“Crearea textului individual” – activitate esenţială

în posedarea limbii străine.

Svetlana Tverdohlebova, lector superior

This article is focused on one of the possible practical ways

of learning a foreign language. Learning a foreign language literally
changes the way the student perceives himself, because there is a
directly proportional dependence of language practiced, knowledge
of reality, understanding and the culture possessed by the student.

Key-Words: learning, communication, thinking, knowledge,

understanding
“Scriind, uiţi tot ce ştii”
Mircea Eliade
În acest articol vom pune în evidenţă cîteva
caracteristice utile în învăţarea textului de către studenţi ca
mijloc de cunoaştere a limbii străine.
Obiectul “text” îl definim ca o succesiune de propoziţii
sau cuvinte, care se manifestă ca un gând integru şi plin de
sens, care constituie o comunicare, verbală sau scrisă, includem
aici şi autocomunicarea, succesiune construită conform
regulelor unei limbi şi care corespunde următoarelor criterii:
coeziunii, coerenţei, intenţionalităţii, acceptabilităţii,
situaţionalităţii, intertextualităţii şi informativităţii.
Al doilea obiect, derivat de la primul, – “crearea
textului”, – reprezintă capacitatea studentului de a produce
propriul text într-o limbă străină pe care acuma o însuşeşte,
spre exemplu, limba engleză.
Raportul dintre înţelegerea textului, cunoaşterea
textului şi producerea propriului text de către student joacă un
rol deosebit în procesul de studiu al limbii străine, deoarece
anume acestea determină:

1
 a) Ce trebuie de înţeles în text pentru a şti conţinutul lui?
b) Ce se poate recunoaşte în text fără al înţelege?

Pentru a răspunde la aceste întrebări vom porni cu două

postulate formulate de Descartes:
Primo. Aceea ce este în Univers poate fi cunoscut prin gândire.
Dacă există dorinţa de a cunoaşte.
Secundo. Noi nu putem majora, în mod arbitrar, după propriul
nostru plac, cantitatea de cunoştinţe pe care le avem într-o
unitate de timp.
Noi nu putem să cunoaştem orice text în mod arbitrar,
deoarece nu orice text ne trezeşte curiozitatea. Pe de alta parte,
eu nu pot crea un text nou şi corect, într-o limbă pe care abia
încep să o asimilez – în această situaţie, maximum ce pot face
este să memorez mecanic un text fără al înţelege.
Deci, cunoştinţele nu se acumulează prin “aruncare
claie peste gramadă” şi nici o persoană nu poate delega pe
seama cuiva actul înţelegerii, care poate fi realizat numai de
tine personal, lucrând asupra traducerii cuvintelor, sinonimiei,
frazelor uzuale, aplicarea gramaticii, legăturii cu obiectele
denotate şi înţelegerea sensurilor propoziţiilor şi textului.
Ordinea învăţării textului ar fi următoarea: eu cunosc un
text nou, la început fără al înţelege, îl memorez pe de rost, şi,
analizând acest text – traducerea, intrarea în sintaxă şi
semantica, pragamatică uzuală, la următorul pas, analizând
acest text, eu încerc să interpretez acest text. Cu alte cuvinte,
textul este spaţiul de generare atât a semnificaţiilor actuale,
fixate în discţionare şi practică uzuală, cît şi a semnificaţiilor
noi, construite de un student începător, care pot fi eronate.
Citirea şi memorarea unui text dintr-o limbă străină este un act
de “vorbire” imperfect, în care se pune în corespondenţă

