NOTE DE CURS

CRIMINALISTICA

1
Subiectul nr. 1 Noţiunea, obiectul, sarcinile criminalisticii:
Noţiunea criminalisticii
Obiectul criminalisticii
Principiile criminalisticii

Noţiunea criminalisticii
Criminalistica este ştiinţa despre legităţile apariţiei,
acumulării, examinării, aprecierii şi folosirii probelor, cât şi
despre mecanismul infracţiunii, participanţii la infracţiune,
elaborarea şi aplicarea în legătură cu aceasta a metodelor şi
mijloacelor de descoperire şi preîntâmpinare a infracţiunilor.
Obiectul criminalisticii
Obiectul criminalisticii îl constituie legităţile realităţii
obiective, cunoaşterea cărora este necesară pentru căutarea cu
succes şi preîntâmpinarea infracţiunilor.
Aceste legităţi ale realităţii obiective sânt clasificate în trei
grupe:
I)Legităţile apariţiei şi dezvoltării legăturilor şi relaţiilor
în mecanismul infracţiunii: legătura între acţiune (inacţiune) şi
rezultat (consecinţe), repetarea acţiunii în situaţii similare,
stereotipul comportării subiectului infracţiunii...
Legităţile infracţiunii, conceperea în realizarea metodei de
săvârşire şi camuflare a infracţiunii, legătura mijlocului de
săvârşire cu personalitatea infractorului, dependenţa mijlocului
de săvârşire a infracţiunii de circumstanţele concrete de
săvârşire...
Legităţile apariţiei şi decurgerii fenomenelor legate de
infracţiune care au importanţă la cercetare: conspirativitatea
pregătirii în vederea săvârşirii infracţiunii, alegerea mijlocului şi
metodei de comitere, cunoaşterea obiectului atentării criminale...

2
 Criminalistica ca ştiinţă are ca obiecte de studiu faptele,
fenomenele, procesele în care se depistează prezenţa
următoarelor elemente indicate: activitatea criminală, activitatea
de depistare, descoperire şi cercetare a infracţiunilor, obiecte
materiale reţinute ca corpuri delicte în cazurile penale, procesele
de formare şi depunere a declaraţiilor de către martori, bănuiţi,
învinuiţi, procedeele tactice de obţinere a acestor declaraţii
veridice...
3. Sarcinile criminalisticii
Sarcina generală a criminalisticii o constituie acordarea
ajutorului intelectual organelor de apărare a normelor de drept în
lupta cu criminalitatea.
Ca sarcini concrete ale criminalităţii sânt enumerate
următoarele:
cunoaşterea mai profundă în continuare a legităţilor obiective
care formează obiectul criminalisticii, dezvoltarea teoriei
generale a criminalisticii, dezvoltarea teoriilor particulare ale
criminalisticii, elaborarea metodelor, mijloacelor, procedeelor şi
recomandărilor noi la descoperirea, cercetarea şi preîntâmpinarea
infracţiunilor;
elaborarea şi înnoirea asigurării tehnico-criminalistice a
cercetării infracţiunilor prin folosirea performanţelor obţinute în
ştiinţele tehnice, fizice, chimice, biologice, umanitare…;
elaborarea mijloacelor şi metodelor de preîntâmpinare a
infracţiunilor;
cunoaşterea, studierea performanţelor şi succeselor atinse de
criminaliştii de peste hotare şi a practicii criminalistice
internaţionale.
 Subiectul nr. 2 Sistemul criminalisticii
Sistemul criminalisticii îl constituie un complex
interdependent de comportamente sau părţi .
Sistemul criminalităţii este compus din 4 componente:
Teoria generală a criminalisticii;
Tehnica criminalistică;
Tactica criminalisticii;
Metodica criminalistică (metodica cercetării şi
preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni).

Teoria generală a criminalisticii – un sistem de principii,

concepţii teoretice, categorii, noţiuni, metode, definiţii şi
termeni care reflectă obiectul criminalisticii, legăturile lui
interne şi externe . Teoria generală este baza metodologică a
criminalisticii .şi cuprinde:
ştiinţa criminalistică şi teoriile particulare care
reflectă rezultatele cunoaşterii legităţilor obiective ale
realităţii, formează obiectul criminalisticii, care
servesc ca temei ştiinţific pentru elaborarea
mijloacelor criminalistice, procedeelor,
recomandărilor;
cunoaşterea limbajului criminalistic – sistem de
noţiuni, definiţii, termeni şi semne convenţionale cu
care se operează în activitatea criminalistică şi de
urmărire penală(cercetarea infracţiunilor).
cunoaşterea metodelor criminalisticii şi aplicarea lor
în activitatea practică ( criminalistică).

Tehnica criminalistică – compartiment al criminalisticii

care cuprinde în sine recomandările ştiinţifice de aplicare a
metodelor şi mijloacelor, tehnice destinate acumulării şi
examinării probelor şi efectuării altor măsuri de descoperire şi
preîntâmpinare a infracţiunilor.
4
 Mijloacele, metodele, procedeele tehnicii criminalistice se
fundamentează pe ştiinţele tehnice, umanitare şi de drept,
aplicate în lupta contra criminalităţii. Tehnica criminalistică
conţine aşa domenii ca: gabitologia judiciară, balistica judiciară,
metode şi mijloace tehnico-criminalistice, fotografia judiciară,
cercetarea documentelor, cercetarea scrisului...
3) Tactica criminalistică – sistem de legităţi ştiinţifice, bazate
pe recomandările referitoare la organizarea şi planificarea
cercetării infracţiunii, stabilirea recomandărilor şi metodelor de
comportare a persoanelor implicate în cercetarea infracţiunii.
Tactica criminalistică are ca scop aplicarea cât mai eficientă
în procesul cercetării infracţiunilor, a procedeelor tactice de
efectuare a actelor de urmărire penală, recomandă aplicarea
anumitor mijloace tehnico-criminalistice la efectuarea acestora,
de aceea tactica şi tehnica criminalistică păstrează legătura între
ele.
4) Metodica criminalistică – metodica cercetării şi
preîntâmpinării anumitor tipuri de infracţiuni include în sine
legităţile ştiinţifice, indicaţiile, şi recomandaţiile metodologice la
cercetarea omorurilor, furturilor, tâlhăriilor, escrocheriilor,
accidentelor rutiere…
Metodica criminalistică este strâns legată cu tehnica şi tactica
criminalistică, deoarece aplică cunoştinţele acestora la
cercetarea infracţiunilor concrete...

Subiectul nr. 3 Funcţiile, izvoarele şi principiile

criminalisticii
Funcţiile de bază ale criminalisticii;
Izvoarele criminalisticii;
Principiile criminalisticii.
1. În cercetările ştiinţifice criminalistice se realizează
trei funcţii:
5
 Funcţia de cunoaştere;
Funcţia constructivă – elaborarea ţi înnoirea
mijloacelor criminalistice practice de cercetare;
Aplicarea în practică a elaborărilor şi
descoperirilor criminalistice noi.
2. Izvoarele criminalisticii – legile şi actele normative care
reglementează lupta cu criminalitatea, sferele de activitate şi
relaţiile studiate în procedura penală şi dreptul penal, datele
statisticii judiciare, evidenţelor criminalistice şi statisticilor
generale, materialele dosarelor penale, controalelor efectuate de
organele de drept, documentele practicii procuraturii, expertizei
judiciare, practicii de urmărire penală, bibliografia cu caracter
teoretico-ştiinţific, experienţa de cercetare a inacţiunilor.
3. Principiile criminalisticii:
 obiectivităţii
 fermităţii, 
 legalităţii, 
 operativităţii, 
 conspirativităţii
 prezumţiei de nevinovăţie, 
 orice infracţiune lasă urme, 
timpul după infracţiune decurge în favoarea infractorului. 

Subiectul nr. 4 Metodele criminalisticii

Definiţia metodei,
Caracteristica metodelor general ştiinţifice,
Caracteristica metodelor speciale,
Criterii de aplicare a metodelor criminalisticii.
1. Metodele criminalisticii sânt mijloace de soluţionare a
sarcinilor ştiinţifice în procesul cercetărilor criminalistice
teoretice şi aplicaţiilor practice. Metodele elaborate şi aplicate de

6
către criminalistică sânt foarte diverse şi pot fi clasificate după
diferite criterii logice.
2. După criteriul generalităţii metodele criminalisticii
pot fi distribuite în general ştiinţifice şi speciale.
Metodele general ştiinţifice sânt aplicabile în toate
ramurile de ştiinţă şi sferele de activitate practică. La acestea pot
fi atribuite:
I. Metodele raţionale de percepere : 1. Observarea –
perceperea oricărui obiect, fenomen, proces cu scopul de al
cunoaşte. În criminalistică obiectele observării pot fi elementele
anturajului locului infracţiunii, semnalmentele exterioare ale
persoanelor, semnele şi caracteristicele de identificare, starea
emoţională a persoanelor implicate ca martori, părţi vătămate,
infractori etc.; 2. Descrierea – se indică la semnele obiectelor,
fiind un mijloc de fixare a informaţiei observate; 3. Compararea
(juxtapunere, contrapunerea, suprapunerea calităţilor şi semnelor
a două sau mai multe obiecte). Obiecte ale comparării pot fi
urmele formă, urmele materie, informaţii memorate, rezultatele
unor acţiuni şi experimente. 4. Experimentul - reconstituirea
fenomenului, evenimentului pentru cunoaşterea legităţilor lui şi
comparării cu alte fenomene, evenimente similare. Prin
experimente se creează metodici de cercetare a urmelor, se
elaborează procedee tactice ale unor acte de urmărire penală, se
stabilesc cele mai efective metodologii de cercetare a unor tipuri
de infracţiuni. 5. Modelarea – constă în schimbarea obiectului
original cu un model special confecţionat (construit). Acestea pot
fi modele de obiecte, sisteme, procese cu care se fac examinările
necesare, iar rezultatele sânt extrapolate la original. Genurile de
modelare pot fi diferite. În criminalistică pot fi aplicate aşa
genuri de modelare ca: memorial, fizic, matematic etc.
Metodele logice : 1).analiza, 2)sinteza, 3) inducţia, 4)
deducţia, 5) ipoteza, 6) analogia.
7
 Metodele matematice . 1) măsurarea – obiectele
măsurării în criminalistică pot fi diferite caracteristici fizice ale
obiectelor, fenomenelor, proceselor (greutatea, volumul,
temperatura, secvenţele de timp, viteză etc.); 2) Calcularea –
metodă care stabileşte parametrii necesari la efectuarea modelării
matematice; 3) Calcule geometrice – această metodă este
necesară pentru întocmirea schiţelor, schemelor şi este strâns
legată cu măsurarea. 4) Modelarea matematică – modelarea
condiţiilor în care decurg procesele şi fenomenele cu ajutorul
calculelor matematice specifice.
IV. Metode cibernetice o grupă nouă de metode general
ştiinţifice care activ încep a fi aplicate în criminalistică şi permit
efectuarea căutării electronice a informaţiei necesare cât şi
prelucrarea ei, modelarea la computer.
3. Caracteristica metodelor speciale de cunoaştere în
criminalistică.
Metodele speciale sânt acele metode, sfera aplicării cărora
se limitează la unul sau câteva domenii ale ştiinţei. Sistemul
metodelor speciale este compus din două grupe.
I. Metode special criminalistice – metode elaborate iniţial
de către ştiinţa criminalistică şi aparţin exclusiv acesteia
(identificarea criminalistică, dactiloscopia, planificarea acţiunilor
de urmărire, organizarea cercetării infracţiunilor).
II. Metode speciale împrumutate de la alte ştiinţe care
sunt aplicate pentru rezolvarea unor sarcini criminalistice sau
aplicate fără a fi modificate. La acestea se atribuie metodele
fizice, chimice destinate cercetării structurale de conţinut a unor
materiale şi componenţi; metodele biologice aplicate la
cercetarea obiectelor de provenienţă biologică; metodele
antropometrice şi antropologice aplicate la stabilirea persoanei
după resturi osoase, descrierea după semnalmentele exterioare a
persoanei întru căutarea ei şi elaborarea criteriilor de
8
recunoaştere după aceste descrieri; metode sociologice aplicate
pentru evidenţierea şi cunoaşterea cauzelor şi condiţiilor care
favorizează săvârşirea şi camuflarea infracţiunilor, analiza
metodelor de comitere a infracţiunilor, strângerea informaţiei
despre randamentul anumitor procedee tactice recomandaţii;
metode psihologice aplicate la elaborarea procedeelor şi
combinaţiilor tactice.
4. Criterii de aplicare a metodelor în criminalistică.
I. Valoarea ştiinţifică a metodei – temeiul ştiinţific şi
obiectivitatea datelor obţinute, exactitatea şi concretenţa lor;
Securitatea metodei – aplicarea metodei să nu devină
un izvor de pericol pentru viaţa, sănătatea persoanei şi a
proprietăţii sale.
III. Legalitatea şi etica metodei. Ca obiecte ale examinării
în criminalistică şi procedură penală sânt nu numai bunurile,
uneltele, urmele dar şi persoanele de aceea trebuie să fie aplicate
asemenea metode criminalistice care corespund principiilor
constituţionale de legalitate, criteriilor morale ale societăţii.
IV. Eficacitatea (randamentul) să conducă la soluţionarea
cu succes a sarcinilor criminalisticii.

Subiectul nr. 5 Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe

Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului procesual
penal;
Legătura criminalisticii cu ştiinţa dreptului penal;
Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe juridice.
Legătura criminalisticii cu alte ştiinţe nejuridice.
Cea mai strânsă legătură ştiinţa criminalistică o are cu ştiinţa
dreptului procesual penal, mai ales cu acele compartimente
legate de teoria probaţiunii şi forma procesuală de efectuare a
actelor de urmărire penală şi de judecată.

9
 Ştiinţa procesual penală stabileşte limitele şi condiţiile de
aplicare a recomandărilor criminalistice în sfera efectuării
justiţiei, competenţa unor participanţi la proces referitoare la
aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnice criminalistice şi
procedeelor, combinaţiilor, operaţiilor tactice de cercetare a unor
tipuri de infracţiuni.
2. Legătură strânsă este stabilită între ştiinţa criminalistică
şi ştiinţa dreptului penal. Fără stabilirea semnelor infracţiunii,
elementelor componenţei de infracţiune care se conţin în dreptul
penal, nu există posibilitatea elaborării metodicelor de cercetare
a unor tipuri de infracţiuni, deoarece înainte de stabilirea tuturor
circumstanţelor infracţiunii este necesar de a cunoaşte elementele
şi semnele ei.
3. Ştiinţa criminalistică se află în legătură cu ştiinţa
dreptului constituţional, dreptului administrativ, activitatea
administrativă a organelor de interne deoarece acestea studiază
structura şi organizarea organelor de interne, procuratură,
judecată, care sunt implicate la general în organizarea cercetării
infracţiunilor.
4. În baza categoriilor filosofice este construită şi elaborată
teoria generală a criminalisticii, este format sistemul de metode
ale ei, deci se observă legătura ştiinţei criminalistice cu filozofia.
Etica – ştiinţa despre morală, comportament şi sistemul de norme
morale în societate stabileşte legătură cu criminalistica la
rezolvarea diferitor probleme legate comportamentul lucrătorului
operativ, ofiţerului de urmărire penală… în anumite situaţii ale
procesului de probaţiune, descoperire, examinare, ridicare, fixare
a probelor. Legătura criminalisticii cu logica se observă în faptul
că în criminalistică sunt aplicate procedeele logice de gândire la
cea mai largă scară. Criminalistica are legături strânse cu chimia,
fizica, medicina legală, psihiatria judiciară. Toate aceste ştiinţe
sânt unite de un scop – lupta cu criminalitatea, iar în unele cazuri
10
obiectul comun de cercetare sau aceleaşi metode şi mijloace
aplicate la cercetare.

Subiectul nr. 6 Identificarea criminalistică

Noţiunea identificării criminalistice;
Condiţiile identificării criminalistice;
Obiectele identificării criminalistice;
Formele de reflectare a informaţiilor
identificatorii;
Formele identificării criminalistice.
1. Identificarea criminalistică este un proces de stabilire a
individualităţii perfecte a unui obiect, fenomen, proces, persoană
după o totalitate de semne generale şi individuale efectuat cu
scopul de a stabili dacă obiectul, persoana, fenomenul, procesul
este identic. Identificare – stabilirea identităţii unei persoane,
obiect, fenomen sau deosebirea lui de celelalte persoane obiecte
fenomene asemănătoare. Prin cuvântul “identic” se înţelege
coincidenţa întru totul cu ceva sau cu cineva, întocmai (DEX).
2. Condiţiile de bază ale identificării criminalistice sunt:

 Prezenţa semnelor
de identificare;
 identificatorii stabile la obiectul supus procesului
 
Efectuarea identificării după reflecţiile acestor semne identificatorii;
 
Realizarea identificării criminalistice în cadrul procesului
penal (în procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunii).
3. În procesul identificării sânt implicate două tipuri de
obiecte:
Obiectul de identificat – obiectul căruia i se constată
identitatea;
Obiectul identificator – obiectul cu ajutorul căruia se
constată identitatea.

11
 Obiectul de identificat este unic, pe când obiecte
identificatorii pot fi mai multe (modele de comparaţie). Obiectele
identificatorii pot fi de provenienţă cunoscută şi necunoscută.
4. În teoria şi practica criminalistică sânt cunoscute două
forme de reflectare a informaţiei: material-fixată şi memorial
fixată (psihofiziologică). Forma material fixată de reflectare a
informaţiei presupune o reflectare a semnelor obiectului ce
formează urma pe alte materiale sau obiecte primitoare de urmă
(urme de încălţăminte, urme de degete, urmele mijloacelor de
transport), cât şi fixarea material ilustrativă (imaginile foto,
video) a cadavrelor, persoanelor, încăperilor, documentelor etc.
Forma memorial fixată poartă un caracter subiectiv şi constă în
memorizarea unei anumite imagini de către o persoană, iar apoi
încercarea de a recunoaşte acest obiect ori persoană după
anumite semne, calităţi (memorarea înfăţişării infractorului de
către martor şi prezentarea ulterioară spre recunoaştere).
5. Identificarea criminalistică poate fi efectuată în două
forme: procesuală şi “extra – procesuală”. Forma procesuală de
identificare este efectuată sub formă de expertiză judiciară sau
prezentate spre recunoaştere sau în cadrul altor acţiuni de
urmărire penală. Rezultatele acestei identificări sânt consemnate
în rapoartele de expertiză şi procesele verbale ale acţiunilor de
urmărire penală, căpătând valoarea de probe. Identificarea “extra
– procesuală” este efectuată de către ofiţer de urmărire penală în
procesul cercetărilor, percheziţiilor, ridicărilor, rezultatul acesteia
neavînd valoare probantă. Aceasta are rolul de operaţiuni de
gândire îndreptate la obţinerea probelor. La forma “extra-
procesuală” se referă şi identificarea efectuată în scopuri
operative de investigaţie, concluziile prealabile ale specialistului
etc.

12
 Subiectul nr. 7 Genurile identificării criminalistice.
Stabilirea apartenenţei de grup
Genurile identificării
Noţiunea semnului identificator
Clasificarea semnelor identificatorii
Caracteristica stabilirii apartenenţei de grup
1. În ştiinţa criminalistică sânt cunoscute patru genuri de
identificare:
după reflectarea material – fixată a semnelor;
stabilirea întregului după părţi;
identificarea după imaginea memorial fixată;
identificarea după descrierea caracteristicilor (semnelor).
2. Semn (caracteristica, indice) identificator – semn de
individualizare ce aparţine obiectului identificator şi folosirea
acestuia în scopul identificării. Pentru ca un indice să devină
identificator el trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
să fie specific, arătând la o calitate concretă a
obiectului de identificat, la individualitatea acestuia;
să fie expresiv – posibilitatea de a se reflecta stabil
şi permanent;
să fie relativ stabil.
3. Semnele de identificare pot fi clasificate:
după subiect: generale şi particulare;
după caracter: calitative şi cantitative;
după importanţă în procesul identificării: de
diferenţiere şi de identificare;
după calitatea în timp: stabile şi relativ stabile;
după natură: întâmplătoare şi obiectiv obligatoriu;
după multitudinea obiectelor: generice(de grup) şi de
individualizare ;

13
 după legătura cu alte semne: dependente şi
independente;
după apariţie: propriu şi obţinută.

