Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Bacalaureat
SINTEZA BIOLOGIE PENTRU BACALAUREAT
BIOLOGIE
CLASA a X a
Semestrul I
Capitolul I
Ţesuturi vegetale şi animale
Ţesuturile sunt grupări de celule interdependente care au aceeaşi origine, formă , structură
şi funcţie.
Ştiinţa care studiază ţesuturile se numeşte histologie (histos – ţesut).
A. Ţesuturi vegetale
După gradul de diferenţiere a celulelor distingem două tipuri de ţesuturi vegetale: ţesuturi
embrionare şi ţesuturi definitive
b) Ţesuturi definitive
- conţin celule specializate care nu se mai divid
- formează organele plantei adulte asigurând protecţia (ţesuturi de apărare) - epiderma,
produc prin fotosinteză sau depozitează substanţe (ţesuturi fundamentale), dau rezistenţă
plantei (ţesuturi de susţinere), produc şi elimină răşini, arome, nectar, latex (ţesuturi
secretoare), transportă seva (ţesuturi conducătoare)
- ţesuturile conducătoare lemnoase(xilem) – conduc seva brută (apă şi săruri minerale) de la
rădăcină la frunze, este format din celule alungite dispuse cap la cap, dintre care au dispărut
pereţii despărţitori, formând tuburi. Împreună cu celule anexe, cu rol de hrănire şi parenchim
lemnos, cu rol de susţinere formează fascicule lemnoase în rădăcină şi fascicule libero-
lemnoase în tulpină şi frunze.
- ţesuturile conducătoare liberiene(floem) – conduc seva elaborată prin fotosinteză de la
frunze în toată planta. Celulele alungite sunt separate prin pereţi ciuruiţi pentru a reduce
viteza de circulaţie a sevei prin tulpină şi rădăcină. Fasciculele au dimensiuni mai reduse
comparativ cu cele lemnoase datorită diametrului mai mic al vaselor liberiene şi a lipsei
celulelor anexe.
B. Ţesuturi animale
Toate ţesuturile provin prin diferenţiere din celula ou. Animalele pot fi didermice,
având corpul format din două straturi de celule sau tridermice, embrionul fiind format din trei
straturi de celule din care se formează toate ţesuturile şi organele.
- ţesutul epitelial – aşezarea celulelor în epitelii asigură protecţie şi schimburi active sau
pasive de substanţe şi informaţii cu mediul; după localizare, structură şi funcţii este de trei
tipuri:
- epiteliu de acoperire (pielea)
- epiteliu senzorial (în organele de simţ- recepţionează stimuli din mediu)
- epiteliu secretor (în structura glandelor – produc şi elimină substanţe)
- ţesutul conjunctiv – leagă diferite organe între ele, asigură nutriţia unor ţesuturi(lax),
conduce substanţe, dă rezistenţă(osos, cartilaginos) şi
elasticitate(elastic, fibros,reticulat) organismului. Conţine celule, fibre şi substanţă
fundamentală, în funcţie de consistenţa căreia se împarte în:
- ţesuturi conjunctive moi (ţesut lax, fibros, elastic,reticulat, ţesutul adipos)
- ţesuturi semi-dure (ţesuturi cartilaginoase)
- ţesut dur (ţesutul osos)
- ţesut fluid (sângele)
- ţesutul muscular – format din celule alungite care se pot contracta, producând la capete o
forţă de tracţiune asigurând mişcarea; conţin organite contractile numite miofibrile
Capitolul II
2.Structura şi funcţiile fundamentale ale organismelor vii
2.1.Funcţii de nutriţie
Funcţiile de nutriţie cuprind toate activităţile prin care organismele preiau din
mediu, prelucrează, transportă substanţele, obţin energia necesară şi elimină substanţele
reziduale.
În sens restrâns nutriţia înseamnă hrănire – construirea de sine a organismului pe baza
substanţelor preluate din mediu.
În funcţie de sursa de carbon utilizată există 2 tipuri de nutriţie:
- nutriţie autotrofă –sinteza substanţelor organice pornind de la carbon anorganic - CO2
- nutriţie heterototrofă – hrănirea cu substanţe organice produse de alte organisme
Nutriţia autotrofă
Organismele autotrofe produc substanţe mai bogate în energie decât CO2. În ecosistem au
funcţie de producători. În funcţie de sursa de energie utilizată există 2 categorii de nutriţie
autotrofă:
- fotosinteza - utilizează energie luminoasă – este întâlnită la cianoficee, alge şi plante
- chemosinteza (chimiosinteza) – energia rezultă din oxidarea unor substanţe anorganice din
mediu – bacteriile sulfuroase oxidează H2S, cele nitrificatoare oxidează NH3 iar cele
metanogene
transformă CO2 în CH4.
