fitoplanctonului în heleştee să atingă
următoarele proporţii: 45-50% C, 8-10% N şi 1% P, într-.un raport de 50:10:1 (Edwards et.al.,2000).
O fertilizare eficientă necesită realizarea unor determinări şi măsurători pentru anumiţi
parametri fizico-chimici ai apei şi nu numai, cum ar fi:
• Disponibilitatea conţinutului de carbon;
• Alcalinitatea trebuie să fie > 20mg/l (Boyd, 1974). Dacă apa este acidă, cu alcalinitate redusă
(< 20mg/l), se recomandă tratarea cu var nestins pentru a ridica alcalinitatea, înainte de
aplicarea fertilizatorului anorganic;
• Frecvenţa fertilizării heleşteului. Interacţiunea dintre calitatea apei, compoziţia substratului şi
dinamica generală a heleşteului este extrem de importantă pentru a asigura o practică, în
ceea ce priveşte administrarea fertilizatorului, sustenabilă şi eficientă. De exemplu, fosforul
disponibil din heleşteu este rapid îndepărtat prin reacţia cu cationi bivalenţi, cum ar fi Fe2+,
Ca2+ şi Mg2+, formând precipitate insolubile. Mâlul de pe fundul heleşteelor poate absorbi P şi
să conducă la o îndepărtare a sa din apa de cultură. Studii au arătat faptul că necesarul de P
pentru fertilizarea heleşteelor depinde de natura substratului şi de saturarea sa în fosfor
(Knud-Hansen, 1992). Spre exemplu, în cazul heleşteelor cu un sol cu reacţie acidă (sulfat
acid) care prezintă o capacitate mare de legare a fosforului se recomandă administrarea a 4
kg/ha/zi de azot şi 2 kg/ha/zi fosfor. Administrarea unei cantităţi mai mari de azot conduce la
creşterea toxicităţii amoniacului. De asemenea, există o relaţie negativă între abilitatea

3
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

sedimentelor din heleşteu de a îndepărta fosforul solubil din apă şi conţinutul de fosfor de pe
fundul heleşteului.
• Perioada sezonieră de administrare a fertilizantului - are un efect semnificativ asupra
eficienţei fertilizării heleşteelor. O serie de autori (Green et al.,1990) au apreciat faptul că
fertilizarea heleşteelor cu excrementele păsărilor în sezoanele uscate era mai eficientă faţă
de sezoanele ploioase. Scăderea productivităţii în sezoanele ploioase a fost atribuită creşterii
turbidităţii, ca urmare a eroziunii malurilor, reducând penetrarea luminii şi a proceselor de
fotosinteză;
• Analiza cost-eficienţă. Strategiile de fertilizare sunt, de cele mai multe ori, evaluate funcţie
de capacitatea de a stimula procesul de creştere a peştilor, precum şi producţia heleşteului,
în general. Cu toate acestea, un regim de fertilizare care ar conduce la obţinerea celei mai
bune producţii nu este în mod necesar şi cel mai eficient din punct de vedere economic
(costurile sunt prea mari). Ca urmare, este esenţial ca fermierii să înţeleagă dinamica
proceselor din heleştee şi modul în care eficienţa fertilizării este afectată de transparenţa
apei, adâncimea heleşteului, compoziţia chimică a substratului şi concentraţia nutrienţilor
din apă.

