Statutul Profesiei de Medic. Reglementări Europene - SZABÓ FERENC - Disertație

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE
„GEORGE EMIL PALADE” DIN TÂRGU MUREȘ
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI DREPT
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:

INSTITUŢII JUDICIARE ŞI PROFESII LIBERALE
STATUTUL PROFESIEI DE MEDIC.

REGLEMENTĂRI EUROPENE
Coordonator ştiinţific:
Prof. univ. dr. DOGARU LUCREŢIA
Absolvent:
SZABÓ FERENC
TÂRGU MUREŞ
2022
Statutul profesiei de medic. Reglementări europene
CUPRINS
CUPRINS...................................................................................................................... I
LISTĂ DE ABREVIERI ................................................................................................ II
INTRODUCERE ......................................................................................................... III
CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII PRELIMINARE ................................................................................ 1
CAPITOLUL II
EXERCITAREA PROFESIEI DE MEDIC .................................................................... 5
2.1. NOŢIUNEA DE PROFESIE LIBERALĂ ............................................................................ 5

2.2. CONDIŢII NECESARE PENTRU DOBÂNDIREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI DE
MEDIC ........................................................................................................................................ 7
2.2.1. Constituirea în corpuri a membrilor profesiilor liberale .............................................. 7
2.2.2. Cetăţenia ........................................................................................................................ 9
2.2.3. Capacitatea de exerciţiu a medicului ............................................................................ 9
2.2.4. Condiţia absolvirii învăţământului superior ................................................................. 9
2.2.5. Obligativitatea susţinerii examenului sau concursului la intrarea în profesie ............. 9
2.2.6. Depunerea jurământului .............................................................................................. 10
2.2.7. Obligativitatea păstrării secretului profesional .......................................................... 10
2.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC ......... 11
2.4. MODALITĂŢI ŞI FORME DE EXERCITARE A PROFESIEI DE MEDIC..................... 13
2.5. INCOMPATIBILITĂŢI ŞI NEDEMNITĂŢI ÎN CAZUL PROFESIEI DE MEDIC ......... 14
2.6. RAPORTUL JURIDIC MEDICAL .................................................................................... 14
2.6.1. Drepturile și obligațiile pacienților ............................................................................. 16
2.6.2. Drepturile și obligațiile personalului medical ............................................................ 16
CAPITOLUL III
MALPRAXISUL MEDICAL ...................................................................................... 18
3.1. DEFINIŢIA ŞI ETIMOLOGIA MALPRAXISULUI ......................................................... 18

3.2. EROAREA PROFESIONALĂ ........................................................................................... 19
3.3. FORMELE MALPRAXISULUI MEDICAL ..................................................................... 19
3.4. PROCEDURA DE STABILIRE A CAZURILOR DE MALPRAXIS MEDICAL ............ 20
3.4.1. Procedura extrajudiciară............................................................................................. 20
3.4.2. Procedura judiciară ..................................................................................................... 21
3.5. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR ................................................................................ 22
CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A MEDICULUI ............................................................. 23
4.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI ........................................................ 25

4.2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ A MEDICULUI ...................................................................... 28
4.2.1 Calificarea răspunderii civile a medicului ................................................................... 28
4.2.2. Elementele constitutive ale răspunderii civile medicale .............................................. 29
4.2.3. Delimitarea răspunderii civile medicale delictuale şi contractuale ............................ 31
4.2.4. Cauze exoneratoare ..................................................................................................... 32
4.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A MEDICULUI .................................................................... 32
4.4. STUDIU DE CAZ – JULIA KINGA CSOMA VS. ROMÂNIA (2002-2013) .................... 34
4..4.1. Prezentare caz de malpraxis ....................................................................................... 34
4.4.2. Obiective ...................................................................................................................... 35
4.4.3. Metodologie ................................................................................................................. 35
4.4.4. Legislaţie incidentă ...................................................................................................... 36
4.4.5. Factori.......................................................................................................................... 36
4.4.6. Concluzii ...................................................................................................................... 36
4.5. ÎNCETAREA CALITĂŢII DE MEDIC ............................................................................. 37
CAPITOLUL V
PRINCIPALELE INSTRUMENTE JURIDICE PRIVIND CONDUITA MEDICILOR .. 38
5.1. REGLEMENTAREA INTERNĂ – CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ ............ 38

5.1.1. Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic ........................................ 38
5.1.2. Consimţământul ........................................................................................................... 38
5.1.3. Secretul profesional şi accesul la datele referitoare la starea de sănătate ................. 40
5.1.4. Reguli generale de comportament în activitatea medicală .......................................... 40
5.1.5. Cercetarea medicală .................................................................................................... 45
5.1.6. Judecarea cauzelor deontologice ................................................................................ 48
5.2. REGLEMENTAREA INTERNAŢIONALĂ ..................................................................... 49
5.2.1. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) ................................................................... 50
5.2.2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului .............................................................. 51
5.2.3. Carta Socială Europeană ............................................................................................ 51
5.2.4. Constituţiile diferitelor ţări europene .......................................................................... 52
CAPITOLUL VI
ANALIZĂ DE DREPT COMPARAT PRIVIND REGLEMENTAREA PROFESIEI DE

MEDIC ŞI MALPRAXISUL MEDICAL ÎN DREPTUL ROMÂN ŞI ÎN DREPTUL
MAGHIAR ................................................................................................................ 55
6.1. REGLEMENTAREA PROFESIEI DE MEDIC ŞI ASPECTE DE MALPRAXIS ÎN

ROMÂNIA ................................................................................................................................ 55
UNGARIA ................................................................................................................................. 57
REZUMAT ................................................................................................................ 61
SUMMARY ............................................................................................................... 64
CONCLUZII ŞI PROPUNERI....................................................................................... 67
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................... 70
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. alineatul
art. articolul
cap. capitolul
CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CMR Colegiul Medicilor din România
ed. ediţia
Ed. editura
lit. litera
nr. numărul
op. cit. operă citată
NUP neînceperea urmăririi penale
p. pagina
pp. paginile
par. paragraful
prof. profesorul
OMS Organizaţia Mondială a Sănătăţii
vol. volumul
INTRODUCERE
,,Dacă nu există Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu...”

(Dostoievsky – Demonii)
Demnitatea reprezintă stima inerentă, consideraţiunea pe care le merită orice fiinţă umană,
este dreptul fiecăruia, care însă depinde de existenţa unui alt drept, anume acela de a alege pentru
a avea conştiinţa propriei demnităţi, de a acţiona în consecinţă, ca prin fiecare acţiune sau
inacţiune percepţia altora cu privire la tine să fie una demnă de încredere.
Stâlpii care stau la baza şi prin care se manifestă demnitatea în cadrul Medicinei sunt
conştiinciozitatea de a aplica cunoştinţele medicale vaste asimilate şi vocaţia de a deveni medic.
Medicii fac parte din categoria aceea de oameni cu un statut special, considerat nobil, care sunt
capabili de a determina viaţa oamenilor din jur, astfel încât activităţile medicale pe care le
întreprind trebuie nu doar să fie conforme unor standarde ridicate de diagnostic-tratament, ci
trebuie să fie realizate cu o aptitudine înnăscută deosebită, respectiv talent, pentru această
profesiune. O medicină lipsită de vocaţie aduce cu ea tratamentul inadecvat, maltratarea
pacientului şi lipsa de încredere în profesia de medic. Vocaţia este una dintre cele mai esenţiale
valori umane, în special în domeniile determinatoare de sorţi.
Aşadar, în această lucrare, mi-am propus să prezint tema, cu titlul ,,Statutul profesiei de
medic. Reglementări europene”, care ţine să dovedească importanţa primordială a vocaţiei
umane pe terenul medicinei, în completarea firească a importanţei urzelii cunoştinţelor medicale
vaste; scopul central al lucrării fiind acela de a analiza şi prezenta cele mai importante aspecte de
natură deontologică ale profesiei de medic, subliniind importanţa deosebită a deontologiei în
exercitarea acestei profesii, coroborate cu încadrarea juridică a faptelor care antrenează
răspunderea juridică a medicului, obţinând astfel o imagine clară pentru o explorare şi aplicare
mult mai eficientă a tot ceea ce implică activitatea de medic.
Prin prezenta lucrare îmi propun, totodată, a determina cititorul la reflecţie. Doresc să
îndemn la o reflecţie comună privind importanţa vocaţiei în domeniul sănătăţii. Încrederea în
cadrele medicale se bazează nu numai pe străduinţa şi competenţele lor, ci şi pe moralitatea,

etica, deontologia şi pe existenţa sau lipsa vocaţiei acestora.
Îmi propun să arăt, cu precizie, cum se desfaşoară sistemul medical, în sens juridic actual,
care sunt lacunele lui, deopotrivă subiective şi obiective, şi ce îl face să fie aşa cum este,
considerând că aceasta este cea mai potrivită cale de a reduce rata malpraxisului în medicină şi
că, de fapt, altă cale nici nu există. Un medic nu trebuie să fie doar un ,,medic bun”, ci trebuie să
fie şi un ,,om bun”, deşi opiniile cu privire la ceea ce implică acest lucru tind să se deosebească
în diferitele segmente ale societăţii.
Din perspectiva societăţii, medicul nu doar că s-a angajat să slujească pacientul aflat în
nevoie, ci a şi promis, depunând un jurământ, că va face acest lucru. În mod congruent, calităţile
personale, conduita şi atitudinea profesională ale medicului afectează pe cele ale sistemului
medical în ansamblul său şi, în consecinţă, şi încrederea societăţii în acesta. Societatea cere de la
medici o atitudine şi o abordare a situaţiei care să se situeze cu mult deasupra celor pe care le
aşteaptă de la ceilalţi cetăţeni. În fapt, medicului i se cere o conduită perfectă, pentru că actul său
va determina în mod direct viaţa oamenilor.
Conduita medicului, chiar şi în afara spitalului, dar mai ales atunci când se prezintă în
calitatea sa de medic, contribuie la încrederea opiniei publice în sistemul medical, sau din contră,
ştirbeşte această încredere. Medicul trebuie să aibă o atitudine ireproşabilă, trebuie să fie un
model demn de urmat atât în spital, cât şi în afara lui. Trebuie să se poarte cu pacientul
respectuos, empatic şi cu sensibilitatea cerută de fiecare caz în parte, deoarece adoptarea unui
temperament inadecvat afectează în mod distructiv încrederea oamenilor în tratamentul aplicat
de către acesta. O conduită nepotrivită nu corespunde demnităţii profesiei de medic.
Prin prezenta lucrare îmi propun, aşadar, să prezint exercitarea profesiei de medic,
malpraxisul, -ca o consecinţă a nerespectării deontologiei, ori a lipsei vocaţiei sau a
conştiinciozităţii medicului-, răspunderea juridică a medicului şi principiile sau normele
deontologice pe care acesta trebuie să le aibă în vedere când îmbracă halatul alb, ca simbol al
curăţeniei şi al sterilităţii mentale şi sufleteşti a medicului. Medicul are vocaţia de a vindeca,
nicidecum de a înrăutăţi sau altera starea de sănătate a pacientului.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Aflată într-o dezvoltare perpetuă, asemenea unei necesităţi indispensabile în viaţa şi în

sfera socio-profesională a individului, cu efecte atât la nivel personal, cât şi cel comunitar, etica
se prezintă ca fiind o ştiinţă ,,care vorbeşte despre valori, despre bine şi rău. Nu putem evita
implicarea în etică, întrucât ceea ce facem,- şi ceea ce nu facem -, poate fi oricând subiectul
unei evaluări de natură etică.”1 Etica este o disciplină socio-umană, îndrumătoare şi indicatoare,
care se bazează pe principiile deliberării şi ale alegerii, având în vedere natura personalităţii şi
vieţii, construcţia personalităţii şi studiul moravurilor.
Etica, în domeniul medical, s-a născut din necesitatea intrinsecă a omului de a fi tratat ca
persoană, şi nu ca un simplu obiect; activitatea medicală fiind subordonat unui singur deziderat:
respectarea demnităţii umane.2 ,,Etica medicală se ocupă de aspectele morale ale practicii
medicale, principii, atitudini, obiceiuri şi uzanţe”.3
Morala reprezintă obiectul de studiu al eticii. Etimologic, cuvântul „morală” vine
din latinescul mos, moris – morală, moralitate, etică. Morala reprezintă teoria etică, integrând
valori şi prescripţii admise într-un cadru social-istoric determinat. Orice formă de comportament
uman conţine probleme morale, axate pe judecăţi de valoare privind diferitele grade ale bunătăţii
şi răutăţii, ale corectitudinii şi incorectitudinii, ale dreptăţii şi nedreptăţii în conduita omului.
În genere, noţiunea de morală se referă la întreg ansamblul de valori şi reguli,
de principii de judecată şi de conduită care se impun conştiinţei individuale şi de grup ca fondate
1
Singer Peter, Introducere, în vol. Tratat de etică, Ed. Polirom, 2006, p. 17.
2
Stănilă Laura Maria, Provocările bioeticii şi răspunderea penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p. 7.
3
Boilă Lacrima Rodica, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, ed. a 2-a, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2009, p. 340.
1
pe imperativul binelui.4 Moralitatea se află în legătură cu ideea de rău şi ideea de bun, corect sau
incorect în relaţiile interpersonale.5
Cu privire la conceptul de deontologie, acesta îşi are rădăcina în grecescul δέον / déon,
care înseamnă: ceea ce trebuie, ce se cade, ce se cuvine, adică: datorie. În conjuncţie cu λογος /
logos -studiu, teorie, disciplină de studiu -, deontologia desemnează teoria datoriei; mai exact,
teoria îndatoririlor şi a obligaţiilor conştientizate şi asumate, în baza cărora omul se va manifesta.
Deontologia (denumită şi etica sau morala profesională) reprezintă un domeniu restrâns al
moralei/eticii, cu aplicabilitate strictă la exercitarea unei anumite profesii. În această accepţiune,
putem spune că deontologia cuprinde aspectele teoretice şi practice care vizează datoriile sau
obligaţiile morale în exercitarea unor profesii.6
,,Deontologia medicală reprezintă ansamblul de datorii şi de obligaţii pe care medicii
trebuie să le respecte în exerciţiul profesiei”.7 Rolul deontologiei fiind acela de a ascunde acea
inegalitate existentă între oameni, între profan şi omul care are menirea de a face artă, sau între
omul de rând şi savant.
Deontologia profesiei de medic, tema centrală, indirectă a prezentei lucrări, reprezintă
studiul principiilor şi normelor de conduită privitoare la cadrele medicale. Standardele de
conduită ale medicilor sunt reglementate în legislaţia română de Constituţia României8, Legea
nr. 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii9 şi Codul de deontologie medicală.10
,,Deontologia unei profesii stabileşte acele norme sau reguli care guvernează o anumită
activitate profesională, sub aspectul a ceea ce este permis, interzis sau impus în conduita
reprezentanţilor activităţii sau profesiei respective. Normele şi regulile deontologice au caracter
4
Pivniceru Mona-Maria & Luca Cătălin (coord.) - Deontologia profesiei de magistrat. Repere
contemporane; Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 2.
5
Simion Raluca Mihaela, Malpraxisul medical: oportunitate sau realitate?, Ed. Humanitas, Bucureşti,
2010, p. 25.
6
Morar Silviu, Deontologia medicală, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2014, p.8.
7
Apan Diana Rodica, Fodor Elena Mihaela (coord.), Dreptul sănătăţii: aspecte teoretice şi practice,
Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2020, p. 53.
8
Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31 octombrie 2003.
9
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr.
652 din 28 august 2015.
10
Codul de deontologie medicală, aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Naționale a Colegiului
Medicilor din România nr. 3/04.11.2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 981 din 07.12.2016
și intrat în vigoare de la data de 06.01.2017.
2
strict şi obligatoriu, capabil a genera conduite conforme, fiind formulate imperativ în codurile
deontologice”.11
În greaca veche, verbul medo/μέδω are semnificaţia de a a măsura, a regla, a potrivi ceva
după dreapta măsură. În latină, verbul medeor, mederi înseamnă a vindeca, a trata, a îngriji, a
prescrie/a administra remedii, medicamente.12 În dicţionarul explicativ al limbii române13, medic
înseamnă o persoană care profesează medicina pe baza unor studii superioare de specialitate, şi
care e specialist în profesia medicinei, ocupând funcţia de doctor, cu menirea principală de a
vindeca sau trata.
În China antică, medicul primea donaţie de la pacient şi era sursa lui de venit, iar pacientul
şi-a plătit doctorul ca să fie sănătos, nu ca să îl vindece dacă era bolnav. În cazul în care
pacientul s-a îmbolnăvut, doctorul nu a mai fost renumerat de către acesta, până când nu l-a
vindecat. Doctorii erau, practic, plătiţi ca să prevină bolile, iar dacă nu au atins acest scop,
renumeraţia lor nu a mai avut loc. În cazul în care un doctor primea prea mulţi bolnavi, fie era
alungat, fie era executat. În ziua de azi, acest lucru e total inimaginabil.
Acum, un doctor este cu atât mai prestigios cu cât are mai mulţi pacienţi. În ziua de azi,
numai un om bolnav merge la medic, nu şi unul sănătos, cum era în vremea Chinei antice.
În ziua de azi, medicina primeşte cu atât mai mult sprijin de la stat şi alte organizaţii, cu cât
numărul de pacienţi e în creştere, şi cu cât numărul bolilor este mai ridicat. Este exact opusul
sistemului din antichitate. Putem vedea, aşadar, că cercetarea medicală avansează într-o direcţie
total diferită, căci azi, dacă un medic are doar pacienţi sănătoşi, va risca să moară de foame.
Obligaţia de mijloace a medicului, care poate fi exprimat prin adagiul Non est in medico
semper relevetur ut aeger (niciun doctor nu poate garanta întotdeauna că pacientul său se va
recupera)14, pare-se că vine în ajutorul atitudinii indiferente a medicului. Însă, în cazul acestor
obligaţii, medicul va fi ţinut să folosească toate mijlocele necesare pentru atingerea rezultatului
promis.15
11
Dogaru Lucreţia, Curs Disciplina Deontologia profesiilor juridice, Ed. University Press, Târgu
Mureş, 2020, p.12.
12
http://www.romania-actualitati.ro/etimologii_xiv_medic_doctor_iatromant-137578, accesat 23.03.2022.
13
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
14
Luntraru Lacrima Bianca, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2018, p. 171.
15
Noul Cod Civil şi Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2022, art. 1481,
alin. 2., p. 229.
3
Putem concluziona, astfel, că medicul veritabil este un vindecător profesionist, iar medicul
fals este un simplu comerciant, care vinde medicamente, metode şi minciuni. Putem găsi produse
care sunt fabricate la un preţ uluitor de mic, denumite medicamente. Există medicamente al căror
chintal costă câţiva bănuţi, însă al căror miligram se vinde la un preţ mai mare. Acestea sunt
fapte verificabile.
Malfuncţia corporală, aflată în legătură cu un stil de viaţă nesănătos, afecţiunile cauzate de
stres sau problemele vieţii cotidiene sunt denumite, în mod autoritar, boli. Există o listă a
simptomelor pentru fiecare aşa-numită boală, apoi se dau diagnostice şi sunt catalogate drept
boli, pentru care oamenii ajung să cheltuiască foarte mulţi bani pe nişte produse ,,salvatoare”
care îi va vindeca şi care au un profit mult mai mare decât drogurile ilegale.
De răspunsul complet aparţin şi aşa-numitele boli deficitare, cât şi stresul. Pesemne, nu
există mistere reale în domeniul sănătăţii. În schimb, identificăm interese de afaceri, politice şi
ideologice, iar în ziua de azi, am ajuns ca întregul sistem medical să facă parte din industria
violenţei, deoarece prin el pot fi ţinuţi în frâu şi pot fi distruşi din punctul de vedere al sănătăţii
milioane de oameni.16
Aici intervine, aşadar, importanţa deosebită a statutului medicului: într-adevăr, medicul se
află în slujba pacientului? Sau se află în slujba altor interese personale, de ordin familial, sau
organizaţional, industrial?
Putem afirma că medicul fără vocaţie, cel care ar avea menirea profesională de a vindeca,
nu va face acest lucru, ci contrariul: va îmbolnăvi şi mai tare pacientul. Pe când reglementările
aflate în vigoare îndeamnă la cu totul altceva.17
Se necesită o analiză serioasă şi sinceră a problematicii statutului medicului, trecând de
barierele politicii corecte şi ale prestigiului profesiei, format de-a lungul timpului în opinia
publică.
16
Shelley Duncan, Ziua adevărului, Ed. Brooks, Budapesta, 2008, pp. 58-61.
17
Potrivit art. 380 din Legea nr. 95/2006 privind reoforma în domeniul sănătăţii, ,,Profesia de medic are
ca principal scop asigurarea stării de sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menținerea și
recuperarea sănătății individului și a colectivității.”
4
CAPITOLUL II
EXERCITAREA PROFESIEI DE MEDIC
Exercitarea profesiei de medic este reglementată prin titlul XII18 din Legea nr. 95/2006,
privind reforma în domeniul sănătății. Profesia de medic obligă persoanele interesate să se
înscrie în Colegiul Medicilor din România. O altă condiție obligatorie pentru exercitarea
profesiei de medic este obținerea autorizației de liberă practică.19
,,Exercitarea profesiei medicale nu trebuie făcută impersonal, ci încercând stabilirea unei
relaţii umane cu pacientul, pentru ca, la nevoie, compasiunea din partea medicului să nu pară
un act formal.”20 ,,Este mai ieftină prevenirea,, decât tratamentul”.21
Potrivit art. 380 din Legea nr. 95/2006, profesia de medic are menirea de a asigura starea de
sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor. În acest sens, medicul este ţinut să fie corect şi devotat.
Toate hotărârile cu privire la starea de sănătate a pacientului se vor lua în interesul acestuia,
principiile medicale urmând a fi general acceptate. Independenţa medicilor nu este absolută,
deoarece aceştia se supun dispoziţiilor legii şi deontologiei profesionale22.
2.1. NOŢIUNEA DE PROFESIE LIBERALĂ
În dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul profesiune sau profesie reprezintă