4. Stabilirea apartenenţei de grup al obiectului permite

stabilirea apartenenţei lui la un anumit gen, clasă, tip, deci
apartenenţa la o multitudine de obiecte asemănătoare (de acelaşi
gen, din aceeaşi grupă). Stabilirea apartenenţei de grup a
obiectului se efectuează după semnele generale, care sânt
caracteristice tuturor acestor obiecte.
Apartenenţa de grup se efectuiază în următoarele scopuri:
stabilirea naturii unei substanţe necunoscute;
stabilirea distanţei şi tipului obiectului;
atribuirea obiectului la o grupă concretă de obiecte,
substanţe;
stabilirea izvorului de apartenenţă a obiectului sau
metodei de confecţionare.

Subiectul nr. 8 Diagnostica criminalistică

Noţiunea şi caracteristica diagnosticii criminalistice
Scopurile examinărilor diagnostice
Categoriile examinărilor diagnostice
1. Diagnostica criminalistică – stabilirea de către persoană
a esenţei oricărui fapt, fenomen, eveniment, circumstanţă, semn
al obiectului care nu este legată cu identificarea sau stabilirea
apartenenţei de grup în scopul rezolvării în continuare a
problemelor de urmărire penală.
Diagnostica criminalistică se bazează pe cunoaşterea
semnelor obiectului indiferent dacă se cercetează însuşi şi
obiectul sau reflectările sale. Se acordă atenţie deosebită laturii
informaţionale ale semnelor. La efectuarea examinărilor
diagnosticale ca metodă de bază este compararea după analogie.
14
 Examinarea diagnostică spre stabilirea semnelor,
caracteristicilor obiectului, care permit stabilirea stării în trecut a
obiectului, stabilirea consecutivităţii formării urmelor în scopul –
stabilirii consecutivităţii acţiunilor .
2. Examinarea diagnostică se efectuiază în următoarele
scopuri:
pentru examinarea circumstanţelor în care s-au desfăşurat
acţiunile criminale;
pentru stabilirea legăturii cauzale între fapte, acţiuni,
consecinţe;

3. Examinările diagnostice pot fi distribuite în trei

categorii:
stabilirea caracteristicilor şi stării obiectului prin
cercetarea nemijlocită a lui;
caracteristicile şi starea obiectului vor fi stabilite
după reflectările sale materiale;
c)diagnosticarea integrală – analiza situaţiei la general.

Subiectul nr. 9 Bazele tehnicii criminalistice

Noţiunea tehnicii criminalistice
Domeniile tehnicii criminalistice
Conţinutul tehnicii criminalistice
Clasificarea metodelor şi mijloacelor tehnicii
criminalistice
Direcţiile de aplicare a tehnicii criminalistice
Condiţiile folosirii tehnicii criminalistice
Subiecţii care folosesc tehnica criminalistică

1. Tehnica criminalistică – comportament al criminalisticii

care conţine metode şi procedee ştiinţific documentate de
ştiinţele fizice şi tehnice aplicate la descoperirea, fixarea,
15
ridicarea, examinarea, interpretarea urmelor materiale ale
infracţiunilor cât şi prevenirea lor.
2. Ţinând cont de obiectele tehnicii criminalistice, tipurile
de urme, particularităţile formării urmelor, sarcinile
criminalisticii, tehnica criminalistică este distribuită la rândul sau
în următoarele ramuri:
bazele tehnicii criminalistice;
fotografia judiciară, video-filmul judiciar;
traseologia judiciară;
balistica judiciară;
cercetarea criminalistică a scrisului de mină şi a
documentelor;
gabitologia judiciară
evidenţele criminalistice
Ca ramuri în curs de dezvoltare a tehnicii criminalistice pot
fi menţionate cercetarea olfactivă (identificarea după miros) şi
vocalo-grafia (identificarea după voce).
3. Conţinutul tehnicii criminalistice este constituit din:
mijloacele criminalistice proprii;
metodele, procedeele de aplicare a acestor mijloace şi
metodele de soluţionare cu ajutorul acestora a sarcinilor
tehnico-criminalistice.
4. În dependenţă de izvorul apariţiei şi gradul de adoptare
la necesităţile justiţiei, metodele şi mijloacele tehnico-
criminalistice pot fi distribuite în trei grupe:
metode şi mijloace special elaborate pentru descoperirea
si examinarea informaţiei cu caracter probatoriu şi
operativ;
metode şi mijloace împrumutate de criminalistica din
alte ramuri de ştiinţă şi tehnică, adoptate între
soluţionarea sarcinilor tehnico-criminalistice;

16
 metode şi mijloace împrumutate din alte ramuri de ştiinţă
şi tehnică care sânt aplicate direct în criminalistică
fără a suferi modificări de adaptare.
5. Direcţiile principale de aplicare a tehnicii criminalistice
spre preîntâmpinarea infracţiunilor sânt următoarele:
descoperirea condiţiilor ce favorizează săvârşirea
infracţiunilor;
formarea condiţiilor care ar permite identificarea rapidă
a persoanelor care comit infracţiunea;
elaborarea şi implementarea mijloacelor criminalistice
care ar împiedica atingerea scopurilor criminale de către
infractori;
elaborarea mijloacelor de urmare a infractorilor.
6. Aplicarea tehnicii criminalistice trebuie să corespundă
următoarelor condiţii:
accepabilitatea socială şi tehnică: corespunderea cu
normele eticii, securitatea şi eficacitatea aplicării;
legalitatea aplicării: prezenţa temeiurilor juridice;
respectarea normelor şi formelor procesuale; oformarea
procesuală a aplicării tehnicii criminalistice.
7. Subiecţii ce aplică tehnica criminalistică: conducătorii,
lucrătorii operativi, experţii şi specialiştii criminalişti a organelor
de ocrotire a normelor de drept.

Subiectul nr. 10 Metode şi mijloace de acumulare a urmelor

infracţiunii la efectuarea acţiunilor de anchetă
Importanţa descoperirii, fixării şi ridicării urmelor
Mijloace de depistare a urmelor
Mijloace de fixare a urmelor
Mijloace de ridicare a urmelor
1. Descoperirea urmelor infracţiunii presupune depistarea
urmelor vizibile, relevarea urmelor puţin vizibile sau invizibile.
17
Acestea pot fi urme de mâini, picioare, instrumente de spargere,
mijloace de transport, etc. Pentru relevarea urmelor se aplică
diferite mijloace criminalistice de căutare.
Fixarea urmelor infracţiunii presupune întărirea lor pe
obiectul purtărilor de urmă sau efectuarea mulajelor, copiilor,
fotografierea – cu aplicarea mijloacelor tehnice necesare. Din
punct de vedere procesual prin fixare se subînţelege descrierea
urmelor infracţiunii şi altor obiecte în procesul-verbal al acţiunii
de urmărire penală (proces-verbal de cercetare la faţa locului, de
percheziţie, de ridicare).
Ridicarea urmelor infracţiunii şi altor obiecte presupune
împachetarea, ambalarea lor, oformarea procesuală pentru
anexarea ulterioară în calitate de probă materială la dosarul
penal.
2. Mijloace de depistare (descoperire) a urmelor
infracţiunii:
mijloace de iluminare – diferite surse de lumină artificială,
care sânt aplicate în caz de insuficienţa de lumină sau pentru
luminarea suprafeţei obiectelor în corespundere cu necesităţile
unor procedee de fotografiere, înregistrarea video, iluminare
(lumină dispersată, iluminarea sub unghi ascuţit, iluminarea în
transparenţă, etc.).
În calitate de surse de lumină sânt aplicate lanterne, lămpi
foto, faruri, proiectoare, etc.
mijloace optice – diferite, unelte de mărire care permit
mărirea limitelor posibilităţilor obişnuite a ochiului,
folosite la descoperirea şi cercetarea probelor materiale
de mărime mică sau a unor părţi a lor (lupe,
microscoape, binocular, comparator stereoscopic,
electronic, etc.).
mijloace de căutare – destinate pentru descoperirea unor
obiecte, cadavre şi părţi ale lor, metale, etc. La ele se
18
 referă detectorul de metale, senzorii magnetici,
analizatori de gaze, etc.
Mijloace de chimice – aplicate la rezolvarea urmelor de
provenienţă biologică (soluţie ninhidrină de aceton);
3. Procesul de fixare a urmelor infracţiunii se caracterizează
printr-un şir de acţiuni criminalistice. Fixarea presupune stabilirea
precisă a locului depistării crimei, obiectului material de probă,
aprecierea stării sale la momentul depistării, alegerea metodelor şi
mijloacelor de fixare a urmelor infracţiunii:
Mijloace fotografice – aparate de fotografiat de
diferite modele şi accesoriile lor(inele
prelungitoare, filtre de lumină...), video-
înregistrarea.
Mijloace de măsurare – se folosesc pentru
stabilirea caracteristicilor constitutive şi mărimilor
reale ale obiectelor fixate(rigle, benzi gradate,
şublere, micro-metre, raportoare, busole...).
Materiale pentru realizarea mulajelor şi copiilor
sânt folosite în majoritatea cazurilor la fixarea
urmelor de adâncime (gips, ceară, parafină,
componenţi de silicon şi de cauciuc...) pentru
fixarea degetelor papilare sânt folosite pelicule
dactiloscopice, prafuri magnetice de diferite culori
„topaz”, „rubin”, „malahit”, „sapfir”, „agat”.
Acestea fiind folosite la relevare asigură şi fixarea
urmelor.
Mijlocul principale de fixare şi obligatoriu este descrierea
în procesul verbal al acţiunii de anchetă efectuată (art.163,CPP al
RM). Descrierea trebuie efectuată pe deplin şi cu cea mai mare
obiectivitate, precizie şi claritate.
4. Mijloacele de ridicare a urmelor infracţiunii. Urmele
infracţiunii depistate şi fixate necesită a fi ridicate. Cel mai
19
optimal mod de ridicare este ridicarea urmei cu întreg obiectul
purtător al acesteia.
Ridicarea ca şi fixarea presupune activitatea care implică o
păstrare a urmelor şi caracteristicilor lor de identificare, care au
importanţă pentru stabilirea adevărului în cauză. În practica
organelor de interne se aplică pe larg trusele criminalistice care
includ în sine o serie de mijloacelor de depistare, fixare şi
ridicare a urmelor infracţiunii, iar pentru efectuarea examinărilor
prealabile a urmelor la faţa locului sânt aplicate laboratoarele
criminalistice mobile, dotate cu diferite mijloace pentru
cercetarea multiplelor tipuri de urme.

Subiectul nr. 11 Fotografia judiciară

Noţiunea fotografiei judiciare(criminalistică);
Obiectele fotografiei judiciare;
Mijloace fotografice;
Metodele fotografiei judiciare;
Genurile fotografiei judiciare;

1. Fotografia judiciară este un compartiment al tehnicii

criminalistice, care conţine un sistem de cunoştinţe elaborate în
baza mijloacelor fotografice, metode şi procedee la cercetarea
urmelor materiale ale infracţiunii în vederea descoperii şi
preîntâmpinării infracţiunilor, depistarea şi identificarea
infractorului.
2. Obiectele fotografice judiciare sânt orice obiecte
materiale, care necesită a fi fixate la efectuarea acţiunilor de
urmărire penală, activităţilor operative de investigaţii,
examinărilor de laborator... Acestea pot fi: anturajul şi detaliile
locului de infracţiune, obiectele- corpuri delicte, urmele
infracţiunii, persoanele etc.

20
 3. Mijloace fotografice – aparate de fotografiat,
complectele de developare, materiale fotografice (peliculă, hârtie
fotosensibilă, reactive chimice...).
4. Metodele fotografiei judiciare – un cumul de reguli şi
recomandări referitoare la alegerea mijloacelor fotografice,
condiţiilor de fotografiere şi prelucrare a materialelor expuse la
fotografiere sau la efectuarea fotografiilor.
5. După sfera de aplicare, fotografia judiciară poate fi
clasificată în:
operativa de investigaţie;
de urmărire penală;
de expertiză(examinare).
Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei judiciare, aceasta
poate fi divizată în două tipuri:
fotografie de fixare(de ilustrare);
fotografie de examinare(de laborator);
Cu ajutorul lor de ilustrare(fixare) se efectuiază fixarea
obiectelor percepute vizual. Pentru aceasta se foloseşte
cum tehnica obişnuită(de amator) aşa şi ca special adaptată
pentru necesităţi operative. Rezultatele acestei filmări se
formează pe fişă fotografică care se anexează la procesele
verbale ale acţiunilor de urmărire penală sau la materialele
ce reflectă rezultatele operaţiei operativ – investigativă.
Fotografiile devin documente şi capătă valoare probantă.
Fotografie de examinare se aplică la scară largă, la efectuarea
expertizelor materialelor, urmelor, când este necesară
fixarea unor semne latente sau mai puţin vizibile
de pe anumite obiecte.(Fotografia în raze infraroşii; U.V.
sau în combinaţia cu microscopul). Fotografiile de
examinare apar ca mijloace de ilustrare a procesului de
expertiză şi se anexează într-o fişă fotografică la raportul
de expertiză.
21
 Subiectul nr. 12 Metodele fotografiei operative
(de ilustrare).
Metodele fotografiei operative(de ilustrare);
Caracteristica metodelor fotografiei operative.
1. Reieşind din scopul şi sarcinile fotografiei operative în
practica criminalistică se aplică metoda panoramică, măsurători
fotografice, fotografii de reproducţie, fotografii de semnalmente,
fotografii stereoscopice, macro-fotografii...
2. a)Fotografia panoramică – fotografie efectuată pe
segmente a locului infracţiunii deoarece acest loc nu poate fi
cuprins într-o singură imagine. Fotografiile executate se
întrunesc în una singură – panoramă. Fotografia panoramică
poate fi orizontală şi verticală. Fotografia panoramică este
efectuată prin două modalităţi:
Panorama circulară presupune filmarea obiectului
dintr-un punct (loc). Aparatul de fotografiat este rotit
consecutiv în jurul axei orizontale(panorama
orizontală) sau axei verticale(panorama verticală).
Această fotografie se aplică dacă este necesar să fie
fixat un spaţiu mai mare de la o distanţă apropiată.
Panorama liniară presupune mişcarea aparatului de
fotografiat paralel cu locul filmat şi la o distanţă cât
mai apropiată de aceasta. Se aplică în cazurile dacă pe
fotografie trebuie fixate locuri de lungime mare, dar
înguste sau dacă există necesitatea să se observe unele
detalii în câmpul infracţiunii.
Măsurătorile fotografice – asigură primirea (păstrarea)
informaţiei despre mărimea obiectelor fixate pe fotografie sau a
unor detalii ale acestora

22
 Fotografia de măsurare se poate efectua cu aparate
stereoscopice. De regulă metoda fotografiei de măsurare se
efectuiază cu ajutorul benzilor, riglelor speciale.
Rigla este instalată alături cu obiectul (detaliul) filmat sau pe
suprafaţa acestuia. Tipul scării(rigla, banda, patrulater) este
aleasă în dependenţă de particularităţile obiectului şi scopul
lucrării.
rigla este folosită pentru fixarea mărimii unor obiecte
nu prea mari. Rigla se instalează la nivelul obiectului
pe acelaşi plan lîngă detaliile mai importante ale
acestuia.
Banda metrică(scara în adâncime) se aplică la
fotografierea unor porţiuni mai mari de teren sau încăperi, când
în fotografie este necesitatea stabilirii mărimilor şi anturajului
obiectelor ce se află în spaţiul infracţional la distanţe diferite de
aparatul de fotografiat. În calitate de scară este folosită banda
metrică sau o fâşie de hârtie gradată. După unităţile benzii şi
distanţa focală a obiectivului există posibilitatea stabilirii
mărimii obiectelor ilustrate în fotografie.
Scara se aplică pentru a fixa mărimea obiectelor nu numai
în adâncimea câmpului infracţional şi în lăţime. Scara poate fi o
foaie cu mărimea laturilor 25x50 (cm) sau 100 cm. La
fotografiere pot fi aplicate câteva scări de acest tip.
Fotografia stereoscopică – metoda care reflectă
ilustraţia obiectului în mărime tridimensională (efectul
volumului) în spaţiu. După fotografia stereoscopică există
posibilitatea stabilirii formei, mărimii şi poziţiei obiectelor
fixate. Această fotografie se aplică pentru fixarea locurilor
incendiilor, exploziilor, accidentelor de aviaţie alte tipuri de
catastrofe. Se efectuiază cu ajutorul aparatului stereoscopic.
Fotografia de reproducţie se aplică pentru obţinerea
copiilor obiectelor plane. Se efectuiază cu ajutorul aparatului cu
23
oglinzi sau cu aparate speciale de reproducţie sau prin alte
metode.
Macro-fotografia – metoda de obţinere a ilustrării
fotografice a obiectelor mărunte în mărime naturală sau cu
oricare mărime fără aplicarea microscopului. Pentru aceasta se
folosesc aparatele cu oglinzi şi inelele prelungitoare sau
burdufuri speciale.
Fotografia de semnalmente a persoanelor vii sau a
cadavrelor se efectuiază pentru recunoaşterea pe viitor a
acestora, pentru anunţarea în căutare (urmărire) sau pentru alte
circumstanţe criminalistice. Obiectul fotografierii trebuie să fie
fără căciulă (chipiu), ochelari. Se efectuiază fotografia din faţă şi
din profilul drept. În unele cazuri se efectuiază fotografierea
semiprofilului stâng.
Fotografia de semnalmente a cadavrului se efectuiază la
faţa locului sau în sala de expertiză medicală, însă în ambele
cazuri după prelucrarea tenului feţei şi machierea
corespunzătoare. Se fotografiază ambele profiluri, semiprofilul,
din faţă şi unele particularităţi individuale. Fotografia de
semnalmente reprezintă aproximativ 1/7 din mărimea naturală.

Subiectul nr. 13 Genurile fotografiei la cercetarea la faţa

locului
Genurile de fotografiere la faţa locului;
Caracteristica genurilor.
1. Fotografiile executate cu ocazia cercetării la faţa locului
fac parte din fotografia judiciară operativă. Prin acestea se
fixează locul faptei şi împrejurimile, precum şi probele materiale
existente în perimetru locului infracţiunii. Genurile fotografiilor
executate la faţa locului sânt următoarele: de orientare, schiţă,
fotografia obiectelor principale şi fotografia în detaliu.

24
 2. a) Fotografia de orientare cuprinde tabloul general al
locului faptei cu toate împrejurimile sale, încât după ea să se
poată face cu uşurinţă orientarea în teren. Fotografia de orientare
poate fi unitară şi panoramică, cea panoramică la rândul ei poate
fi liniară şi circulară.
Fotografia schiţă oglindeşte locul săvârşirii faptei, cu toate
particularităţile sale, având în prim plan obiectul central al
cercetării criminalistice, adică obiectul asupra căruia a fost
îndreptată acţiunea infractorului. Fotografia schiţă poate fi
contrară (fixarea locului faptei din două poziţii diametral opuse),
încrucişată (fixarea aceluiaşi loc din patru extremităţi ale sale,
încât să fie două câte două fotografii diametral opuse), pe
sectoare (fiecare sector va oglindi o parte din locul faptei).
Fotografia obiectelor principale – ca obiecte principale sânt
considerate obiectele corpuri-delicte, cele care au suferit
modificări în rezultatul faptei şi toate urmele create cu ocazia
săvârşirii infracţiunii. Aceste obiecte sânt fotografiate în corelaţie
cu obiectele şi urmele din imediata lor apropiere, astfel încât
după imaginea fotografică să se poată stabili poziţia lor în raport
cu celelalte obiecte.
Fotografia detaliilor redă detaliile urmelor şi obiectelor.
Aceasta poate fi executată prin procedeul fotografierii la scară.

Subiectul nr. 14 Fotografia de examinare

Fotografiile sub radiaţii vizibile
Fotografiile sub radiaţii invizibile
1.Fotografiile sub radiaţii vizibile sânt de ilustrare, de
comparaţie, de umbre, de reflexe, de contraste, separatoare de
culori şi microfotografia, ultima uneori se realizează şi sub
radiaţii invizibile.

Fotografia de ilustrare reprezintă trăsăturile exterioare,
 generale, a
dimensiunilor şi formei probei materiale primite
25
 pentru expertiză. Această fotografie are scopul să fixeze
însuşirile, proprietăţile obiectului, care sunt perceptibile
vizual.

