PERSPECTIVĂ REFLEXIVĂ...

Lumea de astăzi este intr-o continuă schimbare. Competiţia socială, volumul tot mai mare de informaţii şi
viteza cu care acestea se schimbă şi îşi schimbă prioritaţile necesită o regândire a învăţării care implicit ne
conduce spre o schimbare a fenomenului educaţional. Deşi copilul este beneficiarul direct al educaţiei,
profesorul este cel care trebuie să regândească întreg demersul educaţional pentru ca idealul educaţional să fie
realizabil şi îndeplinit.
Dar o dată cu schimbările sociale se schimbă şi indivizii cu cerintele şi trebuinţele lor de cunoastere.
Educatia devine astfel un tărâm înca neexplorat cu fiecare zi. Profesorul de succes al sec. XXI trebuie sa stie ce
educă, cum educă si cât educă, iar dupa aceste actiuni el trebuie sa reflecteze la cât si cum anume a realizat
educatia copiilor sai. Un profesor de succes trebuie sa fie critic si reflexiv cu sine si despre sine. El trebuie sa-si
formeze o gandire critica, sa fie reflexiv si sa implementeze abilitati metacognitive. Desi aceste concepte sunt
diferite, interdependenta lor nu se ascunde nici la o analiză formală. A gândi critic implică reflecţia, , reflecţia
implică metacogniţie iar lanţul poate continua până la epuizarea combinaţiilor posibile dintre cele trei
noţiuni .Trebuie înţeles că aceste procedee psihice conlucrează sistematic oferind posibilitatea celui care le
posedă să producă idei noi care sunt testate şi evaluate pentru a fi sigur că nu se greşeşte iar in final se va lua
decizia corectă.
Trăind in sec. XXI, secol în care face carieră prefixul "auto": autodeterminare, autorealizare, autodirijare,
autocontrol, autoorganizare, autoreglare, profesorul trebuie să constituie o pârghie de savoir-etre, savoir-
reflechir si savoir-faire pentru sine şi pentru cei pe care îi învaţă. El trebuie sa invete ce si cum sa invete, sa
reflecteze, să-şi privească critic activitatea proprie şi pe urmă işi poate invăţa copiii. El trebuie să fie un arhitect
al carui proiect mental şi fizic să fie perfect. Nu sunt acceptate deziluzii, nu sunt permise eşecuri. Fără doar şi
poate, profesorul trebuie să fie un bun profesionist, un perfecţionist. Nu trebuie să-i fie deloc straina sintagma
"Life-Long learning". Învăţarea pe durata întregii vieţi are deja inoculat termenul de a invăta să înveti.
Profesorul de succes îşi cunoaşte capacităţile cognitive, el poate lua o atitudine de distanţare reflexivă faţă de
sine, poate interveni în vederea îmbunătăţirii propriei cunoaşteri sau a activităţii de învăţare. Acest profesor
dezvoltă comportamente metacognitive.
Metacogniţia este un concept relativ recent şi atrage atenţia asupra rolului subiectului în cunoaştere, în
conştientizarea ei, prin apelul la autocontrol, autoapreciere şi autoperfecţionare a propriei cogniţii. Flavell,
considerat parintele metacogniţiei spune că este "cunoaşterea despre cunoaştere" referindu-se prin aceasta la
cunoştinţele pe care le are un individ despre propriile procese şi produse cognitive. Activitatea de cunoaştere
devine astfel obiect de reflecţie, inseparabilă de gândirea critică.
A gândi critic înseamnă a evalua continuu plauzibilitatea şi relevanţa datelor disponibile, a fi curios, a pune
întrebari, a căuta răspunsuri, a găsi alternative la atitudini deja fixate, a adopta o poziţie pe baza unei întemeieri
argumentate şi a analiza logic argumentele celorlalţi. Pentru filozofi, gândirea critică este asociată cu deprinderi
de raţionare logică şi de argumentare. Aceasta înseamnă a proba întotdeauna punctele de vedere avansate, a
identifica şi selecta argumentele în funcţie de forţa lor de convingere, a utiliza tehnici de argumentare care să
satisfacă criteriul validităţii. Concis, gândirea critică este o abilitate superioară care presupune autonomie