,,ocupaţie, îndeletnicire cu caracter permanent pe care o exercită cineva în baza unei calificări
corespunzătoare; complex de cunoştinţe teoretice şi de deprinderi practice care definesc
18
Titlul XXII din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: Exercitarea profesiei de
medic. Organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România.
19
Ordinul nr. 979 din 30 iulie 2004, publicat în M. Of. nr. 724 din 11 august 2004, privind eliberarea
autorizației de liberă practică.
20
Art. 51 din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, Cap. III, secţiunea B.
21
Kosztolányi György, Csiba László, A hazai orvosi szakmák helyzete és perspektivái a 21. század
elején I., Ed. MTA V. Orvosi Tudományok oszálya, Budapest, 2019, p. 18.
22
Năsui Gabriel Adrian, Malpraxisul medical : particularităţile răspunderii civile medicale :
jurisprudenţă internă relevantă : malpraxisul profesiilor liberale/, ed. a 2-a, rev. şi adăug., Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 95.
5
pregătirea cuiva”, iar sintagma de profesiune liberă reprezintă ,,profesiunea exercitată de o

persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituţie sau întreprindere)”.
Liberul profesionist reprezintă ,,aceea persoană care exercită o profesiune liberă”.23 S-au
ivit însă şi opinii contrare cu privire la expresia de profesie liberă, fiindcă, a contrario, poate
sugera şi profesii care nu sunt libere, adică atribuind sensul de muncă forţată sau obligatorie,
ceea ce contravine articolului 4 din Convenţia europeană a drepturilor omului24 şi articolul 42
din Constituţia României.25
Profesiunea liberă reprezintă ,,profesiune exercitată de o persoană pe cont propriu, fără a fi
angajată undeva.”26
Profesia, în sens larg, reprezintă activitatea socială care se exercită în virtutea unei pregătiri
profesionale, sau a unei calificări de anume fel. Profesia desemnează ansamblul cunoştinţelor
teoretice şi implicaţiile practice dobândite de către o persoană prin asimilare şi pregătire
profesională, şi este expresia meseriei sau a specializării însuşite. În dicţionarul enciclopedic
francez, profesia liberală reprezintă acea profesie dependentă de un ordin.27
Aidoma legiuitorului român, în speţă codul fiscal, regăsim următoarele profesii liberale:
profesia de medic, de avocat, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil autorizat,
arhitect sau ,,alte profesii reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii”.28
Constantin Tufan a statuat că ,,profesiunea liberală este acea profesie dobândită de o
persoană prin pregătire superioară în cadrul sistemului de învăţământ, exprimată prin
specialitatea însuşită şi care urmează să fie exercitată, în mod liber şi independent, prin orice
formă de organizare ar dori fiecare”.29
23
Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
24
Interzicerea sclaviei şi a muncii forţate.
25
Interzicerea muncii forţate.
26
Moroioanu Gheorghe Emil, Statutul profesiilor liberale, Ed. Universul juridic, 2008, p. 67.
27
Dicţionarul Le petit Larousse, Ed. Larousse, Paris, 1994, p.599.
28
Moroioanu Gheorghe Emil, op. cit., p. 67.
29
Tufan Constantin, Revista de Drept Comercial, serie nouă, Anul VII, nr. 10/1997, p. 71.
6
2.2. CONDIŢII NECESARE PENTRU DOBÂNDIREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI

DE MEDIC
Profesiile liberale, potrivit prevederilor legale, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în

vederea dobândirii şi exercitării lor.
2.2.1. Constituirea în corpuri a membrilor profesiilor liberale
Medicii, conform legii, fac parte din Colegiul Medicilor din România, care este constituit
în temeiul Legii nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România.30
Colegiul Medicilor din România are atribuţii de reglementare, de asigurare a aplicării
regulamentelor şi normelor care organizează şi reglementează exercitarea profesiei de medic,
inclusiv în elaborarea şi adoptarea Statutului Colegiului Medicilor din Romania şi a Codului de
deontologie medicală, are atribuţii jurisdicţionale pentru abaterile disciplinare, are atribuţii în
elaborarea ghidurilor şi protocoalelor de practică medicală, precum şi a standardelor de dotare
a cabinetelor medicale etc. De asemenea, Colegiului Medicilor din România are atribuţii în
pregătirea profesională a medicilor şi în organizarea concursurilor de acordare a gradelor
profesionale. 31
Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patrimonial,
de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat, Ministerul Sănătăţii Publice, în
domeniul autorizării, controlului şi supravegherii exercitării profesiei de medic ca profesie
liberală, de practică publică autorizată.32 CMR atestă competenţa profesională a medicului care
şi-a întrerupt activitatea profesională, sau s-a aflat în stare de incompatibilitate pe o perioadă mai
mare de 5 ani. Colegiul medicilor din România este îndrituit pentru acţiunea civilă sau sesizarea
30
Publicată în M. Of. nr. 149 din 14 iulie 1995.
31
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006.
32
Moroioanu Gheorghe Emil, Statutul profesiilor liberale, Ed. Universul juridic, 2008, pp. 87-90.
7
organelor de urmărire penală, pentru urmărirea şi trimiterea în judecată a medicilor falşi care
practică în mod ilegal medicina33.
Colegiului Medicilor din România este organizat la nivel teritorial (la nivelul fiecărui judeţ
şi al Municipiului Bucureşti) şi la nivel naţional:34
La nivel teritorial, regăsim Colegiile teritoriale cu personalitate juridică, cu ale lor organe de
conducere: Adunarea generală, cu rol electiv; Consiliul; Biroul consiliului și Președintele.
Consiliul are o compunere proporţională cu numărul medicilor înscrişi în colegiul respectiv,
între 11 membri, pentru un număr de până la 500 de medici şi 21 de membri, pentru un număr de
peste 2.000 de medici. Consiliul Medicilor din Bucureşti este format din 23 de membri.35
Consiliul are un Birou executiv format din: un preşedinte, 3 vicepreşedinţi şi un secretar,
aleși de consiliu dintre membrii săi.36
La nivel naţional, regăsim următoarele organe de conducere: Adunarea generală națională,
Consiliul naţional, Biroul executiv şi Preşedintele. Adunarea generală națională are atribuţii de
reglementare, respectiv de adoptare a Statutului Colegiului Medicilor din România, şi a Codului
de deontologie medicală.37
Consiliul naţional al Colegiului Medicilor din România este format din câte un reprezentant
al fiecărui judeţ, 3 reprezentanţi ai Municipiului Bucureşti şi câte un reprezentant al medicilor
din fiecare minister şi instituţie centrală cu reţea proprie sanitară. Consiliul naţional al Colegiului
Medicilor din România colaborează cu Ministerul Sănătăţii Publice pentru elaborarea de norme
privind exercitarea profesiei de medic, a ghidurilor şi protocoalelor de practică medicală, a
tematicilor şi a metodologiilor de concurs pentru medici, având şi alte atribuţii de gestiune şi
administrare. Biroul executiv al Colegiului Medicilor din România este format dintr-un
preşedinte, 3 vicepreşedinţi, un secretar general, aleşi în mod individual de către Consiliul
naţional, dintre membrii săi.38
33
34
Mihălcescu Ana-Maria, Legislație medicală, organizare profesională și bioetică, ed. II-a,
Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.109.
35
Art. 77-90 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii
36
Ibidem, art. 32-22.
37
Ibidem, art. 35-37.
38
Ibidem, art. 41-53.
8
2.2.2. Cetăţenia
Medicul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, din punctul e vedere al cetăţeniei: să

fie cetăţean al statului român, cetăţean al unui stat al Uniunii Europene, soţul unui cetăţean
român, descendenţii şi ascendenţii în linie directă, aflaţi în întreţinerea unui cetăţean român,
indiferent de cetăţenia acestora. 39
2.2.3. Capacitatea de exerciţiu a medicului
Legea nr. 95/2006 nu prevede în mod expres această condiţie, dar se subîntelege necesitatea
existenţei ei. Spre exemplu, faptul că medicul trebuie să îndeplinească condiţia absolivrii
învăţământului superior dă de înţeles că el are capacitate de exerciţiu.
2.2.4. Condiţia absolvirii învăţământului superior
Legea nr. 96/2006 prevede în art. 376 că profesia de medic poate fi exercitată de către o
persoană numai în cazul în care aceasta posedă un titlu oficial de calificare în medicină. Prin
acest titlu se înţelege diploma de medic, eliberată de o instituţie de învăţământ superior medical
acreditată din România.40
2.2.5. Obligativitatea susţinerii examenului sau concursului la intrarea în profesie
Legea nr. 95/2006 stabileşte ca o persoană ca să fie medic, trebuie să îndeplinească anumite
condiţii: să deţină titlul oficial de calificare în medicină, să fie apt din punct de vedere medical,
să fie membru al Colegiului Medicilor din România. Legea însă nu prevede condiţia promovării
unui examen.
39
Art. 376 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
40
Universul Juridic, Bucureşti, 2016, pp. 98-99.
9
2.2.6. Depunerea jurământului
Articolul 378 din Legea 96/2006 prevedea41 că medicul are obligaţia de a depune
jurământul modernizat al lui Hippocrates, adoptat de Asociaţia Medicală Mondială în cadrul
Declaraţiei de la Geneva din 197542:
,,Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate,

rasă, religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub ameninţare
şi nu voi utiliza cunostinţele mele medicale contrar legilor umanităţii. Fac acest jurământ în
mod solemn, liber, pe onoare!”
2.2.7. Obligativitatea păstrării secretului profesional
Potrivit Legii nr. 95/200643, medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord cu
dreptul legal al fiecărei persoane la respectul vieţii sale private, din punctul de vedere al
informaţiilor referitoare la sănătatea sa.
41
la 02-09-2016, Art. 378 a fost abrogat de pct. 5 al art. I din O.U.G. nr. 45 din 31 august 2016, publicată
în M. Of. nr. 684 din 2 septembrie 2016. A se vedea art. 384 din Legea 95/2006.
42
Moroioanu Gheorghe Emil, Statutul profesiilor liberale, Ed. Universul juridic, 2008, p. 214.
43
Art. 420 h) Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cap. III, Organizarea şi
funcţionarea CMR.
10
-Întinderea obligaţiei de păstrare a secretului profesional: obligaţia medicului de a păstra

secretul profesional este opozabilă inclusiv faţă de membrii familiei persoanei respective.
Obligaţia medicului să păstreze secretul profesional persistă şi după ce persoana respectivă a
încetat să îi fie pacient sau a decedat.
În cazul în care legea sau instanţa judecătorească obligă medicul la dezvăluirea secretului
medical, aceasta nu va constitui abatere.44
2.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC
Principiile deontologice specifice profesiei de medic, aşa cum sunt prevăzute de actualul
Cod de deontologie medicală:45
-Scopul şi rolul profesiei medicale46
Medicul îşi va desfăşura întreaga activitate numai în scopul apărării vieţii, sănătăţii şi
integrităţii fizice şi psihice umane.
-Nediscriminarea47
Medicul îşi va îndeplini atribuţiile profesionale fără a face niciun fel de discriminare,
inclusiv în ceea ce priveşte starea de sănătate sau şansele de vindecare ale pacientului.
-Respectul demnităţii fiinţei umane48
Medicul, în exercitarea profesiei sale, va respecta, strict, demnitatea umană.
-Primordialitatea interesului şi a binelui fiinţei umane49
Medicul, în deciziile pe care le ia, medicul va fi nevoit să se asigure că interesul şi binele
fiinţei umane prevalează interesului societăţii ori al ştiinţei.
-Obligativitatea normelor profesionale şi a celor de conduită50
44
Moroioanu Gheorghe Emil, op. cit., pp. 252-253.
45
Codul de Deontologie Medicală, publicat în M. Of. nr. 981 din 07 decembrie 2016.
46
Art. 1 din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, Cap. I.
47
Ibidem, art. 2.
48
Ibidem, art. 3.
49
Ibidem, art. 4.
50
Ibidem, art. 5.
11
Medicul are îndatorirea de a depune toate diligenţele şi de a se asigura despre faptul că

deciziile profesionale pe care le ia sau intervenţia medical pe care o aplică respectă normele şi
obligaţiile profesiei de medic, cât şi regulile de conduită specifice speţei medicale.
-Independenţa profesională51
Medicul are datoria de a îşi apăra independenţa profesională, fiind interzisă orice
determinare a actului medical ori a deciziei medicale luate de raţiuni de rentabilitate economică
sau de ordin administrativ.
-Caracterul relaţiei medic-pacient52
În cee ace priveşte raportul dintre medic şi pacient, acesta va fi unul exclusiv profesional şi
se va baza pe respectul medicului faţă de demnitatea umană, totodată, pe înţelegere şi
compasiune faţă de suferinţa pacientului.
-Obligaţia diligenţei de mijloace53
Medicul va implementa întreaga sa bază de cunoştinte medicale şi priceperea sa pentru ca
interesele pacientului să se realizeze, totodată, se va asigura că hotărârile medicale pe care le
adoptă sunt cele corecte, iar pacientul va beneficia de maximum de garanţii, în reflexia
condiţiilor concrete, astfel încât starea sa de sănătate sa nu sufere în vreun fel.
-Principiul specializării profesionale54
Medicul este ţinut să acţioneze aidoma competenţelor, specializării şi practicii sale, cu
excepţia cazurilor de urgenţă vitală.
-Respectul faţă de confraţi55
De-a lungul întregii sale activităţi, medicul are datoria de a îşi respecta confraţii, iar în acest
sens, se va abţine de a îşi denigra colegii de breaslă.
51
Art. 6 din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, Cap. I, publicat în M.
Of. nr. 981 din 07 decembrie 2016.
52
Ibidem, art. 7.
53
Ibidem, art. 8.
54
Ibidem, art. 9.
55
Ibidem, art.10..
12
2.4. MODALITĂŢI ŞI FORME DE EXERCITARE A PROFESIEI DE MEDIC
Privind modalităţile şi formele de exercitare a profesiei de medic56, are dreptul de a

exercita profesia de medic orice persoană care deţine o diplomă în domeniul medicinei, totodată
fiind autorizată, în acest sens, de către Ministerul Sănătăţii Publice, cu avizul Colegiului
Medicilor din România, corpul profesional al cărui membru medicul trebuie să fie în mod
obligatoriu. Legea nr. 95/2005 prevede in mod clar că ,,medicul nu este funcţionar public în
timpul exercitării profesiunii medicale, prin natura umanitară şi liberal a acesteia.”57
Privitor la exercitarea profesiei de medic, autorizaţia de liberă practică medicală este
eliberată de către CMR, totodată Colegiul Medicilor din România avizează autorizarea de
instalare a cabinetelor medicale particulare, având în vedere tehnica din dotare, precum şi
condiţiile de igienă.
Din punctul de vedere al modalităţii exercitării profesiei de medic, medicul îşi poate
exercita funcţia de medic numai dacă a obţinut certificatul de membru al CMR, fie în sistemul
public de sănătate, fie în sistemul privat (angajat, sau persoană fizică independent, pe bază de
contract). În acest sens, Codul deontologic al CMR prevede, în două secţiuni dinstincte, că în
exerciţiul medicinii salariale şi în exerciţiul medicinii private, medicul îşi desfăşoară activitatea
pe baza unui contract sau convenţii cu o administraţie sau orice alt organism public sau privat.
Cu privire la exerciţiul medicinii private, medicul nu poate avea două cabinete particulare,
decât numai în mod exceptional şi doar după avizul obţinut de la Consiliul teritorial al
Colegiului. Medicul nu poate pune la dispoziţia altui coleg medic propriul său cabinet. Totodată,
asocierea între medici este posibilă numai printr-un acord scris, exprimat, cu respectarea
independenţei profesionale.58
56
57
Articolul 381, alin. 2 din Legea nr. 95/2005, privind reforma în domeniul sănătăţii.
58
Moroioanu Gheorghe Emil, op. cit., p. 361.
13
2.5. INCOMPATIBILITĂŢI ŞI NEDEMNITĂŢI ÎN CAZUL PROFESIEI DE MEDIC
Este nedemn de a exercita profesia de medic59:

a) medicul care a fost condamnat definitiv pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni
contra umanităţii sau vieţii în împrejurări legate de exercitarea profesiei de medic şi pentru care
nu a intervenit reabilitarea;
b) medicul căruia i s-a aplicat pedeapsa interdicţiei de a exercita profesia, pe durata stabilită,
prin hotărâre judecătorească sau disciplinară.
Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu60:

a) calitatea de angajat sau colaborator al unităţilor de producţie ori de distribuţie de produse
farmaceutice sau materiale sanitare;
b) starea de sănătate fizică sau psihică necorespunzătoare pentru exercitarea profesiei
medicale.
Pe durata situaţiei de incompatibilitate, dreptul de exercitare a profesiei se suspendă. Iar,
într-un termen de 10 zile de la apariţia stării de incompatibilitate, medicul are obligaţia de a
anunţa colegiul din care face parte.
La solicitarea cadrului medical, la sesizarea unor terţi, instituţii sau autorităţi care au un
interes, preşedintele colegiului al cărui membru este cadrul medical este îndrituit să constituie o
comisie specială, pentru fiecare speţă în parte, compusă din 3 medici primari, pentru a confirma
sau a infirma situaţia de incompatibilitate.
2.6. RAPORTUL JURIDIC MEDICAL
Raportul juridic medical, precum orice raport juridic, cuprinde elementele structurale
cunoscute: subiectele, conținutul şi obiectul.61 Raportul juridic civil de drept medical, denumit
59
Legea nr. 95/2006, Titlul XII, art. 382, alin.1-2.
60
Ibidem, art. 389.
61
Lulă Ion, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1997,
p.71.
14
raport juridic medical, reprezintă totalitatea interrelaţiilor socio-umane stabilite între subiectele
de drept medical ce cad sub incidenţa legii civile.62
Raportul juridic medical este un raport juridic social, care se stabilește între persoane care
deţin o calitate specială şi cărora legea le atribuie o anumită conduită. Totodată, acesta este un
raport juridic volitiv, născându-se ca urmare a voinţei legiuitorului, - concretizată în norma
juridică -, cât şi ca urmare a voinţei părţilor, - concretizată în manifestarea consimţământului.
Raportul juridic dintre pacient şi medic se naşte numai după realizarea acordului de voinţe.63
Analizând aspectele ce ţin de natura contractuală şi legală a raportului juridic dintre pacient
şi medic, identificăm existenţa acordului medical, actul juridic civil încheiat între personalul
medical și pacient. Medicul având obligația de a acorda asistență medicală sau îngrijiri de
sănătate unei persoane doar dacă a acceptat-o în prealabil ca pacient.64
Potrivit jurisprudenţei franceze, -hotărârea Dr. Nicolas c. Mercier-, între medic şi pacient
se încheie un veritabil contract. Cu toate acestea, acordarea de îngrijiri medicale reprezintă o
particularitate deosebită şi ţine de o logică diferită de cea a unui contract încheiat între două
acorduri de voinţă individuale, fapt ce explică motivul pentru care jurisprudenţa consemnată
până la momentul pronunţării hotărârii Mercier s-a reţinut aplicarea răspunderii delictuale.
Printr-o hotărâre din 28 ianuarie 2010 a Curţii de Casaţie franceze s-a statuat în sensul că
fundamentul răspunderii medicale se raportează la Codul sănătăţii publice, şi nu la prevederile
Codului civil, prin urmare, renunţarea la fundamentul contractual derivat din hotărârea Mercier a
devenit din ce în ce mai populară în rândul hotărârilor judecătoreşti.65
62
Morar Silviu, Deontologia medicală, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2014, p.9.
63
64
Legea nr. 95/2006, Titlul XVI, cap. IV, art. 663, alin. 1.
65
Luntraru Lacrima Bianca ,,Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional”, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2018, pp. 172-174.
15
2.6.1. Drepturile și obligațiile pacienților
Drepturile pacienților sunt reglementate de Legea nr. 46/200366, Normele de Aplicare