I.3.2. Creşterea peştilor în policultură

Creşterea diferitelor specii de peşti împreună, în policultură, este un sistem larg răspândit în
multe părţi ale lumii. Se apreciază că acest sistem duce la obţinerea unor producţii net superioare
sistemului de monocultură, ca urmare a exploatării maxime a tuturor nişelor trofice.
Pentru a maximiza producţia peştilor în sistemele în policultură este esenţial să cunoaştem
relaţiile stabilite atât între speciile de peşti cât şi între peşti şi mediu.
Alegerea celor mai adecvate specii de peşti sau alte organisme acvatice, clase de vârstă,
densităţi de populare, regim de fertilizare, furaje de către fermier asigură succesul unui astfel de
sistem de producţie. De regulă, eficienţa utilizării resurselor din acelaşi heleşteu creşte cu cât speciile
de peşti au spectrul nutritiv diferit. Creşterea eficienţei producţiei este atinsă în condiţiile în care
deşeurile metabolice ale unei specii sunt folosite ca hrană de către o alta (Milstein,1997).
Alegerea celor mai potrivite specii pentru policultură va minimiza relaţiile antagonice şi
maximiza sinergia relaţiilor din heleştee, conducând la creşterea disponibilităţii resurselor de hrană
pentru speciile de cultură şi îmbunătăţirea, totodată, a condiţiilor de mediu. Literatura de specialitate
descrie o relaţia sinergică în policultura peştilor planctonofagi - crap ce apare în urma activităţii
crapului de agitare a bentosului facilitând, astfel, utilizarea eficientă a materiei organice şi
anorganice. Acest proces reduce semnificativ acumularea amoniacului şi nitriţilor, precum şi a
încărcăturii organice la nivelul fundului apei. Prin această mişcare, nutrienţii sunt mai disponibili
pentru algele macroscopice care, la rândul lor, pot fi utilizate în hrana peştilor. O fotosinteză mai
intensă conduce, de asemenea, la o mai bună oxigenare, creştere a pH-ului şi o nitrificare eficientă.

I.3.3. Creşterea peştilor în culturi integrate

Un alt sistem de producţie descris de literatura de specialitate se referă la creşterea semi-
intensivă în heleştee a unei specii de peşti care se hrăneşte natural cu resturile provenite din cultura
intensivă a unei alte specii de peşti crescută în structuri de plasă (ţarcuri, viviere) amplasate în
heleştee. Avantajele culturii integrate a cuştilor/vivierelor flotabile în heleştee sunt legate de
următoaele aspecte:
• deşeurile de natură organică derivate din dieta bogată în proteine a peştilor crescuţi în
cuşti/viviere flotabile pot fi folosite drept hrană de către peştii din heleşteu;
• nutrienţii rezultaţi din descompunerea reziduurilor de la nivelul cuştilor/vivierelor flotabile
sunt, astfel, recuperaţi, reducând concentraţia acestora din efluentii care sunt, de regulă,
eliberaţi direct sau indirect în mediu înconjurător cauzând eutrofizarea apelor;
• uzual, în acest sistem de policultură, dieta bogată în proteină se administrează doar la specia
din cuşti care ar trebui să aibă o valoare economică mare pentru face acest tip de producţie
rentabil.

4
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

• acest sistem permite, pe de o parte, îngrăşarea intensivă a puietului din cuşti prin
administrarea unor diete bogate în proteină şi, pe de altă parte, creşterea semi-intensivă în
perioada larvară a speciei din heleşteu cu ajutorul hranei naturale a cărei producţie este
stimulată de reziduurile degajate din cuşti/viviere flotabile.