Fotografia de comparaţie se foloseşte la identificarea
 persoanelor şi obiectelor prin studiul comparativ al urmelor
lăsate de acestea cu impresiunile luate în mod experimental.

Fotografia de reflexe se bazează pe capacitatea suprafeţei
unui obiect, datorită diferenţei sale de netezime, de a reflecta
lumina în mod diferit. Trebuie găsită aşezarea cea mai
potrivită a izvorului de lumină, a obiectului cercetat, precum
şi a aparatului fotografic faţă de obiect şi izvorul de lumină,
încât capacitatea de reflexie să fie obţinută în întregime şi
fixată pe pelicula fotosensibilă. Această metodă se foloseşte
la evidenţierea scrisului invizibil realizat cu felurite cerneluri,
 la descoperirea urmelor de înlăturare
soluţii chimice sau prin metode fizice.
a textului cu anumite


Fotografia de contraste se bazează pe deosebirea de culoare
sau strălucire şi opacitate între zonele vecine ale aceluiaşi
obiect. Aceasta se aplică frecvent la studiul actelor scrise
pentru evidenţierea deosebirilor de densitate a scrisurilor,
 invizibile, a scrisului şters prin corodare
 descoperirea
sau radiere…
urmelor


Fotografia separatoare de culori se bazează pe deosebirile
extrem de mici dintre nuanţele aceleiaşi culori, imperceptibile
cu ochiul liber. Separarea culorilor se realizează prin
intermediul
 filtrelor de lumină şi a materialelor fotografice
speciale.
2. Fotografia sub raze invizibile se aplică pentru evidenţierea
şi fixarea invizibilului cu ochiul liber. În examinările
criminalistice se aplică fotografierea în raze ultraviolete,
infraroşii, Roentgen, gama şi beta.

26

Fotografia sub raze ultraviolete se realizează prin aplicarea
metodei fluorescenţei sau a metodei razelor reflectate,
utilizându-se filtrele corespunzătoare. Prin folosirea metodei
fluorescenţei, sub acţiunea razelor ultraviolete, obiectul
examinat se luminează felurit dacă are compoziţia chimică
diferită, şi uniform dacă are peste tot aceiaşi compoziţie. Prin
metoda razelor ultraviolete reflectate obiectul examinat se
luminează cu un izvor obişnuit de lumină, iar în faţa
obiectivului este instalat un filtru din sticlă specială care va
 permite trecerea numai a razelor ultraviolete.

Fotografia sub raze infraroşii se face cu ajutorul unui izvor
obişnuit de lumină prin folosirea unui filtru ce permite
trecerea razelor infraroşii şi reţine pe cele vizibile. Aceasta se
 aplică la cercetarea actelor falsificate
cercetarea urmelor împuşcăturii…
 prin ştersături, la


Fotografierea cu ajutorul razelor Roentgen, gama şi beta se
 bazează pe proprietatea lor de penetrare în mod diferit  a
corpurilor în funcţie de grosime şi intensitatea acestora.
Acestea se aplica pentru fotografierea interiorului corpului
uman sau animal, iar radiaţiile gama – pentru fotografierea
interiorului corpurilor metalice, precum şi la căutarea
 metalelor ascunse în ziduri etc.

Microfotografia are drept scop evidenţierea detaliilor
invizibile ale obiectelor ori substanţelor supuse examinării
criminalistice prim mărirea de mai multe ori cu ajutorul
aparatelor optice.

Subiectul nr. 15 Aplicarea înregistrării audio sau video,

fotografiile la efectuarea acţiunilor de urmărire penală.

Înregistrările audio sau video, fotografiile, constituie mijloace

de probă dacă ele conţin date sau indici temeinici privind
27
pregătirea sau săvîrşirea unei infracţiuni şi dacă conţinutul lor
contribuie la aflarea adevărului în cauza respectivă (art.164 CPP
Republicii Moldova)
Videofilmul se aplică ca mijloc tehnic de fixare a procesului
şi rezultatelor acţiunii de urmărire penală. Acesta se recomandă a
fi aplicat pentru fixarea activităţii persoanelor la cercetarea la
faţa locului, percheziţie, reconstituire, audiere.
La începutul înregistrării ofiţerul de urmărire penală se
prezintă, lămureşte ce acţiune de urmărire penală va fi efectuată,
în care cauză penală, îi prezintă pe participanţi, apoi se fixează
procesul şi rezultatul acţiunii de urmărire penală.
La sfârşitul acţiunii de urmărire penală participanţii
vizionează înregistrarea şi pot aduce observaţiile şi rectificările
considerate de ei necesare, fapt ce se face menţiune în procesul
verbal al acţiunii de urmărire penală.

Subiectul nr.16 Noţiunea de traseologie. Clasificarea

urmelor.
Esenţa traseologiei.
Sistemul traseologiei.
Esenţa şi însemnătatea traseologiei.
Clasificarea urmelor.
1. Traseologia – este o ramură a criminalisticii ce studiază
legităţile formării urmelor care reflectă semnele construcţiei
exterioare al obiectelor ce au creat aceste urme, mecanismul
formării urmelor, precum şi metodele şi procedeele depistării,
fixării, ridicării, păstrării şi examinării lor în scopul de a stabili
tuturor împrejurărilor faptei, identificării făptuitorului.
2. Sistemul traseologiei include:
consideraţii generale;
studierea urmelor formă(de mâini, picioare, dinţi,
obiectele folosite la spargere, mijloace de transport);
28
 cercetarea obiectelor ca urme ale infracţiunii (aprecierea
stării a diferitor obiecte, stabilirea întregului după părţi,
stabilirea izvorului de provenienţă a obiectelor după
urmele lăsate de mecanismele acestora).
cercetarea substanţelor ca urme a infracţiunii.
Drept urme în traseologie se consideră reflectarea
materială pe diferite obiecte, a semnelor construcţii exterioare a
altor obiecte materiale, care au intrat în contact cu primele.
După urme se poate de stabilit:
mecanismul de formare (de exemplu interdependenţa
obiectelor);
diferite împrejurări a celor întâmplate (de exemplu metoda
pătrunderii în încăpere);
apartenenţa de grup(de exemplu tipul mijloacelor de transport
după urmele lăsate de protectoarele roţilor) ;
identitatea obiectului (de exemplu în diverse locuri ale
infracţiunii, urmele digitale sînt lăsate de una şi aceeaşi
persoană).
4. Urmele pot fi clasificate în limita a trei grupe mari:
“urme de reflecţie” – aceste urme reflectă semnele
obiectului creator de urme şi mecanismul formării lor
(amprente digitale, urme de forţare, urme de roţi, de sînge
etc.);
“urme obiecte” – obiecte care reflectă caracterul
acţiunilor(lacăte, plombe cu urme de deteriorare, cioburi
ale farurilor etc.);
“urme materie” pentru trasecologie aceste urme au o
importanţă secundară ele se cercetează pentru a stabili
mecanismul formării lor şi a semnelor de grup etc.
(particule de vopsea desprinse de pe mijloacele de
transport, stratificare de pământ, praf etc.)

29
 Subiectul nr. 17 Tipurile de urme în traseologie.
Noţiuni generale privind clasificarea urmelor în
traseologie
Clasificarea urmelor după izvorul de apariţiei lor
Clasificarea după metoda de formare
Clasificarea după gradul de percepţie
Clasificarea urmelor după mecanismul de influenţă
între obiecte
Clasificarea urmelor în dependenţă de locul amplasării

1. Urmele se clasifică după diferite criterii. Clasificarea

urmelor permite de a judeca asupra mecanismului de formare,
despre modalitatea săvârşirii anumitor acţiuni, în rezultatul
cărora au apărut aceste urme, deasemenea despre anumite
particularităţi ale obiectelor creatoare de urme.
2. După izvorul apariţiei urmele se clasifică în:
Urme de om (homeoscopice);
Urme de animale;
Urme ale mijloacelor de transport;
Urme de instrumente de efracţie şi mecanisme;
3. După mecanismul formării şi în dependenţă de puterea
de acţiune şi duritatea obiectelor se cunosc:
Urme de adâncime se formează în rezultatul deformării
obiectului primitor de urme în cazul când puterea de acţiune şi
duritatea obiectului creator de urme sînt capabile să creeze o
asemenea deformare. Particularităţile specifice ale acestor urme
sînt: reflectarea tridimensională în ele a obiectului creator şi
reprezentarea anumitor elemente ale aceluiaşi obiect creator de
urme.
urmele de suprafaţă se formează în cazurile când interacţiunea
dintre obiecte nu a fost într-atât de puternică încât ar fi putut lăsa

30
o deformare a obiectului primitor de urme, ci a lăsat doar o urmă
la suprafaţa acelui obiect.
4. În dependenţă de gradul de percepţie:
urmele vizibile – se depistează fără careva procedee
specifice, ele sînt uşor vizibile şi cu ochiul liber;
urmele slab vizibile – pot fi de proporţii mici sau se
află într-un fon mascat;
urmele invizibile – pot fi de proporţii foarte mici sau
pot avea o culoare imperceptibilă.
5. În dependenţă de particularităţile acţiunii obiectelor
creatoare asupra celora primitoare de urme sau acţiuni reciproce
între ele, urmele se împart în:
statice;
dinamice;
Urmele statice (amprente) apar în cazurile când la
interacţiunea obiectului primitor de urme cu cel creator de
urme lipseşte elementul de alunecare a unuia asupra altuia.
Amprenta sau urma rămâne în rezultatul amplasării sau
lovirii doar într-o singură direcţie şi poziţie.
Urmele dinamice se formează în procesul alunecării a uni
singur sau a ambelor obiecte concomitent, care au
interacţionat. În rezultatul interacţiunii a câtorva forţe în
direcţii diferite, configuraţia obiectului creator de urme se
va reproduce pe suprafaţa de contact a obiectului primitor
de urme sub forma a unor striaţii.
6. În dependenţă de locul amplasării schimbărilor pe obiectul
primitor de urme, urmele se împart în:
locale;
periferice;
Urmele locale – apar în rezultatul schimbărilor care au avut
loc nemijlocit pe locul de contact a obiectului creator

31
 cu cel primitor de urme. Împrejurul urmei rezultate,
suprafaţa a rămas neschimbată.
Urmele periferice – apar ca rezultat al schimbărilor care s-au
produs în afara zonei de contact al obiectului creator cu cel
primitor de urme.

Subiectul nr.18 Urmele create de om (homeoscopia)

Bazele homeoscopiei:
Urme de mâini;
Urme de picioare;
Urme de dinţi;
Urme de unghii;
Urme de vestimentare;
Urme de sînge.

1. Referitor la urmele create de om, care au o importanţă

traseologică putem menţiona: urme de mâini, mănuşi, urme de
picioare, încălţăminte, urme de dinţi, alte părţi ale capului
(frunte), urme care nu au desen papilar (buze, nas, frunte), urme
vestimentare, urmele de sînge.
2. Urmele de mâini în comparaţie cu alte urme, sînt cel
mai des folosite la descoperirea şi cercetarea infracţiunii, ele
având o eficacitate mai mare. Aceasta se apreciază, reieşind din
aspectul funcţional al mâinilor şi totodată a prezenţei pe ele a
excreţiilor sudoripare. Suprafaţa palmelor (deasemenea a
tălpilor) sînt acoperite cu linii papilare – crestături liniare de o
înălţime şi lăţime neînsemnată, care sînt despărţită de nişte
circumvoluţii mici. Pe careva porţiuni mici, liniile papilare au o
formă dreaptă, în schimb pe porţiuni mai mari ele se îndoaie
formând desene dificile. Liniile papilare niciodată nu se
intersectează, dar se pot uni în prelungirea unei alteia, se separă
formând desene de diferite tipuri. Alături de liniile papilare, în
32
urme se reflectă şi alte elemente ale reliefului pielii de pe palmă:
flexuri, linii, crestături ale rândurilor, pori, cicatrice, arsuri etc. O
mai mare importanţă în criminalistică i se acordă reliefului, redat
de liniile papilare, mai îndeosebi desenului, configuraţiei pe
pernuţele falangelor palmare. Cu studierea structurii desenelor
papilare se ocupă dactiloscopia. Însemnătatea criminalistică a
desenelor papilare se apreciază reieşind din:
individualitatea (unice)
stabilitatea (fixe)
inalterabilitatea desenelor papilare.
Se cunosc trei tipuri de desene papilare:
Arc (adeltic) unde liniile, care formează desenul, îşi iau
începutul de la o latură a falangetei şi curbând în centrul ei,
pleacă spre latura opusă.
Desenele de acest tip sînt cele mai simple după construcţie şi se
întâlnesc relativ rar (aproximativ 5% din numărul total), ele pot
fi de două feluri simple şi şatră. Desenele papilare şatră au liniile
papilare la centru îndoite, formând un pin.
Lat (monodeltic)– liniile care formează zona centrală a
desenului, îşi iau începutul de la o latură a falangetei şi atingând
partea centrală a acesteia, revin spre aceiaşi latură, formând o
figură în formă de laţ. Terminaţiile liniilor orientate spre
marginea degetului, poartă denumirea de liniile zonei centrale
sau mai sînt numite “picioruşe”, iar partea rotundă a laţului –
“cap”. Pe partea de sus a laţului, liniile sînt amplasate ca nişte
curente în jos, care convoaie laţul în partea de sus şi jos. Locul
unde curentele se desprind formează o figură triunghiulară,
numită “deltă”. Laţurile pot avea o construcţie relativ simplă, cât
şi mai complicată. Toate desenele în laţ, altfel numite şi
monodeltice se împart în dextrodeltice şi sinistrodeltice – delta
plasată în partea dreaptă şi delta plasată în partea stângă.
Desenele de tip laţ, în funcţie de complexitatea desenului pot fi
33
simple, laţ rachetă, gemeni…Desenele în laţ sînt cele mai des
întâlnite, constituind aproximativ 65% din numărul lor total.
Cerc - acest desen papilar are două delte – una pe partea
dreaptă, alta pe cea stângă, relativ de zona centrală a desenului
papilar (mai rar se întâlnesc trei şi chiar patru delte). Între delte
este amplasat desenul sub forma unor ovale, spirale, elipse sau
vârtej. Desenele în cerc se împart în simple şi compuse. Acest tip
de desen constituie aproximativ 30% din cantitatea totală de
desene papilare.
3. Urmele de picioare pot fi depistate la locul faptei în
cadrul cercetării diferitor infracţiuni. Cercetarea şi studierea lor
criminalistică ulterioară în cadrul expertizelor permit de a stabili
un şir de împrejurări importante, folosite la căutarea şi capturarea
infractorului. După urmele de picioare se poate de judecat despre
persoana ce le-a lăsat (înălţimea lui, diferite particularităţi ale
mersului); semnele încălţămintei; despre acţiunile lui (direcţia şi
tempoul în care se mişcă); se pot folosi pentru identificarea
persoanei sau a încălţămintei lui.
Se disting următoarele categorii de urme de picioare: urme
ale picioarelor goale, urme de picioare de ciorapi denumite şi
semiîncălţate, şi urme de încălţăminte.
Urmele de picioare pot fi cât de adâncime, atât şi de
suprafaţă. Urmele de adâncime se observă uşor la locul săvârşirii
infracţiunii. Urmele de suprafaţă sînt bine vizibile doar în cazul
în care au fost lăsate de o talpă de încălţăminte pătată sau
vopsită.
În urme de picioare goale se reflectă: dimensiunea tălpii,
lungimea şi lăţimea fiecărui deget, forma tălpii, structura
desenelor papilare, prezenţa încreţiturilor flexorale. Semnele
generale ale urmei de picior în ciorapi sînt: mărimea ciorapului,
tipul şi modelul împletiturii aţelor, cusuturile în regiunile
călcâiului.
34
 Caracteristicile generale ale tălpii încălţămintei sînt:
confecţionarea tălpii, mărimea, forma tălpii şi a elementelor ei,
caracteristica generală a suprafeţei tălpii, numărul de rânduri, de
cuie, prezenţa pe talpa încălţămintei a diferitor potcoave, şipuri,
ţinte, şuruburi, mărci ale fabricii producătoare, rupturi etc.
După urmele de picioare se poate de stabilit aproximativ
înălţimea, greutatea, sexul persoanei, mărimea încălţămintei pe
care o poartă. Cercetările antropometrice au stabilit că mărimea
tălpii este egală cu aproximativ 15,8% din înălţimea bărbatului şi
15,5% din înălţimea femeii.
4. Urme de dinţi pot fi create de infractor pe produsele
alimentare şi alte obiecte. Urme de dinţi pot fi depistate şi pe
corpul uman. După aceste urme se poate de stabilit, în ce condiţii
s-au format urmele şi cu ajutorul lor se poate de identificat
persoana. Pentru identificarea o mai mare valoare prezintă
urmele, deoarece ele poartă informaţie mai mare despre
persoană. După urmele dinţilor se poate de judecat despre
următoarele semne ale aparatului dental: forma şi mărimea
arcului dental, asimetria ramurii drepte şi stângi a şirului dental,
înclinaţia dinţilor în şir, distanţa dintre dinţi, numărul lor şi
prezenţa protezelor. Expertiza în aceste cazuri este efectuată de
medicul stomatolog împreună cu criminalistul sau medicul legist.
5. Urmele de unghii ca obiecte de cercetare criminalistică
se întâlnesc mai des pe corpul pătimaşului sau a infractorului. La
cercetarea şi studierea acestor urme este necesar de a lua în
consideraţie faptul că unghiile nu posedă destule semne
particulare care le-ar evidenţia şi care ar fi putut să se reflecteze
în diferite urme. Unghiile umane se clasifică după formă, relief şi
conturul plăcilor, lungime, lăţimea lor, mărimea marginilor
libere, după culoare şi alte particularităţi.
În dependenţă de locul amplasării urmelor de unghii,
numărul şi gradul de evidenţiere a lor, se poate de judecat despre
35
careva împrejurări în care s-a petrecut fapta dată, deasemenea
despre faptul autoapărării, metoda pricinuirii vătămărilor şi
despre faptul strangulării etc.
Urmele de unghii se fotografiază şi se descriu în procesul
verbal. În cazul presupunerii că sub unghiile reţinutului se pot
păstra particule a pielii (epidermă) de pe corpul victimei sau alte
substanţe străine de la locul infracţiunii, se curăţă conţinutul de
sub unghiile reţinutului, după ce se taie unghiile lui şi toate
acestea se expediază la expertiză medico-biologică.
6. Urmele vestimentare pot fi depistate pe porţiunile
vopsite ale mijloacelor de transport (în cazul accidentării
pietonului), pe solul moale (la locul încăierării infractorului cu
victima) şi pe alte obiecte de la locul infracţiunii. În urmele de
îmbrăcăminte se pot reflecta tipul şi desenul ţesăturii, precum şi
alte semne ale materiei cât şi cusuturile îmbrăcămintei. Aceste
urme sînt fotografiate la scară şi se descriu în procesul verbal.
Urmele vestimentare rămase, particule de vopsea se ridică
cu ajutorul peliculei dactiloscopice, la urmele de adâncime se fac
mulaje din gips.
Împreună cu fotografiile şi copiile urmelor la expertiză se
trimit şi hainele persoanei cercetate.
Urmele de sînge reprezintă prin sine urme-substanţe.
Studierea traseologică a formelor urmelor de sînge, depistate la
locul infracţiunii sau pe îmbrăcăminte, permit de a stabili
mecanismul formării lor. Cunoscând în ce condiţii au apărut
aceste urme de sînge, se poate de a ne imagina despre diferite
momente a celor întâmplate. Urmele de sînge pot fi:
în formă de baltă;
stropi de sînge;
urme de picături;
scurgere de sînge;
ştersătură de sînge.
36
 În totalitatea sa, urmele de sînge permit de a reconstitui
tabloul actului infracţional, unde, în ce loc i s-a cauzat
pătimaşului leziuni, felul acestor leziuni; a avut sau în loc
încăierare sau autoapărarea; au putut rămânea urme de sînge pe
corpul şi îmbrăcămintea infractorului, în ce direcţie s-a deplasat
victima sau a fost dus cadavrul; în ce poziţie se afla corpul
victimei la momentul rănirii, precum şi alte împrejurări.
Urmele de sînge se vor fotografia consecutiv, de pe toate
obiectele pe care sînt prezente aceste urme. Expertiza
traseologică şi cercetarea urmelor de sînge se poate de efectuat
atât la locul infracţiunii cât şi în laborator, după fotografiile
acestor urme.