intelectuală, flexibilitate şi un anumit grad de scepticism constructiv, „politicos”.
Inovaţiile educaţionale oferă o gamă variată de procedee care vin atât in ajutorul profesorilor dar şi al
elevilor pentru a-si forma şi dezvolta gândirea critică si reflecţia proprie. Profesorul trebuie doar să acceseze şi
să valorifice pe acelea care se pot implementa societăţii şcolare din România. Să împrumutăm doar ce ne este
benefic şi posibil de alternat la „incă” tradiţionalismul şcolar românesc. Fără doar şi poate că pentru a se realiza
o educaţie de calitate trebuie să existe oameni de calitate care sa facă educatie. Investiţiile educaţionale trebuie
să vizeze mai întâi investiţiile în formarea formatorilor de educatie, a profesorilor. Capacităţile pe care ei le au
sau le vor dobândi toată viaţa şi cele ale copiilor lor sunt quintesenta educaţională. E adevărat că şi baza
materială instituţională este importantă, dar nu trebuie să primeze.
Astazi, practica reflexivă şi gândirea critică sunt „armele” cele mai la îndemâna profesorului să ofere
consistenţă şi profunzime actului educaţional. Copilul trebuie orientat şi învăţat să gândească şi să rezolve
probleme. Aceasta este marea provocare a profesorului, iar pentru asta practica experienţială ar trebui să aibă
ponderea cea mai mare în faţa cunoştinţelor. Literatura de specialitate oferă modele suficiente care vin în
ajutorul profesorilor pentru a le forma şi dezvolta gândirea critică şi practica reflexiva şi mai ales cum să aplice
ceea ce au invaţat pentru ca elevii sa fie beneficiarii direcţi ai acestor demersuri. Profesorii sunt critici pentru a
dezvolta gandirea critică la elevi, ei reflecteaza pentru a-i invaţa pe copii sa facă acelaşi lucru. Nu putem separa
importanţa reuşitei vreunei notiuni de acest ordin doar de partea profesorului sau de partea elevului.
Matthew Lipman, creatorul Filosofiei pentru copii(1995), definea gandirea critică fiind parte a unei
gândiri mai complexe şi anume gândirea excelenţei, gândire care era în acelaşi timp critică, reflexivă şi creativă.
În viziunea autorului, gândirea critică poate să reflcteze asupra ei însăşi, să-şi descopere slăbiciunile sau erorile
şi să le corecteze, ceea ce îi insuflă caracterul autocorectiv.
Richard Paul apreciază că este necesar să fie cultivate şapte trăsături caracteriale definitorii pentru un
gânditor critic:
 Umilinţa intelectuală;
 Curaj intelectual;
 Empatie intelectuală;
 Integritate intelectuală;
 Perseverenţă intelectuală;
 Încrederea în raţiune;
 Sensul intelectual al justiţiei.
Aceasta trecere în revistă a concepţiilor vizând gândirea critică arată că accentul este pus pe dezvoltarea
capacităţii de reflecţie, de argumentarea opiniilor, de evaluare a informaţiilor şi de rezolvare de
probleme, capaciţăţi de care profesorul de succes contemporan trebuie să dispună pentru a putea forma
indivizi utili lor înşişi şi societăţii actuale şi viitoare.

Profesorul societatii de azi trebuie sa-si pregateasca elevii de mâine sa poată face faţă tuturor provocarilor
ivite pe parcurs. Pentru aceasta, copiii ca si viitori adulti trebuie sa invete de la profesorul lor cum sa prelucreze
şi cum să acceseze cunoaşterea şi actul său. Ei trebuie sa fie invăţaţi sa devină critici cu ei înşişi şi cu tot ce e în
jurul lor, sa fie obiectivi şi reflexivi la tot ce îi înconjoară şi tot ce generează în jurul lor. Concis, un profesor
reflexiv şi critic trebuie să-şi invete copiii şi să-i obisnuiască să gândeasca critic şi să reflecteze, pregătindu-i şi
pe ei pentru o învătare activă şi permanentă.

BIBLIOGRAFIE:
DORINA SĂLĂVĂSTRU, „PSIHOLOGIA ÎNVĂŢĂRII”, ED. POLIROM, IASI, 2009;
ROBERT ENNIS, „A TAXONOMY OF CRITICAL THINKING DISPOSITIONS AND ABILITIES”;
NEW YORK, 1987;
RICHARD PAUL, „CRITICAL THINKING HANDBOOK”, SONOMA STATE UNIVERSITY, 1992.