Fotosinteza – este procesul de sinteză a substanţelor organice pornind de la CO2, apă şi săruri
minerale, cu ajutorul energiei luminii cu eliberare de oxigen.
b) - H+ şi CO2 sunt încorporate independent într-o mare varietate de substanţe organice:
glucide, proteine, lipide etc.
Importanţa fotosintezei
Fotosinteza este cel mai important proces metabolic de pe planetă care susţine energetic
şi material biosfera
- este sursa principală de substanţe organice, hrană pentru organismele heterotrofe
- leagă biosfera la o sursă inepuizabilă de energie – energia solară, din care o parte poate fi
stocată
- menţine compoziţia atmosferei în echilibru cu reacţiile consumatoare de oxigen: respiraţie şi
arderi
- stă la baza producţiei agricole şi silvice şi furnizează hrană, materii prime şi energie
Temperatura – fotosinteza începe la temperaturi puţin peste 0°C, dar atinge maximul la 35 –
40°C. Unele plante (molid, grâu) fac fotosinteză şi la temperaturi uşor negative.
Concentraţia de CO2 – fotosinteza începe de la concentraţii de 0,01% şi creşte până la 3%,
la 5% devine toxic. Concentraţii mari se pot obţine doar în spaţii închise.
Nutriţia parazită – organismele parazite utilizează substanţe din organisme vii numite gazdă
cărora le produc leziuni sau boli datorită eliminării substanţelor toxice specifice. În funcţie de
tipul de organism bolile se numesc bacterioze, micoze, zoonoze. Există şi plante parazite care
şi-au pierdut clorofila şi parazitează alte plante (ex. cuscuta- torţelul). Unele specii de
organisme parazite sunt folosite ca insecticide biologice distrugând insecte dăunătoare
culturilor.
Nutriţia simbiontă – simbioza este relaţia reciproc avantajoasă dintre două organisme în
scop de apărare, deplasare sau hrănire.
- lichenii sunt organisme formate dintr-o algă şi o ciupercă – ciuperca absoarbe seva brută pe
care o dă la schimb cu substanţe organice algei
- micorizele sunt asociaţii între rădăcinile plantelor şi ciuperci care au o mai mare capacitate
de absorbţie a sevei (larice, brad, stejar, orhidee)
- leguminoasele au o relaţie simbiontă cu bacterii fixatoare de azot atmosferic din nodozităţile
de pe rădăcini
Digestia are 2 variante:
- digestie intracelulară
- digestie extracelulară
Există 2 tipuri de sistem digestiv: - sistem închis - la celenterate şi viermi laţi – prevăzut cu
un singur orificiu bucoanal şi o cavitate digestivă
- sistem deschis – la restul animalelor începând cu viermii cilindrici– cuprinde tubul digestiv
şi glandele anexe ale tubului digestiv
- tubul digestiv cu segmente specializate pentru diferite faze ale digestiei şi diferite tipuri de
hrană: orificiu bucal (gură), faringe, esofag, stomac, intestin subţire, intestin gros, anus
- glandele anexe sunt reprezentate de 3 perechi de glande salivare, ficat şi pancreas
RESPIRAŢIA
Respiraţia este procesul prin care organismele mobilizează energia stocată în
substanţele organice în vederea utilizării acesteia. Eliberarea energiei se produce în interiorul
celulelor prin reacţii de oxidoreducere făcute cu ajutorul unor enzime.
- fermentaţia lactică - transformarea glucozei în două molecule de acid lactic - unele bacterii.
- fermentaţia acetică este un proces atipic deoarece constă în transformarea alcoolului etilic
în acid acetic în prezenţa oxigenului.
Se mai pot obţine şi alte substanţe prin fermentaţie: alcool butiric, metan etc.
Respiraţia aerobă – constă în oxidarea substanţelor organice, cu consum de oxigen, până
la compuşi anorganici: H2O şi CO2.