I. 4. Sisteme de creştere intensivă a peştilor

Acvacultura intensivă se bazează pe realizarea unor densităţi mari de peşte cu o minimă
folosinţă a apei. Un astfel de sistem depinde exclusiv de hrănirea artificială şi de
reutilizarea/schimbarea apei. Sistemele intensive permit obţinerea unei producţii mari, între 100-500
t/ha/an (Muir et al., 2000). Totuşi aceste sisteme necesită o investiţie de capital ridicată şi costuri de
operare care sunt asigurate şi recuperate prin aplicarea unor niveluri tehnologice ridicate şi
intrumente manageriale eficiente. Ca urmare, fermierii trebuie să ia în considerare următoarele
criterii:
• existenţa unei surse permanente de material de populare (propriu sau achiziţionat);
• disponibilitatea unor fonduri investiţionale pentru construcţia, întreţinerea şi operarea
sistemului;
• disponibilitatea tehnologiei, a instrumentelor manageriale şi a unui personal calificat;
• crearea unor condiţii eficiente şi sigure de atenuare (minimizare) a impactului de mediu a
sistemelor intensive.
Expansiunea acvaculturii la nivel global, împreună cu deficitul de apă dulce şi competiţia
acestei activităţi cu agricultura şi activităţile urbane a condus treptat la abordarea culturii peştilor în
sistemele de producţie intensivă (faţă de sistemul tradiţional semi-intensiv). Speciile ideale pentru
acest tip de sistem trebuie să tolereze densităţi mari, o paletă largă de condiţii mediale, precum şi o
rezistenţă ridicată la stres, boli, manipulări.
Cultura intensivă a peştilor este practicată în prezent atât în scop comercial cât şi
experimental în următoarele structuri: heleştee, căzi, bazine tip canal (raceways), cuşti/viviere
flotante, sisteme recirculante şi acvaponice. Calitatea apei (DO, temperatura, salinitatea, amoniacul,
pH-ul etc.), nutriţia şi hrănirea, precum şi densităţile de populare sunt cei mai importanţi factori care
determină succesul sau eşecul activităţii de creştere intensivă a peştilor.
Deoarece densitatea de populare este cel mai important factor care afectează cultura
peştilor, multe cercetări au urmărit efectul acestei densităţii asupra nivelului producţiei realizate în
diferite sisteme de cultură intensivă. Relaţia dintre densitatea de populare şi biomasa obţinută la
sfârşitul perioadei de creştere este una pozitivă, în timp ce relaţia între densitatea de stocare şi
creşterea individuală a peştilor este o corelaţie negativă. În condiţii de suprapopulare apare chiar o
ierarhizare comportamentală a peştilor, în sensul că peştii mai mari cresc mai bine şi repede
dominând populaţia în timp ce exemplarele mai mici (subordonate) cresc mai încet. De aceea,
fermierii, în funcţie de cerinţa pieţii, trebuie să aleagă dacă vor obţine producţii mari dar indivizi mici
(la preţuri mici) sau producţii mai mici şi indivizi mari (restaurante , export, la preţuri mari).
I.4.1. Creşterea peştilor în cuşti/viviere flotante sau ţarcuri
Succesul creşterii peştilor în aceste structuri depinde de o serie de factori: calitatea apei,
nivelul apei, specia, densitatea de populare, talia, mărimea şi forma cuştii, calitatea hranei şi
frecvenţa de hrănire. Acest sistem de cultură este des întâlnit în lacurile de baraj din România unde
se găsesc adâncimi mari de apă.
Din punct de vedere tehnologic însă creşterea peştilor în cuşti/viviere flotante reprezintă o
alternativă la sistemul tradiţional de creştere a peştilor în heleşteu. Spre deosebire de sistemul
2
clasic unde, în medie, se obţin producţii de 0,4÷0,6 kg biomasă/m , în acest sistem de creştere
producţiile pot atinge valori cuprinse între 30÷90 kg biomasă/m3. Acest tip de producţie s-a dezvoltat
îndeosebi pentru mediul marin în Asia, Europa şi Australia, fiind apreciat ca o soluţie pe termen lung
în vederea asigurării cantităţilor din ce în ce mai mari de produse acvatice necesare pentru consum.
Dezvoltarea acvaculturii în cuşti/viviere flotante presupune cunoaşterea avantajelor şi
limitelor acestui sistem de producţie, astfel:
Avantaje

5
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

• Se pot instala în diferite ecosisteme acvatice marine, salmastre, dulcicole, atât naturale (zonele
costiere ale marilor si oceanelor, lacuri, fluvii, râuri) cât şi antropice (lacuri de acumulare, iazuri,
heleştee);
• Sunt uşor de realizat, montat chiar şi în condiţiile unei reamplasări;
• Permit aplicarea în timp util a unor corecţii de management tehnologic (optimizarea hrănirii în
conformitate cu densitatea de populare şi nivelul de intensivitate propus astfel încât
performantele de creştere ale materialului biologic să fie ridicate) concretizate, în final, prin
scurtarea ciclului de producţie;
• Asigura un control eficient asupra prădătorilor si al competitorilor la hrana;
• Metodele de recoltare a materialului biologic sunt simple şi facile;
• Monitoringul riguros al biomasei de cultură pe parcursul perioadei de creşterii, precum si
prelevarea facilă a unor probe biologice;
• Permite posibilitatea recoltării totale a biomasei de producţie, într-un timp scurt, reducând astfel
stresul legat de manipularea peştilor si, implicit, mortalitatea, sau parţiale, cu o anumita
ritmicitate, a unei cantităţi de material biologic în funcţie de cerinţa pieţei;
• Permite folosirea heleşteelor in vederea pescuitului sportiv sau pentru creşterea altor specii;
• Investiţie iniţiala relativ scăzută în condiţiile existenţei unei adâncimi adecvate a apei pentru un
asemenea sistem de producţie.

