Capitolul 1

OBIECTIVELE IRIGĂRII CULTURILOR

1.1. Obiectivele irigării culturilor

La definiţia irigaţiei dată de Botzan M. în 1966: „aprovizionarea controlată a

solului cu cantităţi de apă suplimentare faţă de cele primite în condiţii naturale, astfel încât
să se asigure producţii agricole ridicate şi constante” se impune completarea „de calitate
superioară şi în condiţii de protecţia mediului” întrucât după patruzeci de ani acestor două
aspecte li se acordă o atenţie sporită.
În aprecierea oportunităţii irigaţiei se are în vedere rolul deosebit de complex al
apei în viaţa plantelor. Apa este componentul mineral comun tuturor vieţuitoarelor şi are
rolul de a menţine starea fizică normală a plantelor şi a materiei vii în general; apa este
mediul optim al reacţiilor biochimice celulare şi catalizator al acestora; solvent de bază al
substanţelor minerale şi organice din celulă; apa asigură turgescenţa normală a celulelor,
acumulându-se în vacuole şi îmbibând protoplasma şi membrana; asigură termoreglarea,
evitând supraîncălzirea plantelor, iar la celulă asigură o temperatură uniformă; participă la
circulaţia sevei; în celulele asimilatoare apa permite pătrunderea razelor solare active în
fotosinteză şi furnizează hidrogenul necesar reducerii bioxidului de carbon în procesul de
fotosinteză; intervine în procesele de condensare şi de degradare a substanţelor organice
prin participarea enzimelor specifice.
De cele mai multe ori aprovizionarea optimă cu apă a plantelor impune folosirea
irigaţiilor, realizându-se astfel condiţiile pentru atingerea potenţialului genetic de către
soiurile şi hibrizii folosiţi, valorificarea superioară a celorlalte elemente tehnologice
(îngrăşăminte, pesticide etc.) alocate, a tuturor factorilor de producţie.
Irigaţia este necesară şi se aplică nu numai în zonele aride şi semiaride ale
globului, cu precipitaţii sub 500 mm anual, dar şi în zona subumedă cu precipitaţii între
450-700 mm, iar pentru unele culturi chiar şi la 1000 mm. În zona tropicală, cu jumătate de
an lipsit de ploi se irigă chiar la precipitaţii anuale de peste 1000 mm, asigurându-se mai
multe recolte pe an (3 recolte de orez în sudul Chinei).
Gulhati (1955) citat de Pleşa (1979) consideră că “irigaţia în multe ţări este o artă
veche ca şi civilizaţia însă pentru lumea întreagă este o ştiinţă modernă, ştiinţa
supravieţuirii”.
Irigaţia este o ştiinţă complexă deoarece proiectarea, executarea şi exploatarea
amenajărilor de irigaţie presupun temeinice cunoştinţe de hidraulică, hidrologie,
hidrogeologie, construcţii hidrotehnice, automatizare, informatică, tehnica irigaţiei,
pedologie, agrotehnică şi fitotehnie.
Obiectivele irigării culturilor sunt următoarele:
5
 1. Înlăturarea variaţiilor de producţii şi obţinerea de producţii ridicate
Acest obiectiv va fi analizat pe larg în capitolul 12, 13, 14, 15, 16.
2. Îmbunătăţirea calităţii producţiei
În legumicultură folosirea irigaţiilor determină o frăgezime şi o suculenţă mai
ridicate a legumelor, creşterea procentului de legume vandabile şi profit mai mare.
În viticultură, lipsa apei depreciază calitatea strugurilor, boabele rămân mici, cu o
concentraţie de zahăr mai mică decât cea normală şi cu aciditate ridicată; vinurile obţinute
sunt de calitate inferioară, cu conţinut scăzut de alcool şi sunt predispuse la îmbolnăviri.
În pomicultură lipsa apei duce la diminuarea dimensiunilor fructelor, la căderea
acestora, la deprecierea calităţii lor.
Calitatea recoltei se îmbunătăţeşte şi în cazul culturilor de câmp. Sub influenţa
irigaţiei şi în condiţii optime de fertilizare creşte conţinutul în proteină la grâu, porumb şi
soia, conţinutul de grăsimi la porumb şi soia, conţinutul de fosfor la porumb şi grâu şi
conţinutul de amidon la grâu.
3. Intensivizarea folosirii terenului
Prin irigare, pe aceeaşi suprafaţă, se pot cultiva într-un an agricol două culturi
agricole şi chiar trei culturi legumicole. După eliberarea terenului cultivat cu orz, mazăre,
rapiţă se pot cultiva chiar porumb sau soia pentru boabe. După grâu se poate cultiva
porumb pentru siloz sau alte plante furajere.
În felul acesta sporeşte profitul obţinut pe unitatea de suprafaţă, creşte eficienţa
irigaţiei şi se reduce durata de recuperare a investiţiei făcute cu amenajarea de irigaţie.
4. Valorificarea superioară şi ridicarea eficienţei economice a altor factori
de producţie
Aplicarea concomitentă a doi sau mai multor factori de producţie amplifică
acţiunea reciprocă şi a fiecăruia în parte.
Maria Vasiliu, citată de Pleşa (1979) evidenţia faptul că prin interacţiunea irigaţie –
fertilizare se obţin producţii mai mult decât duble comparativ cu a martorului nefertilizat şi
neirigat, la porumb şi soia; sporul de producţie de 83%, obţinut la grâu este de asemenea
însemnat.
Irigarea contribuie la atingerea parametrilor maximi de producţie a soiurilor şi
hibrizilor.
5. Valorificarea terenurilor nisipoase
Prin folosirea irigaţiei se poate corecta regimul hidric extrem de deficitar al
terenurilor nisipoase. Un foarte bun exemplu în acest sens sunt nisipurile din sudul Olteniei,
unde amenajarea sistemului de irigaţii Sadova – Corabia a transformat complet această
zonă în mare parte neproductivă, înfiinţându-se reuşite plantaţii de pomi şi vie, dar şi culturi
legumicole şi de câmp.
6. Ameliorarea solurilor salinizate
Irigarea combinată cu drenajul creează posibilitatea ameliorării şi luării în cultură a
solurilor salinizate, care în România ocupă suprafeţe importante în Câmpia de Vest şi în
Bărăganul de nord-est.