Subiectul nr.19 Urmele obiectelor de

spargere, instrumentelor şi mecanismelor
Noţiunea şi caracteristica generală a urmelor
mecanice;
Clasificarea obiectelor, instrumentelor şi
mecanismelor;
Tipurile de urme;
Clasificarea urmelor.
Mecanoscopia – este o despărţitură a traseologiei, care
studiază urmele lăsate de obiectele de spargere, deasemenea
urmele instrumentelor şi mecanismelor şi altor dispozitive,
întrebuinţate la confecţionarea obiectelor de spargere. În
criminalistică la mecanisme sînt atribuite dispozitivele, acţiunile
(lucrul dispozitivelor) şi urmele care nu sînt legate nemijlocit cu
forţa muşchilor mâinilor, dar depinde de construcţia şi
particularităţile funcţionale ale detaliilor dispozitivului şi
intelectul individului.

37
 Urmele mecanice sînt legate doar relativ cu forţa fizică a
omului şi ele indică în general asupra posedării de către infractor
a unor cunoştinţe, iscusinţe şi deprinderi în domeniul dat.
Stabilirea legăturii nemijlocite dintre aceste dispozitive şi
o persoană anumită nu se face prin înfăptuirea cercetării
experimentale de identificare, ci pe calea petrecerii unor acţiuni
de anchetă. La diagnosticarea obiectelor, instrumentelor şi
mecanismelor, după urmele lor, se folosesc particularităţile
formelor, mărimilor, reciprocitatea amplasării urmelor, dar în
procesul studierii identificatoare se recurge la stabilirea locului
de amplasare a particularităţilor caracteristicii, care alcătuiesc
macro şi micro structura suprafeţei a configuraţiei şi mărimilor
lor.
2. În mecanoscopie obiectele, instrumentele şi
mecanismele se împart în grupe:
Tăietoare (cuţit, foarfece etc.);
rupere şi zdrobire (topor, daltă, rangă etc.);
pilitoare (ferestrău, pilă etc.);
sfredelitoare (burghiu, sfredel etc.).
După modul de acţiune toate obiectele de spargere şi
instrumentele se poate de împărţit în:
mecanice – cuţit, foarfece, topor, daltă, pilă, sfredel, burghiu
etc.
termice – aparatura electrică şi cu gaz pentru tăierea metalului
şi sudarea lor.
3. În dependenţă de caracterul acţiunii obiectului,
instrumentului sau mecanismului asupra unui obiect oarecare şi
urmelor rezultate din această acţiune, se împart în trei tipuri:
urme de apăsare, se formează de la pălituri cu obiectele de
spargere pe suprafaţa obiectelor forţate;

38
 urme de alunecare, se formează când obiectul de spargere a
acţionat sub un unghi oarecare pe suprafaţa obiectului
forţat;
urme de tăiere, de pilire şi sfredelire – apar la tăierea, pilirea,
sfredelirea obiectului sforţat.
4. Clasificarea urmelor lăsate de obiectele de spargere,
instrumente şi mecanismele totalmente corespund traseologiei
generale. Urmele pot fi:
de adâncime;
de suprafaţă;
dinamice;
statice;

Subiectul nr.20 Urmele mijloacelor de transport

Noţiunea traseologiei urmelor mijloacelor de transport
Clasificarea urmelor mijloacelor de transport
Caracteristica urmelor a părţilor rulante
Caracteristica părţilor şi a detaliilor desprinse
Caracteristica urmelor părţilor proeminente a
mijloacelor de transport
Cercetarea urmelor mijloacelor de transport este o
ramură a criminalisticii, care studiază urmele lăsate de diferite
mijloace de transport şi părţile lor componente. Studierea
urmelor mijloacelor de transport permite de a rezolva probleme
legate atât de identificarea cât şi diagnosticarea traseologică.
2. Urmele mijloacelor de transport formează obiectul
studiului criminalistic, când mijlocul de transport este folosit ca
obiect de atentare, mijloc de săvârşire a infracţiunii sau ca mijloc
de transport de la locul săvârşirii infracţiunii.
Urmele lăsate de mijloacele de transport din punct de
vedere criminalistic, sînt împărţite în patru grupe:

39
 urme ce reflectă partea rulantă, a roţilor a şinelor, a roţilor cu
şine pe obada de lemn(căruţe), sănii, urme care s-au
format la mişcare sau staţionarea mijlocului de transport;
urme ce reflectă părţile proeminente a mijloacelor de
transport;
urme de reflecţie a diferitor obiecte materiale de la locul
accidentului, care s-au format pe mijlocul de transport;
IV. urme sub formă de părţi, detalii, particule, substanţe
rămase la locul accidentului.
3. Urmele părţii rulante: sînt lăsate de roţile cu pneuri. În
dependenţă de starea roţilor la momentul formării urmelor se
deosebesc urme de rotire şi de alunecare. Primele se formează ca
rezultat al înaintării roţilor care se rotesc, cât şi la frânare şi
pornirea bruscă din loc. A doua categorie de urme se formează la
blocarea totală a roţilor în procesul frânării.
În dependenţa de calităţile suprafeţei pe care rămân urmele
părţilor rulante ele pot fi de suprafaţă şi de adâncime. Urmele de
suprafaţă se împart în urme de stratificare şi de destratificare.
Urmele de stratificare pot fi pozitive şi negative. Urmele de
adâncime, sînt rezultatul rămas în urma deformaţiei solului care
poate reda nu numai desenul amplu a părţilor rulante dar şi date
despre părţile laterale a anvelopei.
După urmele părţilor rulante se stabileşte direcţia şi
regimul mişcării, tipul şi modelul mijlocului de transport. Tipul
şi modelul mijlocului de transport se poate stabili după mărimea
ecartamentului şi ampatamentului.
Ecartamentul – este distanţa dintre liniile centrale a urmelor
lăsate de roţile amplasate pe aceiaşi osie din spate, s-au din faţă.
Ampatamentul automobilului este distanţa dintre osiile din partea
din faţă şi din spate a roţilor. Toate semnele enumerate mai sus a
părţilor rulante se documentează în procesul verbal de cercetare
la faţa locului. Mulajele şi fotografiile executate a părţilor rulante
40
ridicate de la faţa locului se transmise pentru expertiză. La
expertiza traseologică pot fi adresate următoarele întrebări:
modelul mijlocului de transport care a format urma.
Tipul (marca) mijlocului de transport, care a lăsat urma la
locul accidentului.
direcţia de deplasare a mijlocului de transport care a creat
urma.
Anvelopa care a creat urma.
roţile (din faţă, din spate, din partea dreaptă sau stînga) lăsat
urmele de pe îmbrăcămintea părţii vătămate.
4. Părţile şi detaliile detaşate de la mijlocul de transport
depistate la locul accidentului, se folosesc la căutarea mijlocului
de transport, identificarea lui, precum şi pentru stabilirea locului
concret unde a avut loc accidentul. Obiectele detaşate de la
mijloacele de transport pot fi grupate în felul următor:
cioburi de sticlă ale farurilor şi ale altor părţi ale
mijloacelor de transport construcţia cărora este din
sticlă;
particule de vopsea;
părţi componente ale mijloacelor de transport;
alte mecanisme sau detalii.
Studierea cioburilor de sticlă ale farurilor şi altor părţi
componente din sticlă, cărora aparţin aceste cioburi permite de a
stabili tipul, modelul, marca articolului dat şi în dependenţă de
aceasta – modelul mijlocului de transport. Particulele de vopsea,
desprinse de pe mijloacele de transport, permit de a stabili
culoarea lui şi includerea acestor date în informaţia orientativă ca
mai apoi la să ajute la găsirea mijlocului de transport, efectuarea
expertizei traseologice a structurii materiale.
5. Urmele lăsate de părţile proeminente a mijloacelor de
transport sînt acele urme care apar în urma interacţiunii a două şi
mai multe obiecte (urme de refracţie). Ele se formează ca rezultat
41
a lovirii a două sau mai multor mijloace de transport; la lovirea
corpului omenesc de către diferite părţi ale mijlocului de
transport; la trecerea peste corpul victimei a mijlocului de
transport; la contactul mijlocului de transport cu alte obiecte
înconjurătoare.
Studierea urmelor rămase din urma contactului se face pentru
identificarea mijlocului de transport, care a părăsit locul
accidentului, deasemenea şi pentru reconstituirea accidentului
rutier. Urmele părţilor proeminente a mijloacelor de transport se
clasifică în urme statice şi dinamice. Localizarea urmelor
depinde de tipul tamponării. La analiza urmelor de tamponare a
mijloacelor de transport reies din aceea că tamponările pot fi:
de întâmpinare, mijloacele de transport se deplasează una
în întâmpinarea altuia;
la mişcarea mijloacelor de transport în una şi aceeaşi
direcţie;
sub unghi, la deplasarea mijloacelor de transport sub un
unghi unul în întâmpinarea altuia;

Subiectul nr.21 Cercetarea criminalistică a armelor

Importanţa cercetării criminalistice a armelor
Noţiunea balisticii judiciare
Caracteristica armelor de foc
1. Cercetarea criminalistică a armelor este o ramură
specifică criminalisticii ce studiază armele de foc, armele albe,
armele cu gaze şi alte tipuri de arme, care au legătură cu actul
infracţional, deasemenea metodele de confecţionare, modificarea
lor şi a urmelor rămase în urma săvârşirii faptei cu folosirea
acestor arme.
criminalistică constă în următoarele:
Cercetarea criminalistică a armelor conţine:

42
 cercetarea criminalistică a armelor de foc şi a urmelor
rămase în urma aplicării lor;
cercetarea criminalistică a muniţiilor şi explozivilor
rămase în urma aplicării lor;
cercetarea criminalistică a armelor albe şi a urmelor
aplicării acestor arme.
2. Balistica judiciară este un compartiment al
criminalisticii, care studiază armele de foc, muniţiile, legalitatea
aplicării armei de foc, elaborează metode şi mijloace tehnico-
ştiinţifice de cercetare a actelor penale privind fabricarea,
păstrarea armelor de foc, cât şi urmele acestora şi efectelor
folosirii în scopul identificării lor.
3. Arma de foc este un dispozitiv tehnic destinat nimicirii
ţintelor vii prin tragerea cu proiectile, puse în mişcare de energia
gazelor formate ca urmare a exploziei pulberii sau a unui
substituent al acestuia.
În dependenţă de destinaţie, caracteristicile armelor, ele se
împart în următoarele:
militară sau de luptă;
de vânătoare;
sportive.
Armele de foc posedă anumite particularităţi ale construcţiei
care sînt studiate la balistica judiciară. În dependenţă de
construcţia canalului ţevii se cunosc arme cu ţeavă:
lisă;
mixtă;
ghintuită.
Particularităţile care sînt studiate de balistica judiciară sînt:
camera cartuşului;
închizătorul;
mecanismul de dare a focului.

43
 Ghinturile – sînt nişte canale sau adâncituri, pe partea
interioară a ţevii în prelungirea ei, formând un filet. La etapa
actuală arma de foc are patru sau şase ghinturi, ele pot avea
înclinare în partea dreaptă sau stângă. Calibrul armelor de foc
ghintuite se stabileşte după distanţa dintre două creste diametral
opuse a ghinturilor. Cele mai răspândite calibre sînt: 5.45; 5.6;
6.35; 7.62; 7.65; 9; 11.44 mm .Calibrul armelor de foc cu ţeava
lisă se stabileşte după numărul de alice care corespund
diametrului canalului ţevii, care pot fi turnate dintr-un funt de
plumb(453,6 g). (De exemplu armele МЦ 21-12 şi МЦ 20-01 au
calibrul 12/70 şi corespunzător 20/70. )
Mecanismul de dare a focului asigură detonarea capsei şi
aprinderea încărcăturii de praf. Toate mecanismele de dare a
focurilor se împart în următoarele grupe:
cu acţiune termică(armele istorice care se încărcau prin
ţeavă);
cu cucoş(revolver de modelul 1895, sistemul Nagan);
cu percutare (pistol TK – Тульский, sistemul
Коровин);
cu cucoş şi cu percutor (pistol Macarov, Kalaşnicov);
cu închizător (pistol-mitralieră П.П.Ш., П.П.C.,
П.П.Д.);
electroinflamatoare (carabina Le Barona şi Delimas
1866 şi carabina S.Russel 1834).
Acţiunea de nimicire a împuşcăturii este asigurată de către
glonte, ghiulea, alice sau alte obiecte special adaptate. Pentru
efectuarea tragerii din armele de foc moderne se folosesc cartuşe
care îmbină în ele toate elementele necesare pentru efectuarea
tragerii. Cartuşul este un dispozitiv, destinat pentru tragere din
arma de foc care cuprinde în sine cu ajutorul tubului cartuşului:
capsa ca mijloc de iniţiere, glotele şi pulberea. Baza cartuşului o
constituie tubul. Corpul tubului poate fi metalic sau din masă
44
plastică, hârtie. Deasemenea tubul poate fi cu flanşa în afară sau
înăuntru. Capsula ca element de iniţiere a arderii pulberii, de
obicei constă din componenţi inflamatori, nicovală şi capacul
capsei. Încărcătura de pulbere a cartuşului modern poate fi
diferită, unele produc fum la ardere, altele nu produc.

Subiectul nr.22 Caracteristica urmelor a armelor

de foc
Balistica interioară şi exterioară.
Urmele armelor de foc.
Depistarea, fixarea, cercetarea şi ridicarea
urmelor.

1. La bazele ştiinţifice ale balisticii judiciare se referă

sistemul de cunoştinţe despre procesul efectuării împuşcăturii,
care se împarte în factori interni şi externi, deasemenea legităţile
formării urmelor de împuşcătură pe diferite obiecte, cartuşe şi
tuburi.
Balistica interioară se începe cu lovirea de către percutor a
capsei, drept rezultat are loc aprinderea componentului
inflamator din ea. Flacăra pătrunde printre orificiile din capacul
capsei aprinzând în aşa fel pulberea. La aprinderea pulberii şi
atingerii unei anumite presiuni înăuntrul cartuşului, glonţul sub
presiunea gazelor rezultate din urma arderii pulberii începe să se
mişte prin canalul ţevii. La momentul ieşirii glonţului şi a
gazelor din ţeavă procesul balisticii interne ia sfârşit.
Balistica exterioară studiază factorii principali (primari) şi
secundari ai împuşcăturii. Factorii primari sînt determinaţi de
acţiunea directă a proiectilului asupra obiectului. Urmă a
factorilor primari ai împuşcăturii sînt diverse schimbări în
structura obiectului atins. La perforarea obiectului de către glonte
se formează un singur orificiu. La efectuarea împuşcăturii cu
45
încărcătura din alice până la distanţa de 1–2 m. se va forma un
singur orificiu însă dacă împuşcătura se va efectua de la o
distanţă mai mare atunci se vor produce mai multe orificii sau
deteriorări, numărul de orificii şi suprafaţa de contact va fi cu
atât mai mare cu cât împuşcătura va fi efectuată de la o distanţă
mai mare. În măsura schimbărilor structurii obiectului primitor
de pătrundere şi de suprafaţă. Factorii externi ai împuşcăturii se
caracterizează prin prezenţa unor factori adăugători care se
completează sau însoţesc pe cei primari. La factorii secundari se
atribuie:
reculul armei.
aruncarea din canalul ţevii cu o viteză mare a gazelor fierbinţi.
contactul proiectilului cu suprafaţa obiectului atins şi lăsarea
pe el a arsurilor, afumărilor produse de gazele evacuate şi inelul
de metalizare ,frecare produse de glonte.
2. Urmele armelor de foc rămase pe tubul cartuşului, se
produc datorită:
încărcării şi anume urme rămase de la corpul încărcătorului în
timpul scoaterii cartuşului din încărcător, alta pe fundul exterior
al tubului ce vor reda relieful părţii frontale a închizătorului,
împuşcării - pe corpul tubului vor rămânea neregularităţile
camerei cartuşului;
în timpul extragerii tubului vor rămânea urme ale ghearei
extractoare, urma reflectorului, urma marginii ferestruicii de
aruncare.
Urmele rămase pe glonte, sînt striaţiile lăsate de ghinturi,
de pe canalul ţevii.
3. Depistarea, fixarea, examinarea şi ridicarea urmelor
rezultate din aplicarea armei de foc este o activitate specifică.
Depistarea armelor de foc, tuburilor, gloanţelor, alicelor,
presupune căutarea lor printre alte obiecte de la locul săvârşirii
infracţiunii, precum şi în alte locuri posibile de tăinuire a lor.
46
Pentru fixarea urmelor se aplică un şir de metode şi procedee.
Mai întâi se efectuiază fotografierea obiectelor principale a
locului infracţiunii, în care a fost depistată urma aplicării armei
de foc. Mai apoi se aplica metoda fotografică la scara a
obiectului purtător de urme de arme de foc. După aceasta
obiectele se examinează şi rezultatele examinării amănunţit se
descriu în procesul verbal. Cercetarea armei de foc necesită
luarea a unor măsuri specifice de siguranţă şi anume, este
necesar de a urmări ca să nu se apese trăgaciul, se ţine arma cu
ţeava îndreptată în sus, în aşa mod să nu fie scăpată jos, să nu se
deterioreze urmele cu caracter traseologic sau alte urme. Arma
de foc se descrie după următoarele elemente:
tipul, sistemul, modelul armei, înscrisurile de pe ea, poziţia
mecanismului de dare a focului, starea canalului ţevii la
cercetarea lui la lumină, prezenţa sau lipsa mirosului de praf ars
din canalul ţevii, prezenţa şi caracterul altor urme de pe armă. În
procesul verbal obligatoriu se indică asupra metodei de ridicare
şi caracterul ambalajului în care a fost împachetat obiectul
purtător de urme, de aceea întocmirea procesului verbal are loc
în paralel cu cercetarea de mai departe a obiectelor şi urmelor.
Gloanţele şi tuburile se ridică câte unul (-a), ca mai apoi după
cercetare şi fotografiere să fie puse în pachete sau cutii separate.
Ridicarea de la bănuit a armei de foc face posibil numirea
expertizelor balistice de identificare a armei. La aceste expertize
pot fi puse următoarele întrebări:
tubul găsit la locul infracţiunii a fost tras din această armă;
c)din această armă a fost tras glonţul găsit la locul săvârşirii
infracţiunii etc.

Subiectul nr.23 Cercetarea criminalistică a urmelor

armelor albe.
Noţiunea cercetării criminalistice a armelor albe;
47
 Noţiunea armei albe;
Semnele generale ale construcţiei armelor albe;
Clasificarea armelor albe.