aprobate prin Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 386/200467, şi de Legea nr. 95/200668:
Astfel, pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea
dispune, în conformitate cu resursele umane, financiare și materiale ale unității medicale.
Pacientul are, totodată, are dreptul de a fi respectat ca persoana umană fără nici absolut nicio
discriminare, de nicio natură.
Printre drepturile pacientului se numără: dreptul de a primi îngrijiri, dreptul la un pachet de
servicii de bază, dreptul la informare al pacientului, de a alege furnizorul de servicii medicale,
dreptul la confidențialitate și la respectarea vieții private, dreptul la o a doua opinie medicală etc.
Cu privire la obligaţiile pacientului, el are obligaţia de a informa personalul medical, de a
respecta prescripțiile și recomandările date de către medic și de a plăti contravaloarea serviciului
medical de care s-a bucurat.69
Pacienţii au drepturi şi în calitate de asigurat în sistemul naţional de asigurări sociale de
sănătate.70
2.6.2. Drepturile și obligațiile personalului medical
O simplă înşiruire a drepturilor pacienţilor nu este de ajuns pentru ca ele să poată fi şi

aplicate în acelaţi timp. La fel de importantă este şi prezentarea obligaţiilor corelative care revin
medicilor, astfel încât drepturile pacienţilor lor să nu ajungă a rămâne doar nişte noţiuni
66
Publicată în M. Of. nr. 51 din 29 ianuarie 2003.
67
Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 386/2004, publicat în m. Of. al României, Partea I, nr. 356
din 22 aprilie 2004.
68
Art. 380, aln. 3) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
69
Cimpoeru Dan, Malpraxisul, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2013, pp. 98-99.
70
A se vedea Legea nr. 95/2006, Titlul VIII.
16
abstracte, pur teoretice. Codul deontologic medical71 cuprinde aceste reglementări, în vederea
aplicabilităţii practice a drepturilor pacienţilor.
Medicul are dreptul de a fi informat corect și complet de către pacient cu privire la starea
de sănătate a acestuia. Stabilirea unui diagnostic fiind precedată de discuții cu pacientul referitor
la simptomele bolii și la istoricul acestuia. Medicul are îndependenţă profesională deplină, el îşi
asumă răspunderea în ceea ce priveşte consecinţele actelor sale medicale, fiind condus de propria
sa conştiinţă, aflată sub egida propriilor convingeri morale şi religioase. 72 Medicul are dreptul la
onorariu potrivit prestației sale, potrivit art. 160 din Codul de Deontologie Medicală.
Obligaţiile personalului medical sunt următoarele: obligaţia acordării de îngijiri medicale
care să fie conforme cu normele ştiinţifice aflate în vigoare.73 Totodată, medicul are obligația de
a îngriji pacientul aflat în nevoie, obligația de securitate, de informare, de confidențialitate şi
accesul la dosarul medical, obligaţia de a obține a o a doua opinie medicală, în cazul în care este
nevoie, obligaţia de a respecta viața privată a pacientului și obligaţia de nediscriminare între
pacienți, obligaţia eviterii erorilor terapeutice (măsuri de precauţie speciale, administrarea unor
injecţii, şlefuirea improprie a dinţilor, prescrierea unui tratament în doza potrivită etc). 74
71
Aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Naționale a Colegiului Medicilor din România nr.
3/04.11.2016, publicată în M. Of., Partea I nr. 981 din 07.12.2016 și intrat în vigoare de la data de
06.01.2017.
72
2009, p. 365.
73
Art. 666 din Legea nr. 95/2006 prevede că ,,În acordarea asistenței medicale/îngrijirilor de sănătate,
personalul medical are obligația aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în
specialitatea respectivă, aprobate la nivel național, sau, în lipsa acestora, standardelor recunoscute de
comunitatea medicală a specialității respective.”
74
Luntraru Lacrima Bianca, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2018, pp. 180-189.
17
CAPITOLUL III
MALPRAXISUL MEDICAL
3.1. DEFINIŢIA ŞI ETIMOLOGIA MALPRAXISULUI
Din punct de vedere etimologic, cuvântul malpraxis este alcătuit din mal (lat. malus –
rău) şi praxis (din greacă – practică), adică malpractică.75 Malpraxisul, în fapt, înseamnă eroarea
profesională care generează pagube. Eroarea poate consta atât în neglijenţă sau imprudenţă, cât şi
în nepregătirea profesională (nepriceperea). Totodată, reprezintă malpraxis şi depăşirea limitelor
competenţei (exceptând cazurile de urgenţă). Eroare poate fi şi reprezentarea greşită a realităţii
medicale, cauzată de slaba pregătire a medicului.76
Legea nr. 95/2006 defineşte malpraxisul ca fiind ,,Eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând
răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale”.77
Aşadar, malpraxisul reprezintă o atitudine profesională neglijentă, inadecvată sau
incompetentă în desfăşurarea profesiei medicale de către personalul medical78, o atitudine
profesională inferioară acelor standarde de pregătire şi pricepere impuse de către comunitatea
medicală naţională şi intenraţională, care cauzrază prejudicii sau suferinţă suplimentare
pacientului, ori vătămarea integrităţii a acestuia sau chiar decesul, implicând astfel răspunderea
civilă sau penală a medicului.79
75
Cimpoeru Dan, Malpraxisul, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 3.
76
Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2020, p. 53.
77
Art. 653 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95//2006, Titlul XVI, Cap. I.
78
Art. 653, alin. 1, lit. a din Legea nr. 95/2006, prin personal medical, întelege medicul, medicul dentist,
farmacistul, asistentul medical, moaşa care acordă servicii medicale.
79
Cimpoeru Dan, op. cit., p. 147.
18
3.2. EROAREA PROFESIONALĂ
Eroarea profesională, potrivit înţelesului prevederilor legale, reprezintă ,,orice greşeală

săvârşită cu voie sau fără voie, intenţionată sau culpabilă, datorată neglijenţei sau neştiinţei,
dacă a avut drept consecinţe producerea prejudicierii pacientului, în timpul sau în legătură cu
realizarea actului medical.”80
În ceea ce priveşte teoria referitoare la erorile profesionale, V. Astărăstoaie vorbeşte
despre erori de fapt (ţine de natura actului medical) şi erori de normă (ţine de carenţele de
atitudine profesională).81
Apreciind faptul că eroarea profesională reprezintă baza antrenării răspunderii civile pentru
malpraxisul medical, putem defini această situaţie juridică ca fiind răspunderea juridică a
medicului pentru prejudiciile cauzate pacientului.
Ne aflăm în faţa unui caz de malpraxis medical atunci când o persoană suferă un prejudiciu
de natură fizică, mentală, emoţională sau materială, pe care altfel nu l-ar fi suferit, dacă îngrijirea
medicală care i-a fost acrodată nu ar fi fost de o manieră neglijentă; un prejudiciu apărut tocmai
ca un rezultat sau o consecinţă a acestui tratament neglijent.82
3.3. FORMELE MALPRAXISULUI MEDICAL
Malpraxisul medical poate îmbrăca două forme83:

Greşeala împotriva ştiinţei medicale: diagnostic dat greşit de către medic, alegerea unui
tratament inadecvat de către medic (folosirea unor tehnici operatorii nepotrivite), erorile tehnice
(actul de îngrijire faţă de pacient este unul greşit), erorile de supraveghere (erori în
supravegherea operAtorie sau cea psihiatrică).
80
2009, p. 405.
81
Astărăstoaie V., B.G. Ioan, Borcean G., Fătu L., Răspunderea profesională, în revista de
Management Farmaceutic Pharma Business, 2008. (http//:www.pharma-business.ro), accesat 25.03.2022.
82
2010, p. 77.
83
Apan Diana Rodica, Fodor Elena Mihaela (coord.), op. cit., pp. 140-141.
19
Greşeala împotriva conştiinţei medicale: încălcarea respectului secretului profesional,

încălcarea obligaţiei medicului de a informa pacientul şi de a îl consilia, refuzul îngrijirilor date
pacientului aflat în situaţie de nevoie, privarea şansei pacientului.
Eroarea profesională a medicului poate consta fie intr-o acţiune sau inacţiune. Ea poate
reprezenta fie nerespectarea standardelor unanim acceptate referitoare la cunoştinţele şi
experienţa medicală, fie cunoştinţe precare profesionale ale medicului, fie riscurile specifice
actului medical.84
În esenţă, când spunem malpraxis, ne referim la o formă de răspundere civilă care este
incidentă în cazurile în care persoane cu un anumit statut special, denumiţi profesionişti, încalcă
normele de conduită din statutele, codurile deontologice sau ghidurile de bune practici prevăzute
de lege sau de către corpul profesional; şi anume în situaţiile cînd prin aceste încălcări se aduce
un prejudiciu persoanei în cauză. În consecinţă, născându-se obligaţia reparării acelui
prejudiciu.85
3.4. PROCEDURA DE STABILIRE A CAZURILOR DE MALPRAXIS MEDICAL
3.4.1. Procedura extrajudiciară
Procedura extrajudiciară de stabilire a vazurilor de malpraxis medical sunt reglementate de

cap. VI al Titlului XV din Legea nr. 95/2006 şi de Regulamentul de organizare şi funcţionare a
comisiei de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis.86
Cu toate că are un caracter legal, procedura extrajudiciară este facultativă, şi nu
obligazorie. În acest sens, art. 673, alin.2 din Legea nr. 95/2006 statuează că ,,procedura
stabilirii cazurilor de malpraxis nu împiedică liberul acces la justiţie potrivit dreptului comun”.
În ceea ce priveşte caracterul facultativ al acestei proceduri, el reiese din posibilitatea
alegerii de către persoana interesată între cele două căi (judiciară şi extrajudiciară), cât şi din
84
Boilă Lacrima Rodica, op. cit. pp. 406-407.
85
Cimpoeru Dan, op. cit. p. 5.
86
Aprobat prin Ordinul nr. 1346/2006 al ministrului Sănătăţii Publice.
20
dreptul persoanei interesate de a părăsi oricând procedura specială de stabilire a cazurilor de

malpraxis (de răspundere civilă profesională a medicului), adresându-se înstanţei judecătoreşti.
Cazurile de malpraxis în procedura extrajudiciară sunt evaluate de către Comisia de
monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis (alcătuită din 13 membri),
cu un mandat al membrilor de 4 ani, având ca atribuţii: repartizare de dosare, primire de rapoarte
de la experţi87, emitere de dispoziţii privind prezentarea de documente şi audieri solicitate de
către experţii desemnaţi, stabilirea existenţei sau inexistenţei malpraxisului, comunicarea deciziei
persoanelor vizate, întocmire de raport anual Ministerului Sănătăţii Publice etc.88
3.4.2. Procedura judiciară
Persoana prejudiciată de actul medical poate să se adreseze fie Comisiei de monitorizare şi

competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, fie instanţei de judecată. În această
procedură, instanţa de judecată acţionează ca instanţă de plină jurisdicţie învestită cu
soluţionarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, dar poate actiona şi ca instanţă de
control atunci când verifică legalitatea şi temeinicia deciziilor Comisiei de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis. Totodată, dacă prin actul medical se
încalcă norme de drept penal, iar fapta medicului întruneşte elementele constitutive ala unei
infracţiuni prevazute de legea penală, în speţă va fi antrenată şi răspunderea penală a medicului,
alături de răspăunderea civilă. În acest caz, acţiunea civilă va fi soluţionată în cadrul procesului
penal. 89
Potrivit Legii nr. 95/2006, instanţa competentă să soluţioneze litigiile de malpraxis o
reprezintă Judecătoria în a cărei circumscriptţie teritorială a avut loc actul de malpraxis, prin care
se stabileşte o competenţă materială, cât şi teritorială.90 Din punct de vedere material, pretenţiile
87
Prin Ordinul nr. 1344/2006 al Ministerului Sănătăţii s-a aprobat lista naţională a experţilor din
domeniul medical, în funcţie de specialitate, care vor fi consultaţi de către Comisia de monitorizare şi
competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis, în vederea stabilirii cazurilor de malpraxis.
88
Cimpoeru Dan, op. cit., pp. 117-122.
89
Ibidem, pp. 131-132.
90
Art. 687 din Legea nr. 95/2006 privind sănătatea publică, Titlul XVI, cap. VII.
21
pot avea orice valoare, iar din punct de vedere teritorial, actul de malpraxis reclamat înseamnă
locul faptei, şi nu domiciliul pârâtului.
3.5. ACORDAREA DESPĂGUBIRILOR
În ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor, regăsim anumite reglementări specifice,

prevăzute în Legea nr. 95/200691, în art. 17-31 din Normele metodologice de aplicare a Titlului
XV ,,Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale,
sanitare şi farmaceutice” din Legea 95/200692.
Asigurătorul este ţinut să acorde despăgubiri pentru acele prejudicii de care asiguraţii
răspund, în baza legii, faţă de persoanele asupra cărora s-au supus acţiuni de malpraxis medical,
cât şi pentru cheltuielile de judecată ale persoanei care a fost prejudiciată prin fapta medicului.
Prejudiciul se va despăgubi în limita sumei asigurate, în baza hotărârii judecătoreşti
definitive. În caazul în care prejuduciul excede această sumă, pacientul poate pretinde de la
medic plata diferenţei până la recuperarea integrală.
Despăgubirile pot fi majorate de către instanţa de judecată, în cazul în care pacientul, după
rămânerea definitivă a hotăărârii judecătoreşti, va fi încadrat intr-un alt grad de handicap, ca
urmare a prejudiciului suferit prin maltratarea sa de către medic. În caz de deces, despăgubirea se
va acroda succesorilor în drepturi ai pacientului.
Nu se acrodă despăgubiri în cazul în care actul medical s-a făcut în interesul pacientului, în
lipsa unei investigaţii ori a cunoaşterii anamnezice a acestuia, datorită situaşiei de urgenţă, iar
pacientul nu a fost în stare datprită imprejurărilor să coopereze în timpul acordării asistenţei
medicale.
Este posibilă recuperarea prejudiciilor de la persoana răspunzătoare (medic) de producerea
malpraxisului dacă prejudiciul este consecinţa încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă
medicală, sau dacă acordarea de îngrijiri medicale s-a făcut fără consimţământul pacientului.93
91
Art. 668-675 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în doemniul sănătăţii, Titlul XVI, cap. V.
92
Aprobat prin Ordinul nr. 482/2007.
93
Cimpoeru Dan, op. cit., pp. 140-143.
22
CAPITOLUL IV
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A MEDICULUI
Pornind de la motto-ul incipient al lucrării, anume ,,Dacă nu există Dumnezeu, eu sunt

Dumnezeu”, coroborat cu importanţa deosebită a actului medical asupra vieţii umane, lucrarea
aceasta şi-a propus să determine cititorul la reflecţie. În acest sens, cred că este necesar şi util să
privim tematica abordată dintr-o perspectivă care transcede simpla trecere în revistă a unor
chestiuni de natură juridică şi medicală; şi să apelăm la puterea filosofiei pentru a căuta
răspunsuri pentru rezolvarea sau îmbunătăţirea unor chestiuni ce necesită corectare, sau
dezvoltare.
În ipoteza în care există Dumnezeu şi sufletul chiar este nemuritor, calitatea morală îşi va
găsi răsplata în fericire; iar daca nu există Dumnezeu, va trebui să ne mulţumim că am făcut tot
ce ne-a stat în putinţă pentru fi demni de fericire. Însă, ce ne face demni de a fi, într-adevăr,
fericiţi, ca oameni? Întreaga demnitate poate fi însumată într-o singură trăsătură, şi anume aceea
de a ne face datoria. Datoria însemnând o atitudine conştiincioasă şi respectuoasă faţă de lege,
lege care reprezintă expresia independenţei voinţei umane de a se ridica pe sine pe culmile
moralităţii, al eticii şi, inclusiv, al deontologiei profesionale.
Chiar dacă o morală cu o valoare generală nu se poate înălţa pe emoţie, având în vedere că
emoţia este, într-adevăr, mereu schimbătoare, capricioasă şi relativă; judecata pură, ferită de
afectivitate, nu va fi în stare să întemeieze o morală cu o valoare universală şi utilă. Pentru
aceasta, este imperios necesară găsirea unei valori absolute, iar o astfel de valoare nu poate fi
decât însăşi fiinţa umană, în trihotomia construcţiei personalităţii sale: fizic, psihic şi spirit.
Fiinţa umană, care reprezintă scopul în sine: menirea existenţei: vocaţia. Vocaţia!
Analizând aceste concepţii despre lume şi viaţă, se va putea reliefa în faţa cititorului
îndemnul chintesenţei umane: tratează salvarea altora de parcă ai trata salvarea propriei tale
persoane, mereu şi în acelaşi timp, ca scop, dar niciodată ca mijloc! Altfel spus: acţionează în aşa
fel încât nobleţea acţiunii tale să poată deveni oricând nobleţea acţiunii universale! Iubirea
23
biblică imperativă însemnând nimic altceva decât să îţi faci datoria de a fi om, adică de a fi fizic,
psihic şi spirit; şi ajută-i şi pe ceilalţi ca să-şi poată face datoria de a fi oameni!
Cum am stabilit mai sus, - cu o profunzime demnă şi corespunzătoare statutului de medic -,
omul în sine este de o originalitate fascinantă, iar orice fel de acţiune interumană nu ar trebui să
fie cu nimic mai puţin de atâta!
Medicul, prin statutul său nobil şi deosebit, este chemat să ajute în mod direct la
îndeplinirea menirii umane, aceea ca omul să-şi facă datoria de a fi om. Această onoare deosebită
atrage după sine însă şi o responsabilitate proporţională cu importanţa actului medical, iar orice
greşeală a medicului echivalează cu o viaţă umană, indiferent la ce grad sau în ce măsură s-a
adus atingere integrităţii fizice sau psihice, ori spirituale a omului prin tratamentul eronat acordat
de către medic acestuia. Astfel, medicul va trebui să dea socoteală pentru faptele sale săvârşite în
exercitarea profesiei sale de medic, adică va răspunde pentru întrega sa activitate.
În articolul 22, alineatul 1 al Constituţiei României se reglementează dreptul la viaţă şi
dreptul la integritate fizică şi psihică. Medicul, având o profesie considerată a fi una nobilă,
contribuie la respectarea acestor drepturi fundamentale. Practizarea unei profesii care are un grad
de risc ridicat, - aici putem include si cea de medic -, şansa ivirii unei erori este mare, însă şi în
acest caz, antrenarea răspunderii profesionistului medic este justificată prin garantarea
principiului constituțional privitoare la dreptul la ocrotirea sănătaţii.94
Medicul va răspunde, juridic, în funcţie de gravitatea faptei sale medicale eronate, fie civil
(contractual, sau delictual), fie penal, fie disciplinar.95 Conform normei morale care stă la baza
bioeticii, reprezentând principiul justiţiei, formulat de către Tom Beauchamp şi James
Childresscare, ,,cei egali trebuie trataţi egal, cei inegali trebuie trataţi inegal”.96
94
Constituția României, completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, din
Art. 34.
95
Nanu Andrei (coord.), Malpraxisul medical : 7 instrucţiuni de siguranţă în practica stomatologică, s.
n., Bucureşti, 2013, p. 16.
96
Beauchamp L. Tom, Childress F. James, Principles of Biomedical Ethics, ed. a 6-a, Oxford
University Press, 2009, pp. 12-13.
24
4.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI
Răspunderea disciplinară a medicului este prevăzută în Legea nr. 95/2006:

Medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei
medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a
Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate
de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru orice fapte
săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul
profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România. Răspunderea disciplinară a membrilor
Colegiului Medicilor din România, potrivit prezentei legi, nu exclude răspunderea penală,
contravenţională sau civilă, conform prevederilor legale.97
Răspunderea disciplinară reprezintă cea mai uşoară formă a răspunderii a medicului, dar şi
cea mai frecventă formă de răspundere medicală. Această formă a răspunderii decurge, în mod
intrinsec, din normele de conduită profesională, respectiv, din modalitatea în care medicul îşi
îndeplineşte obligaţiile profesionale.98
Procedura: plângerea împotriva unui medic se depune la colegiul al cărui membru este
acel medic. Biroul executiv al Consiliului naţional trimite mai departe dosarul disciplinar
comisiei de disciplină. Împotriva deciziei care respinge plângerea, persoana care a făcut
plângerea poate depune contestaţie la colegiul a cărui decizie se contestă. Aceasta se
soluţionează de către Biroul executiv al Consiliului naţional.99
În cadrul fiecărui colegiu teritorial se organizează şi funcţionează comisia de disciplină,
independentă de conducerea colegiului, care judecă în complete de 3 membri abaterile
disciplinare săvârşite de medicii înscrişi în acel colegiu. La nivelul Colegiului Medicilor din
România, se organizează şi funcţionează Comisia superioară de disciplină, independentă de
conducerea colegiului, care judecă în complete de 5 membri contestaţiile formulate împotriva
deciziilor comisiilor de disciplină teritoriale. Unul dintre membrii comisiilor de disciplină este
desemnat de autorităţile de sănătate publică, la nivel teritorial, şi de Ministerul Sănătăţii Publice,
97
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, Titlul XII, Cap. III, Secţiunea 6, art. 450,
alin.1-2.
98
2010, p. 168.
99
A se vedea art. 452, alin. 1-4 din Legea nr. 95/2006, Titlul XII, Cap. III.
25
la nivelul Comisiei superioare de disciplină. Procedura judecării abaterilor este prevăzută în