Limitări
• Dificultăţi de aplicare în cazul suprafeţelor de apă agitate, amplasarea cuştilor fiind posibilă
numai în cadrul unor zone adăpostite ale ecosistemelor acvatice;
• Necesită un schimb adecvat al apei printre cuşti pentru îndepărtarea metaboliţilor şi menţinerea
unei concentraţii optime a oxigenului dizolvat; obstruarea ochilor plasei prin dezvoltarea peliculei
de biodermă vegetală („biofouling”) necesită spălări frecvente ale acestora;
• Dependenţă absolută faţă de hrana artificială; posibile pierderi de hrană prin pereţii cuştii;
• Frecvente şi importante interferenţe cu populaţia piscicolă naturală în sensul că peştii mici
pătrund în cuşti şi devin competitori la hrană;
• Populaţiile piscicole naturale pot constitui un potenţial rezervor de boli şi paraziţi, pe de o parte,
respectiv posibilitatea răspândirii bolilor prin introducerea materialului biologic de cultură;
• Potenţial risc legat de accesul facil al braconierilor la materialul biologic.
• Potenţiale probleme cauzate de scăderea concentraţiei de oxigen dizolvat din apa până la valori
critice care se pot rezolva, însă, prin operaţii suplimentare de aerare.
• Gradul de extensivitate şi intensivitate al unor boli poate fi mare, acestea răspândindu-se rapid în
cazul apariţiei, efectele unui tratament nefiind resimţite în timp util.
Dimensiunea cuştilor folosite la creşterea peştilor variază considerabil în funcţie de nivelul
producţiei. Cuştile folosite la reproducere precum şi la producţia de puiet sunt în general mai mici
decât cuştile cu material de îngrăşare. Mărimea cuştilor pentru producţia finală variază între 6-20 m3.
În general, cuştile mai mari sunt recomandate pentru cultura peştilor deoarece permit o creştere mai
bună, în paralel cu reducerea pierderilor de hrană şi o bună supravieţuire, chiar şi în condiţiile unui
nivel scăzut de oxigen dizolvat.
O altă posibilitate pentru creşterea peştilor în structuri de plasă (ţarcuri, viviere, cuşti) o
reprezintă amplasarea acestora în heleştee fertilizate sau pe traseul efluenţilor din heleştee. În acest
caz, succesul culturii depinde de densitatea peştilor, schimbul de apă, rata de fertilizare şi hrănirea
suplimentară. Practic acesta este un sistem de acvacultură integrat, peştii din cuşti fiind hrăniţi cu o
dietă bogată în proteină rezultând o acumulare considerabilă de deşeuri metabolice şi hrană
neconsumată în masa apei din jurul cuştii ceea ce determină eutrofizarea apei şi creşterea
încărcăturii organice. In interiorul cuştii pot fi introduse exemplare cu talie şi vârstă mai mari, în timp
ce în heleştee se introduc exemplare juvenile sau vârste mai mici. În acest caz, este de aşteptat ca
densitatea mai mică a biomasei din heleşteu să favorizeze creşterea mai bună a biomasei din cuşti, ca
urmare a reducerii pierderilor de hrană.
Cuştile/vivierele flotante pot fi amplasate în apă salmastră sau apă marină.

6
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

I.4.2. Creşterea peştilor în căzi şi bazine tip canal

Datorită dimensiunilor, preponderent, mici ale acestor structuri ce asigură creşterea
materialului de cultură (peşte), ele prezintă importanţă practică în acvacultura experimentală. În
general căzile pot fi construite din: beton, fibră de sticlă, metal ş.a., având o suprafaţă internă fină ce
protejează materialul biologic. Factorii care influenţează cultura peştilor în căzi sunt: dimensiunea şi
forma lor, densitatea şi talia de populare a exemplarelor de peşte, debitul de primenire şi de
înlocuire al apei tehnologice, sistemul de evacuare şi îndepărtare a nămolului activ.
Pentru creşterea larvelor şi a puietului de mici dimensiuni sunt folosite căzi mici (<1-3 m3), în
timp ce pentru peşte de talie comercială se poate ajunge la bazine > 30 m3 (în acvacultura altor ţări).
În ceea ce priveşte forma căzilor sunt recomandate bazinele circulare deoarece asigură o viteză mai
bună a apei şi condiţii mai bune de viaţă pentru peşte. De asemenea, distribuţia apei este mai bună,
se auto-curăţă mai uşor utilizând o cantitate mai mică de apă iar costul de construcţie este mai mic
decât al bazinelor de tip canal („raceways”).
Pentru cunoaşterea performanţei de creştere a peştilor cultivaţi în acest sistem, o serie de
studii conduse pe diferite specii de peşti au urmărit efectul produs de talia şi densitatea de populare
asupra greutăţii finale medii şi asupra producţiei finale. În acest sens s-a observat faptul că densităţile
mai mici prezintă o rată zilnică de creştere mai bună şi un FCR mai mare decât densităţile mai mari.
Sistemul de cultură în bazine de tip raceway este considerat ideal pentru zonele rurale unde
se găsesc bazine de irigare şi canale. Informaţiile din literatura de specialitate privind acest sistem de
producţie indică densităţi variate de populare, în functie de specia utilizată (pentru diferite specii de
peşti, densitatea de populare de 5-20 ex/m3 ar asigura condiţii optime pentru obţinerea unor bune
producţii de peşte de consum). Creşterea densităţii peste aceste valori duce la creşterea
concentraţiei de amoniac şi descreşterea nivelului de oxigen dizolvat.

