4π 2  rg  δ 3

S g  4π  rg2 ;

E  4π  rg2  δ 

4π 3 2δ  rg  3 rg

(8.25)

Înlocuind relaţia (8.23) în (8.25) se obţine: E

16π  M i2  δ3 2 3  ρ 2  R 2  T 2  ln γ s 

(8.26)

iar ecuaţia (8.24) devine:   16π  M i2  δ3  V3  k exp   (8.27) 3 2 2      3  ρ  RT  ln γ s

  Relaţia (8.27) pune în evidenţă dependenţa vitezei de formare a germenilor de următorii
factori: temperatura, suprasaturaţia, proprietăţile sistemului (Mi, δ, ρ). Relaţia

103

indică o influenţă puternică a temperaturii asupra lui V3 fapt confirmat de datele experimentale.
La creşterea temperaturii scade perioada de inducţie deoarece scade suprasaturaţia necesară
formării germenilor (scade rg). Relaţia (8.27) indică şi o influenţă puternică a suprasaturaţiei.
Deoarece această relaţie este complicată şi în acelaşi timp puţin precisă (concordă cu datele
experimentale doar ca ordin de mărime), s-a propus o ecuaţie empirică, simplă:

V3  k1  S an

(8.28)

unde: n – se determină direct şi are valori cuprinse între 3,3 şi 4,0. Constanta k1 depinde de
proprietăţile sistemului. Natura sistemului (solvent, solvat) influenţează, de asemenea,
capacitatea de cristalizare din soluţie. S-a constatat că stabilitatea soluţiilor saturate ale sărurilor
creşte cu produsul dintre valenţele ionilor iar la aceleaşi valenţe cu numărul de molecule de apă
de cristalizare. Pe această bază, Matusevici împarte sărurile în şase grupe de stabilitate
crescândă (I→VI). În grupa I sunt sărurile monovalente anhidre (NaCl, KCl, ş.a.) care
cristalizează cel mai uşor. Cele din grupa a VI-a (Na2CO3 10 H2O, Na2S 9 H2O ş.a.) nu pot
cristaliza spontan. O serie de săruri foarte puţin solubile (AgCl, BaSO4) cristalizează numai în
urma reacţiilor chimice. Influenţa impurităţilor, constatată experimental, este folosită des în
practică. Unele impurităţi solubile, în special substanţe superficial active (agar-agar) modifică
tensiunea superficială mărind energia necesară formării germenilor şi astfel creşte stabilitatea
soluţiei saturate. Altele, dimpotrivă, reduc perioada de inducţie. Se folosesc frecvent şi adaosuri
insolubile (modificatori) care micşorează suprasaturaţia necesară începerii cristalizării. Factorii
energetici alcătuiesc un grup distinct: energia mecanică (agitare, ultrasonare), electrică,
magnetică, radiantă, modifică energia E necesară şi creşte astfel viteza V3.Uneori aceşti factori
duc la cristalizarea provocată care, spre deosebire de cristalizarea spontană, are loc în absenţa
suprasaturaţiei limită. Se folosesc în acest scop: însămânţarea cu cristale (amorsă), agitarea,
iradierea, ultrasonarea etc. 8.2.2.2. Creşterea germenilor Germenii tridimensionali formaţi cresc
prin depunerea substanţei din soluţie pe suprafaţa lor şi se transformă în cristale. Cristalele au o
anumită formă exterioară, specifică fiecărei substanţe. Particulele (ioni, atomi, molecule) sunt
plasate spaţial în nodurile unor reţele cristaline care se deosebesc între ele prin simetria şi
forma celulelor elementare. Sunt 14 tipuri de reţele cristaline (reţelele Bravais) care includ cele
7 sisteme cristalografice sau singonii. Pentru fiecare singonie sunt caracteristice anumite forme
simple ale cristalelor. În total sunt 47 forme simple. Acestea la rândul lor, pot alcătui mai multe
habitusuri. Astfel, K2SO4, în funcţie de unele adaosuri, poate da cristale cu zeci de habitusuri
diferite.

104

Unele substanţe au reţele similare şi se separă împreună formând cristale mixte: KH2PO4 şi
NH4H2PO4; KCl şi KBr; unii sulfaţi de tipul ZnSO4 7 H2O; MgSO4 7 H2O ş.a. Proprietatea se
numeşte izomorfism. Uneori, aceeaşi substanţă formează, în funcţie de condiţiile de lucru (P, T)
cristale diferite ca formă şi simetrie, numite modificaţii poliforme (notate α, β, γ etc.).
Polimorfismul substanţelor simple se numeşte alotropie (S, P, C, Sn). Transformările polimorfe
sunt însoţite de variaţii de volum şi de efecte termice. În cazul azotatului de amoniu, de pildă,
transformările ce au loc la 84,50C şi la -180C sunt însoţite de creşterea volumului putând duce
la ruperea ambalajului. Viteza de creştere a germenilor cristalini este definită ca o viteză liniară
de creştere a razei în timp: dr V2  (8.29) dτ Primele teorii asupra creşterii cristalelor au încercat
să explice forma acestora: teoriile lui Gibbs, Curie, Vulf. Au urmat apoi teorii cu privire la viteza
de creştere: teoria difuziei (Nernst), teoria cinetico-moleculară (Volmer, Brandes, Kössel), teoria
dislocaţiilor ş.a. Potrivit teoriei difuziei, viteza de creştere este determinată de transferul prin
difuziune al particulelor din soluţia suprasaturată (CSS) la suprafaţa germenilor unde
concentraţia este cea de saturaţie (CS):

V2  kT  C SS  C S  kT  Sa

(8.30)