1. Cercetarea armelor albe şi urmelor aplicării lor este un

compartiment al criminalisticii în care se studiază armele albe,
obiectele de construcţie rudimentară care amintesc de arme albe,
deasemenea legităţile formării urmelor acestora; se elaborează
metode şi procedee de culegere şi studiere a acestor obiecte în
calitate de probe materiale la descoperirea şi prevenirea
infracţiunilor.
Arma albă este un obiect special confecţionat pentru
aplicarea cu ajutorul forţei fizice a omului, a unor vătămări
corporale altei persoane sau animal în lupta corp la corp.
Semnele generale ale construcţiei armei albe:
prezenţa detaliilor(părţi), special predestinate
pentru aplicarea loviturii care ar provoca vătămări
periculoase pentru viaţă şi sănătate: lama,
greutatea de lovire, ascuţişul, etc.
prezenţa unor dispozitive pentru menţinerea
stabilă a armei albe în mână, excluzând pericolul
de a se vătăma persoana care aplică lovitura.
trăinicia construcţiei, mecanismului.
Clasificarea armelor albe are loc după mai multe criterii,
ceea ce permite deosebirea tipurilor armelor albe după efect sunt:
înţepătoare – la ele se referă săbiile, baionete, stileturile,
pumnalele etc. Armele albe înţepătoare străpung ţesuturile moi a
corpului şi de aceea trebuie aplicată o forţă fizică însemnată.
tăietor-înţepătoare, se împart în arme albe cu lamă având un
tăiş şi cu două tăişuri. Cuţitele cu un singur tăiş constau din lamă
şi mâner, câteodată între ele se află un limitator. Lama are tăiş şi

48
muchie, câteodată muchia este îndoită. Mânerul poate avea inel
din metal,
c.) dezmembrare la acestea se referă topoarele,
de vătămare, ca bastonul de cauciuc, buzduganul, diferite
arme orientale…
Particularităţi ale armelor albe:
lama are tăiş şi muchie care poate fi încovoiată;
tăişul se află de-a lungul lamei, până la linia
muchiei;
lungimea nu-i mai mică de 7-8 cm.
mânerul îndemânos de ţinut în mână pentru
aplicarea loviturii şi scoaterea la lamei din rană.
duritatea şi rigiditatea lamei este asigurată de
prezenţa canalelor de rigiditate.
Particularităţile construcţiei pumnalului.
Simetria construcţiei pumnalului.
Tăişul se află de-a lungul liniei lamei chiar dacă lama
este încovoiată.
Lungimea lamei nu mai mică de 7-8cm.
Mânerul comod de reţinut în mână.
Trăinicia construcţiei
Prezenţa canalului de rigiditate, cu unele excepţii.
Săbii, topoare de luptă, iatagane.
Săbii, baionetă, paloşe, pumnale mari.
Arme albe zdrobitoare – buzdugan, box, palmar, bite,
nou-cacuri etc.
Bitele folosite de infractori deobicei sînt făcute din bucăţi de
metal – ţevi, armatură, etc.
Pentru a considera un obiect ca arma de foc este necesar ca
acest obiect să întruniască careva condiţii: să aibă o anumită
mărime nnu mai mică de 30-40cm, deametrul aproxsimativ de
3cm. o anumită masă, duritate, o parte indinspensabilă a bitei o
49
constituie mînerul ei, care poate fi o porţiune a bitei înfăşurată cu
un material izolator şi laţul pentru încheitura mînei.
Boxele reprezintă nişte plăci din metal care au nişte orificii
pentru fixarea pe degetele mînii care constau din suport şi
carcasă.
Boxele se confecţionează din diferite metale sau mase plastice,
din lemn tare.
Palmarele constau din nişte plăci metalice care sînt prevăzute
cu un bandaj, placa poate avea formă ovală, ropundă, patrată.
Palmarele se îmbracă pe palma mînii, lovitura aplicînduse cu
palma deschisă.
Buzduganul – după construcţia sa aminteşte o halteră de 1-2kg.
Ea se ţine în mînă în aşa fel încît partia rotingită a ei să producă
lovitura asupra corpului.
Nou-siacurile, acestea sînt un tip relativ no de arme albe care
se aplică nu numai pentru zdrobire dar şi pentru asfixiere şi
strivirea.
Nou-ciacurile constau din două (mai rar din 3-4-5) ciklindre
din lemn, netede sau pot avea o formă conică, cu lungimia 25-
30cm.

Subiectul nr.24 Tehnica explozivă

Noţiunea tehnicii explozive;
Noţiunea, cauzele şi tipurile de explozii;
Clasificarea subiectelor explozibile;
Caracteristica criminalistică a subiectelor
explozive;
Obiectivele înaintate către tehnica explozivă
criminalistică.
1. Tehnica explozivă este o ramură a criminalisticii care
studiază legităţile apariţiei, dobândirii şi folosirii informaţiei
criminalistice despre substanţele, mijloacele şi mecanismele
50
explozive, precum şi relevarea persoanelor implicate în
comiterea infracţiunilor implicate cu aplicarea mijloacelor
explozive şi atragerea lor la răspundere penală.
Explozie – este un proces de eliberare rapidă a unei
cantităţi mari de energie într-un volum limitat, şi reprezintă
extinderea bruscă a gazelor şi a aburilor. Cauzele eliberării
cantităţii mari de energie, extinderea gazelor pot fi diferite. Poate
fi rezultatul unei schimbări fizice bruşte a stării, o reacţie
chimică exotermică la care se elimină o cantitate mare de gaze şi
aburi comprimate, o reacţie rapidă nucleară sau termonucleară
sau degajarea unei energii electromagnetice.
În dependenţă de aceasta se cunosc mai multe tipuri de
explozii: fizice, chimice, atomice, electromagnetice etc.
În tehnică toate substanţele explozibile se deosebesc
după domeniul aplicării lor şi se împart în patru grupe de bază:
iniţiatoare;
brizante;
pe bază de prafuri;
componenţi pirotehnici;
4. Caracterizarea criminalistică a substanţelor explozibile
include în sine următoarele semne:
Caracterizarea potenţială a unei explozii chimice;
Utilitatea lor la o explozie şi la nimicirea persoanelor,
tehnicii şi construcţiilor în cazuri concrete.
Sunt destinate domeniului genistic.
La obiectivele tehnicii explozive se referă:
modernizarea şi elaborarea mijloacelor noi de depistare a
muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive, a
elementelor şi urmele acţiunile.
elaborarea procedeelor şi mijloacelor tehnice de neutralizare,
ridicare, păstrare şi transportare a acestor obiecte.
51
 elaborarea mijloacelor tehnice, metodelor şi procedeelor de
cercetare a locului exploziei, a urmelor de aplicare a
muniţiilor, substanţelor şi mecanismelor explozive şi a
obiectelor nimicite.
modernizarea şi elaborarea noilor metode de petrecere a
expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii
explozive.
elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a
expertizelor criminalistice a substanţelor şi tehnicii
explozive.
elaborarea procedeelor şi regulilor de pregătire şi numire a
expertizelor complexe şi aprecierea acestor expertize de
către anchetator şi judecător.

Subiectul nr.25 Cercetarea criminalistică a documentelor

Noţiunea cercetării criminalistice a documentelor.
Tipurile cercetării criminalistice a documentelor.
Obiectele, bazele, mijloacele şi metodele cercetării
criminalistice a documentelor.
Regulile de adresare cu documentele şi probele
materiale în timpul lucrului.
1. Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură
a criminalisticii, care studiază legităţile scrisului , ce scoate în
evidenţă careva particularităţi a persoanei, metodele de
falsificare a înscrisurilor, deasemenea elaborează mijloace şi
metode de cunoaştere a legităţilor acestora în scopul cercetării şi
descoperirii infracţiunii.
2. Documentele sunt probe materiale în cazurile când ele
sînt obiectul atentării, mijloace de săvârşire a infracţiunii şi
tăinuire a probelor infracţiunii.
Se deosebesc două feluri de cercetare criminalistică a
documentelor:
52
 cercetarea criminalistică a scrisului
cercetarea tehnico criminalistică a documentelor.
Obiectele cercetării criminalistice a scrisului sînt: textele
dactilografice, structura grafotehnică a manuscrisului. După
acesta pot fi stabilite autorul, executorul manuscrisului sau
orientativ asemănările lui; sexul, vârsta, particularităţile fizice şi
profesionale.
La cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor se
studiază conţinutul, materialul din care este confecţionat, urmele
rămase în urma schimbărilor efectuate în documente în timpul
falsificării.
Pentru rezolvarea acestor probleme se aplică diferite
metode şi mijloace:
chimice – stabilirea componenţei materialului din care
este confecţionat documentul;
fototehnice - identificarea cu ajutorul metodelor
fotografice;
fonoscopice – descifrarea înregistrării magnetice.
La cercetarea infracţiunilor de acest gen se recomandă
de-a respecta anumite reguli de lucru cu documentele corpuri
delicte: de-a lucra cu documentele în mănuşi cu ajutorul pensetei,
de-a nu atinge documentele cu mâinele ude; de-a nu pune
documentele pe obiecte ude sau pătate; de-a nu face înscrisuri pe
faţa sau versetul documentului; documentul anexat la dosar nu
trebuie cusut pe margini, ci de-l pus într-un plic care pe urmă
poate fi cusut la dosar; la cercetare documentelor nu trebuie
aplicate metode care ar putea deteriora starea lui.

Subiectul nr. 26 Cercetările criminalistice a scrisului

Clasificarea deprinderilor de scris
Tipurile conţinutului textual
Caracteristici ale limbajului scris
53
 Caracteristica grafică
1. Deprinderea de scriere se capătă în rezultatul unor
îndelungate instruiri şi antrenamente. În aşa fel se formulează
scrisul persoanei – un sistem de deprinderi complicate, controlate
de activitatea sistemului nervos central.
Clasificarea deprinderilor scrisului:
deprinderi tehnice – poziţia persoanei în timpul
scrisului, a hârtiei şi a mijlocul de scris;
deprinderi grafice – redarea semnelor grafice a scrierii
şi combinaţiilor lor;
deprinderile conţinutului grafo-tehnic – redarea şi
construcţia semnelor grafice, particularităţile acestora,
legătura dintre cuvinte şi fraze.
2. Deprinderile conţinutului textual a fiecărui om
caracterizează totalitatea semnelor care se împart în două grupe:
semnele limbajului scris şi semnele grafice.
3. Semnele limbajului scris – este maniera alcătuirii
textului, care depinde de vocabularul, inteligenţa şi activitatea
profesională a persoanei. Conţinutul textual se apreciază din
punct de vedere gramatical, lexical şi stilistic.
semnele gramaticale redau faptul posedării de către
executor a regulilor gramaticale a scrierii.
Nerespectarea acestor reguli aduce la comiterea unor
greşeli orografice, sintactice sau punctuale, care în
cazul dat se concentrează în calitate de semne
identificatoare. În dependenţă de greşelile comise se
stabileşte nivelul intelectual al persoanei. El poate fi:
scăzut, mediu şi înalt;
Semnele lexicale, caracterizează vocabularul
executorului pe care-l posedă, dezvoltarea
profesională. Din punct de vedere al identificării
persoanei după scris un interes deosebit prezenta
54
 folosirea: cuvintelor profesionale - cuvinte specifice
pentru un anumit domeniu de activitate profesională;
arhaisme - cuvinte şi expresii învechite; dialecte -
cuvinte luate din dialectul local; jargoanele şi
expresiile, caracteristice unui anumit grup de persoane
sau unei anumite limbi.
Semnele stilistice redau maniera expunerii, structura
compoziţională a înscrisului care cuprinde, limba
literară (artistic, ştiinţific, publicistic, limbaj de
afaceri) precum şi limbaj obişnuit. Maniera de redare
poate fi scundă, laconică sau flecară cu explicaţii
amănunţite. Construcţia compoziţională se stabileşte
după anumite părţi ale înscrisului (introducere, cuprins
şi încheiere), consecutivitatea expunerii gândurilor,
folosirea diferitor tipuri de fraze (simple, compuse,
exclamatoare, interogative), etc.
4. Semnele grafo-tehnice (indicii grafici) se împart în
generale şi particulare:
generale - caracterizează scrisul ca o totalitate de mişcări
coordonate. La ele se referă: evoluţia scrisului capacitatea
executorului de a scri cu mişcări coordonate şi rapizi. Se cunosc
următoarele feluri: superioară, inferioară şi medie, înclinaţia se
are în vedere poziţia axei longitudinale faţă de linia scrisului. Se
disting după acest element scrisuri înclinate spre dreaptă, spre
stînga şi vertical. Înclinaţia nu este un semn stabil el poate fi
schimbat în scopul mascării scrisului; Dimensiunea scrisului se
apreciază după înălţimea semnelor: mare - înălţimea peste 5 mm,
mijlociu - de la 2 la 5 mm, mărunt - până la 2 mm; continuitatea
scrisului se caracterizează prin scrierea unui anumit număr de
litere într-un cuvânt fără întreruperea mişcării. Continuitatea
poate fi mare – peste 5 litere fără întrerupere, medie 3-4 litere,
mică nu mai mult de 2 litere. Acest semn este
55
stabil pentru ca a mări continuitatea fără antrenamente este
imposibilă;
presiunea se caracterizează depunerea forţei executorului cu
ajutorul mijlocului de scris pe hârtie.
Semnele particulare ale scrisului reflectă particularităţile
mişcărilor, deprinderilor executorului, privind modul de
executare a literelor, cifrelor, semnăturilor sau grup de semne
grafice. La semnele particulare se referă: forma caligrafică a
literelor care constau din două elemente constitutive - grame şi
trasee anexate, ele pot fi litere cu trasee circulare sau
semicirculare, bucle, cu depasante, direcţia şi succesiunea
mişcărilor instrumentului scriptual la executarea anumitor semne
sau elemente grafice. Ele pot fi patru direcţii (de sus în jos)-
descendentă, (de jos în sus)- ascendentă, (de la stînga la dreapta),
modul de legare a semnelor grafice învecinate şi a elementelor
acestora, consecutivitatea mişcărilor în timpul executărilor
semnelor grafice şi legării lor, dificultatea mişcărilor în timpul
executării semnelor grafice şi legării lor, dificultatea mişcărilor
la scrierea anumitor litere.

Subiectul nr. 27 Cercetarea tehnico –

criminalistică a scricului

1. Noţiunea cercetării tehnico-criminalistică a

documentelor
Scopul cercetării documentelor
Tipurile documentelor

1. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor este

un compartiment al cercetării criminalistice a documentelor,
obiectul căreia este studierea metodelor de confecţionare,
contrafacere a documentelor scrise şi semnelor ce caracterizează
56
contrafacerea, precum şi elaborarea metodelor şi procedeelor de
cercetare şi studierea a documentelor în scopul identificării,
stabilirii altor factori, care au importanţă pentru cercetarea şi
procesul judiciar.
2. Scopurile studierii documentelor sunt:
Stabilirea condiţiilor în care s-a confecţionat documentul sau
altei părţi ale lui (metoda, timpul, etc.)
Stabilirea schimbărilor în document şi metoda introducerii
acestor schimbări (înlăturarea, adăugirea, refacere de text
.)
Scoaterea la evidenţă a înscrisurilor greu vizibile, invizibile,
haşurate, decorate, etc., deasemenea a documentelor cu
înscrisurile deteriorate.
Stabilirea apartenenţei de grup a materialelor folosite pentru
confecţionarea documentelor (hârtia, vopseaua, cleiul,
etc.)
Stabilirea timpului când a fost scris documentul sau părţilor
lor componente.
Identificarea mijloacelor utilizate pentru confecţionare
documentului şi introducerea în ele a unor schimbări
(maşini de dactilografiat, ştampila)
Identificarea executorului a documentului.
3. Documentele pot fi originale şi false. Documentele
originale pot fi autentice şi neautentice. Documentele false pot fi
de două feluri:
Falsificat pe cale intelectuală, este atunci când documentul
poseda toate rechizitele, dar informaţia ce-o cuprinde nu
corespunde adevărului.
Când documentul este original dar în conţinutul lui sunt
introduse schimbări prin ştergere, adăugare sau
modificare, dar care conţine toate rechizitele, numit fals
material.
57
 Blanchetele documentelor se întocmesc prin desenare, tipărire
sau clişeu. Clişeul se capătă pe calea culegerii semnelor
tipografice, confecţionare şi alte metode.

Subiectul nr.28 Tipurile modificării conţinutului

documentelor
Schimbarea conţinutului documentelor prin metoda
răzuirii
Esenţa decolorări şi spălării
Conţinutul adăugirii, particularităţile ei
caracteristice
Modalităţile şi particularităţile schimbării cartelelor
fotografice şi a filelor
1. Răzuirea reprezintă lichidarea mecanică a părţilor
textului cu scopul modificării conţinutului său iniţial. În legătură
cu aceasta se observă distrugerea straturilor superioare a hârtiilor
în rezultatul cărora ia devine mai subţire şi pierde luciu, ceea ce
se depistează uşor la cercetarea acestora sub razele luminii. Prin
răzuire se încalcă integritatea semnelor, literelor şi rândurilor
vecine. În acelaşi timp rămâne relevant pe hârtie conţinutul
textului răzuit, prezent prin adâncituri pe faţa documentului şi
crestături pe cealaltă parte a acestuia.
Literele, cifrele înscrise repetat sînt deformate faţă de
celelalte datorită capacităţii mărite de îmbibare a hârtiei cauzată
de răzuire (ştergere). Urmele acţiunii mecanice pot fi mascate
prin călcare în rezultatul căruia se pot forma urme de la obiectele
folosite în acest scop.
2. Decolorarea este lichidarea înscrisurilor sau a unor părţi
din acestea prin metoda decolorării coloranţilor înscrisului cu
reactivi chimici. Semnele decolorării sînt: schimbarea culorii
hârtiei în locurile decolorării, formarea crăpăturilor, decolorarea
sau schimbarea culorii grafice la zonelor adiacente. Urmele
58
decolorării se releviază cu ajutorul lupei, microscopului, razelor
ultraviolete, cu ajutorul fotografiei de contrast.
Spălarea - lichidarea înscrisurilor de pe suprafaţa
documentelor cu ajutorul diverşilor dizolvanţi. Multe urme ale
decolorării apar şi în urma spălării documentelor. Ele, de regulă,
sînt relevate cu ajutorului mijloacelor recomandate la relevarea
decolorărilor.
3. Falsul prin adăugare de text constă în modificarea
conţinutului iniţial pe calea introducerii literelor, cifrelor,
cuvintelor şi îmbinărilor acestora în locurile libere (inclusiv şi
după spălarea, răzuirea textului iniţial). Semnele adăugării de
text:
Diferenţa de culoare între textul iniţial şi cel adăugat.;
Înscrierea ne proporţională a textului pe hârtie;
Micşorarea sau mărirea intervalelor dintre litere, cuvinte,
rânduri.
Falsul prin adăugare poate fi depistat în urma cercetării
înscrisurilor cu ajutorul lupei sau microscopului, deasemenea
prin iluminare sub un unghi ascuţit.
4. Schimbarea fotografiilor, de regulă, se utilizează pe
documentele ce stabilesc identitatea. Cele mai des întâlnite
metode şi urme a lor sînt:
schimbarea totală a fotografiei: la cercetarea vizuală se
observă neregularităţi ale liniilor circulare şi a textului de
pe ştampilă.
montarea: pe document rămâne o parte a fotografiei originale
cu impresiunile de ştampilă de pe ea peste care se încleie
fotografia feţei altei persoane; poate fi descoperită datorită
diferenţei calităţilor hârtiei fotografice, urmele tăierii
fotografiei, necorespunderea impresiunilor ştampilelor,

59
 Schimbarea filelor se întâlneşte în cărticelele de muncă,
paşapoarte şi alte documente ce constau din mai multe file. La
schimbarea filelor în documente poate indica:
diferenţa în culoarea şi calitatea diferitor file ale unui
document.
nu corespunde numerotarea;
necorespunderea seriilor şi numerelor filelor
documentelor, mărimilor şi configuraţiei marginilor
filelor.
Diferenţa în textul tipografic pe fila înlocuită în
comparaţie cu celelalte.

Subiectul nr.29 Identificarea persoanei

după semnalmente
Noţiunea gabitologiei judiciare
Esenţa portretului vorbit şi importanţa lui
Principiile portretului vorbit.
1. Identificarea persoanei supă semnalmetele exterioare
(gabitologie) – este domeniul tehnicii criminalistice, ce studiază
legităţile memorizării aspectului exterior al persoanei în diverse
ipostaze şi elaborează mijloace şi metode tehnico-criminalistice
pentru acumularea, cercetarea şi utilizarea informaţiei despre
aspectul exterior al persoanei în scopul descoperirii şi prevenirii
infracţiunilor.
2. Portretul vorbit are un rol primordial în gabitologie.
Tradiţional aspectul este determinat de înfăţişarea exterioară,
totalitatea informaţiei despre persoană, recepţionate vizual. Aşa
informaţii se utilizează în procesul descoperirii şi cercetării
infracţiunilor pentru rezolvarea următoarelor necesităţi:
cercetarea persoanelor necunoscute, ce s-au sustras de la locul
infracţiunii rămase nedescoperite, dacă avem informaţie
privitor la aspectul lor exterior.
60
 căutarea persoanelor identificate, ce se ascund de organele de
anchetă sau instanţa de judecată, sau au evadat din locurile
de deţinere de sub arest.
căutarea persoanei dispărute fără urme, identificarea
persoanelor şi a cadavrelor neidentificate.
Ca principiu de bază la folosirea portretului vorbit în practica
criminalistică s-au cristalizat:
obiectivizări: să fie obiectivă informaţia
adecvat: să corespundă realităţii
descrierea completă: să fie suficienţă pentru rezolvarea
necesităţilor criminalistice ale portretului vorbit.
Caracteristicile portretului vorbit se fixează în diverse
modalităţi: materiale – desene, fotografii şi memorate – memoria
persoanelor, asigură posibilitatea utilizării informaţiei despre
exterior la adunarea, acumularea, cercetarea, studierea şi
utilizarea acesteia în practica descoperirii infracţiunilor.