Energia rezultată este transferată unui compus numit ATP (acid adenozintrifosforic).
Desfacerea legăturilor fosfat din ATP eliberează energia acolo unde este nevoie deşi la
eucariote, sediul respiraţiei aerobe este mitocondria. Energia degajată din respiraţie este
utilizată pentru sinteze
organice, schimburi active cu mediu, transport de substanţe sau se elimină în mediu sub
formă de căldură.
La plante respiraţia este procesul invers al fotosintezei, fiind mascată de obicei de aceasta.
La animale respiraţia se face cutanat (prin piele), prin trahei - la insecte, branhial –
la animalele acvatice şi pulmonar – la cele terestre.
Căile respiratorii sunt: cavităţi nazale, faringe, laringe, trahee, bronhii. Au rol de a
conduce aerul, de al umezi, încălzi şi purifica.
Inspiraţia este un proces activ (cu consum energetic) de introducere a aerului în plămâni
prin creşterea volumului toracic şi scăderea presiunii intratoracice datorită contracţiei
muşchilor intercostali şi a diafragmei.
Expiraţia este pasivă, muşchii relaxându-se şi eliminând aerul din plămâni datorită
creşterii presiunii prin scăderea volumului.
Cucerirea uscatului de către vertebrate a necesitat trecerea de la respiraţia branhială la cea
pulmonară. Evoluţia respiraţiei pulmonare a urmat 3 direcţii: creşterea suprafeţei de schimb,
alungirea şi specializarea căilor respiratorii şi perfecţionarea ventilaţiei pulmonare.
ABSORBŢIA
- la nivelul rădăcinii – prin perii absorbanţi
- prin hifele miceliene care înconjoară rădăcinile(micorize)
- prin frunze - se face datorită forţei de sucţiune (activ, pasiv )
- se absoarbe sevă brută(apă şi săruri minerale)—trece prin celulele de pasaj în fasciculele
conducătoare lemnoase (în cilindrul central)
- se conduce sevă elaborată(substanţe organice)- produsă prin fotosinteză în frunze
– prin fascicule conducătoare liberiene
CONDUCEREA
- seva brută – prin fascicule conducătoare lemnoase (xilem) – de la rădăcină la frunze
- sevă elaborată – prin fascicule conducătoare liberiene (floem) – de la frunze în toată planta
Fascicule conducătoare: - vase conducătoare – celule alungite puse cap - la - cap (tuburi )
- vase lemnoase – celule fără pereţi despărţitori şi conţinut celular
- vase liberiene – celule vii cu pereţi transversali ciuruiţi şi conţinut
celular
- parenchim (celule vii pentru hrănire şi susţinere) – lemnos sau
liberian
- fibre (ţesut mecanic, de susţinere) – lemnoase sau liberiene
- în rădăcină – fascicule conducătoare liberiene şi lemnoase
- în tulpină – fascicule conducătoare liberolemnoase (lemnoase – la interior şi
liberiene – la exterior )
- în frunză – fascicule conducătoare liberolemnoase (nervuri )
I. Circulaţia la anelide
- primul sistem circulator închis (vase: dorsal, ventral, circulare – 5 vase contractile)
- circulaţia mare – artera aortă duce sânge oxigenat din ventriculul stâng în tot corpul, are loc
schimbul de substanţe la nivelul capilarelor,
iar sângele neoxigenat este dus prin venele cave în atriul drept
Particularităţile structurale şi funcţionale ale sistemului circulator sunt strâns legate de cele
ale sistemului respirator.
Excreţia
Excreţia este procesul de eliminare a unor substanţe în mediul extern. Aceste substanţe sunt:
- substanţe rezultate din dezasimilaţie (degradarea substanţelor proprii din celule) care pot
deveni periculoase, fiind toxice în cantităţi mari (ex. uree)
- substanţe netoxice dar care pot fi în exces (ex. apa)
- substanţe străine, pătrunse în mediul intern (ex. medicamente, alcool etc.)
- substanţe cu rol de semnal chimic (ex. nectar, parfumuri)
Excreţia la plante constă în eliminarea apei prin transpiraţie şi prin gutaţie, asigurând
astfel o circulaţie normală a substanţelor. Plantele prezintă adaptări prin care controlează
pierderile de
apă.