I.5. Sisteme de creştere super-intensivă a peştilor

Aceste sisteme sunt utilizate în special pentru creşterea speciilor cu valoare economică
ridicată, rar utilizate pentru ciprinide şi alte specii fără valoare economică.
Fezabilitatea şi eficienţa activităţii unui sistem de creştere superintensivă depind de măsura
în care este asigurată o optimă corelaţie între managementul tehnologic, capacitatea portantă şi
calitatea apei.
Multitudinea de configuraţii ale sistemelor de creştere superintensivă (ex. sistemele
recirculante) folosite în acvacultura industrială sau ca facilităţi de cercetare demonstrează
disponibilitatea acestora de a asigura controlului calităţii apei în cazul unor tehnologii de creştere cu
un grad foarte ridicat al intensivităţii.
Principial, sistemele recirculante diferă între ele prin configuraţia echipamentelor utilizate
(hardware-ul sistemului), tehnologiile aplicate şi strategiile de management abordate.
Datorită complexităţii elementelor de cerinţă tehnologică şi diversităţii constructive şi
funcţionale a echipamentelor folosite, nu se poate vorbi de o configuraţie standard a sistemelor
superintensive întâlnite în acvacultură.

I.5.1. Creşterea peştilor în sisteme recirculante

Aceste sisteme se caracterizează prin creşterea peştilor în condiţii strict controlate la o
densitate foarte mare rezultând producţii de peste 150-200 kg/m3. Principiul acestor sisteme este
acela de a valorifica cât mai bine potenţialul biologic al unei specii, pentru a se obţine o producţie
maximă de peşte pe metrul cub de apă.
Aceste sisteme sunt caracterizate prin reutilizarea apei, descărcarea unei cantităţi mici de
efluent şi menţinerea unei calităţi bune a apei tehnologice. Apa de cultură trece prin mai multe
operaţii de tratare pentru a fi condiţionată. Sintetic, acestea includ îndepărtarea solidelor
sedimentabile şi aflate în suspensie, sterilizarea şi aerarea. Un sistem închis tipic constă într-un bazin