Subiectul nr.30 Sistemul elementelor şi caracteristicilor

portretului vorbit
1. Clasificarea elementelor şi caracteristicilor
portretului vorbit;
Clasificarea indicilor individuali;
Descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor
particulare;
Regulile descrierii portretului vorbit.
1. Totalitatea semnelor şi elementelor exteriorului
persoanei sînt studiate conform clasificării, la baza căreia este
plasată apartenenţa elementelor portretului vorbit şi semnele lui.
Elementele şi semnele stării corpului omenesc, ce demonstrează
vitalitatea lui se numesc particulare. Ele sînt caracteristice
individual persoanei, aspectului exterior şi îi aparţin deseori în
exclusivitate.
61
 La particularităţile generale se referă elementele
adăugătoare şi semnele portretului vorbit. Ele nu constituie
elemente ale corpului omenesc sau exprimă vitalitatea acestora,
dar permit într-o oarecare măsură stabilirea elementelor şi
semnelor particulare.
2. Elementele şi semnele particulare se împart în: fizice,
anatomice şi funcţionale.
La elementele fizice se referă sexul, vârsta, tipul
antropologic. Semnele fizice se manifestă în construcţia
anatomică, funcţională a siluetei, caracteristicile feţei, prezenţa
caracteristicilor individuale, îmbrăcăminte şi alte accesorii.
La elementele anatomice ale portretului vorbit se referă
elementele structurale ale corpului omenesc: corpul, capul, faţa,
gâtul, umerii, pieptul, spatele, mâinele, picioarele, ridurile,
urmele diverselor traume şi operaţii chirurgicale...Ele se
caracterizează prin formă, contur, configuraţie, mărime, poziţie,
culoare...
La elementele funcţionale ale portretului vorbit se referă:
ţinuta corpului: se analizează datorită poziţiei
părţilor componente ale corpului în diferite poziţii;
mersul: este determinat de stereotipul dinamic. În
legătură cu aceasta se evidenţiază tempoul, lungimea
şi lăţimea paşilor;
mimica: modalităţile mişcării muşchilor faciali, se
reprezintă starea emoţională;
articulaţia: mişcarea buzelor la pronunţarea
sunetelor;
gesticulaţia: mişcarea capului, umerilor, mâinilor cu
care persoana îşi exprimă sentimentele;
deprinderi clasice: acţiuni, întreprinse de persoană
pentru efectuarea acţiunilor clasice;

62
 deprinderi speciale: acţiuni întrebuinţate de persoană
la efectuarea unui lucru (activităţi).
Importanţa criminalistică au nu semne întâmplătoare sau
mişcările anatomice, ci doar deprinderile stabile, permanente.
3. La descrierea îmbrăcămintei şi a obiectelor particulare
se referă îmbrăcămintea, obiectele portative mici necesare pentru
formarea estetică a aspectului exterior şi semnele lor.
Toate elementele şi semnele îmbrăcămintei, obiectelor
portative mici pot fi divizate în:
de producţie: formate în procesul lor de utilizare ;
reflectorii: descoperite în procesul utilizării obiectelor.
Îmbrăcămintea şi obiectele portative se determină după tip,
materialul confecţionării şi particularităţile confecţionării.
4. Regulile descrierii portretului vorbit:
respectarea unei ordini determinate, reieşind din
principiul de la general la particular şi de sus în jos;
descrierea trebuie să fie completă, însă fără detalizări
în plus;
la descrierea semnalmentelor după metoda
portretului vorbit se foloseşte o terminologie unică;
unele semne anatomice se descriu din două părţi:
din faţă şi din profil.

Subiectul nr.31 Reprezentarea aspectului exterior

al persoanei
Clasificarea aspectului exterior al persoanei;
Caracteristica reprezentării subiective;
Caracteristica reprezentării obiective;
1. Reprezentarea aspectului exterior al persoanei, folosite
în practica descoperirii şi cercetării infracţiunilor, se clasifică în
subiectivă şi obiectivă. Purtătorii de informaţie a aspectului
exterior al persoanei sînt:
63
 aspectul imaginator, păstrat în memoria persoanei;
descrierea;
portretul subiectiv;
fotografiile;
măştile, ridicate de pe faţa decedatului;
rămăşiţele osoase;
reconstituirea feţei după craniu.
2. Caracteristica reprezentării subiective:
aspectul imaginar este forma de reprezentare cel mai
des întâlnită. El se formează sub influenţa mai multor
factori: sex, vârstă, locul permanent de trai, tipul
antropologic, profesia, memorie vizuală,
emotivitatea, iluminarea...
descrierea constă în indicarea semnelor aspectului
exterior. În practica criminalistică se utilizează
descrierea liberă şi sistematică(într-o anumită ordine).
Descrierea liberă este descrierea, dată de martorul ocular
în cuvinte şi expresii utilizate în vorbirea obişnuită.
Descrierea sistematică este descrierea după metoda
portretului vorbit şi este descrierea aspectului exterior al
persoanei sistematizat, argumentat ştiinţific după o metodă
specială cu utilizarea unei terminologii speciale Descrierea prin
metoda portretului vorbit trebuie să se facă cu respectarea
următoarelor reguli:
semnalmentele aspectului exterior se stabilesc în
conformitate cu ţinuta normală a corpului uman;
elementele aspectului exterior se caracterizează atît
din faţă cât şi în profil, iar dacă este necesar şi din alte
poziţii;
descrierea se efectuiază într-o anumită ordine – de la
general la particular, de sus în jos, iniţial fizice , apoi

64
 anatomici, funcţionali şi descrierea semnelor
particulare;
se descriu semnele individuale.
portretul subiectiv poate fi construit personal de
purtătorul lui (în imaginaţie) sau din cuvintele altor persoane.
Sînt cinci tipuri de portrete vorbite:
desenat;
compoziţional-desenat;
compoziţional-fotografic;
complexe.
computerizat.

3. Caracteristica reprezentării obiective:

cea mai completă şi obiectivă informaţie a aspectului exterior
al persoanei poate fi fixat cu ajutorul fotografierii. În dependenţă
de condiţiile ei, caracterul măsurilor operative de investigaţie
întreprinse şi a acţiunilor de anchetă, tipurile recepţionărilor de
informaţie, unde vor fi plasate fotografiile – folosindu-se
fotografia de senmalmente sau operativă.
Fotografia semnalmentelor se foloseşte pentru fixarea
exteriorului persoanei, supuse înregistrării, punerea la evidenţă,
recunoaştere. Ea se înfăptuieşte cu respectarea regulilor speciale
de fotografiere. Pentru fixarea semnelor funcţionali ai
exteriorului persoanei cel mai eficient este utilizarea filmării
video.
Masca se utilizează pentru fixarea semnelor exteriorului
decedaţilor, dacă schimbările post-mortem nu sînt esenţiale. Ele
sînt confecţionate conform ordonanţei persoanei ce efectuiază
cercetarea penală, de către specialiştii în domeniul medicinii
legale. Până la primirea formei negative a feţei aceasta se curăţă,
iar în caz de necesitate poate fi efectuată tualeta acesteia. Apoi
din forma obţinută se obţine mulajul pozitiv (masca).
65
 Reconstituirea feţei după craniu se utilizează pentru fixarea
informaţiei despre aspectul exterior al persoanei în cazurile când
au fost găsite oseminte omeneşti, deasemenea a craniului cu
ţesuturile moi distruse.
Metodica reconstituirii feţei cu ajutorul craniului a fost
propusă de savantul antropolog M.M. Gherasimov, bazată pe
anumite interdependenţe între oasele craniului, mai precis
construcţiei acestora, grosimea şi forma ţesuturilor moi ale
capului. Actual se utilizează metoda grafică sau plastică a
reconstituirii.

Subiectul nr.32 Microobiectele ca purtători

de informaţie de importanţă criminalistică.
Noţiunea micrologiei criminalistice;
Noţiunea microobiectelor;
Clasificarea microobiectelor;
Esenţa şi tipurile metodelor criminalistice de
cercetare a microobiectelor;
1. Micrologia criminalistică reprezintă ştiinţa despre
microobiecte, metodelor şi tehnologia de relevare a lor,
descoperire, fixare, şi păstrare, deasemenea a procedeelor şi
metodelor de cercetare a lor în scopul obţinerii şi utilizării
informaţiei de importanţă criminalistică în procesul judiciar.
2. Microobiecte purtători materiali a informaţiei de
importanţă criminalistică, care din cauza dimensiunilor mici nu
pot fi studiate prin metode obţinute de analiză, ce necesită
utilizarea tehnicii corespuzătoare, destinate pentru lucrul cu
obiectele microscopice.
3. Pentru utilizarea în necesităţile practice în criminalistică
este primită clasificarea totalităţii microobiectelor după diferite
principii:

66
 după indicatorii cantitativi microobiectele se împart în
microparticule, microurme, microcantitatea substanţei;
în dependenţă de starea de agregare: solide, lichide şi
gazoase.
după natura provenienţei: organice şi anorganice;
în dependenţă de mecanismul formării se deosebesc
microobiecte de separare mecanică şi dezmembrare
mecanică, provenite în rezultatul acţiunii termice sau
chimice.
4. Metodele cercetărilor criminalistice a microobiectelor:
metode analizei morfologice, cu ajutorul cărora se
studiază structura materiale a substanţei în macro –
micro şi ultramicroniveluri;
metoda analizei elementare, ce permite stabilirea
prezenţei şi cantităţii componentelor în substanţe a
elementelor chimice;
metoda anlizei moleculare, cu ajutorul cărora se
stabileşte prezenţa şi cantitatea legăturilor chimice, ce
se conţin în substanţa.
metoda analizei structurale, utilizarea pentru studierea
substanţelor cu structură cristalină.
metodele analizei caraceristicilor fizice şi chimce
individuale din componenţa substanţei.

Subiectul nr.33 Odorologia criminalistică

Noţiunea odorologiei criminalistice;
Conţinutul odorologiei chinologice şi
instrumentare(olfactive);
Importanţa cercetării urmelor de miros;
Obiectele – purtătoare de miros.
1. Odorologia criminalistică este o ramură a tehnicii
criminalistice în curs de dezvoltare, ce prezintă prin sine un
67
sistem de cunoştinţe argumentate, mijloace tehnice, recomandări
pentru stabilirea acestora, analiza, ridicărea şi păstrărea urmelor
de miros în scopul utilizării ulterioare a acestora în procesul
penal.
2. În dependenţă de metodele ridicării, analizei şi înregistrării
mirosurilor, odorologia criminalistică aste împărţită în
odorologia chinologică şi odorologia instrumentală (olfactive).
În odorologia criminalistică în calitate de analizator a
substanţealor mirositoare se utilizează organul de miros a cînelui
de serviciu special pregătit. În odorologie olfactivă în calitate de
analizator se utilizează aparate-fiziochimice, sensibile la spectrul
substanţelor mirositoare, înregistrarea acestora pe olfatograme şi
detectarea cu înaltă precizie a componenntelor separate ale
excreţiilor umane.
3. Cercetarea urmelor de miros permite stabilirea:
participanţilor la infracţiune
mirosului individual a unei şi aceleiaşi persoane ridicat
din locuri diferite de săvîrşire a infracţiunilor,
apartenenţa obiectelor unei anumite persoane, ce au fost
găsite la faţa locului şi în alte locuri,
apartenenţa obiectelor părţii vătămate,
provenenţa mirosului de la persoane concrete la
cercetarea complexă a corpurilor delicte.
4. Obiectele purtătoare amirosului uman sînt:
a) sudoarea, sîngele (inclusiv petele uscate), părul
(păstrează mirosul individual al persoanei zeci de ani).
obiecte personale (hainele purtate, încălîămintea,
păstrează mirosul individual de la cîteva zile la cîteva
luni).
diverse obiecte: mijloace de săvîrşire a infracţiunilor;
arme ce se află în contact cu persoana cel puţin 30 min
(mirosul individual se păstrează cel mult 48h).
68
 Subiectul nr.34 Tactica criminalistică
Noţiunea tacticii criminalistice
Sistemul tacticii criminalistice
Izvoarele tacticii criminalistice
Tendinţa de dezvoltare a tacticii criminalistice
1. Tactica criminalistică sistemul poziţiilor ştiinţifice, pe
baza cărora se înaintează recomandări privitor la argumentarea şi
planificare urmăririi penale prreliminare şi judiciare, stabilind
modul comportării persoanelor ce înfăptuiesc urmărirea penală şi
procedeilor de petrecere a acţiunilor prosesuale independente,
îndreptate spre acumulare şi cercetarea probelor în situaţii de
anchetă concretă.
2. Tactica criminalistică conţine următoarele direcţii de
bază:
sistemul noţiunilor generale,
teoria versiunilor criminalistice,
teoria planificării cercetării,
tactica efectuării acţiunilor dr urmărire penală,
recomandări şi procedee legate de petrecerea măsurilor
organizatorice,
operaţii tactice.
3.Izvoarele de bază a tacticii criminalisticii sînt:
Normele legislaţiei procesual penale, ce reglementiază
regulile generale de petrecere a urmăririi penale şi
procedurii judiciare pe dosarele penale, deasemenea
petrecerea acţiunilor de urmărire penală.
Recomandările altor ramuri ale criminalisticii: teoria
generală, tehnica criminalilisică, metodica criminalistică.
Recomandările altor ştiinţe: teoria procesual penală,
criminnologia, dreptul penal, psihologia judiciară..,

69
 Experienţa înaintată de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor
Tendinţele de dezvoltare a tacticii criminalisticie:
Desăvîrşirea ulterioară a procedeelor şi metodelor de
petrecere a acţiunilor procedurale existente,
Utlizarea mai largă a datelor logice şi psihologice,
Tehnizarea tacticii criminalistice,
Elaborarea de noi acţiuni procesuale,
Dezvoltarea tacticii acţiunilor de urmărire penală,
Perfecţionarea tacticii de verificare prealabilă a
materialelor; ce servesc ca bază pentru pornirea
procesului penal.

Subiectul nr.35 Procedeul şi recomandarea tactică.

Tactica acţiunii de urmărire penală
Noţiunea procedeului şi recomandării tactice.
Clasificarea procedeelor tactice.
Principiile procedeelor tactice.
Clasificarea criminalistică a recomandărilor
tactice.
Noţiunea şi principiile generale ale tacticii acţiunii
de urmărire penală.
1. Procedeul tactic – cea mai raţională şi efectivă metodă
de acţiune sau cea mai oportună direcţie ale acţiunilor ofiţerului
de urmărire penală la acumularea, cercetarea şi prevenirea
infracţiunilor.
Recomandările tactice sînt sfaturile practice, ştiinţific
recomandate şi aprobate, referitor la alegerea şi aplicarea
procedeelor tactice.
2. Din punct de vedere a recomandărilor ştiinţifice
procedeele se clasifică în:

70
 procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora
nu este obligatorie,
procedee, direct indicate de legislaţie, aplicarea cărora
este obligatorie,
procedee, neprevăzute de legislaţie.
3. Principiile procedeelor tactice:
corespunderea procedeului legislaţiei procesual penale,
corespunderea principiilor morale şi etice,
să fie ştiinţific întemeiate,
principiul siguranţei,
principiul eficacităţii,
economia materialelor şi resurselor omeneşti.
4. Recomandările tactice se împart în două grupe:
generale: utilizate de toţi subiecţii antrenaţi în
dovedirea unor circumstanţe, indiferent de situaţia de
urmărire penală.
speciale: adresate unei categorii de subiecţi sau
prevăzute pentru o situaţie de urmărire penală
concretă.
5. Tactica acţiunii de urmărire penală este sistemul
procedeelor de pregătire, înfăptuire , fixarea şi aprecierea a
rezultatelor acţiunilor procedurale, îndreptată spre eficienţă
maximală, cu respectarea strictă a legislaţiei.
Ca principii generale ale acţiunilor de urmărire penală
separat pot fi enumerate:
legalitatea,
scopul bine determinat,
forma procesulă,
asigurarea tehnico-criminalistică,
colaborarea cu specialiştii şi organele cercetării
prealabile.

71
 Subiectul nr.36 Versiunile criminalistice.
Noţiunea versiunilor criminalistice.
Clasificarea versiunilor criminalistice.
Caracteristica versiunilor criminalistice.
Esenţa utilizării procedeelor logice de gândire.
Etapele procesului formării şi verificării
versiunilor.
Regulile formării versiunilor.
Regulile verificării versiunilor.
1. Versiunea criminalistică este o ipoteză probabilă bazată
pe date faptice despre esenţa sau elementele separate ale
evenimentelor, ce au semnele infracţiunii, luată în verificare de
ofiţerul de urmărire penală sau altă persoană împuternicită pentru
rezolvarea problemei privind pornirea procesului penal,
cercetarea sau examinarea judiciară a faptei.
2. Versiunile criminalistice se clasifică după mai multe
principii:
după volum: generale şi particulare.
după subiectul creator: de urmărire penală, operativ
investigative, de expertiză şi judiciare.
după caracterul concret: tipice şi concrete.
Versiunea generală este explicaţie probabilă în
întregime a evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunea
particulară este explicaţie probabilă a anumitor părţi ale
evenimentului ce are semnele infracţiunii. Versiunile de urmărire
penală sunt înaintate de ofiţerul de urmărire penală în scopul
stabilirii esenţei faptei şi a tuturor circumstanţelor. Ele pot fi atât
generale cât şi particulare. Versiunile operativ-investigative sînt
înaintate de lucrătorul operativ, care înfăptuieşte conform
însărcinării ofiţerului de urmărire penală, procuror verificarea
unor neclarităţi apărute în procesul urmăririi penale pe un dosar

72
penal ce se află în procedură la ofiţerul de urmărire penală,
procuror.
Versiunile operativ-investigative pot fi doar particulare.
Versiunile de expertiză sînt opiniile experţilor ce s-au format în
procesul efectuării expertizei pe un anumit dosar. Ele pot fi doar
particulare. Versiunile judiciare sînt presupunerile în
judecătorului ce s-au format în procesul judecării cauzei penale.
Versiunile tipice constau în lămurirea generală a evenimentului,
când informaţia obţinută nu este destulă pentru formarea
versiunilor concrete. Versiunile concrete se înaintează pe baza
studierii materialelor dosarului penal.
La înaintarea versiunilor se aplică procedeele gândirii
logice ca: analiza, sinteza, inducţia, analogia.
Analiza este cercetarea anumitor caracteristici, părţi
componente a faptei, evenimentului.
Sinteza cercetarea părţilor componente ale faptei ce s-au
evedenţiat în urma analizei în unitatea şi legătura lor reciprocă.
Inducţia este o concluzie probabilă de la particular la general,
iar deducţia de la general la particular.
Analogia procedeul gândirii logice, ce constă în confruntarea
faptelor după anumite caracteristici şi indici individuali. În
rezultatul acestor comparaţii se ia hotărârea dacă semnele
coincid, atunci coincid şi faptele sau sînt lămurite de una şi
aceeaşi pricină.
Se evidenţiază următoarele etape în procesul formării şi
verificării versiunilor:
a) formarea versiunilor probabile,
b) deducerea consecinţelor din aceste versiunii,
c) suprapunerea consecinţelor cu datele obţinute în procesul
efectuării cercetării,
Regulile de formare a versiunilor:
a) elaborarea de versiuni reale, bazate pe anumite fapte.
73
 versiunea trebuie să fie constituită logic corect, să nu se
contrazică cu conţinutul ei.
se elaborează şi verifică toate versiunile posibile.
7. Regulile de verificare a versiunilor:
din versiune trebuie deduse toate componenţele reale,
consecinţele deduse trebuie să fie logice şi să nu se
contrazică,
verificarea versiunilor poate fi efectuată prin efectuarea
acţiunilor de urmărire penală sau măsurilor operative de
investigaţie,
versiunile, după posibilitate se verifică concomitent.

Subiectul nr.37 Planificarea cercetării infracţiunii

Noţiunea planificării cercetării.
Principiile planificării cercetării.
Consecutivitatea planificării cercetării.
Elementele de bază la planificarea cercetării.
Tipuri de planificare a cercetării.