Gutaţia – eliminarea apei sub formă de picături, suplineşte transpiraţia când există exces
de apă şi temperaturi ridicate
Pentru a putea filtra conţinutul celular şi al mediului intern a apărut un sistem excretor care s-
a dezvoltat în funcţie de cantitatea de substanţe reziduale produse de organism şi de
complexitatea structurală a acestuia.
Cel mai simplu sistem excretor este vacuola contractilă de la protozoare, la primele animale
pluricelulare există o protonefridie formată dintr-o pâlnie care filterază mediul intern şi un
canal de evacuare, acest sistem a evoluat până la sistemul excretor de la mamifere format din
rinichi (produc urină)şi căi urinare (2 uretere – conduc urina de la rinichi la vezică, vezică
urinară – depozitează urina între 2 micţiuni şi o uretră elimină urina la exterior).
Rinichii – sunt formaţi dintr-un număr mare de unităţi numite nefroni. Un nefron este
format din: - capsulă renală cu rol de filtrare a sângelui(produce cantităţi mari de urină
primară diluată)
- tub renal cu trei porţiuni (tub contort proximal, ansa Henle şi tub contort distal) în care au
loc procese de absorbţie, eliminare şi secreţie care duc la formarea urinei finale, care poate fi
uneori foarte concentrată (aproape solidă) în funcţie de specie şi condiţiile de mediu.
- tub colector conduce urina spre calicele renale
- calice renale căi excretoare intrarenale – duc urina spre ureter
TEST
1. Completaţi definiţiile:
Ţesuturile sunt .................... interdependente de celule care au aceeaşi .......................,
formă, .......................... şi ........................ .
Nutriţia autotrofă este sinteza substanţelor ................. pornind de la ................. anorganic -
CO2 cu ajutorul unei surse..................... de energie.
Nutriţia heterotrofă:
a) nu se face la animale
b) este specifică algelor
c) se face prin sinteza substanţelor minerale
d) se face prin digerarea substanţelor
Sistemul excretor:
a) eliminăa substanţele reziduale
b) elimină substanţele nedigerate
c) produce transpiraţia
d) elimină CO2 şi vapori de apă
5. Ce rol poate avea digestia intracelulară în vindecarea unei plăgi cu strivire de ţesut?
2.2.FUNCŢII DE RELAŢIE
SENSIBILITATEA ŞI MIŞCAREA
Sensibilitatea este proprietatea organismelor de a reacţiona la informaţiile primite din mediu.
Organele responsabile pentru sensibilitatea organismului sunt organele de simţ care transmit
informaţiile primite sistemului nervos care le analizează şi elaborează răspunsuri adaptative.
Sensibilitatea la animale
Primirea informaţiilor din mediul extern şi din propriile structuri este o condiţie esenţială a
supravieţuirii animalelor, care permite găsirea hranei, evitarea pericolelor, participarea la
reproducere etc.
La animale există organe de simţ specializate pentru fiecare tip de stimul. Fiecare organ
de simţ conţine un receptor – partea sensibilă, specializată – cu rol de a traduce stimulul
recepţionat în influx nervos care va ajunge la centrii nervoşi. Aceştia nu prelucrează sunete,
căldură sau lumină ci impulsuri nervoase. Al doilea component este reprezentat de căile
nervoase de conducere a impulsului nervos de la receptor la sistemul nervos. A treia
componentă o reprezintă ariile cerebrale specifice unde se prelucrează informaţia.
Există două tipuri de sensibilitate chimică: - una pentru moleculele din aer –
sensibilitatea olfactivă sau miros şi una pentru substanţele sapide (cu gust), dizolvate în salivă
sau în mediul în care trăieşte organismul – sensibilitate gustativă – gust.
Chemoreceptorii sunt celule epiteliale senzoriale sau celule nervoase specializate, prevăzute
la polul apical cu cili care la contactul cu substanţele chimice produc impulsuri nervoase.
Sensibilitatea olfactivă – receptorii sensibilităţii olfactive sunt celule nervoase ale căror
prelungiri intră în structura mucoasei olfactive fiind singurul loc unde neuronii ajung în
contact cu aerul. Nasul cu funcţie respiratorie şi olfactivă este format din două fose nazale a
căror suprafaţă este mărită prin apariţia cornetelor nazale. În cornetul nazal superior se
găseşte mucoasa olfactivă formată din dendrite şi celule de suport.