7
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

de decantare (pentru îndepărtarea solidelor), filtru mecanic şi filtru biologic (pentru îndepărtarea
amoniacului), lampă cu ultraviolete (pentru sterilizare) şi aeratoare (compresoare) sau sursă de
oxigen.
În aceste sisteme este recomandată creşterea speciilor cu valoare economică mare deoarece
un astfel de sistem este complex din punct de vedere tehnic şi foarte costisitor şi investiţia iniţială
trebuie amortizată.Sistemele recirculante sunt caracterizate prin abilitatea de a suporta densităţi
extrem de mari şi de a obţine producţii superioare comparativ cu alte sisteme de cultură. Totuşi,
densitatea de populare are un efect semnificativ asupra creşterii individuale, supravieţuirii,
producţiei totale şi calităţii apei. Odată cu creşterea densităţii de populare se observă la final o
descreştere în masa medie corporală a peştilor şi o creştere în cantitatea totală de biomasă
(producţia finală).
Principalul deziderat tehnologic ce trebuie realizat într-un sistem recirculant din acvacultură
constă în asigurarea unor condiţii mediale care să corespundă, într-o cât mai mare măsură,
particularităţilor ecofiziologice ale speciei de cultura.
Calitatea apei dintr-un sistem recirculant de cultură este determinată, la modul critic, de
concentraţia acesteia în oxigen dizolvat, azot amoniacal neionizat, nitriţi şi dioxid de carbon. Nivelul
concentraţiei în azotaţi, pH-ului şi alcalinităţii constituie, de asemenea, parametri importanţi de
apreciere a calităţii apei.
Obţinerea produsului de cultură în condiţii de maximă profitabilitate impune realizarea unui
ritm de creştere cât mai ridicat al biomasei, respectiv o perioadă cât mai scurtă de timp până la
atingerea taliei comercializabile. Pentru a asigura un asemenea ritm de creştere peştele este hrănit,
în mod obişnuit, cu furaje granulate având un conţinut ridicat de proteină. Intensitatea hrănirii este
variabilă pe durata perioadei de creştere, în funcţie de stadiul de dezvoltare al speciei, respectiv talia
acesteia la un moment dat. Astfel, în primele stadii, la formele juvenile, se administrează zilnic o
cantitate de hrană egală cu 15% din masa corporală a acestora, pentru ca spre sfârşitul perioadei de
creştere, când peştii se apropie de talia comercializabilă, cantitatea de hrană distribuită într-o zi să se
reducă până la 1,5%.
Intensitatea hrănirii, compoziţia hranei, intensitatea metabolismului şi cantitatea de hrană
neconsumată influenţează calitatea apei din bazinele de creştere.
Cea mai mare parte din hrana introdusă în sistem este consumată de peşti, în timp ce hrana
neconsumată urmează să se descompună în cadrul sistemului. Produşii rezultaţi din metabolismul
peştilor (metaboliţi) includ dioxidul de carbon, azotul amoniacal şi solidele fecaloide. Dacă hrana
neconsumată şi metaboliţii amintiţi sunt lăsaţi în cadrul sistemului, concentraţiile în dioxid de carbon
şi azot amoniacal ale apei de cultură pot atinge valori ce nu se mai încadrează în domeniul optim din
punct de vedere tehnologic. Excesul de hrană neconsumată şi metaboliţi au, de asemenea, un
puternic impact şi asupra stării de sănătate a materialului piscicol, de care depinde, în cele din urmă,
măsura în care sunt realizaţi indicatorii biotehnologici preconizaţi.
Este cunoscut faptul că într-un heleşteu condiţiile mediale sunt menţinute la nivelul cerinţei
tehnologice printr-o judicioasă echilibrare a inputurilor de hrană cu capacitatea asimilativă a
heleşteului. In acest caz, productivitatea biologică naturală a heleşteului (alge, plante superioare,
zooplancton, bacterii etc.) se comportă ca un filtru biolgic care procesează deşeurile. Intensificarea
producţiei într-un heleşteu implică creşterea, în aceeaşi măsură, a intensităţii hrănirii. De aceea, un
anumit grad al intensivităţii producţiei necesită aerarea suplimentară a apei. Capacitatea portantă a
unui heleşteu cu aerarare suplimentară, menţionată de literatura de specialitate, este, în general, de
cca. 5000÷7000 kg/ha ceea ce reprezintă, în condiţiile unei adâncimi medii a apei din heleşteu de 1,5
m, aproximativ 0,33÷0,47 kg/m3.
Comparativ cu heleşteele obişnuite, capacitatea portantă a unui sistem recirculant trebuie să
fie mult mai mare, pe măsura cheltuielior iniţiale de capital. In aceste condiţi, datorită costului ridicat
al investiţiei şi capacităţii limitate de filtrare biologică a bazinelor, un principal criteriu de
management tehnologic al unui sistem recirculant constă în asigurarea capabilităţii curentului de apă
ce trece prin unităţile de creştere de a spăla şi evacua reziduurile metabolice digestive, în primul
rând, şi hrana neconsumată. In plus, o condiţie imperativă impusă de managementul tehnologic