1. Planificarea cercetării este procesul de gândire ce

constă în determinarea conţinutului şi ordinii activităţii spre
determinarea tuturor circumstanţelor infracţiunii comise şi
stabilirea vinovaţilor cu strictă respectare a vinovaţilor şi cu
utilizarea raţională a timpului şi forţelor.
2. Principii ale planificării cercetării se consideră cerinţele
elaborate în criminalistică, înaintate la planificarea cercetării,
respectarea căror asigură efectuarea ei. Sânt evedenţiate trei
principii de bază ale planificării:
fermităţii: principiul fermităţii înseamnă că în plan
trebuie să fie evedenţiate toate întrebările stabilite pentru
verificarea unei sau altei versiuni; toate acţiunile de urmărire
penală, măsurile operativ-investigative şi alte acţiuni necesare
74
pentru efectuarea (îndeplinire); termenele determinate pentru
executare şi persoanele ce le vor executa. În plan trebuie să fie
indicat pe cine din martori urmează de identificat, la cine din
bănuiţi trebuie de efectuat percheziţii, cine şi când vor efectua
acţiunile de urmărire penală date.
individualitatea: principiul individualităţii înseamnă
obligativitatea construirii planului special pentru un anumit
dosar, evidenţa tuturor caracteristicilor dosarului dat,
neadmiterea repetării planurilor. Este imposibil de a elabora un
plan unic care va fi utilizat la cercetarea tuturor dosarelor penale.
dinamicitatea: acest principiu înseamnă că procesul de
planificare este un act unic; planul creat nu este definitiv,
el permanent se modifică şi se completează, totodată
posibilitatea şi obligativitatea modificării lui trebuie
prevăzută de la bun început.
3. Planificarea se înfăptuieşte în următoarea
consecutivitate:
planificarea acţiunilor de urmărire penală iniţiale,
planificarea acţiunilor de urmărire penală ulterioare,
planificarea la etapa finală a cercetării.
4. Elementele de bază ale cercetării pe dosare penale
concrete sînt:
studierea datelor faptice avute la dispoziţie,
înaintarea versiunilor,
alegerea acţiunilor de urmărire penală şi măsurilor
organizatorice, necesare pentru efectuare, termenele şi
ordinea de efectuare a lor, deasemenea şi executorii.
5. Planificările pot fi clasificate după tipuri, principalele
dintre care sînt:
planificarea lucrului ofiţerului de urmărire penală pe
câteva dosare avute în procedură,
planificarea cercetării pe un dosar penal concret,
75
 planificarea efectuării unei acţiuni de urmărire penală
concrete.

Subiectul nr.38 Tactica cercetării de urmărire penală

Noţiunea cercetării de urmărire penală
Scopul cercetării de urmărire penală.
Genurile cercetării de urmărire penală.
Regulile generale ale cercetării de urmărire penală.
1. Cercetarea de urmărire penală este activitatea
procedurală şi de tactică criminalistică, ce constă în perceperea
nemijlocită de către ofiţerul de urmărire penală a locului
infracţiunii obiectelor persoanelor, animalelor, cadavrelor,
documentelor care au o importanţă pentru soluţionarea cauzei
penale
2. Scopurile cercetării de urmărire penală sînt:
stabilirea circumstanţelor faptei cercetate.
descoperirea, fixarea, ridicarea şi aprecierea urmelor
infracţiunii, precum şi a altor corpuri delicte.
acumularea informaţiei iniţiale pentru înaintarea
versiunilor,
acumularea informaţiei pentru organizarea căutării
infractorului,
stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea
infracţiunii,
3. Genurile cercetării de urmărire penală pot fi clasificate
după mai multe principii:
după obiect: cercetarea la faţa locului, cercetarea
exterioară a cadavrului, cercetarea obiectelor,
documentelor, animalelor, a încăperilor şi terenurilor,
care nu sînt locul comiterii infracţiunii, examinarea
corporală.
după consecutivitatea cercetării: iniţială, repetată.
76
 după volum: de bază şi adăugătoare.
4. Regulile generale ale cercetării de urmărire penală sînt:
cercetarea sub comandă unică.
neamânarea, obiectivitatea, planificarea activităţii sub
toate aspectele.
colaborarea cu lucrătorii organelor de cercetare penală.
utilizarea celor mai sofisticate mijloace tehnice şi
utilizarea ajutorului specialistului.
respectarea regulilor de relevare, fixare, examinare a
urmelor infracţiunii şi altor corpuri delicte.
realizarea scopului determinat şi planului cercetării.

Subiectul nr.39 Cercetarea la faţa locului

Noţiunea cercetării la faţa locului.
Obiectivele cercetării la faţa locului.
Etapele şi stadiile cercetării la faţa locului.
1. Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea
procedurală al cărei conţinut îl constituie examinarea nemijlocită
de către organul de urmărire penală a unui teren deschis ori a
unei încăperi în care a avut loc fapta sau în perimetrul cărora sau
manifestat consecinţele ei, a obiectelor ce alcătuiesc ambianţa
acestora, în vederea descoperii, fixării şi ridicării urmelor
infracţiunii şi a altor mijloace materiale de probă necesare
stabilirii naturii infracţiunii, identificării făptuitorului, modului şi
împrejurărilor în care sa activat. (art.118 CPP Republicii
Moldova).
2. Obiectivul general al cercetării la faţa locului constă în
stabilirea adevărului obiectiv (ce a avut loc în realitate în locul
dat).
Obiectivele particulare:
stabilirea caracterului evenimentului studiat;
stabilirea locului, timpului şi alte împrejurări ale faptei;
77
 relevarea, fixare şi examinarea urmelor, lăsate de
infractor, alte urme, deasemenea şi corpurile delicte;
stabilirea schimbării poziţiei şi structurii obiectelor
particulare până la evenimentul cercetat şi după el;
stabilirea şi fixarea împrejurărilor negative.
3. În criminalistică este primită divizarea cercetării la faţa
locului în etape. Se deosebesc trei etape ale cercetării la faţa
locului: de pregătire, de lucru şi finală. Etapa de pregătire include
în sine două stadii: acţiuni până la ieşirea la faţa locului (prima
stadie a pregătirii) şi acţiuni la faţa locului, până la începerea
etapei de lucru (a doua stadie a pregătirii).
La prima stadie a pregătirii ofiţerul de urmărire penală:
asigură paza locului infracţiunii;
ia măsuri pentru prevenirea şi minimalizarea
consecinţelor şi efectelor acestora;
asigură prezenţa persoanelor ce au stabilit infracţiunea
comisă;
asigură prezenţa specialistului (după necesitate) şi a altor
participanţi;
verifică starea de funcţionarea a mijloacelor tehnice,
utilizarea cărora este necesară în procesul cercetării la
faţa locului.
La etapa a doua de pregătire ofiţerul de urmărire penală:
ia măsuri pentru acordarea ajutorului medical
victimelor.
îndepărtează de la faţa locului persoanele străine.
întreabă martorii în scopul orientării şi stabilirii
schimbărilor efectuate la locul faptei.
stabileşte sarcinile participanţilor la cercetare şi îi
instructiază.
înfăptuieşte alte acţiuni de neamânat îndreptate spre
reţinerea infractorului, deasemenea ia măsuri pentru
78
 îmbunătăţirea vizibilităţii locului cercetat şi a
condiţiilor de cercetare.
Etapa de lucru constă din faza statică şi faza dinamică. În
faza statică se face cunoştinţă cu ambianţa generală a locului
infracţiunii: se stabileşte consecutivitatea cercetării la faţa
locului: se stabilesc hotarele şi limitele cercetării, etapele
cercetării, procedeele de efectuare a cercetării, se dau însărcinări
participanţilor la cercetare, se stabileşte ordinea reconstituirii
unor elemente.
Cercetarea poate fi efectuată prin mai multe procedee tactice:
concentric – de la periferii spre centru.
excentric – de la centru la periferii.
frontal – dea lungul sectorului cercetat(pe linii drepte de la o
margine la cealaltă, pe liniile sectoarelor sau pătratelor).
local – se cercetează anumite porţiuni ale locului faptei.
complex – combinarea procedeelor indicate.
Locul urmelor şi a obiectelor se fixează după cel puţin două
repere fixe.
În faza dinamică este efectuată fotografierea câmpului
infracţional, se iau şi se pregătesc pentru ridicare toate obiectele,
care pot avea calitate de corpuri delicte, sunt cercetate amănunţit
urmele şi obiectele materiale. În legătură cu aceasta se iau în
consideraţie circumstanţele negative sub care se înţeleg
împrejurările ce contravin explicaţiilor logice a evenimentului,
factorilor, versiunii victimei, declaraţiilor bănuitului în
momentul cercetării.
La etapa finală a cercetării la faţa locului se înfăptuieşte fixarea
procesuală a rezultatelor ei. Se întocmeşte procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, schemele necesare, se ambalează şi se
sigilează obiectele ce urmează a fi ridicate. Fotografiile obţinute
se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
Procesul –verbal este semnat de toţi participanţii la cercetare.
79
 Subiectul nr.40 Caracteristica genurilor cercetării de
urmărire penală
Examinarea exterioară a cadavrului. art.120
CPP
Cercetarea obiectelor şi documentelor.
Cercetarea animalelor şi a cadavrelor acestora.
Cercetarea mijloacelor de transport.
Examinarea corporală.
1. Examinarea exterioară a cadavrului poate fi efectuată
la locul descoperirii lui în procesul cercetării la faţa locului.
Cadavrul este obiectul principal în procesul cercetării. Mersul şi
rezultatele cercetării lui sînt reflectate în procesul-verbal de
cercetare la faţa locului. Dacă însă cadavrul se examinează la
instituţia de expertiză medico-legală se întocmeşte un proces-
verbal aparte de examinare a cadavrului.
Legea obligă efectuarea cercetării cadavrului cu
participarea medicului-specialist în domeniul medicinii-legale.
Cercetarea se înfăptuieşte, de regulă, de la cap la picioare.
Totodată amănunţit se cercetează: poziţia precisă a cadavrului
faţă de alte obiecte fixe din câmpul infracţional şi poziţia lui;
hainele cu care este îmbrăcat cadavrul şi obiectele ce se află în
acestea; corpul cadavrului, urme şi leziuni pe el; albia cadavrului
şi petele cadaverice; armele şi obiectele cu care puteau fi cauzate
leziunile de pe cadavru şi care au fost găsite în procesul
cercetării.
După cercetare cadavrul se dactiloscopiază, se fotografiază
după metoda fotografierii de semnalmente şi se îndreaptă
împreună cu îmbrăcămintea la Centrul de expertiză Medico
Legală.
2. La cercetarea obiectelor şi a documentelor, cercetarea
se începe cu studierea construcţiei generale a obiectului. În
80
procesul cercetării se examinează şi se fixează: denumirea
obiectului, destinaţia lui, caracterizarea exterioară, dimensiunile
lui, materia din care este confecţionat obiectul, caracteristicile
ce-l individualizează, defectele lui şi ambalajul. În special se
indică elementele ce indică legătura obiectului cu evenimentul
cercetat. Obiectul se fotografiază. După necesitate poate fi
construită schema unde se indică urmele de pe obiect. La
cercetarea documentelor se atrage atenţia la conţinutul lor, forma
exterioară, materialul din care este confecţionat, rechizitele, pe
ce este efectuată înscrierea, prezenţa semnăturii, ştampilei.
3. La cercetarea animalelor şi a lor cadavre este necesar
de stabilit:
denumirea animalului.
rasa, sexul, vârsta dacă este posibil.
semnele apartenenţei animalului unei anumite
gospodării sau a unei persoane: marcarea, specificul
potcovării.
caracteristici individuale: culoare, specificul rasei,
semnele traumelor anterioare.
La cercetare este raţional de a antrena specialistul veterinar
sau zootehnicianul.
4. Cercetarea mijloacelor de transport se efectuiază cu
scopul:
a) stabilirii caracteristicilor individuale ale
automobilului.
descoperirea urmelor de infracţiune pe mijlocul de
transport sau urmele ciocnirii cu alte mijloace de
transport ori persoane.
descoperirea de urme şi obiecte, lăsate de partea
vătămată sau persoanele care conduceau mijloacele
de transport.

81
 stabilirea prezenţei urmelor de sol, pietrişului de la
locul comiterii infracţiunii.
determinarea stării tehnice a automobilului.
La cercetarea mijlocului de transport trebuie să fie antrenat
specialistul criminalist, specialistul autotehnician şi după
necesitate, şoferul, ce conducea mijlocul de transport.
5. Examinarea corporală (art.119 CPP Republicii
Moldova) constă în efectuarea de către organul de urmărire
penală a examinării corporale a bănuitului, învinuitului
inculpatului, martorului sau a părţii vătămate cu consimţămîntul
acestora sau în baza ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire
penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie pentru a constata
dacă pe corpul acestora există urme ale infracţiunii sau semne
particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară
expertiza medico-legală.
În rezultatul examinării corporale se stabileşte prezenţa pe
corpul persoanei a:
a) caracteristicilor individuale, caracterul lor şi
localizarea.
leziunilor corporale uşoare, caracterul şi localizarea lor.
urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat
de la locul infracţiunii sau le-a lăsat acolo.
caracteristicilor, ce indică la executarea de către
examinat a unei activităţii profesionale.
Această acţiune de urmărire penală se înfăptuieşte prin
ordonanţa anchetatorului. Dacă examinarea corporală se
efectuiază asupra unei persoane de alt sex şi este necesară
dezbrăcarea acesteia, atunci, ofiţerul de urmărire penală nu
participă la examinarea corporală, iar aceasta este efectuată de
medic. La procesul verbal de examinare corporală după
necesitate pot fi anexate fotografiile şi desenele caracteristicilor
individuale şi a leziunilor.
82
 Subiectul nr. 41 Tactica reconstituirii faptei
Noţiunea reconstituirii
Scopul reconstituirii
Genurile reconstituirii
Acţiunile anchetatorului în vederea pregătirii
pentru reconstituire
Procedee tactice de efectuare a reconstituirii
Fixarea mersului şi rezultatelor a experimentului
de anchetă
1. Reconstituirea faptei (art.122 CPP Republicii Moldova)
este o acţiune de urmărire penală şi de tactică criminalistică
efectuată pentru verificarea şi precizarea probelor şi datelor
administrate şi obţinerea probelor noi ce constă în reproducerea
artificială a acţiunilor situaţiei şi altor împrejurări în care s-a
produs o anumită faptă.
2. Scopul reconstituirii:
verificarea şi ilustrarea probelor existente.
relevarea de noi probe.
verificarea versiunilor
stabilirea circumstanţelor ce au favorizat comiterea
infracţiunii.
3. Genurile reconstituirii:
stabilirea posibilităţii perceperii unor factori. Acest
tip de reconstituire se face pentru verificarea
vizibilităţii sau auzului. În legătură cu aceasta este
necesar de a lua în considerare factorii obiectivi, ce
au putut influenţa asupra recepţionării factorilor ce îl
interesează pe ofiţerul de urmărire penală. Este
raţional de a petrece experimentele de tipul dat în
acelaşi loc unde s-au petrecut în realitate
evenimentele reconstituite, în acelaşi timp al zilei, la
83
 aceeaşi iluminare, cu respectarea distanţelor între
obiecte.
stabilirea posibilităţii executării unor acţiuni:
pătrunderea prin anumite deschizături, posibilitatea
scoaterii, transportării, ridicării unor obiecte,
deschiderea lacătului fără cheie etc.
stabilirea posibilităţii existenţei unor fapte,
evenimente aparente (de exemplu: a fost posibil în
realitate ca în situaţia rutieră creată, şoferul să fie
orbit de lumina fazei lungi a automobilului din
direcţia opusă, a fost oare posibilă inflamarea
desinestătătoare a anumitor substanţe în anumite
condiţii).
stabilirea mecanismului de formare a urmelor (de
spargere, de lovire, tăiere, deplasare sau frânare,
aplicare a armei de foc).
4. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală în vederea
pregătirii pentru reconstituire includ acţiunile până la ieşirea la
faţa locului şi la faţa locului reconstituirii. Până la ieşirea la locul
reconstituirii:
stabilirea sarcinilor, condiţiilor şi modalităţii de
efectuare a reconstituirii.
stabilirea locului, timpului şi etapele efectuării
reconstituirii,
stabilirea numărului şi persoanelor participante.
asigură reconstituirea mediului înconjurător sau a unor
anumitor obiecte la locul reconstituirii.
formarea planului reconstituirii.
Acţiunile la locul reconstituirii:
stabilirea prezenţei sau lipsei schimbărilor în anturajul
locului reconstituirii.

84
 verificarea corespunderii condiţiilor reconstituirii cu
condiţiile petrecerii evenimentului experimentat.
explicaţia drepturilor, obligaţiilor şi instruirea
participanţilor la reconstituire.
verificarea prezenţei şi funcţionării rechizitelor şi a
mijloacelor tehnico-criminalistice.
stabilirea mijloacelor şi semnelor de legătură între
participanţii la reconstituire.
după necesitate asigură securitatea locului reconstituirii
şi după necesitate previne participanţii de a nu relata
altor persoane rezultatul acţiunii de anchetă.
5. Procedeele tactice ale reconstituirii:
repetarea acţiunilor.
reconstituirea pe etape.
efectuarea reconstituirii în condiţii maximal apropiate
de condiţiile în care s-au petrecut acţiunile criminale.
neapărat de luat în consideraţie condiţiile ce lipsesc şi
nu pot fi reconstruite.
prezenţa unui cerc determinat de persoane.
6. Despre efectuarea reconstituirii se întocmeşte un proces
verbal în care se fixează mersul şi rezultatele acesteia. În
procesul-verbal este necesar de a indica: unde, când, cu ce scop,
de cine, a fost sau nu supus mediul reconstruirii unor schimbări,
modificări; condiţiile de efectuare a reconstituirii; etapele;
descrierea fiecărei etape şi rezultatele. Mersul şi rezultatele
reconstituirii se fixează deasemenea în anexele la procesul-
verbal: fotografii, videofilm şi scheme.
Dacă rezultatul obţinut justifică posibilitatea reală de
executare a acţiunilor, existenţa evenimentelor examinate, atunci
rezultatul reconstituirii se considera pozitiv. Rezultatul negativ
justifică imposibilitatea înfăptuirii unor acţiuni, sau existenţa
reală a evenimentelor în situaţia creată.
85
 La fel ca un gen al reconstituirii în practica de urmărire
penală este efectuată verificarea declaraţiilor persoanelor la faţa
locului
Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art.114 CPP
Republicii Moldova) este o acţiune de urmărire penală complexă
ce constă în demonstrarea de către persoană anterior audiată a
locului şi a obiectelor ,ce au legătură cu cauza cercetată ,darea
concomitentă a depoziţiilor şi demonstrarea acţiunilor separate în
scopul verificării probelor administrate şi descoperirea de noi
probe. Scopul petrecerii verificării la faţa locului: verificarea şi
concretizarea circumstanţelor stabilite anterior, relevarea de noi
probe , stabilirea şi lichidarea cauzelor ce duc la contraziceri în
depoziţii, relevarea cauzelor şi a condiţiilor ce favorizează
comiterea infracţiunilor.
Sarcinile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului:
descoperirea locului comiterii faptei ,ce are importanţă pentru
anchetă, ce nu poate fi stabilit prin alte metode, stabilirea
metodei de pătrundere şi de sustragere de la locul comiterii
infracţiunii ,dacă cel audiat nu le poate explica, descoperirea
dovezilor despre care persoana audiată a indicat în depoziţiile
sale, stabilirea bănuiţilor, părţilor vătămate şi a martorilor care
anterior nu erau cunoscuţi urmăririi penale, stabilirea stării reale
a mediului infracţional, dacă el a suferit sau nu schimbări la
momentul cercetării, stabilirea nivelului informării persoanei
audiate referitor la circumstanţele ce sunt incluse în obiectul
infracţiunii.
Caracteristicile de diferenţiere a verificării depoziţiilor la
faţa locului sunt: obligatoriu dorinţa şi acordul benevol a
persoanei pentru participarea la verificarea depoziţiilor la faţa
locului, combinarea depoziţiilor cu demonstrarea şi arătarea
poziţiei reale a obiectelor la faţa locului, demonstrarea acţiunilor
în acele împrejurări ce s-au format la momentul verificării
86
depoziţiilor la faţa locului, fără refacerea prealabilă a
împrejurărilor caracteristice perioadei de comitere a infracţiunii,
căutarea urmelor şi altor obiecte la locul verificării depoziţiilor în
corespunderea cu indicaţiile persoanei, a cărei 2declaraţii se
verifică, fixarea mediului cu respectarea lămuririlor persoanei
audiate anterior.
Pregătirea în vederea verificării depoziţiilor la faţa locului
include: determinarea scopului verificării depoziţiilor la faţa
locului, după necesitate, audiere suplimentară a persoanei
depoziţiile căreia urmează a fi verificate, relevarea motivelor
reale din care bănuitul sau învinuitul a dat acord la participarea la
verificarea depoziţiilor la faţa locului, stabilirea timpului de
petrecere a verificării depoziţiilor la faţa locului, studierea
prealabilă a locului de petrecere a acţiunii de urmărire penală,
determinarea punctului iniţial, ordinea deplasării, întocmirea
planului verificării depoziţiilor la faţa locului, determinarea
participanţilor la acţiunea de urmărire penală şi instruirea lor,
pregătirea transportului şi mijloacelor tehnice necesare.
Condiţiile de bază a verificării depoziţiilor la faţa locului
sunt: acordul benevol pentru participarea la verificarea
depoziţiilor la faţa locului, independenţa şi iniţiativa personală a
acestei persoane la conducerea la locul indicat de el şi
demonstrarea acţiunilor, siguranţa acţiunilor întreprinse pentru
participanţii la acţiunea de urmărire penală şi a altor persoane,
veridicitatea depoziţiilor persoanelor audiate, date la faţa locului
(totul trebuie să fie supus controlului cu ajutorul datelor obţinute
din alte surse), audiatul, depoziţiile căruia se verifică, nu trebuie
să fie informat referitor la datele verificate obţinute din alte surse
(în afară de depoziţiile sale).
Mersul şi rezultatele verificării depoziţiilor la faţa locului
se fixează în procesul verbal. Deasemenea în procesul verbal,
locul şi timpul petrecerii acţiunii de urmărire penală, persoanele
87
participante, explicarea drepturilor şi obligaţiilor acestora, scopul
verificării depoziţiilor la faţa locului, menţiunea participării
benevole la această acţiune de urmărire penală, punctul iniţial al
acţiunii de urmărire penală, metoda de deplasare, ruta de
deplasare şi indicarea obiectivelor menţionate de cel verificat,
ordinea de deplasare a grupei, poziţia fiecărui participant la
acţiunea de urmărire penală în timpul deplasării, continuitatea
deplasării persoanei depoziţiile căreia se verifică (se deplasa
încrezut, s-a abătut), ce acţiunii a executat aceasta, caracterul şi
rezultatul lor, conţinutul depoziţiilor sale, locul şi metoda
descoperirii urmelor şi obiectelor, întrebările ce i-au fost puse de
ofiţerul de urmărire penală şi răspunsurile la ele, ordinea de
utilizare a mijloacelor de fixare. Ca metode suplimentare de
fixare sunt: fotografierea, înregistrarea depoziţiilor verificate pe
bandă magnetică, utilizarea înregistrării video, care permite
înregistrarea acţiunii de urmărire penală în mişcare, deasemanae
planurile şi schemele de deplasare a participanţilor în procesul
verificări depoziţiilor la faţa locului.