Statutul Colegiului Medicilor din România.100
Membrii comisiilor de disciplină de la nivelul colegiului teritorial sunt aleşi de adunarea
generală a colegiului, iar membrii Comisiei superioare de disciplină vor fi aleşi de Adunarea
generală naţională. Membrii comisiilor de disciplină vor fi aleşi din rândul medicilor primari cu
o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani.
Funcţia de membru al comisiei de disciplină este incompatibilă cu orice altă funcţie în cadrul
Colegiului Medicilor din România. Durata mandatului membrilor comisiilor de disciplină este de
6 ani. Calitatea de membru al comisiilor de disciplină încetează prin deces, demisie, pierderea
calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România, ori prin numirea unui alt reprezentant
în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii Publice sau autoritatea de sănătate
publică.101
La nivel teritorial, se va alege un număr de 5-9 membri, iar la nivel naţional, 13. Membrii
comisiilor de disciplină îşi vor alege un preşedinte care conduce activitatea administrativă a
comisiilor de disciplină.102
Sancţiunile disciplinare sunt următoarele:103
a) mustrarea;
b) avertismentul;
c) votul de blam;
d) amendă de la 100 lei (RON) la 1.500 lei (RON). Plata amenzii se va face în termen de
30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii disciplinare. Neachitarea în acest termen
atrage suspendarea de drept din exerciţiul profesiei, până la achitarea sumei. Sumele provenite
din plata amenzilor se fac venit integral la bugetul Colegiului Medicilor din România;
e) interdicţia de a exercita profesia ori anumite activităţi medicale pe o perioadă de la o
lună la un an;
f) retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România.
Retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România operează de drept pe
durata stabilită prin hotărâre definitivă de instanţele judecătoreşti cu privire la interzicerea
100
Legea nr. 95/2006, Titlul XII, Cap. III, Secţiunea 6, art. 452, alin.1-4.
101
Ibidem, 453, alin.1-5.
102
Ibidem, art. 454, alin.1-4.
103
26
exercitării profesiei. La sancţiunile prevăzute la alin. (1) se poate prevedea, după caz, obligarea
celui sancţionat la efectuarea unor cursuri de perfecţionare sau de educaţie medicală ori alte
forme de pregătire profesională.
Decizia pronunţată se comunică medicului sancţionat şi Biroului executiv al Colegiului
Medicilor din România. Deciziile privind aplicarea sancţiunilor care se soldează cu suspendarea
sau interzicerea exercitării profesiei se comunică şi Ministerului Sănătăţii Publice şi, respectiv,
angajatorului. Persoana fizică sau juridică care a făcut sesizarea va fi informată cu privire la
soluţionarea cauzei de către comisia de disciplină.
În termen de 15 zile de la comunicare, medicul sancţionat, persoana care a făcut sesizarea,
Ministerul Sănătăţii Publice, preşedintele colegiului teritorial sau preşedintele Colegiului
Medicilor din România poate contesta decizia pronunţată de comisia de disciplină a colegiului
teritorial.104
Acţiunea disciplinară poate fi pornită în termen de cel mult 6 luni de la data săvârşirii
faptei sau de la data cunoaşterii consecinţelor prejudiciabile.
Sancţiunile prevăzute la art. 455 alin. 1 lit. a) -d) se radiază în termen de 6 luni de la data
executării lor, iar cea prevăzută la lit. e), în termen de un an de la data expirării perioadei de
interdicţie. În cazul aplicării sancţiunii prevăzute la art. 447 alin. (1) lit. f), medicul poate face o
nouă cerere de redobândire a calităţii de membru al colegiului după expirarea perioadei stabilite
prin hotărâre judecătorească definitivă de interdicţie a exercitării profesiei sau după 2 ani de la
data aplicării sancţiunii de către comisiile de disciplină. Redobândirea calităţii de membru al
Colegiului Medicilor din România se face în condiţiile prezentei legi.105
În situaţia în care, prin decizia comisiei de disciplină, au fost dispuse şi măsurile prevăzute
la art. 447 alin. (3), radierea sancţiunii se va face numai după prezentarea dovezii ducerii la
îndeplinire a măsurii dispuse de comisia de disciplină.
Repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o
circumstanţă agravantă, care va fi avută în vedere la aplicarea noii sancţiuni.106
Ancheta disciplinară se exercită prin persoane desemnate în acest scop de către biroul
consiliului colegiului teritorial sau, după caz, de către Biroul executiv al Colegiului Medicilor
104
105
106
Ibidem, art. 457, alin.5.
27
din România. Unităţile sanitare sau cele de medicină legală au obligaţia de a pune la dispoziţie
comisiilor de disciplină sau persoanelor desemnate cu investigarea abaterilor disciplinare
documentele medicale solicitate, precum şi orice alte date şi informaţii necesare soluţionării
cauzei.107
Împotriva deciziei de sancţionare a Comisiei superioare de disciplină, în termen de 15 zile
de la comunicare, medicul sancţionat poate formula o acţiune în anulare la secţia de contencios
administrativ a tribunalului în a cărui rază îşi desfăşoară activitatea.108
4.2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ A MEDICULUI
4.2.1 Calificarea răspunderii civile a medicului
În dreptul civil român, răspunderea civilă îşi găseşte temeiul, în principiu, pe ideea de
culpă. Regăsim texte de lege cu caracter special, în care doctrina și jurisprudența admit existența
unor cazuri de răspundere de natură obiectivă, fără culpă, bazată pe ideea de risc sau de garanție.
Culpa reprezintă fundamentul tradițional al răspunderii civile delictuale, deoarece sancționează
conduita prin care s-au cauzat prejudicii altor persoane. Atât neexecutarea unei obligații
contractuale, cât și săvârșirea unei fapte ilicite extra contractuale determină angajarea răspunderii
civile, în primul caz a răspunderii contractuale, iar în ultimul, al răspunderii delictuale.109
Privind temeinicia naturii delictuale a răspunderii civile medicale, există opinii conform
cărora relaţia medic-pacient, sau pacient-furnizorul de servicii medicale este, de regulă,
extracontractual, cu atât mai mult cu cât îngrijirea medicală se acordă de către o unitate sau în
cadrul unei instituţii medicale publice, de Stat. În situaţia aceasta, nu putem sta în faţa unui
contract, deoarece pacientul nu-şi mai alege medicul, ci el doar admite să i se acorde asistenţa
medicală necesară. Prejudiciile suferite de către pacienţi constau în prejudicii corporale, iar,
viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică nu pot, efectiv, face obiectul unui contract, din
107
108
Ibidem, art. 459.
109
Gabriel Adrian Năsui, ,,Malpraxisul medical”, ed. II-a, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.109.
28
pricina motivului că astfel de convenţii nu pot avea ca obiect lucruri care nu se află în circuitul
civil. Aşadar, orice om are dreptul exclusiv şi absolut de a dispune asupra propriei sale persoane.
Privitor la răspunderea medicului, aceasta reprezintă o răspundere delictuală pentru fapta
proprie110, sau fapta sa culpabilă. În ceea ce priveşte conduita ilicită a medicului, ea constă în
încălcarea principalei sale obligații, anum aceea a acordării asistenţei medicale. Pentru a obţine
despăgubirile care i se cuvin pentru neglijența medicului, victima are obligaţia de a dovedi
conduita culpabilă a personalului medical. Medicul fiind responsabil de organizarea activităţii
medicale, cât şi de acordarea îngrijirilor medicale, în vederea înlăturării sau prevenirii riscurilor
ce pot surveni şi pot provoca vătămarea corporală a pacientului, pe tot parcursul practicii
medicale.111
Riscul terapeutic poate fi definit ca un eveniment intervenient in actul medical care îi
cauzează pacientului consecinţe tragice, care nu a putut fi prevăzută pe baza stării sale de
sănătate.. Riscul terapeutic nu se datorează erorii medicale. Reprezintă acel element nesigur care
poate interveni în cadrul unei operaţii chirurgicale sau în cadrul oricărui act medical, chiar şi în
condiţia în care acel act fost realizat cu maxim succes.112
În măsura în care acest factor nu a putut fi prevăzut și înlăturat, prin raportare la nivelul
cunoașterii medicale de la momentul exercitării actului medical, culpa personalului medical va fi
înlăturată, iar victima va suporta consecințele prejudiciabile. Este ceea ce în jurisprudența
franceză a fost denumit riscul accidental terapeutic, inerent actului medical și care nu poate fi
controlat.113
4.2.2. Elementele constitutive ale răspunderii civile medicale
În ceea ce privește acordarea asistenţei medicale pacientului, medicul, potrivit legii, are
autonomia deciziilor și a cercetărilor cu caracter medical. Altfel spus, medicul este liber a alege
metode de investigație, de diagnosticare și de tratament. Medicul este obligat să utilizeze toate
110
Călin Roxana Maria, Malpraxis. Răspunderea personalului medical și a furnizorului de servicii
medicael, ed. II-a, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 86.
111
https://www.juridice.ro/684974/particularitatile-malpraxisului-medical.html, accesat 04 aprilie 2022.
112
Felton, Therapeutic risk-taking: what is it?, Rivista Sperimentale di Freniatria, pp. 89–104.
113
Luntraru Bianca Lacrima, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2018, pp. 173-174.
29
mijloacele disponibile și să depună întreaga sa diligenta, în vederea obținerii rezultatului dorit,

fără a se obliga sau a garanta obținerea acestui rezultat. Prin urmare obligația de a acorda îngrijiri
a medicului este, de regulă, una de mijloace.
În vederea antrenării răspunderii medicului, pacientul prejudiciat va trebui să dovedească
culpa medicului (vinovăţia), existenţa prejudiciului suferit și legătura de cauzalitate care există
între eroarea medicală și prejudiciu. Astfel, obligația medicului fiind una de mijloace, în
consecinţă, victima va trebui să dovedească faptul că medicul nu a implementat toate mijloacele
adecvate, sau că nu a dat dovadă de prudență și promptitudinea necesare. În cazul în care
obligația este una de rezultat, pacientul va fi ţinut să dovedească neexecutarea obligaţiei
medicale de către medic, greşeala datorându-se acestei neexecutări.
Poate antrena răspunderea medicului pentru neobținerea rezultatului obligația acestuia de
a executa cu exactitate exactitate actul chirurgical.114
Fapta ilicită, sau fapta de malpraxis este definit potrivit art. 642 alin. 1, lit. b. din legea nr.
95/2006, ca fiind ,,eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-
farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a
personalului medical si a furnizorului de produse și servicii medicale, sanitare şi
farmaceutice”.115
Malpraxisul reprezintă greşeala medicală care produce prejudicii, fiind un sinonim al erorii
medicale, a culpei medicale. Ambele noţiuni (malpraxis și culpă medicală) înglobează atât
poziţia subiectivă a medicului, cât şi fapta ilicită. Omisiunea poate constitui caz de eroare
medicală, dar şi necunoaşterea dispoziţiilor Codului de deontologie medicală poate fi motiv de
malpraxis. Aşadar, reliefându-se importanţa primordială a deontologiei în domeniul medical.
Vinovăţia medicului reprezintă faptul că greaşeala acestuia a fost comisă cu vinovăţie, care
la rândul ei, poate fi simplă (imprudenţă) sau poate reprezenta o culpă gravă.
Legătura de cauzalitate şi dovedirea ei cade în sarcina expertului desemnat pentru a
întocmi raportul tehnic. El va dovedi, practic, imputabilitatea erorii prejudiciabile a medicului.
Prejudiciul ca şi consecinţă a malpraxisului medicului trebuie îndeplinească următorele
condiţii: să fie sigur, şi nu doar un risc ipotetic. În majoritatea cazurilor, prejudiciul cauzat de
114
https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000007043538/, accesat în 07 aprilie 2021.
115
Art. 653, alin.1 lit. b din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății: Exercitarea profesiei
de medic. Organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România, Titlul XVI, Cap. I.
30
fapta ilicită a medicului reprezintă pierderea unei şanse: spre exemplu, şansa de a se însănătoşi,
ân cazul în care s-ar fi acordat îngrijirile medicale adecvate.
4.2.3. Delimitarea răspunderii civile medicale delictuale şi contractuale
Răspunderea civilă reprezintă totalitatea normelor juridice care stau să reglementeze

obligaţia persoanelor de a repara prejudiciul cauzat, prin faptă proprie, altei persoane, faptă care
poate fi una extracontractuală (delictuală), sau una contractuală.116
Răspunderea civilă medicală delictuală reprezintă acea obligaţie a medicului de a repeara
prejuduciul pe care l-a cauzat pacientului prin fapta sa ilicită extracontractuală. Iar, răspunderea
civilă medicală contractuală reprezintă obligaţia medicului, născută pe baza unui contract, de a
repara prejudiciul cauzat, ca urmare a neexecutării sau executării nepotrivite sau cu întârziere a
prestaţiei datorate.117
Regăsim teorii, potrivit cărora răspunderea medicului este, de fapt, o răspundere mixtă, şi
implică atât o răspundere delictuală (îngijire medicală acordată în mod gratuit), cât şi una
contractuală (îngrijire medicală acordată în clinici private sau cu plată, în temeiul unui contract
de prestaţii medicale).118 Totodată, se opiniează cum că este necesară diferenţierea între raportul
juridic dintre cadrul medical şi pacient vîn sistemul privat de sănătate şi sistemul public de
sănătate, căci în primul caz, stăm în faţa răspunderii civile contractuale pentru malpraxis , iar în
al doilea caz, în faţa răspunderii civile delictuale pentru malpraxis.119
Într-o altă părere doctrinară120, se consideră că răspunderea personalului medical, în speţă a
medicului, este, în principiu, una contractuală şi, în subsidiar, delictuală. Potrivit acestor
raţionamente, nu se poate vorbi despre o răspundere specială, mixtă, chiar dacă existî situaţii cu
116
Pop Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, ed. a 2-a, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1998, p. 164.
117
118
Pop Liviu, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 261.
119
Simiti Ionuţ Vida, Natura juridică a răspunderii civile a medicului, în Revista Dreptul, nr. 8 /2010, p.
133.
120
Boilă Lacrima Rodica, Răspunderea profesioniştilor din domeniul medical – o nouă ipoteză de
răspundere civilă, Pandectele Române nr. 7/2009, p. 68.
31
caracter mixt, fiind consecinţa împrejurărilor în care se află medicul în timpul în care acordă
asistenţa medicală.121
4.2.4. Cauze exoneratoare
În ceea ce priveşte cauzele de exonerare122 ale răspunderii civile a medicului, putem

aminti forţa majoră, fapta unui terţ, sau fapta victimei.123 Astfel încât, există unele fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii sănătății sau integrității corporale a pacientului pentru care personalul
medical este exonerat de răspundere. Vor putea răspunde însă celelalte persoane implicate în
actul medical.
Medicul nu va fi ţinut responsabil pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea
profesiunii sale când acestea se datorează: condițiilor de lucru, dotării precare cu echipament de
diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în
general acceptate ale metodelor de investigații și tratament, viciilor ascunse ale materialelor
sanitare, ale echipamentelor și dispozitivelor medicale, ale substanțelor medicale și sanitare
folosite sau când acționează cu bună credință în situații de urgență, cu respectarea competențelor
acordate.124
4.3. RĂSPUNDEREA PENALĂ A MEDICULUI
Răspunderea penală a medicului este, fără drept de tăgadă, cea mai severă formă a
răspunderii juridice a acestuia. Precum în toate situaţiile, răspunderea penală poate fi antrenată,
privitor la exerciţia profesiei de medic, atunci când medicul săvârşeşte o infracţiune, fie
121
Boilă Lacrima Rodica, Discuţii privitoare la natura juridică a răspunderii civile a medicului faţă de
pacientul său, în Revista Dreptul nr. 2/2011. p. 112.
122
Cimpoeru Dan, Malpraxisul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 97.
123
Noul Cod Civil şi Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2022, art. 1380,
alin. p. 219.
124
Legea nr. 95/2006, Titlul XVI, Cap. V., art. 677, alin. 1-2.
32
împotriva regulilor sociale, fie prin nesocotirea normelor deontologice, care definesc practica
medicală.125
Elementele constitutive ale infracţiunii se particularizează pe baza relaţiei de medic-
pacient, astfel: obiectul material fiind corpul pacientului, subiecţăă infracţiunii sunt subiectul
activ (medicul) şi subiectul pasiv (pacientul), urmarea imediată o poate reprezenta fie vătămarea
integrităţii coorporle sau a vieţii a pacientului (victimă), fie în punerea în pericol a vieţii şi a
reputaşiei acestuia, iar acţiunea sau inacţiunea prin care se realizează elementul material al
laturii obiective se regăsesc în exercitarea profesiei de medic. Legătura de cauzalitate stabilindu-
se, mereu, între acţiune sau inacţiunea medicului şi rezultatul cauzat de fapta ilicită a
medicului.126
Subiectul activ, adică medicul, va fi unul calificat, pentru că săvârşeşte fapta în calitate de
profesionist liberal.
Actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se
prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce reprezintă
infracțiuni.127
Pornind din definiţia malpraxisului128, medicul pote răspunde penal în cazul următoarelor
infracţiuni prevăzute de Noul Cod Penal129: omorul, ucidirea din culpă, determinarea sau
înlesnirea sinuciderii, lovirile sau vătămările cauuyatoare de moarte, vătămarea corporală din
culpă, provocrea ilegală a avortului, divulgarea secretului profesional, violul, actul sexual cu un
minor, perversiunea sexuală, exercitarea fără drept a unei profesii, falsul material în înscrisuri
oficiale, falsul intelectual, uzul de fals.
125
2010, p. 173.
126
Idem, p. 176.
127
Legea 95/2006, Titlul XVI, Cap. VII, art. 688.
128
Art. 653, alin. 1 lit. b) din Legea 95/2006, privind reforma în sănătate.
129
Lupaşcu Dan, Noul Cod Penal şi Noul Cod de Procedură Penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2022, pp. 86-130.
33
4.4. STUDIU DE CAZ – JULIA KINGA CSOMA VS. ROMÂNIA (2002-2013)
4..4.1. Prezentare caz de malpraxis
Un caz de malpraxis reprezentativ130, în domeniul penal, îl constituie cazul Csoma Kinga

Julia vs. România.131
Asistenta Csoma Julia, o asistentă medicală din judeţul Covasna, gravidă în 16 săptămâni,
al cărei făt a fost diagnosticat cu hidrocefalie. Medicul a dispus declanşarea întreruperii sarcinii,
utilizând medicamente, în cadrul spitalului din Covasna. Complicaţiile însă apar, iar fătul este
expulzat. După asta, pacienta suferă hemoragii persistente şi va fi transferată, de urgenţă, la
spitalul judeţean din Sfântu Gheorghe. Medicul care preia pacienta va efectua o histerectomie
totală132, cu anexectomie bilaterală133
Pacienta Csoma a înaintat plângere penală împotriva medicului din Covasna, în luna
septembrie a anului 2002. Rapoartele de expertiză-medicală statuează faptul că raportul de
cauzalitate între fapta ilicită a medicului şi prejudiciul cauzat nu exsistă, însă pacienta se
prevalează de faptul că nu a existat un consimţământ informat semnat înaintea procedurii
medicale la care a fost supusă. În luna februarie a anului 2003 procurorul decide NUP impotriva
medicului cu pricina.
În luna februarie a anului 2005, Julia Csoma a decis sesizarea Curţii Europene a
Drepturilor Omului (CEDO), în baza art. 8 din Convenţie.134 În 15 aprilie 2013, România a fost
condamnată de către CEDO135. În apărarea sa, Guvernul a ridicat faptul că pacienta nu a epuizat
căile de atac interne, spunând că pacienta trebuia să depună plângere împotriva medicului şi
spitalului în baza dreptului general privind răspunderea civilă delictuală. Totodata, spunând că
130
Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2020, pp. 64-67.
131
https://www.stradalex.com/en/sl_src_publ_jur_int/document/echr_8759-05_001-113733, accesat 5
mai 2022.
132
Histerectomie - Îndepărtare pe cale chirurgicală a uterului.
133
Anexectomie bilaterală - Extirparea chirurgicala a trompei uterine si a ovarului din ambele părţi.
134
Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie. – art. 8 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
135
HOTĂRÂREA din 15 ianuarie 2013 în Cauza Csoma împotriva României (Cererea nr. 8759/05),
Strasbourg.
34
pacienta era informată cu privire la procedura la care a fost supusă, ea avea cunoştinţe medicale
avansate, fiind asistentă medicală şi că internarea a avut loc de bunăvoie.
În ceea ce priveşte motivaţia Curţii, aceasta a statuat că plângerea pacientei în faţa CMR şi
plângerea penală depusă, cu constituirea în parte civilă aferentă din cadrul procesului penal, au
reprezentat mijloace îndestulătoare pentru încercarea reparării vătămării suferite în cadrul
procedurilor interne, naţionale, astfel epuizându-se căile de atac în dreptul naţional.
Totodată, CEDO a deplâns faptul că, în acea perioadă (2002-2004), nu au existat mijloace
legale naţionale pentru atragerea răspunderii medicilor în caz de neglijenţă, subliniind şi
apreciind progresele în dreptul român prin Legea nr. 95/2006.
Într-un final, prin decizia Curţii de la Strasbourg în cauza Csoma vs. România, s-a
constatat încălcarea art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin omiterea pacientei
în ceea ce priveşte hotărârea medicului privind tratamentul utilizat, ca urmare a neinformării
corespunzătoare a acesteia privitoare la riscurile procedurii folosite.
4.4.2. Obiective
Studiul de faţă are următoarele obiective:

- obţinerea unei imagini mai clare privind importanţa aspectelor deontologice cu privire la
cazurile de malpraxis;
- înţelegerea importanţei unei legislaţii lacunare în anumite domenii profesionale, în speţă
cea medicală.
- propunerea unor soluţii, sau idei privind aplicarea unor noi reglementări în practica
medicală.
4.4.3. Metodologie
În ceea ce priveşte metodologia, cercetarea aceasta s-a obţinut prin analiza calitativă,
anume analiza tematică, stabilind o anumită temă importantă şi actuală (impactul deontologiei
asupra practicii medicale); şi exploratorie, făcând constatări cauzale privitoare la legătura dintre
respectarea reglemăntărilor deontologice (conduita medicului) şi consecinţa asupra stării de
35
sănătate a pacientului, adică cercetarea cauzelor efectelor de malpraxis; şi cea cantitativă, anume
cu ajutorul culegerii şi prelucrării de date prin cazuri practice, anchete, speţe etc, punând în
evidenţă rezultatele datelor prelucrate.
4.4.4. Legislaţie incidentă
Identificăm următoarele reglementări incidente cazului nostru:

-Diligenţa de claritate - art. 27 din Codul de Deontologie Mecială, care spune că medical
trebuie să se asigure că paxcientul a înţeles pe deplin prescripţia, recomandarea sau orice altă
cerinţă a medicului.
-Acordarea şi retragerea consimţământului – art 11 din Codul de Deontologie Medicală,
aidoma căruia orice intervenţie în cadrul domeniului sănătăţii se poate efectua numai după
consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză a pacientului.
4.4.5. Factori
Pentru a ilustra aspectul primordial în ceea ce priveşte motivele sau factorii care generează
această conduită a medicilor, consider ca trebuie să fac referire la ideile de bază, fixate în
introducerea lucrării, şi anume: lipsa vocaţiei şi ignorarea codului de deontologie medicală de
către medic.
4.4.6. Concluzii
Dintr-o perspectivă deontologică, analizând cazul Csoma vs. România, putem identifica
câteva aspecte esenţiale, prevăzute în Codul de Deontologie Medicală, şi anume: consimţământul
pacientului, care este o condiţie primordială necesară oricărei intervenţii în domeniul sănătăţii.
Totodată, obţinerea consimţământului este obligaţia medicului şi el trebuie să fie liber şi în
cunoştinţă de cauză. Medicul trebuie să fie sigur că pacientul a înţeles bine informaţia transmisă,
36
a acceptat consecinţele, tratamentul şi riscurile la care se va suspune în urma tratamentului

aplicat de către medic.
În concluzie, putem spune că lipsa reglementării acestor situaţii medicale, în acea vreme, şi
coroborând cu atitudinea greşită a medicului faţă de legea care impune o anumită conduită naşte
ceea ce chemăm în literatura de specialitate juridică malpraxis.
4.5. ÎNCETAREA CALITĂŢII DE MEDIC
Cu privire la încetarea calităţii de medic, actul normativ care vine să reglementeze

exercitarea profesiei de medic136 nu prevede nimic în mod expres, in acest sens. Indirect însă
încetarea calităţii de medic se poate prezuma din prevederile legale care privesc sancţionarea
abaterilor disciplinare, sau cele care privesc nedemnitatea137.
Încetarea calităţii de medic poate surveni şi în urma decesului medicului, sau la cererea
medicului de a nu mai fi membru al Colegiului medicilor din România (condiţie a exercitării
profesiei de medic). Potrivit art. 385 din Legea nr. 95/2006, personalul medical, inclusiv
medicul, se pensionează la vârsta prevăzută de lege (la cerere, putând continua activitatea până
la vârsta de 70 de ani).
Întreruperea exercitării profesiei de medic pe o perioadă mai mare de 5 ani, va duce, de
drept, la pierderea calităţii de a fi membru în CMR, astfel contituind un motiv de încetare a
calităţii de medic. Hotărârea judecătorească definitivă dată de instanţă cu privire la interzicerea
exercitării profesiei reprezintă un motiv de încetare a calităţii de medic. 138
136
Legea nr. 95/2006 din 14 aprilie 2006, privind reforma în domeniul sănătăţii.
137
Titlul XII, art. 388, alin.1-2 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
138
37
CAPITOLUL V
PRINCIPALELE INSTRUMENTE JURIDICE PRIVIND CONDUITA

MEDICILOR
5.1. REGLEMENTAREA INTERNĂ – CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ
Normele deontologice specifice profesiei de medic sunt prevăzute de actualul Cod de

deontologie medicală, aprobat prin Hotărârea Adunării Generale Naționale a Colegiului
Medicilor din România nr. 3/04.11.2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 981 din
07.12.2016 și intrată în vigoare de la data de 06.01.2017:139
5.1.1. Principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic
Aspectele privitoare la principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic au fost

deja dezbătute în cadrul acestei lucrări, în subcapitolul 3 al Capitolului. II.
5.1.2. Consimţământul
-Acordarea şi retragerea consimţământului140

Nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată
şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.
În aceleaşi condiţii, consimţământul se poate retrage în orice moment de persoana vizată.
-Consimţământul în cazul minorilor 141
139
Codul de Deontologie Medicală, publicat în M. Of. nr. 981 din 07 decembrie 2016.
140
Art. 11 din Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, Cap. II.
141
Ibidem, art. 12.
38
Atunci când, conform legii, un minor nu are capacitatea de a consimţi la o intervenţie,

aceasta nu se poate efectua fără acordul reprezentantului său, autorizarea unei autorităţi sau a
unei alte persoane ori instanţe desemnate prin lege.
Medicul, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate a minorului şi numai strict în interesul
acestuia, poate lua în considerare şi părerea minorului.
-Consimţământul persoanelor fără capacitatea de a consimţi142
Atunci când, conform legii, un major nu are, din cauza unui handicap mintal, a unei boli
sau dintr-un motiv similar, capacitatea de a consimţi la o intervenţie, aceasta nu se poate efectua
fără acordul reprezentantului său ori fără autorizarea unei autorităţi sau a unei persoane ori
instanţe desemnate prin lege.
-Informarea prealabilă şi adecvată a persoanei143
Medicul va solicita şi va primi consimţământul numai după ce, în prealabil, persoana
respectivă sau cea îndreptăţită să îşi dea acordul cu privire la intervenţia medicală a primit
informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor
şi a riscurilor previzibile şi în general acceptate de societatea medicală.
-Lipsa consimţământului în situaţii de urgenţă144
Atunci când, din cauza unei situaţii de urgenţă, nu se poate obţine consimţământul adecvat,
se va putea proceda imediat la orice intervenţie indispensabilă din punct de vedere medical în
folosul sănătăţii persoanei vizate.
-Consimţământul implicit145
În interesul pacientului sunt valabile şi vor fi luate în considerare autorizările şi dorinţele
exprimate anterior cu privire la o intervenţie medicală de către un pacient care, în momentul noii
intervenţii, nu este într-o stare care să îi permită să îşi exprime voinţa sau dacă prin natura sa
actul medical are o succesiune şi o repetabilitate specifică.
142
Ibidem, art. 13.
143
Ibidem, art. 14.
144
Ibidem, art. 15.
145
Ibidem, art. 16.
39
5.1.3. Secretul profesional şi accesul la datele referitoare la starea de sănătate
Medicul va păstra secretul profesional şi va acţiona în acord cu dreptul legal al fiecărei

persoane la respectul vieţii sale private din punctul de vedere al informaţiilor referitoare la
sănătatea sa.146
-Întinderea obligaţiei de păstrare a secretului profesional147
Obligaţia medicului de a păstra secretul profesional este opozabilă inclusiv faţă de membrii
familiei persoanei respective.
Obligaţia medicului să păstreze secretul profesional persistă şi după ce persoana respectivă
a încetat să îi fie pacient sau a decedat.
-Transmiterea datelor referitoare la sănătatea persoanei148
Obligaţia medicului de informare nu mai subzistă în cazul în care pacientul decide, sub
semnătură, că nu mai doreşte să fie informat în cazul în care informaţiile prezentate de către
medic i-ar cauza suferinţă.
-Derogări de la regula păstrării secretului profesional149
Derogările de la dreptul fiecărei persoane la respectul vieţii sale private din punctul de
vedere al informaţiilor referitoare la sănătate sunt numai cele prevăzute în mod expres de lege.
5.1.4. Reguli generale de comportament în activitatea medicală
-Comportamentul profesional şi etic150

(1) Medicul trebuie să fie un model de comportament profesional şi etic, fiind în
permanenţă preocupat de creşterea nivelului său profesional şi moral, a autorităţii şi prestigiului
profesiunii medicale.
(2) Comportamentul profesional implică, fără a se limita la preocuparea constantă şi
permanentă a medicului pentru aflarea, pe orice cale, inclusiv prin intermediul formelor de
educaţie medicală
146
Ibidem, art. 17.
147
Ibidem, art. 18.
148
Ibidem, art. 19.
149
Ibidem, art. 20.
150
Ibidem, art. 21.
40
continuă, a celor mai noi descoperiri, procedee şi tehnici medicale asimilate şi agreate de
comunitatea medicală.
-Fapte şi acte nedeontologice:151
Sunt contrare principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în special,
următoarele acte:
a) practicarea eutanasiei şi eugeniei;
b) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege sau de normele profesiei, refuzul acordării
serviciilor medicale;
c) abandonarea unui pacient care necesită servicii de urgenţă sau se află în pericol fără
asigurarea că acesta a fost preluat de o altă unitate medicală sau de un alt medic ori că
beneficiază de condiţii
adecvate situaţiei în care se află şi stării sale de sănătate;
d) folosirea unor metode de diagnostic sau tratament nefundamentate ştiinţific sau
neacceptate de
comunitatea medicală, cu risc pentru pacient;
e) cu excepţia urgenţelor vitale, exercitarea profesiei medicale în condiţii care ar putea
compromite
actul profesional sau ar putea afecta calitatea actului medical;
f) emiterea unui document medical de complezenţă sau pentru obţinerea unui folos nelegal
sau imoral;
g) emiterea unui document medical pentru care nu există competenţă profesională;
h) atragerea clientelei profitând de funcţia ocupată sau prin intermediul unor promisiuni
oneroase şi neconforme cu normele publicităţii activităţilor medicale;
i) folosirea, invocarea sau lăsarea impresiei deţinerii unor titluri profesionale, specialităţi
ori competenţe profesionale neconforme cu realitatea;
j) încălcarea principiilor fundamentale ale exercitării profesiei de medic;
k) respingerea publică, cu excepţia dezbaterilor din comunitatea medicală, a unor mijloace
de diagnostic, tratament şi profilaxie recunoscute de comunitatea ştiinţifică academică medicală,
precum şi recomandarea publică a unor tratamente nefundamentate ştiinţific.
151
Ibidem, art. 22.
41
-Atingeri ale independenţei profesionale152

Constituie o atingere gravă adusă caracterului independent al profesiei medicale
următoarele acte:
a) cu excepţia situaţiilor prevăzute de lege şi cu anunţarea prealabilă a organelor profesiei,
asocierea sau colaborarea, sub orice formă şi în orice modalitate, directă ori indirectă, dintre un
medic şi o persoană care produce sau distribuie medicamente;
b) reclama, în orice mod, la medicamente, suplimente alimentare, aparatură medicală sau
alte produse de uz medical;
c) implicarea, direct sau indirect, în distribuţia de medicamente, suplimente alimentare,
dispozitive
medicale, aparatură medicală sau de alte produse de uz medical;
d) încălcarea principiului transparenţei în relaţia cu producătorii şi distribuitorii de
medicamente şi produse medicale;
e) primirea unor donaţii sub formă de cadouri în bani sau în natură ori alte avantaje, a căror
valoare
le face să îşi piardă caracterul simbolic şi care pot influenţa actul medical, de la una dintre
entităţile
prevăzute la lit. a)-c).
-Principiului transparenţei153
(1) Medicul va solicita şi va accepta numai sponsorizarea activităţilor realizate strict în
interes profesional şi va încheia contractul numai în măsura în care nu există o condiţionare de
orice fel cu privire la obţinerea de către sponsor a unor foloase nelegale ori de natură a influenţa
decizia sau prescripţia medicală.
(2) Medicul angajat ori aflat în relaţii contractuale cu un furnizor de servicii medicale îl va
informa
pe acesta despre existenţa unei cereri de sponsorizare şi despre numele sponsorului înaintea
încheierii contractului de sponsorizare. Dacă angajatorul sau beneficiarul se oferă în scris şi în
timp util să finanţeze el activitatea în considerentul căreia a fost solicitată sponsorizarea, medicul
va renunţa la cererea de sponsorizare.
152
Ibidem, art. 23.
153
Ibidem, art. 24.
42
(3) Medicul va ţine evidenţa sponsorizărilor şi va informa colegiul teritorial în termen de

60 de zile dacă valoarea unei sponsorizări sau valoarea totală a sponsorizărilor depăşeşte
cuantumul stabilit prin decizia Consiliului naţional al Colegiului Medicilor din România.
(4) În toate situaţiile în care sunt sponsorizate activităţi ce urmează să aibă loc în afara
României, înaintea executării contractului de sponsorizare, medicul va depune un exemplar şi la
colegiul teritorial la care este înregistrat.
(5) Contractele de sponsorizare vor fi păstrate pe o durată de 1 (un) an de la data executării
lor şi, la cerere, vor fi puse la dispoziţia organelor corpului profesional.
(6) Prevederile alin. (3), (4) şi (5) se vor aplica şi în cazul în care medicul va fi prestator de
servicii ori cesionar de drepturi de autor către un producător ori distribuitor de medicamente,
produse medicale ori dispozitive medicale.
(7) Colegiile teritoriale pot înfiinţa un serviciu de informare a medicilor cu privire la
încheierea, executarea şi implicaţiile juridice ale contractelor de sponsorizare.
-Caracterul nemediat al relaţiei medic-pacient154
Cu excepţia unor situaţii obiectiv excepţionale şi imposibil de înlăturat, orice decizie
medicală se va baza în primul rând pe examinarea personală şi nemediată a pacientului de către
medicul respectiv.
-Limitele angajamentului profesional155
(1) În orice situaţie, angajamentul profesional al medicului nu poate depăşi competenţa
profesională, capacitatea tehnică şi de dotare a cabinetului sau a unităţii sanitare ori baza
materială afectată, inclusive prin convenţii sau colaborări ferme cu alte unităţi sanitare.
(2) Dacă medicul nu are suficiente cunoştinţe ori experienţa necesară pentru a asigura o
asistenţă medicală corespunzătoare, acesta va solicita un consult adecvat situaţiei sau va îndruma
bolnavul către un astfel de consult la o altă unitate medicală. Aceleaşi dispoziţii se vor aplica şi
în cazul în care dotarea tehnică şi materială a unităţii în care are loc consultul sau intervenţia
medicală nu este adecvată consultului, stabilirii diagnosticului sau intervenţiei medicale.
-Diligenţa de claritate156
154
Ibidem, art. 25.
155
Ibidem, art. 26.
156
Ibidem, art. 27.
43
Medicul care a răspuns unei solicitări cu caracter medical se va asigura că persoana

respectivă a înţeles pe deplin prescripţia, recomandarea sau orice altă cerinţă a medicului.
-Colaborarea cu alţi specialişti157
(1) În situaţia în care pacientul a fost preluat sau îndrumat către un alt specialist, medicul
va colabora cu acesta din urmă, punându-i la dispoziţie orice fel de date sau informaţii cu
caracter medical referitoare la persoana în cauză şi informându-l cu privire la orice altă chestiune
legată de starea de sănătate a acesteia.
(2) Recomandările formulate de alţi specialişti în scris, inclusiv sub forma scrisorii
medicale, nu au caracter obligatoriu pentru medicul curant, acesta având libertate de decizie,
conform propriilor competenţe profesionale şi situaţiei particulare a pacientului.
-Consultul în echipă158
În situaţia în care este necesar, medicul, cu consimţământul pacientului sau, după caz, al
persoanei, respectiv al instituţiei abilitate, va solicita părerea unuia sau mai multor medici, cu
care se poate consulta, pentru luarea celor mai adecvate măsuri în interesul pacientului.
-Luarea deciziei şi comunicarea ei159
(1) În cazul unui consult organizat de către medicul curant în condiţiile art. 28, luarea şi
comunicarea deciziei finale aparţin medicului care l-a organizat.
(2) Dacă opinia majorităţii medicilor participanţi la un consult organizat în condiţiile art.
28 diferă de a medicului care a organizat consultul, pacientul ori, după caz, instituţia sau
persoana abilitată va fi informată.
-Dreptul la o a doua opinie medicală160
În toate situaţiile medicul va respecta dreptul pacientului de a obţine o a doua opinie
medicală.
-Actul medical de la distanţă161
Investigaţia ori intervenţia medicală la distanţă, în oricare dintre formele şi modalităţile
existente, este permisă numai în situaţia în care pacientul este asistat nemijlocit de către medicul
său, iar scopul investigaţiei şi procedurilor la care este supus pacientul este acela de a ajuta
157
Ibidem, art. 28
158
Ibidem, art. 29.
159
Ibidem, art. 30.
160
Ibidem, art. 31.
161
Ibidem, art. 32.
44
medicul să determine diagnosticul, să stabilească tratamentul sau să întreprindă orice altă măsură
medicală necesară finalizării actului medical sau intervenţiei medicale în cazul operaţilor.
Excepţie fac situaţiile de urgenţă.
-Finalizarea obligaţiei asumate162
(1) Medicul se va asigura că pacientul a înţeles natura şi întinderea relaţiei medic-pacient,
că are o aşteptare corectă cu privire la rezultatele actului medical şi la serviciile medicale pe care
acesta urmează să le primească.
(2) Odată încheiată înţelegerea medic-pacient, medicul este ţinut să ducă la îndeplinire
toate obligaţiile asumate, aşa cum rezultă ele din înţelegerea părţilor, dintr-un document scris
dacă există sau din obiceiurile şi cutumele profesiei medicale
-Refuzul acordării serviciilor medicale163
Refuzul acordării asistenţei medicale poate avea loc strict în condiţiile legii sau dacă prin
solicitarea formulată persoana în cauză îi cere medicului acte de natură a-i ştirbi independenţa
profesională, a-i afecta imaginea sau valorile morale ori solicitarea nu este conformă cu
principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, cu scopul şi rolul social al profesiei
medicale.
5.1.5. Cercetarea medicală
-Principiul legalităţii şi eticii cercetării medicale164

Orice activitate de cercetare medicală va fi efectuată cu respectarea strictă a principiilor
fundamentale ale exercitării profesiei de medic, în respect deplin faţă de fiinţa şi de specia
umană şi cu respectarea strictă a condiţiilor prevăzute de lege şi normele profesiei.
-Cercetarea pe fiinţa umană165
Cercetarea pe fiinţa umană are caracter de excepţie şi poate fi făcută numai dacă, în mod
cumulativ, sunt întrunite următoarele condiţii:
162
Ibidem, art. 33.
163
Ibidem, art. 34.
164
Ibidem, art. 42.
165
Ibidem, art. 43.
45
a) nu există nicio metodă alternativă la cercetarea pe fiinţe umane de eficacitate

comparabilă;
b) riscurile la care se poate expune persoana nu sunt disproporţionate în comparaţie cu
beneficiile potenţiale ale cercetării;
c) proiectul de cercetare a fost aprobat de instanţa sau autoritatea competentă după ce a
făcut obiectul unei examinări independente asupra pertinenţei sale ştiinţifice, inclusiv al unei
evaluări a importanţei obiectivului cercetării, precum şi al unei examinări pluridisciplinare a
acceptabilităţii sale pe plan etic;
d) persoana asupra căreia se fac cercetări este informată asupra drepturilor sale şi asupra
garanţiilor prevăzute prin lege pentru protecţia sa;
e) consimţământul a fost dat în mod expres, specific şi a fost consemnat în scris. Acest
consimţământ poate fi retras expres în orice moment.
-Cercetarea pe persoana fără capacitatea de a consimţi166
Nu poate fi desfăşurată activitate de cercetare ştiinţifică medicală pe o persoană care nu are
capacitatea de a consimţi decât dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile următoare:
a) sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 43 lit. a) -d);
b) rezultatele cercetării au potenţialul de a produce beneficii reale şi directe pentru
sănătatea sa;
c) cercetarea nu se poate efectua cu o eficacitate comparabilă pe subiecţi capabili să îşi dea
consimţământul;
d) autorizarea necesară prevăzută la art. 43 lit. c) a fost dată specific şi în scris;
e) persoana în cauză nu are obiecţii.
-Diligenţa medicului167
Medicul este dator să depună toată diligenţa şi să stăruie pentru lămurirea tuturor
împrejurărilor de fapt şi de drept atunci când este implicat într-o activitate de cercetare medicală.
În caz de nevoie, pentru lămurirea deplină, medicul este dator să solicite sprijinul organismelor
profesiei medicale.
166
Ibidem, art. 44.
167
Ibidem, art. 45.
46
-Intervenţia asupra persoanei168