2
experienţa de lectură cu experienţa sa de viaţă şi, foarte des
necunoaşterea cuvintelor din limba natală, care se manifestă ca
o barieră uriaşa în posederea de către un student a unei limbi
străine.
Următoarea etapă, ar fi: deja cunoscând texte-modele
pe de rost, având o imagine, cel puţin elementară despre sensul
acestor texte, urmează transformarea propriei înţelegeri în text,
interpretarea textelor deja memorate şi jocul interpretării,
găsirii unor inţelesuri noi, care nu se termină niciodată.
Situaţia, care se formează între student si scrierea,
pronuntarea textului deja format (sau a textului propriu) de
către student reprezintă situaţia cunoaşterii de fiecare dată din
nou a textului şi a înţelegarii propriilor stări ale studentului.
Prin scrierea textului, studentul depăşeşte propria neînţelegere,
în limitele transformării sensurilor textului, care apar în
momentul scrierii textului cu condiţia că studentul lucrează
asupra memorării cuvintelor noi, a sinonimiei şi semnificaţiilor
fixate în dicţionare, aplicând logica la înţelesurile
conştientizate. Un punct forte: nu textul ca atare, care poate fi
un singur cuvânt “Atenţie!” până la sutele de volume înşirate în
cărţi, dar citirea, scrierea, rostirea textului de către student
poate actualiza cunoaşterea şi înţelegerea lui.
Cunoştinţele, fiind o structură “cuvânt – semn”, “cuvânt
– obiect”, “cuvânt – utilizator” sunt ca “o insulă scăldată de
apele” înţelegerii individuale ale studentului. Studentul
soluţionează problema “creării textului” ca o problemă a
modului său propriu de existenţă. Însăşi scrierea unui text într-
o limbă străina este efortul de creare a unei experienţe noi şi
chiar o inţelegere nouă. Dar până a începe a cunoaşte, a scrie şi
a vorbi într-o limbă străină, studentul trebuie să se plaseze pe

3
sine în câmpul tensionat dintre starea sa actuală şi starea sa
dorită în posedarea limbii străine.
Realizarea unui text (vorbirea, scrierea, interpretarea,
traducerea) are un caracter formativ pentru dezvoltarea
studentului şi prin text studentul poate afla în mod individual
despre posibilităţile sale. E la mintea oricărui, ca pentru
interpretări serioase ale textului este nevoie de maturitate, de o
instruire profundă şi de capacitatea de a reflecta, de a
contempla propriile stări în care te afli acuma.
Prin configuraţia sa textul îl introduce pe student în
sfera umană, în continuitatea memoriei culturale şi acest fapt
educativ este extrem de important, deoarece nu există un
mecanism automat de realizare a cunoaşterii şi realizarii
înţelegerii, aptitudinilor, dorinţelor studentului.

În final, trei concluzii:

1. Înţelegerea textului nu se transmite direct şi nemijlocit prin
text, dar reapare de fiecare dată în fiecare act de
comunicare concret. Din acest punct de vedere
comunicarea este locul unde există posibilitatea apariţiei
textului şi a actelor de înţelegere şi de cunoaştere, totodată,
fără nici o garanţie de realizare a acestor posibilităţi.
2. Chiar dacă noi alegem textele, pe care le dorim să le
învăţăm, în mod deliberat, cunoaşterea şi înţelegerea
textului are loc în mod existenţial, adică “învăţarea
textului” este coraportat la experienţa individuală a
studentului. Noi nu alegem obiectele înţelegerii şi
obiectele cunoaşterii, noi suntem forţaţi să înţelegem şi să
cunoaştem prin faptul trăirii situaţiilor concrete. Dacă
studentul depune efortul de a învăţa textul, de al memora şi
de a construi din textele memorate texte noi, atunci are

4
 şansa de a fi părtaş la alte înţelegeri, care vor fi acceptate
sau respinse mai tîrziu, după o verificare experimentală
sau logică.
3. “Textul” este o perfecţiune şi o entitate mult mai
desăvîrşită decît cunoştinţele şi înţelegerea individuală a
studentului şi în acest sens “textul” şi “învăţarea textului”
se manifestă ca modele, care pot fi utilizate în
autodezvoltarea studentului, dacă studentul va depune
efortul personal în această direcţie.

Bibliografie
1. Mircea Eliade, Incercarea labirintului, Humanitas, Bucureşti,
2007
2. Charles Morris, The Cambridge Dictionary of Philosophy,
Cambridge, 1995
3. Mihail Bahtin, Probleme de literatură şi estetică, Editura
Univers, Bucuresti, 1982