Sunt patru tipuri de receptori gustativi – pentru dulce, sărat, acru şi amar. Stimularea unui
singur receptor produce o senzaţie gustativă
simplă iar prin stimularea mai multor tipuri de receptori se formează gusturi complexe.
Urechea are trei componente: urechea externă formată din pavilion şi conduct auditiv
extern – cu rol de captare şi direcţionare a vibraţiilor sonore spre timpan, urechea medie – o
cavitate în osul temporal în care există un lanţ de oscioare – ciocanul, nicovala şi scăriţa –
care amplifică şi modulează vibraţiile pe care le transmit ferestrei ovale şi se aici endolimfei.
În urechea medie există un canal care face legătura cu faringele– trompa lui Eustachio cu
ajutorul căruia se menţine o presiune egală pe cele două feţe ale timpanului.
Terminaţiile libere se ramifică printre celulele epidermei şi dau o senzaţie slab localizată, pe
când terminaţiile încapsulate sunt localizate în dermă, nu se ramifică şi dau senzaţii tactile
bine definite şi localizate.
Un tip particular de sensibilitate tactilă este sensibilitatea seismoreceptorie întâlnită la unele
animale acvatice (peşti). Receptorii sunt organele liniei laterale reprezentaţi de muguri
epiteliali constituiţi din celule senzoriale ciliate şi celule de susţinere dispuse pe părţile
laterale ale corpului peştilor de la cap la extremitatea cozii. Recepţionează vibraţii de mică
frecvenţă ale apei şi mici potenţiale electrice produse de muşchii lor care permit determinarea
vitezei şi
direcţiei curenţilor, mişcările propriului corp, depărtarea fundului apei şi a malurilor, prezenţa
unor corpuri străine în apă.
Fotoreceptorii sunt plasaţi în ochi formaţi din glob ocular şi organe anexe – de
protecţie (pleoapele, genele, sprâncenele şi glandele lacrimale) şi de mişcare (6 muşchi
externi ai globului ocular).
Globul ocular cuprinde trei tunici concentrice şi aparatul optic. Tunica externă – sclerotica,
albă, de natură fibroasă cu rol de protecţie prevăzută în partea anterioară cu o parte
transparentă – corneea prin care pătrunde lumina în ochi. Tunica mijlocie – coroida – cu rol
de nutriţie şi menţinerea obscurităţii în ochi datorită pigmenţilor melanici. La partea
anterioară corpul ciliar care secretă umoarea apoasă şi cu ajutorul muşchilor ciliari reglează
dimensiunea
pupilei din iris.
Tunica internă – retina – este de natură nervoasă având mai multe straturi:
celule fotoreceptoare cu conuri pentru vederea colorată, celule cu bastonaş pentru vederea
albnegru, şi celule nervoase care vor da naştere nervului optic. Locul de ieşire al nervului
optic din retină nu conţine celule fotoreceptoare şi este numit pata oarbă. Retina are o zonă de
acuitate vizuală maximă – pata galbenă sau foveea centralis în care se formează imaginea
obiectului privit, reală, mică şi răsturnată. Aici există doar celule cu conuri a căror densitate
determină acuitatea vizuală.
Aparatul optic are rolul de a focaliza imaginea pe retină. Este format din cornee, umoare
apoasă, cristalin (lentilă biconvexă aşezată în spatele pupilei), umoare vitroasă (substanţă
gelatinoasă situată între cristalin şi retină).
Pentru formarea corectă a imaginii pe retină sunt necesare procese de acomodare a vederii la
distanţă cu ajutorul cristalinului şi la intensitatea luminii datorită irisului care măreşte sau
micşorează pupila.
Corpul celular
formează substanţa cenuşie din sistemul nervos central (SNC) - creier şi măduva spinării
şi ganglionii nervoşi din sistemul nervos periferic având rol de analiză a informaţiilor,
elaborare a comenzilor sau stocare a informaţiilor primite. Dendritele sunt prelungiri
ramificate, scurte care primesc impulsul nervos şi îl conduc spre corpul celular. Axonul este o
prelungire unică, neramificată, care conduce impulsul nervos de la corpul celular spre butonii
terminali de unde este transmisă informaţia altui neuron printr-o formaţiune numită sinapsă.
Viermii lați prezintă un sistem nervos de tip ganglionar. Ganglionii sunt aglomerați de corpi
neuronali. În cazul viermilor există doi ganglioni situați la nivelul părții anterioare a corpului.