Nicio persoană nu va putea fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau
altor intervenţii în scop de cercetare decât în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
-Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori în
viaţă169
(1) Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la donatori
în viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil
şi expres al acestora şi numai după ce persoana respectivă a fost informată, în prealabil, asupra
riscurilor intervenţiei. În toate cazurile, până în momentul prelevării, donatorul poate reveni
asupra consimţământului dat.
(2) În afara cazurilor expres prevăzute de lege este interzisă prelevarea de organe, ţesuturi
şi celule de origine umană de la minori, precum şi de la persoane aflate în viaţă, dar lipsite de
discernământ din cauza unui handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv
similar.
-Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane de la persoane decedate170
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, de la
persoane decedate se efectuează numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat
în timpul vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber, prealabil şi
expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de părinţi, de descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în
linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv.
-Limitări ale cercetării medicale171
Sunt contrare scopului şi rolului profesiei de medic următoarele activităţi în domeniul
cercetării
medicale:
a) orice intervenţie medicală asupra caracterelor genetice prin care se urmăreşte
modificarea descendenţei unei persoane. Excepţie fac situaţiile care privesc prevenirea şi
tratamentul unor maladii genetice, situaţie în care se vor obţine toate autorizările adecvate;
168
Ibidem, art. 46.
169
Ibidem, art. 47.
170
Ibidem, art. 48.
171
Ibidem, art. 49.
47
b) orice intervenţie prin care se urmăreşte crearea unei fiinţe umane genetic identică cu altă
fiinţă umană vie sau moartă;
c) crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare;
d) orice intervenţie de natură a determina sexul viitorului copil. Excepţie fac situaţiile în
care în mod obiectiv este necesară determinarea sexului în scopul evitării unei boli ereditare
grave legate de sexul viitorului copil;
e) examinarea caracteristicilor genetice ale unei persoane în alt scop decât medical şi strict
în condiţiile şi procedurile legale;
f) orice intervenţie prin care s-ar urmări sau s-ar determina selecţia persoanelor ori s-ar
aduce atingere speciei umane;
g) participarea sau implicarea într-o activitate de identificare a unei persoane pe baza
amprentelor
sale genetice altfel decât în cadrul unei proceduri judiciare penale ori civile sau în scopuri
strict
medicale ori de cercetare ştiinţifică, ambele efectuate strict în condiţiile legii;
h) participarea la orice fel de acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale
corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege
5.1.6. Judecarea cauzelor deontologice
-Celeritatea172
Cercetarea şi analiza oricărei sesizări privind existenţa unei posibile încălcări a
dispoziţiilor prezentului cod de deontologie medicală se fac cu celeritate de către persoanele
desemnate cu cercetarea faptei.
-Prezumţia de nevinovăţie173
Cercetarea şi analiza oricărei sesizări se vor face având în vedere şi respectând prezumţia
de nevinovăţie a medicului. Persoanele desemnate cu cercetarea sesizării ori membrii comisiei de
172
Ibidem, art. 56.
173
Ibidem, art. 57.
48
disciplină vor acţiona cu tact şi moderaţie, fără a se antepronunţa sau a emite opinii personale în
niciun mod şi în niciun sens pe timpul soluţionării sesizării.
-Imparţialitatea persoanelor desemnate cu cercetrea faptei174
(1) Persoana desemnată cu cercetarea faptei reclamate ori membrii comisiei de disciplină
care are/au vreun interes personal în cauză, în orice mod, ori are/au legături de rudenie cu
medicul care face obiectul cercetării sau cu persoana care a făcut reclamaţia îl va/vor informa pe
preşedintele comisiei
de disciplină, care va decide, după caz, menţinerea sau înlocuirea persoanei în cauză.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în situaţia existenţei unor situaţii conflictuale.
(3) Nicio persoană implicată în cercetarea sau soluţionarea cauzei disciplinare nu va putea
face
declaraţii publice cu privire la cauza respectivă până la soluţionarea ei definitivă.
5.2. REGLEMENTAREA INTERNAŢIONALĂ
Statele membre ale Uniunii Europene sunt răspunzătoare pentru sistemele lor interne de
sănătate şi asistenţă medicală. Rolul complementar al unor organizaţii continentale, sau mondiale
cu privire la politica domeniului sănătăţii naţionale, însă, nu poate fi negat sau contestat.
Sub motivarea consolidării unor eventuale măsuri necesare de pregătire şi de răspuns în
faţa unor ameninţări transfrontaliere iminente la adresa săănătăţii publice, coordonarea
internaţională cu privire la chestiunile de sănătate publică s-a dovedit a fi o consecinţă necesară.
Cooperarea internaţională facilitând într-un mod elocvent identificarea de soluții pentru
provocările comune în materie de sănătate pe care le reprezintă, spre exemplu, rezolvarea
situaţiilor pandemice, prevenirea bolilor cronice, ameninţări chimice, virusologice, vindecarea
bolilor fără leac etc.
Discutarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale este cu atât mai importantă, cu cât
convenţiile internaţionale ratificate vor oferi o putere de reglementare ridicată în cadrul
legislaţiei interne a ţărilor respective, de asemenea, dându-le astfel dreptul de a limita într-o mare
174
Ibidem, art. 58.
49
măsură domeniul de aplicare, în materie medicală, în ceea ce priveşte legile care vor influenţa în
mod direct viaţa cetăţenilor tărilor în cauză.
5.2.1. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)
În ceea ce priveşte dezvoltarea internaţională a dreptului la îngrijirea medicală, este de o

importanţă primordială aşa-numita Constituţie, din 22 iulie 1946, a Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, formulată la New York, care a fost semnată de 61 de state, pe plan global, în acea
vreme; azi, numărând 193 de state membre, printre care şi România.
În conformitate cu Constituţia OMS, scopul acestei organizaţii e acela de a oferi fiecărei
fiinţe umane ,,o stare completă de bună dispoziţie fizică, mintală şi socială, indiferent de rasă,
religie, viziune politică, de statutul social sau financiar al acesteia, ducând tote naţiilşe la cel
mai înalt grad de sănătate”175 În acest sens, OMS a elaborat o strategie globală referitoare la
acordarea asistenţei medicale preventive şi curative.
OMS, pentru îndeplinirea obiectivelor propuse prin actul său constitutiv, a adoptat o
sumedenie de programe de cercetare ştiinţifică care vizează eradicarea unor boli de natură
endimică sau epidemică, precum ,,Programul special de cercetre, dezvoltare şi pregătire a
cercetării în domeniul reproducţiei umane”, ,,Programul lărgit de vaccinări împotriva bolilor
care afectează copiii”, Programe de luptă speciale âmpotriva tuberculozei, cancerului, SIDA,
Coronavirus etc. În acelaşi timp, OMS desfăşoară activităţi cu caracter normativ, în ceea ce
priveşte propunerea de instrumente juridice internaţionale pentru a fi propuse adoptării şi
ratificării lor de către statele membre, precum şi activităţi privitoare la iigiena publică, industria
farmaceutică, carantină etc. 176
Privind structura Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ea este compusă din Adunarea
Mondială a Sănătăţii (alcătuită din reprezentanţii tuturor ţărilor membre, cu sediul în Geneva, cu
întruniri din 2 în 2 ani, în luna mai a anului), Consiliul executiv (format din 32 de specialişti în
domeniul medical, desemnaţi de către statele alese de către Adunare pentru un mandat de trei
ani, cu funcţii de punere în aplicare deciziile Adunării, de a da avize consultative şi de a adopta
175
https://apps.who.int/gb/bd/PDF/bd47/EN/constitution-en.pdf
176
https://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/Organizatia-Mondiala-a-Sanatat61447.php,
accesat 13.05.2022.
50
măsuri urgente la nevoie) şi Secretariatul (condus de un director general, numit de către

Adunare, în baza reomandării Consiliului, fiind alcătuit dintr-un personal administrativ numeros
şi experţi).177
5.2.2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului178 conţine doar câteva prevederi179 relevante

pentru dreptul la îngrijirea medicală, astfel dispune că „orice persoană are dreptul la asigurări
sociale ca membru al societății; fiecare persoană are, de asemenea, nevoia satisfacerii a
drepturilor financiare, sociale şi culturale necesare dezvoltării libere a demnităţii şi a
personalităţii sale”180. Tototată, statuează că ,,fiecare persoană are dreptul de a asigura traiul
necesar bunăstării şi sănătăţii personale şi familiale, în speţă privind hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngrijirea medicală, respectiv privind serviciile sociale indispensabile”.181
5.2.3. Carta Socială Europeană
Semnificaţia Cartei Sociale Europene182, în comparaţie cu alte convenţii similare, este

aceea că se ocupă destul de mult de chestiunile privitoare la sănătate şi drepturile conexe
sănătăţii. 183 Documentul stabileşte ca fiind o îndreptăţire firească dreptul la protecţia sănătăţii
(right to protection of health). Drepturile garantate de Cartă: servicii de îngrijire medicală
177
idem
178
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată și proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor
Unite prin Rezoluția 217 A(III) din 10 decembrie 1948 și semnată de România la 14 decembrie 1955.
179
https://www.ohchr.org/sites/default/files/UDHR/Documents/UDHR_Translations/rum.pdf, accesat
13.05.2022
180
„Everyone, as a member of society, has the right to social security and is entitled to realization, through
national effort and international co-operation and in accordance with the organization and resources of
each State, of the economic, social and cultural rights indispensable for his dignity and the free
development of his personality.” (Article 22)
181
„everyone has the right to a standard of living adequate for the health and well-being of himself and of
his family, including food, clothing, housing and medical care and necessary social services...” (Arcticle
25)
182
Carta socială europeana revizuita, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996.
183
https://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/chartesocialedepliant-
/CharteSocialedepliant-ro.pdf, accesat 13.05.2022.
51
accesibile şi eficiente pentru întreaga populaţie, politică de prevenire a maladiilor, inclusiv prin
asigurarea unui mediu ambiant sănătos; eliminarea riscurilor în mediu profesional pentru a
garanta prin lege şi în practică sănătatea şi securitatea la locul de muncă; protecţia maternităţi.184
5.2.4. Constituţiile diferitelor ţări europene
În afară de convenţiile mai sus menţionate, nu putem eluda în analiza noastră a

reglementărilor internaţionale privitoare la dreptul la îngrijirea medicală nici reglementarea
constituţiilor naţionale a ţărilor; iar în examinarea acestora, vom putea identifica diferenţe
interesante, cu accentuări felurite cu privire la importanţa acordată dreptului la sănătate de către
aceste constituţii.185 Constituţiile au un impact asupra dreptului la îngrijire medicală.186
Spre exemplu, în timp ce Constituţia României consacră dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică şi psihică, Constituţia altor ţări privesc cu o importanţă diferită acest drept
fundamental.
Art. 23 din Constituţia Belgiei prevede că ,,Orice persoană are dreptul de a trăi conform
demnităţii sale umane, acesta curpinde dreptul la asigurarea socială, dreptul la ocrotirea
sănătăţii, sprijinul social, sanitar şi juridic.”187
Art. 9 din Constituţia Ciprului, care şi-a propus să ofere un spectru larg drepturilor omului,
pesemne, a acordat un loc destul de restrâns drepturilor în domeniul sănătăţii, astfel încât
prevede că ,,Fiecare este îndreptăţit la un nivel de trai decent şi la siguranţă socială. Legea
trebuie să asigure protecţia lucăttorilor, asistenţa săracilor şi un sistem de asigurări sociale” 188
184
„...to ensuring the effective exercise of the right to protection of health, the Contracting Parties
undertake, either directly or in co-operation with public or private organisations, to take appropriate
measures designed interalia: to remove as far as possible the causes of illhealth; to provide advisory and
educational facilities for the promotion of health and the encouragement of individual responsibility in
matters of health; to prevent as far as possible epidemic, endemic and other diseases.”
185
Lomnici Zoltán, Az orvosi jog és az orvosi jogviszonyok alapvonalai, Budapest, 2013, pp. 33-35.
186
Badó Attila, Trócsányi László (coord), Nemzeti Alkotmányok az Európai Unióban, Ed. Kjk-Kerszöv,
Budapest, 2005.
2005, pp. 67-69.
187
https://fra.europa.eu/en/law-reference/belgian-constitution-23, accesat în 07. Iunie 2022.
188
https://www.constituteproject.org/constitution/Cyprus_2013.pdf?lang=en, accesat în 07.06.2022.
52
Carta Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale a Cehiei, prevede, în articolul 31, din Cap.
IV. că ,,Orice persoană are dreptul la asistenţă medicală gratuită, în temeiul asigurărilor
sociale şi al dispoziţiilor medicale, în condiţiile prevăzute de lege.”189
Constituţia Estoniei, în art. 28, prevede că ,,Orice persoană are dreptul la îngrijire
medicală. Cetăţenii estonieni au dreptul la asistenţă publică la bătrâneţe, în caz de incapacitate
de muncă, în cazul pierderii întereţinătorului, sau în cazuri de urgenţă. Tipurile şi amploarea
asistenţei, termenele şi procedura acesteia se stabilesc prin lege. Dacă legea nu prevede altfel,
acest drept se aplică în mod egal şi cetăţenilor estonieni, străinilor rezidenţi în Estonia şi
apatrizilor.”190
Art. 19, alin 3 al Constituţiei Finlandei statuează că ,,Autorităţile publice oferă tuturor
îngrijiri sociale, servicii sanitare şi medicale adecvate, în vederea menţinerii sănătăţii
populaţiei.”191
Art. 5 din Constituţia Greciei prevede că ,,Orice persoană are dreptul la păstrarea
sănătăţii şi identităţii sale genetice. Chestiuni legate de protecţia fiecărei persoane împotriva
intervenţiilor biomedicale vor fi specifice”.192
Constituţia Olandei, prin art. 20, alin. 2, prevede succint că ,,Dreptul la asigurări sociale
este reglementat prin lege.”193
Constituţia Letoniei, art. 111, prevede că ,,Statul protejează sănătatea umană şi asigură
tuturora îngrijirile medicale elementare”.194
Constituţia Lituaniei, art 53, alin 1, prevede că ,,Statul are grijă de sănătatea oamenilor și
asigură îngrijiri medicale, servicii de asistenţă şi de sănătate, în caz de boală. Regulile cu
privire la accesarea seviciilor medicale gratuite oferite cetăţenilor vor fi reglementate prin
lege.”195
189
https://www.constituteproject.org/constitution/Czech_Republic_2013.pdf?lang=en, accesat în 07 iunie,
2022.
190
https://www.riigiteataja.ee/en/eli/521052015001/consolide, accesat în 07 iunie, 2022.
191
https://finlex.fi/fi/laki/ajantasa/1999/19990731, accesat 07 iunie 2022.
192
https://www.constituteproject.org/constitution/Greece_2008.pdf?lang=en, accesat în 07 iunie, 2022.
193
https://www.constituteproject.org/constitution/Netherlands_2008?lang=en, accesat în 07.06.2022.
194
https://likumi.lv/ta/en/en/id/57980, accesat în 07 iunie 2022.
195
https://e-seimas.lrs.lt/portal/legalAct/lt/TAD/TAIS.21892, accesat în 07 inuie, 2022.
53
Art. 32, alin 1-2 din Constituţia Italiei prevede că ,,Republica ocroteşte sănătatea ca pe un
drept individual fundamental, de interes public, şi asigură îngrijirea medicală gratuită pentru
bolnavi. Nimeni nu poate fi obligat să se supună niciunui tratament de sănătate decât în temeiul
prevederilor legii. Legea nu poate în niciun caz să încalce limitele impuse respectului
pentru persoana umană.”196
Art. 40 din Constituţia Slovaciei prevede că ,,Orice persoană are dreptul la sănătate. Pe
baza asigurării de sănătate, cetățenii au dreptul la asistență medicală și asistență medicală
gratuită, în condiţiile prevăzute de lege.197
Constituţia Portugaliei, art. 64 alin. 2, lit. a) prevede că ,,Serviciul național de sănătate
este disponibil pentru orice persoană, în mod gratuit, atât timp cât circumstanțele economice și
sociale ale cetățenilor săi cer acest lucru.”198
Constituţia Irlandei, art. 45, alin 4, prevede că ,,Printre principiile politicii sociale, Statul
acordă o atenție deosebită intereselor economice ale claselor inferioare ale societății și,
acolo unde este necesar, sprijină pacienții, văduvele, orfanii și persoanele în vârstă. Statul
se străduiește să asigure păstrarea puterii și sănătății lucrătorilor.”199
Art. 69 alin 1-23—3, prevede că ,,Femeile şi bărbaţii au drepturi egale şi sunt
îndreptăţiţi în mod legal la asigurarea socială.” Art. 33, alin. 2 prevede că ,,Orice persoană are
dreptul la sănătate. Autoritățile publice, finanțate din fonduri publice, oferă în mod egal,
cetăţenilor serviciile medicale, indiferent de situaţia lor financiară. Cantitatea și condiţiile
serviciului medical prestat se stabilesc prin lege. Autoritățile publice oferă asistența medicală
specială copiilor, femeilor însărcinate, persoanelor cu dizabilități și vârstnicilor.”200
196
https://www.senato.it/documenti/repository/istituzione/costituzione_inglese.pdf, accesat 07 iunie, 2022.
197
https://www.prezident.sk/upload-files/46422.pdf, accesat 07 iunie, 2022.
198
https://www.parlamento.pt/sites/EN/Parliament/Documents/Constitution7th.pdf, accesat 07.06.2022.
199
https://www.irishstatutebook.ie/eli/cons/en/html, accesat 07 iunie, 2022.
200
https://www.sejm.gov.pl/prawo/konst/angielski/kon1.htm accesat 07.06.2022.
54
CAPITOLUL VI
ANALIZĂ DE DREPT COMPARAT PRIVIND REGLEMENTAREA

PROFESIEI DE MEDIC ŞI MALPRAXISUL MEDICAL ÎN DREPTUL
ROMÂN ŞI ÎN DREPTUL MAGHIAR

ROMÂNIA
Reglementarea profesiei de medic, în cadrul juridic naţional al României, se realizează

pornind încă de la nivelul legii fundamentale a ţării, astfel Constituţia României conferă
dreptului sănătăţii şi asistenţei medicale un loc dinstinct în art. 34, dispunând că:
(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
(3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală,
accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor
paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se
stabilesc potrivit legii.201
La un al doilea nivel de legiferare, putem remarca reglementările Legii nr. 95/2006,
privind reforma în domeniul sănătăţii, care tratează instituţia răspunderii civile într-un titlu
distinct (Titlul XVI -,,Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”)202. Legea nr. 95/2006, prin conţinutul său vast, dar şi
relevanţa deosebită pe care o are în domeniul medical, reprezintând un veritabil Cod al sănătăţii
publice.
201
Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31 octombrie 2003.
202
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015, cu cele din urmă
modificări.
55
Legea 95/2006, pentru prima oară în legislaţia din România, reglementează malpraxisul,
dându-i o definiţie specifică, şi anume ,,Malpraxisul este eroarea profesională săvârşită în
exercitarea actului medical, sau medico-farmaceutic, generatore de prejudicii asupra
pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi
servicii medicale, sanitare şi farmaceutice.”203
În alin. 2, 3 şi 4 al art. 653 din Legea 95/2006, a fost definită noţiunea erorii, astfel încât
eroarea poate însemna ,,prejudiciile produse din eroare includ şi neglijenţa, imprudenţa sau
cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin cte individuale în cdrul
procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.” În acelaşi timp, menţionând că angajarea
răspunderii medicale poate avea loc şi atunci când medicul, în exercitarea profesiunii sale, îşi
depăşeşte competenţele, dar în afară de cazurile în care o urgenţă împiedică prezenţa unui medic
cu competenţă corespunzătoare.204
Cu privire la fundamentul subiectiv al antrenării răspunderii juridice a medicului, acesta
îl reprezintă vinovăţia medicului, şi este, de regulă, o vinovăţie bazată pe asumarea unor obligaţii
de mijloace, dar poate fi vorba şi de obligaţii de rezultat, sau determinate.205
Cauzele exoneratorii de răspundere a medicului sunt enumerate în mod limitate in Legea
95/2006, astfel ele sunt următoarele: condiţiile de lucru, factorii aleatorii (care pot produce
complicaţii sau riscuri în timpul procedurilor medicale), viciile ascunse ale materialelor sanitare,
echipamentelor şi substanţelor sanitare utilizate, şi nu în ultimul rând o cauză de exonerare
reprezentând cazurile de urgenţă, în măsura în care medicul practică o conduită cu bună
credinţă.206
Putem observa faptul că Legea nr. 95/2006, în speţă art. 687, conferă o competenţă
materială şi teritorială în favoarea judecătoriei, cu privire la soluţionarea litigiilor de natura a
antrena răspunderea pentru o faptă de malpraxis.
203
Art. 653 alin. 1, lit. b) din Legea nr. 95//2006, Titlul XVI, Cap. I.
204
Luntraru Lacrima Bianca, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2018, p. 168.
205
A se vedea Boilă Lacrima Rodica, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, ed. 2-A, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2009, p. 368-372.
206
Art. 654 alin. 2, lit. a) şi b) din Legea nr. 95//2006, Titlul XVI, Cap. I.
56
Şi nu în ultimul rând, la un al treilea nivel de reglementare în legislaţia română, regăsim

Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România, care cuprinde un ansamblu
de reguli de conduită cu caracter profesional şi cu aplicare generală privind personalul medical
din România, norme de conduită a căror nerespectare va atrage răspunderea disciplinară, sau
civilă a profesionistului medic.207

UNGARIA
Reglementarea sănătăţii, în Ungaria, la cel mai înalt nivel, are loc în cuprinsul legii
fundamentale a Ungariei, Constituţia, care prevede, în art. 20, că:
1) Orice persoană are dreptul la sănătatea fizică și psihică.
2) Ungaria va promova exercitarea dreptului prevăzut la alin.1 printr-o agricultură fără
organisme modificate genetic, asigurând accesul la alimente sănătoase și la apă potabilă,
organizând siguranţa și îngrijirea sănătății în muncă; şi prin sprijinirea sportului și a exercițiului
fizic regulat, respectiv prin asigurarea protecției mediului.”208
Articolul 20 din Constituţia Ungariei, prevede dreptul la sănătatea mintală şi cea fizică. Cu
toate acestea, în alin. 2, a extins domeniul de aplicare al responsabilităţilor publice cu dreptul la
îngrijirea sănătăţii şi siguranţa în domeniul muncii, cu sprijinirea sportului şi al activităţilor fizice
regulate, respectiv, prin asigurarea protecţiei mediului.209
Cu privire la al doilea nivel de legiferare a domeniului sănătăţii în Ungaria, actele
normative adoptate în vederea reglementării profesiei de medic, respectiv, a malpraxisului,
amintim următoarele:
207
Hotărârea nr.3/2016, publicată în M. Of. nr. 981 din 7 decembrie 2016, adoptată de Colegiul Medicilor
din România.
208
https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=a1100425.atv, accesat 13 iunie 2022.
209
Asbóth Márton, Fazekas Marianna, Koncz József, Egészségügyi jog és igazgatás, Ed. Elte Eötvös
Kiadó, Budapest, 2020, p. 21.
57
Codul sectorial al sistemului de sănătate din Ungaria este Legea sănătăţii 154 din 1997,
intrată în vigoare la 1 iulie 1998.210 Legea urmează reglementările codurilor anterioare doar în
măsura în care cuprinde normele privitoare la sănătatea publică, respectiv, privitoare la
activităţile de tratament. Legile suplimentare privind sănătatea fiind parţial legate de drepturile
pacienţilor (ex. Legea 79 din 1992211, privind protecţia vieţii embrionale), Legea 47 din 1997212,
privind prelucrarea şi protecţia datelor cu caracter personal, şi legea 116 din 2000213, cu privire la
procedura de mediere medicală.214
Următorul domeniu de reglementare priveşte detalierea condiţiilor personale de asistenţă
medicală, respectiv Legea nr. 2 din 2000215, privind activitatea medicală independentă, şi legea
nr. 84 din 2003, privind aspecte referitoare la desfăşurarea activităţilor de asistenţă medicală.
În domeniul sănătăţii publice, regăsim legea privitoare la protecţia muncii, legea privind
siguranţa chimică, legea privind protecţia nefumătorilor, iar în sens larg, şi legea priviotare la
ocrotirea mediului, cât şi legea privind siguranţa lanţului alimentar. Totodată, există şi alte legi
privitoare la atribuţiile şi competenţele autorităţii sectorului de sănătate (Legea nr. 11/1991) şi
Legea 117 din 2006, privind camerele profesionale din cadrul administraţiei medicale. Un
element al pachetului de elgi privind asigurarea socială îl reprezintă asigurarea obligatorie de
sănătate (Legea 83 din 1997) şi Legea nr. 122 din 2020.216
Precum în legislaţia României, asemenea regăsim, ca un al treilea nivel de reglementare a
profesiei de medic şi în Ungaria, anume Codul Etic217 al medicilor din Ungaria. Codul etic al
medicilor din Ungaria reglementează conduita de medic şi e privit ca fiind Legea fundamentală a
vocaţiei medicilor din Ungaria.
În ceea ce priveşte definiţia dată malpraxisului, Decizia nr. 82 a Înaltei Curţi a Ungariei a
definit malpraxisul ca fiind ,,actul medicului care nu a exercitat cu grija profesională și
sârguincioasă îngrijirea medicală care, în condiţii de cunoștințe medicale medii, conform
percepţiei despre viaţă și în împrejurările cazului respectiv, un medic ,,normal” l-ar fi exercitat.
210
https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=99700154.tv, accesat în 13 iunie 2022.
211
https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=99200079.tv, accesat în 13 iunie 2022.
212
https://cms.law/en/int/expert-guides/cms-expert-guide-to-data-protection-and-cyber-security-
laws/hungary, accesat în 13.06.2022.
213
https://njt.hu/jogszabaly/2000-116-00-00, accesat în 13.06.2022.
214
Márton Asbóth, Fazekas Marianna, Koncz József, op. cit., p. 22.
215
https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=a0000002.tv, accesat în 13.07.2022.
216
Márton Asbóth, Fazekas Marianna, Koncz József, op. cit., p. 23.
217
https://mok.hu/public/media/source/etikaiKodex/kodex141128.pdf, accesat în 13 iunie, 2022.
58
(culpa in concreto). Deci, definiţia dată malpraxisului, în justiţia din Ungaria, se referă la
îngrijirea elementară care i se cuvine oricărei persoane.”218
Comparând reglementarea profesiei de medic, împreună cu aspectele de malpraxis, în cele

două state analizate, respectiv România şi Ungaria, putem observa că, în ambele state,
reglementarea chestiunii privitoare la dreptul la sănătate şi asistenţă medicală, cât şi cele
privitoare la conduita medicului, are loc pe toate cele trei nivele de legiferare: reglementarea
constituţională, reglementarea prin acte normative, legi etc, şi reglementarea conduitei cadrului
medical prin Codul deontologic, respectiv, etic al Colegiului/Camerei Medicilor.
Cu privire la reglementarea Constituţională, putem constata că legiuitorul maghiar ţine a îi
atribui dreptului la sănătate un spectru mult mai larg, decât o face Constituţia României.
Articolul nr. 20 din Constituţia Ungariei prevede dreptul la sănătatea mintală şi cea fizică.
Cu toate acestea, în alin. 2, a extins domeniul de aplicare al responsabilităţilor publice cu dreptul
la îngrijirea sănătăţii şi siguranţa în domeniul muncii, cu sprijinirea sportului şi al activităţilor
fizice regulate, respectiv, prin asigurarea protecţiei mediului. În timp ce, în Constituţia României,
este prevăzut doar faptul că dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat să ia
măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice, şi organizarea asistenţei medicale şi a
sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul
exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie
a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.
Reglementarea, pe cel de-al doilea nivel, a dreptului la sănătate, precum a normelor de
conduită ale medicului profesionist are loc, în principiu, prin legi, în ambele ţări, cu menţiunea
că legiuitorul maghiar a conferit un spaţiu legislativ mai larg acestei atribuţii, în sensul că
spectrul medical, cu tot ceea ce implică acesta, este prezăzut prin mai multe legi în Ungaria,
decât cum putem observa în România.
Din aceste constatări putem concluziona că, legiuitorul maghiar este, pesemne, mai
preocupat de chestiunea privitoare la sănătatea cetăţenilor săi, pe când legiuitorul român îi
atribuie o importanţă mai elementară, fără a trata problema cu aceeaşi intensitate legislativă,
concretizată printr-un număr mai redus de acte normative adoptate în acest sens..
218
Gellén Klára, Polgári jogi kutatások, vol, I, Szeged, 2007, p. 41.
59
Codurile deontologice al ambelor state prevăd aceleaşi chestiuni privitoare la conduita

medicului. Astfel încât medicul are obligaţia de a acorda îngrijiri medicale pacientului, cu
respectarea regulilor şi principiilor de exercitare a profesiei de medic.
Cu privire la malpraxis, legiuitorul maghiar însă este mai puţin interesat, faţă de legiuitorul
român. Reglementarea malpraxisului ocupând un loc dinstinct în legea nr. 95/2006, în timp ce, în
legislaţia Ungariei, abia regăsim definit conceptul de malpraxis.
Coroborând constatările efectuate, deducem o mai bună funcţionare a sistemului de
sănătate în Ungaria, raportându-l la sistemul românesc de sănătate.
60
REZUMAT
Statutul profesiei de medic – Reglementări europene, tema lucrării propuse, reprezintă

studiul aspectelor de conduită cu privire la personalul medical, în spetă profesia de medic. În
principiu, ansamblul normelor de conduită ale medicului sunt reglementate, în legislaţia
naţională, de Constituţia României, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi
de Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România.
Deontologia indică conceptul datoriilor, mai precis, teoria îndatoririlor, aşadar, a
obligaţiilor conştientizate, interiorizate şi, în acelaşi timp, asumate, în baza cărora individul se va
manifesta. Deontologia reprezintă, deci, acea ştiinţă a conduitei responsabile, morala
profesională, regulile guvernatoare ale unei profesii.
Principiile esenţiale care guvernează conduita medicului sunt principiul apărării vieţii,
sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice umane, principiul nediscriminării, principiul respectului
demnităţii fiinţei umane, principiul independenţei profesionale, principiul primordialităţii
interesului şi a binelui fiinţei umane în faţa interesului social şi al ştiinţei, şi principiul
respectului faţă de colegii de breaslă; acestor principii adăugându-se valori etice inseparabile,
precum: vocaţia,- ca element indispensabil al îndeplinirii menirii umane-, conduita de a fi
răspunzător, responsabilitatea, empatia, compasiunea, stima, sinceritatea, conştiinciozitatea,
nonvătămarea, prudenţa şi iubirea faţă de semeni.
Sistemul de sănătate, ca ecosistem al personalului medical aflat în slujba umanităţii, este
unul dintre sistemele fundamentale ale societăţii, a cărui bună funcţionare este egală, pesemne,
cu viaţa însăşi, având un rol primordial în ocrotirea sănătăţii şi al salvării de vieţi umane. Însă,
relevanţa deosebită a conduitei medicului, ca reprezentant al sistemului de sănătate, nu se
manifestă doar în raport cu pacientul, ci şi în raport cu societatea şi cu propria conştiinţă.
Raportul medic-pacient, ca o expresie volitivă a ambelor părţi, concretizată în manifestarea
consimţământului, dă naştere unui acord medical, unui act juridic civil între personalul medical
şi pacient, în virtutea căruia medicul se obligă la acordarea asistenţei medicale şi de îngrijiri de
sănătate unei persoane care, la rându-i, se obligă a îl informa pe medic cu privire la starea sa de
sănătate, de a respecta prescripţiile şi recomandările date de către medic şi de a plăti
contravaloarea serviciului medical de care a beneficiat.
61
Medicul, în virtutea funcţiei sale determinatoare de sorţi, va îngriji pacientul conform

normelor ştiinţifice aflate în vigoare, va îndeplini obligaţia de a informa pacientul cu privire la
riscurile care pot surveni şi consecinţele intervenţiei medicale, va păstra secretul profesional, va
respecta viaţa privată a pacientului, şi îşi va desfăşura activitatea fără nicio discriminare între
pacienţi. Medicul îşi va da toată silinţa şi îşi va implementa întreaga diligenţă pentru a evita
erorile terapeutice, ocolind, astfel, înfăptuirea malpraxisului.
Eroarea profesională a medicului reprezintă temeiul antrenării răspunderii disciplinare şi
juridice pentru malpraxisul medical, iar prejudiciul generat prin săvârşirea defectuoasă a actului
de sănătate de către medic se va fi putut datora atitudinii profesionale neglijente, inadecvate sau
incompetente a acestuia. Medicul poate greşi fie printr-un tratament inadecvat aplicat, fie prin
supravegherea nepotrivită a pacientului, fie prin încălcarea secretului profesional, sau prin
simplul refuz de a îngriji pacientul aflat în nevoie. În esenţă, malpraxisul medical reprezintă
nerespectarea de către medic a normelor de deontologie medicală, prin care se aduce atingere
integrităţii fizice sau psihice, ori a vieţii pacientului; în consecinţă, născându-se obligaţia
reparării prejudiciului cauzat.
Medicul, în funcţie de gravitatea faptei sau erorii sale medicale, va răspunde disciplinar,
civil, sau penal. Răspunderea disciplinară va avea loc în faţa comisiei de disciplină, iar privind
sancţiunile, medicul poate primi mustrare, avertisment, vot de blam, amendă disciplinară,
interdicţie de a îşi exercita profesia, sau chiar retragerea calităţii de membru al Colegiului
Medicilor din România.
Răspunderea civilă a medicului îşi are temeiul pe ideea de culpă şi reprezintă o răspundere
delictuală pentru fapta proprie, sau fapta sa culpabilă. În acelaşi timp, răspunderea medicului
putând fi şi una contractuală. Pentru ca răspunderea civilă medicală să poată opera însă trebuie să
existe elementele constitutive ale răspunderii civile: culpa (vinovăţia), prejudiciul, legătura de
cauzalitate dintre eroare şi prejudiciul suferit şi fapta ilicită (malpraxisul). Cauzele exoneratoare,
precum forta majoră, fapta unui terţ, fapta victimei, condiţiile de lucru, infecţiile nosocomiale,
viciile ascunse ale materialelor sanitare, îl vor absolvi pe medic de răspundere. Iar privitor la cea
mai severă formă de răspundere a medicului, el va antrena răspunderea penală, dacă prin eroarea
actului său va comite o infracţiune, fiind prezente şi în acest caz elementele constitutive ale
inracţiunii. Faptele de malpraxis se prescriu în termen de 3 ani, cu excepţia faptelor ce reprezintă
infracţiuni.
62
Calitatea de medic încetează fie prin retragerea calităţii de membru al CMR, fie în cazul
unei nedemnităţi. Funcţia de medic încetează şi în cazul decesului medicului, sau la cererea
acestuia de a nu a mai fi membru al CMR. Întreruperea exercitării profesiei de medic pentru mai
mult de 5 ani aduce, automat, excluderea din CMR al medicului, constituind un motiv de
încetare a calităţii de medic.
În România, este aplicabil Codul de deontologie medicală al CMR. Codul stabileşte
standardele de conduită a medicilor, conforme cu onoarea, importanţa vitală şi demnitatea
profesiei. Respectarea sau ignorarea normelor cuprinse în Codul de deontologie medicală
constituie un veritabil criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii actului medical, cât şi şansa sau
neşansa pacientului. Judecarea medicului pentru cauze deontologice se va face cu celeritate, cu
respectare prezumţiei de nevinovăţie şi cu imparţialitate.
Cu privire la dreptul la sănătate, legislaţia naţională va fi completată prin convenţiile
ratificate privind dreptul la sănătate şi asistenţa medicală, rolul complementar al organizaţiilor
internaţionale cu privire la politica domeniului sănătăţii neputând fi negat. Astfel de organizaţii
sau tratate reprezintă Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului sau Carta Socială Europeană. În toate statele europene putem identifica reglementarea
constituţională a dreptului la sănătate şi îngrijire sau asistenţă medicală.
63
SUMMARY
The status of the medical profession - European regulations, the subject of the proposed
research paper, represents the study of the aspects of conducts regarding the medical staff, in our
case the profession of physicians. In principle, in the national legislation, all the norms of
conduct of the doctor are governed by the Romanian Constitution, Law no. 95/2006 on health
care reform and the Code of Medical Ethics of the Romanian College of Physicians.
Deontology indicates the concept of debts, more precisely, the theory of duties: therefore,
indicates the concept of conscious, internalized and assumed obligations, based on which the
individual will manifest. Deontology is therefore the science of responsible conduct, professional
morality, the governing rules of a profession.
The most essential principles that has to govern the conduct of the physician are the
principle of defense of human life, health and physical and mental integrity, the principle of non-
discrimination, the principle of respect for human dignity, the principle of professional
independence, the principle of the primordiality of the interest and the good of the human being
in front of the social interest and science, the principle of the respect towards the colleagues in
the medical field; to these principles are also added inseparable ethical values such as: vocation
- as an indispensable element of fulfilling the human mission -, responsible behavior,
responsibility, empathy, compassion, esteem, sincerity, conscientiousness, non-harm, prudence
and love of one's fellow man.
The health system, as an ecosystem of medical personnel in the service of humanity, is one
of the fundamental systems of society, whose proper functioning is probably equal with life
itself, having a primary role in protecting health and saving lives. However, the special relevance
of the doctor's conduct, as a representative of the health system, is manifested not only in the
relation with the patient, but also in relation with society and one's own conscience.
The doctor-patient relationship, as a volitional expression of both parties, materialized in
the manifestation of consent, gives rise to a medical agreement, to a juristic act between the
medical staff and the patient, by virtue of which the doctor undertakes to provide medical and
health care to a person who, in turn, will undertake to inform the doctor about his state of health,
64
to comply with the prescriptions and recommendations given by the doctor and to pay the value
of the medical service he received.
The doctor, by virtue of his fate-determining function, will take care of the patient
according to the scientific norms in force. He will fulfill the obligation to inform the patient
about the risks that may occur and about the consequences of the medical intervention. The
physician will preserve the professional secrecy, and will respect the patient's privacy. The
doctor will operate without any discrimination between patients. The doctor will do his best and
will implement his entire diligence to avoid therapeutic errors, thus avoiding to commit
malpractice.
The professional error of the doctor is the basis for which the doctor can be held
disciplinary and legally responsible for medical malpractice. Regarding the damage generated by
the defective performance of the health act given to the patient by the doctor, it may be due to his
negligent, inadequate or incompetent professional attitude. The doctor may be mistaken either by
inadequate treatment, by improper supervision of the patient, or by a breach of professional
secrecy, or by simply refusing to take care of the needy patient.
Basically, medical malpractice is the doctor's failure to comply with the rules of medical
ethics, which violates the physical or mental integrity or the life of the patient, consequently,
giving rise to the obligation to repair the damage caused.
The doctor, depending on the seriousness of his medical error, can be disciplinary, civilly,
or criminally liable. Disciplinary liability will take place in front of the disciplinary commission,
and regarding sanctions, the doctor may receive reprimand, warning, blame, disciplinary fine,
ban on practicing his profession, or even withdrawal of membership of the Romanian College of
Physicians.
The civil liability of the doctor is based on the idea of guilt and is a tortous liability for his
own act, or for his guilty act. At the same time, the doctor's liability may be contractual, too. In
order for medical liability to operate, however, there must be fulfilled the constitutive elements
of civil liability: fault (guilt), damage, the causal link between the error and the suffered damage
and also the wrongful act (malpractice). Reasons for exonerations can be force majeure, the act
of a third party, the act of the victim, the working conditions, the nosocomial infections, the
hidden defects of the sanitary materials. All these causes will absolve the doctor of
responsibility.
65
The most severe form of liability of the doctor is the criminal liability. This means that, by
the error of his act, the doctor commits a crime, being fulfilled in this case too the constitutive
elements of crime. Malpractice acts are prescribed within 3 years, except for acts meaning
crimes.
The quality of being a doctor ceases either by withdrawing the quality of member of the
Romanian College of Physicians, or in case of an indignity. The doctor's office also ceases in the
event of the doctor's death, or at his request to not to be a member of the Romanian College of
Physicians anymore. The interruption of the exercise of the medical profession for more than 5
years will automatically bring the exclusion from the Romanian College of Physicians,
constituting a reason for the ending of the quality of being a physician.
In Romania, applies the Medical Code of Ethics of the Romanian College of Physicans.
The Code establishes the standards of conduct of physicians, in accordance with the honor, vital
importance and dignity of the profession. Respecting or ignoring the norms contained in the
Code of Medical Ethics is a real criterion for evaluating the efficiency of the quality of medical
act, as well as for the patient's chance or misfortune. The doctor's judgment for deontological
causes will be made quickly, respecting impartiality and the presumption of innocence.
With regard to the right to health, national legislation are complemented by ratified
conventions on the right to health and healthcare. The complementary role of international
organizations in health policy cannot be denied. Such organizations or treaties are the World
Health Organization, the Universal Declaration of Human Rights or the European Social Charter.
In all European states we can identify the constitutional regulation of the right to health and
medical care.
66
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
În această lucrare, am prezentat tema cu titlul ,,Statutul medicului – Reglementări