Alte obiective ale irigaţiei:

- extinderea zonei de cultură a unor plante valoroase:
sfeclă de zahăr, cartof, soia;
- aplicarea îngrăşămintelor şi insectofuncidelor cu
ajutorul apei de irigat;
- combaterea gerurilor târzii.

6
1.2. Disciplina Irigarea Culturilor în România

Irigarea culturilor este una dintre disciplinele importante din planul de învăţământ
al programelor de studiu Agricultură, respectiv Horticultură din învăţământul superior
agricol românesc.
Disciplina a fost fondată de către acad. Marcu Botzan, care în anul 1966, în primul
tratat de „Culturi irigate” din România – carte de referinţă şi actuală – arată că „se
manifestă tendinţa conturării unei noi discipline agronomice în direcţia „culturi irigate”,
disciplină pe cale să-şi definească o sferă şi o nomenclatură proprie”.
Fără a fi o listă exhaustivă, prezentăm cursurile şi tratatele de Irigarea culturilor
publicate de-a lungul anilor:
1. Vl. Ionescu Şişeşti, 1971, Culturi Irigate, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti.
2. Z. Nagy, 1972, Curs de Culturi Irigate, Inst. Agr.”Dr.Petru Groza” Cluj-Napoca.
3. I. Pleşa, Gh. Florescu, 1974, Irigarea Culturilor, Editura Ceres Bucureşti.
4. I.C. Popescu, 1975, Culturi Irigate, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
5. Vl. Ionescu Şişeşti (coord.), 1986, Irigarea Culturilor, Editura Ceres Bucureşti.
6. N. Onu, 1988, Curs de Irigarea Culturilor, I.A. Timişoara.
7. Z. Nagy, 1994, Irigarea Culturilor, curs, Tipografia Agronomia Cluj-Napoca.
8. E. Luca, Z. Nagy, 1999, Irigarea Culturilor, Editura Genesis Cluj-Napoca.
9. C. Domuţa, N.C. Sabău, C. Tuşa, Cr. Klepş, 2000, Irigarea Culturilor, Editura
Universităţii din Oradea.
10. N. Groza, E. Petrescu, V. Vatamanu, 2004, Irigarea Culturilor, Editura Sitech
Craiova.
11. C. Domuţa, 2005, Irigarea Culturilor, Editura Universităţii din Oradea.