De la aceștia pornesc două cordoane de fibre nervoase care se distribuie în masa corpului.
Gruparea neuronilor în structuri ganglionare reprezintă începutul procesului de centralizare
nervoasă.
La viermii inelați există câte o pereche de ganglioni în fiecare segment al corpului, acesta
fiind sistemul nervos ganglionar scalariform. Ganglionii sunt interconectați prin fibre
nervoase de tipul comisurilor și conectivelor.
Planul de bază al sistemului nervos al moluștelor în prezența unor ganglioni diferențiați în
fiecare segment a corpului (cap, picior, masă viscerală etc.)
Sistemul nervos al artopodelor se aseamănă cu cel al viermilor inelați în sensul că există câte
o pereche de ganglioni nervoși în fiecare segment al corpului. Datorită continuării procesului
de cefalizare inițiat la viermii ganglionii cefalici (cerebroizi) prezintă o organizare diferită de
a celor toracali sau abdominali. Neuronii care-i alcătuiau o morfologie mai complexă, sunt
interconectați printr-un număr mai mare de sinapse și se află în strânsă legătură cu organele
de simț (situate tot în zona capului). Informațiile venite de la receptori sunt prelucrate de către
neuronii și ganglionii cefalici.
Concluzii
Unitatea de bază a integrării nervoase la toate animalele este neuronul, o celulă înalt
specializată pentru generarea autopropagarea impulsurilor nervoase.
Transmiterea impusului nervos de la un neuron la altul se realizează prin intermediul
sinapselor.
Sistemul nervos al nevertebratelor este dispus față de sistemul digestiv.
În organizare sistemului nervos al nevertebratelor se constată procese de centralizare
cefalizare a neuronilor.
Măduva spinării se află în canalul vertebral, fiind turtită dorso-ventral la pești și cilindrică la
celelalte vertebrte.
Dezvoltarea membrelor cu funcții complexe (tactile și motorii) a atras după sine apariția la
vertebratele terestre a unor centri nervoși mai dezvoltați (a umflăturilor) în regiunile toracică
și lombară. În secțiune transversală, substanța cenușie este localizată la interior, iar substanța
albă la exterior.
Măduva spinrii, similar celorlalte structuri nervoase, subcorticale, îndeplinește două funcții:
funcția reflexă realizată prin substanța cenușie și funcția de conducere realizată prin substanța
albă.
La nivelul măduvei spinării se află centrii reflexelor tonico-posturale, de locomoție, de
apărare, ai unor activități vegetative etc.
Centrii medulari se află în legătură cu celelalte etaje ale nevraxului prin căi de conducere
ascendente (ale sensibilității) și descendente (ale motilității). De la acest nivel pornesc nervii
spinali (31 de perechi la mamifere) care se distribuie în tot corpul. Fiecare nerv spinl prezintă
o rădăcină posterioară, senzitivă, care intră în măduvă, și o rădăcină anterioară, motorie, care
pleacă de la măduvă.
Trunchiul cerebral este situat în continuarea măduvei spinării. La nivelul său se află bulbul
rahidian. La toate vertebratele, în bulb se găsesc centrii reflecși ai respirației, ai activităților
cardiovasculare și ai altor funcții vegetive. Tot aici, la pești, se află centrii care controlează
activitatea celulelor tegumentare care determină colorația corpului. Distrugerea bulbului
rahidian determina moartea animalului, deoarece la acest nivel se închid majoritatea
reflexelor cu importanță vitală pentru organism.
Cele 12 perechi de nervi crainieni (la pești și amfibieni, 10 perechi) își au originea la nivelul
trunchiului cerebral și, în special, în regiunea bulbului rahidian.
Mezencefalul, la toate vertebratele, cu excepția mamiferelor, conține doi lobi optici care
primesc informații de la receptorii optici (retina) și doi nuclei acustici la care ajung mesaje de
la urechea internă.
La mamifere, în afara zonelor cu funcții vizuale și acutice, mezencefalul conține originile
nervilor cranieni care reglează activitatea mușchilor extrinseci ai globului ocular.
La pești, amfibieni și unele reptile, mezencefalul reprezintă centrul superior de integrare
nervoasă a organului. În cursul evoluției, această funcție a fost preluată de telencefal.