8
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

constă în menţinerea unei concentraţii optime a oxigenului dizolvat, prin aerarea continuă a apei sau
prin injectare de oxigen pur în stare gazoasă.
Dinamica schimbării apei în bazinele de creştere dintr-un sistem recirculant depinde de mai
mulţi factori, cei mai importanţi fiind densitatea de populare, intensitatea hrănirii şi compoziţia
biochimică a furajelor. De exemplu, se consideră că un bazin de creştere având capacitatea de 18.900
litri trebuie să asigure, printr-o adecvată rată a schimbării apei, condiţii optimale pentru o densitate a
biomasei de cultură de 0,06 kg/l (60 kg/m3). Corespunzător datelor menţionate privind capacitatea şi
densitatea de populare rezultă o valoare a biomasei de cultură din bazin de cca. 1134 kg. Cantitatea
de hrană administrată zilnic reprezintă 1,5 % din masa corporală a biomasei de cultură, adică 17 kg
furaj, iar conţinutul în proteină a furajului utilizat este de 32 %. Considerând, în baza datelor din
literatura de specialitate, că 3 % din hrana cu conţinutul proteic menţionat se transformă în azot
amoniacal, cele 17 kg furaj vor produce în sistem aproximativ 0,5 kg de N-NH 3 . Pentru a menţine în
bazinul de cultură o concentraţie admisibilă în azot amoniacal de 1 mg/l este necesar, în condiţiile în
care rata producerii azotului amoniacal este de 0,5 kg/zi, să se asigure o intensă primenire a apei.
Debitul de primenire al sistemului, rezultat din bilanţul de masă al azotului amoniacal, este, în
condiţiile amintite, 42 l/min. Asigurarea necesarului de oxigen la nivelul cerinţei fiziologice a
biomasei de cultură impune, chiar şi în cazul acestui debit destul de ridicat, o aerare eficientă a apei
de cultură.

I.5.2. Creşterea peştilor în sisteme acvaponice

Sistemele hidroponice sunt în general sisteme de producţie în care plantele /legumele sunt
cultivate pe suprafeţe mici fără pământ iar aducerea nutrienţilor necesari este furnizată de apa de
irigaţie. Acvaponia este integrarea hidroponiei în acvacultura sistemelor recirculante unde deşeurile
şi metaboliţii produşi de organismele acvatice sunt îndepărtate prin nitrificare şi preluate de către
plante. Bacteriile ce trăiesc în nisip şi în asociaţie cu rădăcinile plantelor joacă un rol important în
îndepărtarea nutrienţilor. Astfel, pe măsură ce efluentul din acvacultură trece prin sistemul
hidroponic, plantele acţionează ca un filtru biologic îndepărtând reziduurile din apa tehnologică,
îmbunătăţind calitatea apei de cultură. Sistemele acvaponice prezintă o serie de avantaje, cum ar fi:
• reziduurile unui sistem sunt folosite ca inputuri şi sursă de hrană pentru celălalt sistem
biologic;
• integrarea peştilor şi a plantelor creşte diversitatea şi măreşte stabilitatea şi sustenabilitatea
sistemului integrat;
• reduce volumul de apă descărcat în exterior şi reduce impactul negativ asupra mediului prin
filtrarea apei şi îndepărtarea nutrienţilor din apă înainte de evacuarea efluentului din sistem;
• reduce volumul de apă de primenire şi, deci, costurile de operare;
• introduce eticheta de „produs organic” pe piaţă, pentru produsele obţinute, ducând la
creşterea veniturilor fermierilor şi la sprijinirea economiei locale;
• obţinerea a două sau mai multe produse alimentare de la nivelul unei singure unităţi;
• în regiunile aride unde apa lipseşte acvaponia este cea mai potrivită tehnologie care permite
producţia simultană, cu apă refolosită, a unor alimente;
• sistemul este simplu, necostisitor şi uşor de construit.
Crapul poate fi considerată una din cele mai potrivite specii de peşti pretabilă la creşterea în
sisteme acvaponice datorită toleranţei sale la densităţi mari de populare şi rezistenţei sale la stres,
boli, manipulări şi modificări mediale.
Creşterea peştilor împreună cu plantele superioare în sistemele acvaponice este considerată
o activitate profitabilă, fiind cunoscute foarte multe soiuri de plante si legume ce pot fi crescute în
astfel de sisteme la scară industrială: salată verde, roşii, busuioc, ardei etc. În toate cazurile, plantele
din sistemele acvaponice cresc mult mai repede faţă de loturile martor crescute pe sol (Palada
et.al.,1999; Anadu and Barho, 2002; Rakocy and Bailey, 2003; Rakocy et.al., 2004 ).