europene”, cu dorinţa de a surprinde acele aspecte relevante cu privire la exercitarea profesiei de
medic de care depinde înfăptuirea corectă şi binefăcătoare a actului medical.
Stând în faţa unei profesii nobile, care are puterea de a da, reda sau de a lua viaţa unui om,
vocaţia şi conştiinciozitatea medicului capătă relevanţa întregii sale funcţii. Competenţa şi
pregătirea specializată sunt aceleaşi lucruri, precum bisturiul sau stetoscopul din mâna
medicului; însă vocaţia şi conştiinciozitatea reprezintă talentul de a ţine bisturiul ferm în mână şi
de a avea aptitudinea şi calitatea de a asculta cum trebuie zgomotele respiraţiei şi bătăile inimii.
Fără aceste două din urmă trăsături, ori virtuţi, nu există medicină, nu există binefacere, nu
există tratament şi nu există vindecare. În schimb, va exista eroare medicală, va exista malpraxis,
reticenţă faţă de normele de conduită ale exercitării, cu demnitate, a profesiei de medic; va exista
prejudiciu moral şi fizic, va exista moarte.
Dacă vom înţelege simplitatea acestui raţionament, atunci vom putea identifica şi cheia
unei rate de succes ridicate în sistemul de sănătate, privind intervenţiile şi consecinţele actului
medical. Fără repere de moralitate, reflecţie, de demnitate şi sinceritate în motivaţia omului care
aplică la Medicină, sistemul de sănătate va fi populat de profesionişti fără vocaţie, iar rotorul
deciziei lor de a fi devenit medici va rămâne doar prestigiul, statutul social special şi banii; nu
empatia şi compasiunea faţă de omul suferind. Absenţa limitei între vocaţie şi o menire
neîndeplinită va conduce iremediabil la faptul că medicul se poate transforma, pe nesimţite, într-
un agresor, sau chiar şi într-un ucigaş. A se vedea narativa medicală a medicului Nyiszli Miklós,
prizonier al lagărului de concentrare din Auschwitz.
Lucrarea elaborată de către mine este secţionată în şase capitole. Primul capitol cuprinde
aspecte generale, introductive despre concepte precum etică, moralitate, deontologie, deontologie
medicală. Cel de-al doilea capitol tratează aspectele privitoare la exercitarea profesiei de medic,
printre care am enumerat condiţiile necesare dobândirii şi exercitării profesiei de medic,
principiile fundamentale ale exercitării profesiei de medic, modalităţile şi formele de exercitare a
profesiei de medic, incompatibilităţile şi nedemnităţile în profesia medicală şi aspectele care
tratează raportul juridic medical.
67
Capitolul al treilea este dedicat supunerii analizei a conceptului de malpraxis, pornind de

la definiţia conceptului de malpraxis şi eroare profesională, continuând cu formele în care se
poate prezenta malpraxisul şi cu procedura de stabilire a cazurilor de malpraxis medical, sfârşind
cu aspecte ce ţin de acordarea despăgubirilor.
În cel de-al patrulea capitol, am dorit să prezint răspunderea juridică şi profesională a
medicului. Într-o prima abordare, am prezentat răspunderea disciplinară a medicului, după aceea,
am purcedat la prezentarea răspunderii civile a acestuia, arătând, într-un final, cea mai severă
formă a răspunderii medicului, respectiv, cea penală. Tot în acest capitol, am considerat prielnică
prezentarea unui studiu de caz de malpraxis medical, stabilind obiectivele, metodologia,
legislaţia incidentă, factorii şi concluziile cu privire la speţa aleasă, pentru ilustrarea practicii
medicale. Şi, nu în ultimul rând, în cel de-al patrulea capitol am tratat şi ideile care dezbat
încetarea calităţii de medic.
În capitolul al 5-lea al lucrării am evidenţiat principalele instrumente juridice naţionale şi
internaţionale care reglementează conduita medicului. Pe plan intern, normele de conduită sunt
prevăzute în Constituţia României, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi
Codul de deontologie medicală al Colegiului Medicilor din România; iar pe plan internaţional,
am supus dezbaterii Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, Carta Socială Europeană şi constituţiile diferitelor ţări, care toate au un rol
complementar cu privire la domeniul sănătăţii naţionale.
Adunate toate într-un buchet de informaţii, pentru a avea un reper la care să putem
raporta realitatea din spitalele din România, putem concluziona că, sistemul de sănătate public şi
privat din România este unul foarte slab, şi deşi cu foarte mulţi medici competenţi în el, lipsa
vocaţiei în acei medici îl face să rămână la fel de ineficient, neajutător, sau chiar distructiv.
Motto-ul ales, în mod deliberat, al lucrării mele, ,,Dacă nu există Dumnezeu, eu sunt
Dumnezeu”, vine să tragă un semnal de alarmă şi să îndemne cititorul la reflectare. Este într-
adevăr medicul Dumnezeu? Are voie să creadă despre sine că e deasupra semenilor săi şi are
dreptul samavolnic de a dispune de starea de sănătate a pacienţilor în funcţie de simpatie sau
antipatie, în funcţie de renumerarea pecuniară, sau orice alte considerente care contravin
normelor şi regulilor de conduită ale profesiei de medic?
În intenţia de a rezolva această mare problemă din sistemul de sănătate din România,
privind atitudinea greşită a personalului medical faţă de pacient şi faţă de om, în general, înţeleg
68
să promovez o singură iniţiativă legislativă, menită să corecteze motivul tuturor relelor din
sistemul medical al ţării. Dar înainte, ţin să menţionez că limbajul uşor sarcastic la adresa
medicilor din România nu înseamnă o generalizare demonizatoare a întregului sistem de
sănătate, ci efectiv, experienţele personale mă fac răspunzător de a spune lucrurilor pe nume şi
de a fi sincer în abordarea tematicii propuse în această lucrare.
Propunere de lege ferenda privind admiterea în Universităţile de Medicină:
Modificarea legii educaţiei nr. 1/2011, alin.1, privind metodologia-cadru a admiterii în
universităţile de medicină din România, cu adăugirea unei cerinţe sau criterii practice de
admitere, anume promovarea unei a doua etape, după examenul de evaluare a cunoştinţelor de
specialitate, ce constă într-un interviu în faţa unei comisii compuse din profesori cu o vastă
experienţă în domeniul medical, respectiv un psiholog specializat pe identificarea anumitor
abilităţi ce ţin de vocaţia pretendentului elev, prin care să se constate existenţa sau lipsa vocaţiei
elevului pentru a fi apt, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere vocaţional,
pentru funcţia de medic.
Consider că, prin natura acestei profesii, statutul de medic implică, inerent, o
responsabilitate mult mai mare decât îî atribuie legea educaţiei în momentul actual. Sistemul de
admitere în universităţile de medicină ar avea nevoie de o probă eliminatorie mult mai riguroasă,
decât simpla evaluare existentă a cunoştinţelor în domeniul biologiei sau al chimiei.
,,Vocaţie înseamnă munca făcută cu iubire şi smerenie”

(truism)
69
BIBLIOGRAFIE
TRATATE, MONOGRAFII, CĂRŢI:
1. APAN Diana Rodica, FODOR Elena Mihaela (coord.), Dreptul sănătăţii: aspecte
teoretice şi practice, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2020.
2. BOILĂ Lacrima Rodica, Răspunderea civilă delictuală subiectivă, ed. a 2-a, Ed. C.
H. Beck, Bucureşti, 2009.
3. CĂLIN Roxana Maria, Malpraxis. Răspunderea personalului medical și a

furnizorului de servicii medicael, ed. II-a, Ed. Hamangiu, București, 2016.
4. CIMPOERU Dan, Malpraxisul, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2013.
5. DOGARU Lucreţia, Curs Disciplina Deontologia profesiilor juridice, Ed.

University Press, Târgu Mureş, 2020.
6. LULĂ Ion, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale, Ed. Cordial Lex, Cluj-
Napoca, 1997.
7. LUNTRARU Lacrima Bianca, Răspunderea civilă pentru malpraxisul profesional,

Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2018.
8. LUPAŞCU Dan, Noul Cod Penal şi Noul Cod de Procedură Penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2022.
9. MIHĂLCESCU Ana-Maria, Legislație medicală, organizare profesională și

bioetică, ed. II-a, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
10. MORAR Silviu, Deontologia medicală, Ed. Univ. Lucian Blaga, Sibiu, 2014.
11. MOROIANU Gheorghe Emil, Statutul profesiilor liberale, Ed. Universul juridic,
2008.
12. NANU Andrei (coord.), Malpraxisul medical : 7 instrucţiuni de siguranţă în

practica stomatologică, s. n., Bucureşti, 2013.
13. NĂSUI Gabriel Adrian, Malpraxisul medical : particularităţile răspunderii civile

medicale : jurisprudenţă internă relevantă : malpraxisul profesiilor liberale/, ed. a 2-
a, rev. şi adăug., Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
70
14. PIVNICERU Mona-Maria & LUCA Cătălin (coord.) - Deontologia profesiei de

magistrat. Repere contemporane; Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
15. POP Liviu, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000.
16. POP Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Tratat, ed. a 2-a, Ed. Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1998.
17. SHELLEY Duncan, Ziua adevărului, Ed. Brooks, Budapesta, 2008.
18. SIMION Raluca Mihaela, Malpraxisul medical: oportunitate sau realitate?, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2010.
19. STĂNILĂ Laura Maria, Provocările bioeticii şi răspunderea penală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2015.
LITERATURĂ JURIDICĂ STRĂINĂ:
1. ASBÓTH Márton, FAZEKAS Marianna, KONCZ József, Egészségügyi jog és

igazgatás, Ed. Elte Eötvös Kiadó, Budapest, 2020.
2. BADÓ Attila, TRÓCSÁNYI László (coord), Nemzeti Alkotmányok az Európai

Unióban, Ed. Kjk-Kerszöv, Budapest, 2005.
3. Dicţionarul Le petit Larousse, Ed. Larousse, Paris, 1994.
4. GELLÉN Klára, Polgári jogi kutatások, ed. I, Szeged, 2007.
5. KOSZTOLÁNYI György, CSIBA László, A hazai orvosi szakmák helyzete és

perspektivái a 21. század elején I., Ed. MTA V. Orvosi Tudományok oszálya,
Budapest, 2019.
6. LOMNICI Zoltán, Az orvosi jog és az orvosi jogviszonyok alapvonalai, Budapest,

2013.
7. SINGER Peter, Introducere, în vol. Tratat de etică, Ed. Polirom, 2006.
71
ARTICOLE DIN REVISTE DE SPECIALITATE:
1. ASTĂRĂSTOAIE Vasile, IOAN Beatrice, BORCEAN Gheorghe., FĂTU

Liviu, Răspunderea profesională, în revista de Management Farmaceutic Pharma
Business, 2008.
2. BEAUCHAMP L. Tom, CHILDRESS F. James, Principles of Biomedical Ethics,

ed. a 6-a, Oxford University Press, 2009.
3. BOILĂ Lacrima Rodica, Discuţii privitoare la natura juridică a răspunderii civile

a medicului faţă de pacientul său, în Revista Dreptul nr. 2/2011.
4. FELTON, Therapeutic risk-taking: what is it?, Rivista Sperimentale di Freniatria.
5. SIMITI Ionuţ Vida, Natura juridică a răspunderii civile a medicului, în Revista

Dreptul, nr. 8 /2010.
6. TUFAN Constantin, Revista de Drept Comercial, serie nouă, Anul VII, nr.
10/1997.
ACTE NORMATIVE:
1. Constituția României din 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a

Constituției României nr. 429/2003, republicată în Monitorul Oficial nr. 767/31
octombrie 2003.
2. Codul de deontologie medicală, aprobat prin Hotărârea Adunării Generale

Naționale a Colegiului Medicilor din România nr. 3/04.11.2016, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 981 din 07.12.2016 și intrat în vigoare de la data de
06.01.2017.
3. Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, republicată ăn M. Of. nr.
652 din 28 august 2015, cu cele din urmă modificări.
4. Noul Cod Civil şi Noul Cod de procedură civilă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2022.
72
5. Noul Cod Penal şi Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2022.
6. Ordinul nr. 979 din 30 iulie 2004, publicat în M. Of. nr. 724 din 11 august 2004,
privind eliberarea autorizației de liberă practică.
7. Ordinul Ministerului Sănătății Publice nr. 386/2004, publicat în m. Of. al

României, Partea I, nr. 356 din 22 aprilie 2004.
8. Hotărârea nr.3/2016, publicată în M. Of. nr. 981 din 7 decembrie 2016, adoptată
de Colegiul Medicilor din România.
DOCUMENTE INTERNAŢIONALE:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată și proclamată de Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluția 217 A(III) din 10 decembrie 1948 și
semnată de România la 14 decembrie 1955.
2. Carta Socială Europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996.
3. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la Roma la 4 noiembrie

1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953.
JURISPRUDENŢĂ:
1. HOTĂRÂREA din 15 ianuarie 2013 în Cauza Csoma împotriva României

(Cererea nr. 8759/05), Strasbourg
ALTE SURSE:
1. http://www.romania-actualitati.ro/etimologii_xiv_medic_doctor_iatromant-137578.
2. https://www.juridice.ro/684974/particularitatile-malpraxisului-medical.html.
3. https://www.legifrance.gouv.fr/juri/id/JURITEXT000007043538/.
4. https://www.stradalex.com/en/sl_src_publ_jur_int/document/echr_8759-05_001-
113733.
5. https://apps.who.int/gb/bd/PDF/bd47/EN/constitution-en.pdf.
73
6. https://www.scrigroup.com/istorie-politica/stiinte-politice/Organizatia-Mondiala-a-
Sanatat61447.php.
7. https://www.ohchr.org/sites/default/files/UDHR/Documents/UDHR_Translations/ru
m.pdf.
8. https://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/chartesocialede
pliant-/CharteSocialedepliant-ro.pdf.
9. https://fra.europa.eu/en/law-reference/belgian-constitution-23.
10. https://www.constituteproject.org/constitution/Cyprus_2013.pdf?lang=en.
11. https://www.constituteproject.org/constitution/Czech_Republic_2013.pdf?lang=en.
12. https://www.riigiteataja.ee/en/eli/521052015001/consolide.
13. https://finlex.fi/fi/laki/ajantasa/1999/19990731.
14. https://www.constituteproject.org/constitution/Greece_2008.pdf?lang=en.
15. https://www.constituteproject.org/constitution/Netherlands_2008?lang=en.
16. https://likumi.lv/ta/en/en/id/57980.
17. https://e-seimas.lrs.lt/portal/legalAct/lt/TAD/TAIS.21892.
18. https://www.senato.it/documenti/repository/istituzione/costituzione_inglese.pdf.
19. https://www.prezident.sk/upload-files/46422.pdf.
20. https://www.parlamento.pt/sites/EN/Parliament/Documents/Constitution7th.pdf.
21. https://www.irishstatutebook.ie/eli/cons/en/html.
22. https://www.sejm.gov.pl/prawo/konst/angielski/kon1.htm.
23. https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=a1100425.atv.
24. https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=99700154.tv.
25. https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=99200079.tv.
26. https://cms.law/en/int/expert-guides/cms-expert-guide-to-data-protection-and-cyber-
security-laws/hungary.
27. https://njt.hu/jogszabaly/2000-116-00-00.
28. https://net.jogtar.hu/jogszabaly?docid=a0000002.tv.
29. https://mok.hu/public/media/source/etikaiKodex/kodex141128.pdf.
74

Statutul Profesiei de Medic. Reglementări Europene - SZABÓ FERENC - Disertație

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Statutul Profesiei de Medic. Reglementări Europene - SZABÓ FERENC - Disertație

Încărcat de

Drepturi de autor:

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE

„GEORGE EMIL PALADE” DIN TÂRGU MUREȘ

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI DREPT

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT:

STATUTUL PROFESIEI DE MEDIC.

LISTĂ DE ABREVIERI ................................................................................................ II

INTRODUCERE ......................................................................................................... III

CONSIDERAŢII PRELIMINARE ................................................................................ 1

EXERCITAREA PROFESIEI DE MEDIC .................................................................... 5

2.1. NOŢIUNEA DE PROFESIE LIBERALĂ ............................................................................ 5

MALPRAXISUL MEDICAL ...................................................................................... 18

3.1. DEFINIŢIA ŞI ETIMOLOGIA MALPRAXISULUI ......................................................... 18

RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A MEDICULUI ............................................................. 23

4.1. RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI ........................................................ 25

PRINCIPALELE INSTRUMENTE JURIDICE PRIVIND CONDUITA MEDICILOR .. 38

5.1. REGLEMENTAREA INTERNĂ – CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALĂ ............ 38

ANALIZĂ DE DREPT COMPARAT PRIVIND REGLEMENTAREA PROFESIEI DE

6.1. REGLEMENTAREA PROFESIEI DE MEDIC ŞI ASPECTE DE MALPRAXIS ÎN

,,Dacă nu există Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu...”

cadrele medicale se bazează nu numai pe străduinţa şi competenţele lor, ci şi pe moralitatea,

Aflată într-o dezvoltare perpetuă, asemenea unei necesităţi indispensabile în viaţa şi în

EXERCITAREA PROFESIEI DE MEDIC

2.1. NOŢIUNEA DE PROFESIE LIBERALĂ

În dicţionarul explicativ al limbii române, cuvântul profesiune sau profesie reprezintă

pregătirea cuiva”, iar sintagma de profesiune liberă reprezintă ,,profesiunea exercitată de o

2.2. CONDIŢII NECESARE PENTRU DOBÂNDIREA ŞI EXERCITAREA PROFESIEI

Profesiile liberale, potrivit prevederilor legale, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, în

2.2.1. Constituirea în corpuri a membrilor profesiilor liberale

Medicul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, din punctul e vedere al cetăţeniei: să

2.2.3. Capacitatea de exerciţiu a medicului

2.2.4. Condiţia absolvirii învăţământului superior

2.2.5. Obligativitatea susţinerii examenului sau concursului la intrarea în profesie

2.2.6. Depunerea jurământului

,,Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;

Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;

Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;

Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;

Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;

Colegii mei vor fi fraţii mei;

Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de naţionalitate,

2.2.7. Obligativitatea păstrării secretului profesional

-Întinderea obligaţiei de păstrare a secretului profesional: obligaţia medicului de a păstra

2.3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE EXERCITĂRII PROFESIEI DE MEDIC

Medicul are îndatorirea de a depune toate diligenţele şi de a se asigura despre faptul că

2.4. MODALITĂŢI ŞI FORME DE EXERCITARE A PROFESIEI DE MEDIC

Privind modalităţile şi formele de exercitare a profesiei de medic56, are dreptul de a

2.5. INCOMPATIBILITĂŢI ŞI NEDEMNITĂŢI ÎN CAZUL PROFESIEI DE MEDIC

Este nedemn de a exercita profesia de medic59:

Exercitarea profesiei de medic este incompatibilă cu60:

2.6. RAPORTUL JURIDIC MEDICAL

2.6.1. Drepturile și obligațiile pacienților

Drepturile pacienților sunt reglementate de Legea nr. 46/200366, Normele de Aplicare

2.6.2. Drepturile și obligațiile personalului medical

O simplă înşiruire a drepturilor pacienţilor nu este de ajuns pentru ca ele să poată fi şi

3.1. DEFINIŢIA ŞI ETIMOLOGIA MALPRAXISULUI

3.2. EROAREA PROFESIONALĂ

Eroarea profesională, potrivit înţelesului prevederilor legale, reprezintă ,,orice greşeală

3.3. FORMELE MALPRAXISULUI MEDICAL

Malpraxisul medical poate îmbrăca două forme83:

Greşeala împotriva conştiinţei medicale: încălcarea respectului secretului profesional,

3.4. PROCEDURA DE STABILIRE A CAZURILOR DE MALPRAXIS MEDICAL

3.4.1. Procedura extrajudiciară

Procedura extrajudiciară de stabilire a vazurilor de malpraxis medical sunt reglementate de

dreptul persoanei interesate de a părăsi oricând procedura specială de stabilire a cazurilor de

3.4.2. Procedura judiciară

Persoana prejudiciată de actul medical poate să se adreseze fie Comisiei de monitorizare şi