Talamusul este o formațiune nervoasă care, în decursul evoluției, dobândește tot mai multe
conexiuni senzoriale. Se află în legătură cu telencefalul și cu mezencefalul.
La amfibieni, primește și aferențe optie, iar la păsări, devine zonă de integrare senzorială
(funcție preluată de la mezencefal). Informațiile ajunse aici sunt prelucrate și transmise
telencefalului. De aceea talamusul, împreună cu nucleii (aflați la baza telencefalului),
formează complexul talamostriat, caracteristic păsărilor.
La mamifere, se remarcă prezența a numeroși nuclei care reprezintă stații, pe căile
sensibilității corpului, drumul lor spre telencefal.
Telencefalul este structura nervoasă care a suferit cele mai spectaculoase modificări în
evoluția sistemului nervos la vertebrate. Acesta cuprinde emisferele cerebrale și corpi striați
(nucleii striați).
Corpii striați (nucleii telencefalului) sunt formațiuni de substanță cenușie aflate la baza
telencefalului. Aceștia dețin funcții importante în reglarea mișcărilor automate (stereotipe)
comandate de telencefal.
La păsări și la mamifere, el este foarte dezvoltat, cele două emisfere cerebrale acoperind
aproape în întregime toate celelalte vezicule nervoase.
La reptile, apare pentru prima dată în seria animală scoarța cerebrală (cortex) cu două straturi
de neuroni (unul granulos-superficial cu rol receptor și unul piramidal-profund cu rol motor).
Telencefalul păsărilor are, în special, funcții senzoriale olfactive. La mamifere, scoarța
cerebrală atinge un maxim de dezvoltare, culminând cu structura complexă a cortexului
uman. Acesta conține 6 straturi de celule nervoase și trei tipuri de zone: senzitive (unde ajung
informațiile și se elaborează senzațiile specifice), motorii (de unde pornesc comenzi către
efectori) și de asociație (unde se integrează ambele tipuri de activități și apar funcțiile
psihice).
Concluzii
Sistemul nervos la vertebrate conține sistemul nervos central format din encefal și măduva
spinării și cel periferic format din ganglioni nervoși și nervi.
La vertebratele inferioare, etajul superior de integrare nervoasă este mezencefalul.
Cortexul uman conține centri specializați pentru realizarea unor funcții psihice complexe: de
vorbit, citit, inteligență, aptitudini etc.
Deplasarea ciliată sau flagelată– este caracteristică protozoarelor ciliate sau flagelate şi unor
celule specializate (spermatozoid) care înoată cu ajutorul acestor organite de mişcare.
La spongieri şi celenterate flagelii sau cilii au rolul de a antrena mişcarea apei din corp
sau ajută la apropierea hranei de celulele digestive.
Locomoţia prin înot se face prin mişcări laterale ale muşchilor înotătoarelor codale sau ale
musculaturii din jumătatea inferioară a corpului. Pentru a uşura locomoţia animalele acvatice
au o formă a corpului cât mai hidrodinamică.
Locomoţia în mediul terestru se poate face prin mers, târâre, salturi sau alergare.
Majoritatea animalelor terestre (cu excepţia şerpilor) se deplasează cu ajutorul picioarelor.
Şerpii se deplasează prin mişcări ondulatorii ale corpului realizate prin contracţii succesive
ale muşchilor din peretele corpului şi cu ajutorul unor solzi bine dezvoltaţi dispuşi pe
partea ventrală a corpului. Celelalte reptile (şopârle, crocodili şi broaşte ţestoase) au membre
scurte dispuse lateral, care nu susţin corpul şi gheare cu care se prind de asperităţile solului
ridicând
alternativ membrele de pe o parte a corpului şi având, în general o viteză redusă de deplasare.
La unele mamifere - arici, urs şi la om mersul este lent aplicând pe sol întreaga suprafaţă a
labei piciorului (zona plantară) – se numesc plantigrade. Carnivorele, în general se sprijină pe
sol doar cu degetele – se numesc digitigrade şi au o viteză de deplasare mai mare.
Cele mai rapide sunt unguligradele (calul, antilopa, mistreţul) care calcă doar pe vârful
degetelor (pe unghii) protejate de un înveliş cornos – copite. Ca adaptare la alergare
unele animale au un număr redus de degete – calul calcă pe un singur deget.