I.6. Concluzii

9
 Tehnologii generale in acvacultura – Note de curs

Răspândirea acvaculturii corelat cu deficitul de apă şi competiţia pentru sursele de apă dulce
la nivel mondial au condus la înlocuirea treptată a sistemelor tradiţionale de creştere semi-intensivă
a peştilor cu sistemele de creştere intensivă.
Din informaţiile prezentate anterior desprindem următoarele concluzii:
• Fertilizatorii organici stimulează producerea hranei naturale (fitoplancton, zooplancton şi
detritus) în ecosistemele acvatice, atât în cele naturale cât, mai ales, antropogene.).
• Creşterea semi-intensivă a peştilor se poate baza complet pe producerea hranei naturale prin
aplicarea fertilizării până la atingerea unor „praguri critice”, peste care trebuie administrată
suplimentar hrană.
• Fertilizarea bazinului se realizează numai după o analiză atentă a unor parametri chimici de
calitate ai apei şi solului heleşteelor, în special alcalinitatea, amoniacul şi turbiditatea, şi după
o verificare a „tradiţiei” de fertilizare utilizată pentru heleşteul respectiv.
• Policultura semi-intensivă a peştilor este preferată monoculturii datorită utilizării depline a
nişelor trofice din heleştee. Totuşi, cunoaşterea relaţiilor ce se pot stabili între diferitele
specii de cultură şi mediul înconjurător este esenţială pentru a permite fermierilor piscicoli să
aleagă speciile adecvate, talia şi densităţile de populare optime.
• Speciile carnivore precum siluridele sunt folosite cu succes în policultură fiind considerate
specii cu rol sanitar, împiedicând totodată pătrunderea speciilor străine, invazive concurente
la hrana speciilor paşnice. Densitatea de populare a speciilor răpitoare variază în funcţie de
talia şi vârsta speciilor paşnice (se recomandă, spre exemplu, ca somnul sa fie mai mic cu un
an faţă de crap, iar densitatea să nu depăşească 10% din biomasa de cultură).
• Sistemul de cuşti/viviere flotabile integrate în heleşteu se poate preta bine pentru cultura
peştilor deoarece aceasta utilizează reziduurile metabolice ale celorlaţi peşti crescuţi în
structurile de plasă, conducând la un beneficiu atât din punct de vedere economic cât şi
medial.
• Experimentele de creştere în sistemele semi-intensive şi intensive au demonstrat existenţa
unei relaţii invers proporţionale între densitatea de populare şi creşterea individuală a
peştilor. Fermierul trebuie să cunoască preferinţele consumatorului pe piaţa de desfacere
vis-a-vis de talia peştelui de consum. Acest lucru va dicta strategia de creştere a materialului
biologic: dacă doreşte să obţină producţii mari şi peşti mici sau producţii mici şi peşti mari.
• Sistemele de cultură care folosesc antrenarea sedimentelor şi aducerea lor în masa apei
asigură un transfer important al nutrienţilor în heleştee realizând epurarea apei prin
creşterea numărului de bacterii nitrificatoare din coloana de apă.
• Ajustarea raportului dintre C:N (în special în dieta peştilor) este necesară pentru reducerea
acumulării de azot anorganic în heleşteele de creştere intensivă a peştilor; un raport C:N
optim poate reduce nivelul amoniacului la concentraţiile dorite într-un interval de 1-3 zile;
literatura de specialitate recomandă ca valori optime 15:1 de C:N pentru creşterea peştilor
• Cultura peştilor în cuşti/viviere flotante integrate în heleştee poate reprezenta o practică
economică de succes; totuşi fermierii trebuie să stabilească corect speciile compatibile,
densitatea şi talia exemplarelor din interiorul şi din exteriorul cuştilor, precum şi numărul de
cuşti în care se obţine biomasa totală. În aceste condiţii este posibilă folosirea aerării pentru
asigurarea unor condiţii optime de viaţă.
• Sistemele recirculante de acvacultură sunt considerate alternative ideale pentru cultura
peştilor. Totuşi, aceste sisteme sunt extrem sofisticate din punct de vedere tehnic şi
costisitoare ceea ce impune creşterea unei specii cu valoare economica mare.
• Producerea peştilor în sistemele acvaponice, de asemenea, poate fi un mod eficient şi
sustenabil de a obţine peşte şi plante/legume în special în zonele rurale cu resurse limitate.

10