2.3.FUNCŢIA DE REPRODUCERE
REPRODUCEREA
Reproducerea este funcţia organismului prin care se asigură perpetuarea speciei. Atunci când
procesul de reproducere se finalizează cu sporirea numărului de indivizi putem spune că
reproducerea asigură înmulţirea organismelor.
În general, reproducerea are loc atunci când organismele au atins stadiul de maturitate.
Reproducerea la plante – la plantele inferioare înmulţirea se face asexuat prin spori, care
parcurg un ciclu de viaţă complicat pentru a da naştere unei noi plante.
La plantele superioare apar organe de înmulţire: floarea, fructul şi sămânţa. Florile apar la
gimnosperme sub formă de conuri în care se vor forma după fecundaţie seminţe care nu vor fi
protejate de fructe. La angiosperme seminţele sunt protejate de fructe formate
din componente ale florii (ovar şi uneori receptacul). Fructele participă la unele specii şi la
răspândirea seminţelor în natură.
Florile pot fi bisexuate (hermafrodite), cele care au atât adroceu (stamine) cât și gineceu
(carpele), și unisexuate. Antenele cu flori unisexuate care conțin, pe același individ, flori
bărbătești cât și femeiești,
poartă denumirea de monoice (porumb, stejar, nuc), iar cele la care florile unisexuate sunt
dispuse pe indivizi diferiți se numesc plante dioice (cânepa, urzica). Sunt rare cazurile în care
tulpina se termină cu o singură floare (lalea, anemonă). De cele mai multe ori, florile sunt
grupate în inflorescențe.
Clasificarea inflorescențelor are la bază modul de ramnificație a tulpinilor și pot fi simple sau
compuse. Polenul din anterele unei flori poate ajunge pe stigmatul aceleiași flori sau al atei
flori de pe același individ, proces numit autopolenizare (polenizare directă), care presupune
alăturarea în aceeași perioadă a staminelor și a carpelelor.
În timpul germinației, sărurile minerale din cotiledoane trec în radiculă și muguraș, iar
substanțele de rezervă devin solubile în apă și sunt utilizate de embrion în procesele de
creștere. Inițial embrionul are o nutriție heterotrofă (el nu are frunze, deci nu-și poate sintetiza
substanțe organice), ulterior dobândește capacitate de sinteză.
În urma hidratării seminței are loc ieșirea radiculei în exterior și orientarea ei în sol. După
puțin timp apar și perișorii absorbați și astfel ia naștere rădăcina principală cu roș de fixare a
plantei și de absorbție a apei cu sărurile minerale. Urmează creșterea tulpinei și a
frunzișoarelor.
Planta matură, nou formată, este capabilă să formeze organele generative (florile, fructele și
semințele) și astfel să se reproducă.
Ciclul de dezvoltare a unei plante superioare se poate realiza într-un an, la plantele anuale
(porumb, fasole), în doi ani la plantele perene (arbori, plante ierboase).
Concluzii
Reproducerea sexuată este mult mai des întâlnită în lumea vie decât cea asexuată.
TEST 1
1. Tropismele sunt:
a) mişcări de orientare înspre excitant sau în sens opus acestuia
b) mişcări neorientate provocate de intensităţi diferite ale excitanţilor
c) deplasări sub acţiunea unor excitanţi
d) mişcări pasive
3. Chemoreceptorii:
a) încep sa se diferenţieze la celenterate
b) deservesc sensibilităţile chimică generală, olfactivă şi gustativă
c) cei specializaţi pentru gust şi miros apar la vertebrate
d) la vertebrate, mugurii gustativi sunt situaţi în mucoasa olfactivă
5. Neuronii:
a) au ca organite specifice miofibrilele
b) au rol în nutriţia celulelor gliale (nevrogliilor)
c) sunt mai numeroşi decât celulele gliale
d) sunt constituiţi din corp celular si prelungiri
6. Substanţa cenuşie:
a) realizează funcţia de conducere a trunchiului cerebral
b) formează scoarţa cerebrală a emisferelor cerebrale
c) este alcătuită din prelungirile neuronilor
d) înconjoară substanţa albă a măduvei spinării
TEST 2
3. Nastiile sunt:
a) mişcări de orientare înspre excitant sau în sens opus acestuia
b) mişcări neorientate provocate de intensităţi diferite ale excitanţilor
c) deplasări sub acţiunea unor excitanţi
d) mişcări pasive