Subiectul nr.42 Tactica percheziţiei şi ridicării

Noţiunea percheziţiei şi ridicării.(art.125 – 132
CPP Republicii Moldova)
Scopurile percheziţiei.
Tipurile percheziţiei.
Pregătirea în vederea petrecerii percheziţiei.
Etapele petrecerii percheziţiei şi esenţa lor.
Procedeele tactice de petrecere a percheziţiei.
Fixarea mersului şi rezultatelor percheziţiei.
Esenţa ridicării şi deosebirea de percheziţie
1. Percheziţia este o acţiune de urmărire penală şi de
tactică criminalistică, ce constă în căutarea forţată în încăperi,
terenuri şi altor obiecte, deasemenea şi a persoanelor cu scopul
88
descoperirii şi ridicării urmelor, armelor infracţiunii, obiectelor şi
bunurilor, obţinute pe cale ilicită, altor obiecte şi documente, ce
ar avea importanţa pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunii.
Ridicarea este o acţiune de urmărire penală şi de tactică
criminalistică, ce constă în luarea obiectelor şi documentelor, ce
au o importanţă pentru dosar, când se cunoaşte la cine şi unde se
află ele.
2. Scopurile percheziţiei:
descoperirea şi ridicarea obiectelor ce au valoare
probatorie (obiectele infracţiunii, deasemenea şi cele
obţinute pe cale criminală sau care poartă urmele
infracţiunii, documente ce prezintă circumstanţe
importante pentru dosar, deasemenea şi a cadavrelor).
descoperirea persoanelor în căutare precum şi
materialelor ce ar uşura acest lucru (fotografii, scrisori,
etc.).
stabilirea averii, care urmează a fi pusă sub sechestrul
în scopul asigurării, restituirii prejudiciului prin
acţiunea civilă din procesul penal sau o eventuală
confiscare a ei.
3. Genurile percheziţiei pot fi clasificate după mai multe
criterii:
după obiect: percheziţia încăperilor, percheziţia
persoanelor, percheziţia terenurilor, percheziţia
mijloacelor de transport.
după etapele percheziţiei: iniţială şi repetată.
după timp efectuării: separată şi concomitentă.
4. Pregătirea în vederea percheziţiei include:
acumularea informaţiei orientative necesare.
stabilirea timpului efectuării percheziţiei.
formarea şi instruirea grupei operative de urmărire
penală.
89
 asigurarea grupei cu mijloace tehnice-criminalistice
necesare şi transport.
planul efectuării percheziţiei.
întocmirea ordonanţei şi obţinerea sancţiunii
judecătorului de instrucţie.
5. Se deosebesc patru etape de efectuare a percheziţiei:
de pregătire: care constă în sosirea grupei la locul
destinat a percheziţiei, pătrunderea la locul ce
urmează a fi percheziţionat şi întreprinderea
măsurilor pentru asigurarea decurgerii normale a
percheziţiei;
examinarea generală: constă în cercetarea vizuală
generală a locului ce urmează a fi percheziţionat, în
timpul acesteia ofiţerul de urmărire penală face
cunoştinţă nemijlocit cu mediul înconjurător,
stabileşte planul percheziţiei, definitiv stabileşte
sarcinile membrilor participanţi la percheziţie, ia
decizia despre utilizarea mijloacelor tehnice.
etapa dinamică: include în sine căutarea nemijlocită a
obiectelor ce au importanţă pentru urmărirea penală.
fixarea rezultatelor percheziţiei constă în întocmirea
procesului verbal, planurilor şi schemelor încăperilor
sau terenurilor percheziţionate, folosirea fotografierii
şi a filmului video.
6. Ca procedee tactice pot fi menţionate:
percheziţia: unor obiecte şi generală.
percheziţia în grup şi de o singură persoană.
percheziţia concomitentă şi separată.
percheziţia paralelă şi încrucişată.
metoda comparării încăperilor sau terenurilor similare.
90
 7. Metoda de bază de fixare a rezultatelor percheziţiei este
procesul verbal. În procesul verbal amănunţit se indică
informaţia despre obiectele găsite şi locul găsirii lor. În cazurile
când se ridică hârtii de valoare, obligaţii, certificate, acreditive se
enumără rechizitele acestor documente. La depistarea
ascunzătorilor se descrie amănunţit amplasarea lor şi
dimensiunea. În partea finală a procesului verbal de percheziţie
se indică ce a fost ridicat, ambalajul şi sigila, cui şi ce a fost
transmis spre păstrare.
Ordinea efectuării percheziţiei şi locul depistării
ascunzătorilor pot fi fixate în plan şi în schemă. Dacă este
necesar tot în aceleaşi scopuri pot fi folosite fotografierea şi
videofilmul judiciar.
8. Ridicarea se deosebeşte de percheziţie prin faptul că în
procesul acesteia se ridică obiecte iniţial cunoscute, locul cărora
iniţial este cunoscut, în legătură cu ce în timpul ridicării lipseşte
necesitatea căutării. Ridicarea este efectuată conform ordonanţei
ofiţerului de urmărire penală, în care trebuie să fie indicate care
obiecte şi documente anume urmează a fi ridicate, motivul şi
locul aflării acestora. Ridicarea documentelor, ce conţin secrete
de stat deasemenea corespondenţa poştală şi convorbirile
telefonice este efectuată doar cu sancţiunea judecătorului de
instrucţie. Rezultatele ridicării se fixează în procesul verbal al
acestei acţiuni de urmărire penală, iar după necesitate şi în
anexele acestuia.

Subiectul nr.43 Tactica audierii

Noţiunea audierii.
Obiectul audierii.
Tipurile audierii
Pregătirea în vederea audierii
Etapele audierii (interogării)
91
 Procedeele tactice ale interogării
Fixarea procesului şi rezultatelor audierii
(interogării)
1. Audierea este acţiunea de urmărire penală şi de tactică
criminalistică ce constă în acumularea şi fixarea conform
legislaţiei în vigoare a declaraţiilor martorilor, victimelor,
bănuiţilor, învinuiţilor şi inculpaţilor asupra anumitor fapte
cunoscute de ei ce au importanţă în justa soluţionare a cauzei
penale.
2. Obiect al audierii poate fi:
circumstanţele ce intră în fapta supusă probaţiunii,
circumstanţele necesare pentru obţinerea scopurilor înaintate
în procesul cercetării,
circumstanţe cu ajutorul cărora pot fi obţinute probe,
circumstanţe, cunoaşterea cărora este necesară pentru
determinarea forţei probatoare a dovezilor,
circumstanţe care neavând caracter probatoriu au un rol tactic.
3. Tipurile audierii în procesul urmăririi penale se
deosebesc în dependenţă de:
calitatea procesuală a audiatului: audierea martorului,
victimei, bănuitului, învinuitului, specialistului, expertului,
vârsta audiatului: adult, minor, copil.
cu prezenţa participanţilor: prezenţa terţei persoane,
participarea apărătorului, expertului, specialistului,
părinţilor sau reprezentanţilor legali, pedagogului,
traducătorului,
locul audierii,
caracterul situaţiei de urmărire penală (cu conflict şi fără).
a fost persoana dată audiată anterior pe dosarul dat sau este
audiată pentru prima dată: iniţială, repetată, adăugătoare.

92
 4. Pregătirea pentru audiere poate fi specială şi
psihologică.
Pregătirea specială presupune studierea materialelor dosarului
penal, acţiunile de urmărire penală efectuate anterior audierii,
pregătirea probelor care, la decizia ofiţerului de urmărire penală,
vor fi prezentate, stabilirea ordinii audierii şi modalităţii de citare
a persoanei ce urmează a fi audiată, pregătirea locului unde va fi
audiată persoana şi mijloacele tehnice de fixare, documentele,
caracteristicile, formularea întrebărilor de bază, schiţarea
planului de audiere, studierea literaturii de specialitate,
convorbiri cu specialiştii, primirea consultaţiilor în centrele
ştiinţifice asupra anumitor întrebări, ce necesită anumite
cunoştinţe într-o anumită ramură a ştiinţei tehnicii, culturii, etc.
Pregătirea psihologică presupune alegerea de către ofiţerul de
urmărire penală a ordinii şi tonul de punere a întrebărilor, crearea
condiţiilor şi împrejurărilor, ca împuternicirile sale să nu fie
limitate, ca să se simtă comod ofiţerul de urmărire penală şi cel
audiat – pregătirea în vederea stabilirii contactului psihologic.
5. Se deosebesc următoarele etape ale audierii:
etapa iniţială,
relatarea liberă,
etapa de punere a întrebărilor,
etapa finală,
7. Procedeele tactice ale audierii se deosebesc în dependenţă
de etapele audierii, de volumul probelor şi caracterul situaţiei în
care are loc audierea (fără conflict sau cu conflict).
Procedura de bază în cazul audierii fără conflict:
prezentarea persoanei audiate a fragmentelor din
procesele verbale de audiere a altor persoane.
propunerea de a relata faptele, strict respectând ordinea
cronologică în care au decurs evenimentele relatate,
audierea la locul faptei,
93
 reamintirea, detalierea, suprapunerea faptelor şi
evenimentelor...
Procedeele tactice ale audierii în cazul situaţiei cu conflict:
trezirea interesului persoanei audiate spre darea de
declaraţii, spre convorbirea cu ofiţerul de urmărire
penală.
de a atrage atenţia la respectarea drepturilor audiatului
şi satisfacerii intereselor lui legale,
crearea şi menţinerea în procesul interogării unei
atmosfere de serviciu fără incomodităţi,
manifesta în procesul audierii a respectului faţă de
personalitate şi norme etice,
lămurirea audiatului a importanţei dării de depoziţii
veridice şi căinţei sincere,
relevarea motivelor de dare a declaraţiilor false şi
lichidarea acestora,
convingerea cu ajutorul deducţiei logice lipsei de sens,
în darea de declaraţii false,
Detalierea maximală şi concretizarea depoziţiilor
declaraţiile audiatului,
stimularea calităţilor pozitive ale audiatului,
prezentarea dovezilor ce-l demască pe audiat într-o
anumită infracţiune sau minciună,
audierea repetată, sistematică, încrucişată, adăugătoare
etc.
Procesul verbal este metoda de bază de fixare a
declaraţiilor audiatului. În el este reflectată decurgerea şi
rezultatele audierii. Ca mijloace adăugătoare de fixare a
declaraţiilor pot fi utilizate înregistrarea audio şi videofilmul
judiciar. Cu ajutorul lor se fixează informaţia relatată de audiat.
Prin aceasta deasemenea se fixează modul de comportare în
cazul punerii unor întrebări cheie.
94
 Subiectul nr.44 Tactica confruntării
Noţiunea confruntării.(art.113 CPP Republicii
Moldova)
Acţiuni de pregătire.
Ordinea confruntării.
Procedeele tactice ale confruntării.
Fixarea procesului şi rezultatelor confruntării.
1. Confruntarea este acţiunea de urmărire penală şi de
tactică criminalistică ce constă în audierea concomitentă a două
persoane anterior audiate în situaţii foarte importante pentru
dosar, când în declaraţiile lor anterioare există divergenţe
esenţiale.
Pregătirea în vederea efectuării confruntării constă în
următoarele acţiuni:
a) se ia decizia despre necesitatea lichidării divergenţilor
dintre declaraţiile a două persoane prin petrecerea
confruntării între acestea,
b) se stabileşte timpul efectuării confruntării,
c) sânt studiate personalităţile persoanelor ce urmează a fi
confruntate şi se determină caracterul relaţiilor între ele,
d) se stabileşte locul efectuării confruntării,
e) se i-au măsuri pentru citarea persoanelor participante la
confruntare.
3. Ordinea confruntării:
preîntâmpinarea martorului sau părţii vătămate despre
răspunderea penală pentru eschivarea, refuzul de a face
declaraţii şi prezentarea cu bună voie, cu bună ştiinţă a
depoziţiilor mincinoase,
întrebări ambilor participanţi: dacă se cunosc, de când şi
în ce relaţii se află,

95
 propunerea persoanei care după părerea ofiţerului de
urmărire penală, a prezentat depoziţii veridice de a
povesti evenimentul, în legătură cu care participanţii au
prezentat depoziţii contradictorii,
întrebare celuilalt participant la confruntare dacă
confirmă el declaraţiile primului participant la
confruntare,
întrebare primului participant: îşi mai susţine răspunsul
la prima întrebare (în caz de răspuns negativ la prima
întrebare a celui de al doilea participant la confruntare),
întrebare ambilor participanţi: dacă au întrebări unul faţă
de celălalt, dacă doresc să-şi completeze depoziţiile,
fixarea mersului şi rezultatelor confruntării.
Procedeele tactice ale confruntării:
detalierea răspunsurilor participanţilor la confruntare,
prezentarea dovezilor în scopul activizării memoriei
participanţilor la confruntare,
utilizarea depoziţiilor veridice ale altor persoane anterior
audiate.
invitarea pentru participare a unor persoane (rude
pedagog, etc.), prezenţa cărora poate duce la convingerea de
dare a depoziţiilor veridice de către persoanele confruntate.
5. Despre efectuarea confruntării se întocmeşte un proces
verbal în care se înscriu în ordinea în care au fost puse întrebările
celor confruntaţi şi deasemenea şi răspunsurile acestora. Pentru
fixare poate fi utilizată înregistrarea video sau audio.

Subiectul nr.45 Tactica prezentării spre recunoaştere

Noţiunea prezentării spre recunoaştere. (art.116-
117 CPP Republicii Moldova)
Genurile şi formele prezentării spre recunoaştere.
Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere.
96
 Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere.
Fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre
recunoaştere.
1.Prezentarea spre recunoaştere este o acţiune de urmărire
penală şi de tactică criminalistică şi constă în determinarea
apartenenţei de gen sau grup de către partea vătămată, martor,
bănuit, învinuit al unui obiect datorită memorizării anterioare a
acestuia. Baza ştiinţifică a prezentării spre recunoaştere o
formează procesul psihologic, esenţa căruia constă în faptul că
persoana ce recunoaşte obiectul face compararea cu ajutorul
memoriei a înfăţişării obiectului văzut anterior cu obiectul
prezentat împreună cu alte obiecte. În rezultatul acestei
comparări se i-a decizia asupra identităţii, asemănării sau
deosebirii dintre obiectele, persoanele prezentate.
2. Sînt următoarele genuri ale prezentării spre
recunoaştere:
a persoanelor.
a obiectelor.
a animalelor.
a cadavrelor sau a unor părţi de cadavre.
a încăperilor sau a porţiunilor de teren.
Prezentarea spre recunoaştere poate fi înfăptuită în două
forme: în realitate sau după fotografie.
3. Regulile de bază ale prezentării spre recunoaştere:
cel ce recunoaşte de la bun început este audiat de
împrejurările în care al a văzut persoana sau obiectul
respectiv, particularităţile şi semnele individuale, după
care ea îl poate recunoaşte.
numărul obiectelor prezentate spre recunoaştere nu
trebuie să fie mai mic de trei (cu excepţia prezentării
cadavrelor).

97
 obiectele prezentate spre recunoaştere trebuie să fie
după posibilitate asemănătoare la exterior cu cel ce
trebuie recunoscut. Obiectul ce urmează să fie
recunoscut se prezintă împreună cu aceste obiecte.
până la începerea prezentării spre recunoaştere
persoanei ce urmează a fi prezentată i se dă
posibilitatea de aşi alege locul dorit între persoanele
prezentate spre recunoaştere.
dacă persoana căreia i se prezintă pentru recunoaşterea
este în calitate de martor sau parte vătămată, el înainte
de a recunoaşte este prevenit despre răspunderea penală
pentru sustragerea sau refuzul de a face depoziţii,
prezentarea cu bună voinţă a depoziţiilor mincinoase.
pentru fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre
recunoaştere pot fi utilizate mijloace audio sau video.
4. Pregătirea în vederea prezentării spre recunoaştere
presupune:
audierea prealabilă a persoanei care va recunoaşte,
alegerea locului de prezentare spre recunoaştere,
crearea condiţiilor optimale pentru efectuarea
prezentării spre recunoaştere,
invitarea specialistului pentru participare sau pregătirea
prezentării spre recunoaştere sau consultarea cu el, în
vederea aplicării unor mijloace tehnice,
asigurarea escortări bănuitului sau învinuitului care se
află sub arest.
5. Conform legislaţiei procesuale, despre prezentarea spre
recunoaştere se întocmeşte un procesul verbal în care se indică
mersul şi rezultatele, fixarea obiectului predestinat prezentării
spre cunoaştere poate avea loc prin fotografiere sau înregistrare
video.

98
 Subiectul nr.46 Genurile prezentării spre recunoaştere
Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor
Prezentarea spre recunoaştere a obiectelor
Prezentarea spre recunoaştere a cadavrului
Prezentarea spre recunoaştere a animalelor
Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor şi a
porţiunilor de teren
1. Prezentarea spre recunoaştere a persoanelor are loc în
cazurile când persoana, ce urmează a fi prezentată spre
recunoaştere, nu este cunoscută de către persoana căreia i se
prezintă pentru recunoaştere, însă ultima a reuşit să memorizeze
careva semne obiective (exterioare) ale acesteia; persoana ce
recunoaşte se cunoaşte cu persoana prezentată spre recunoaştere,
însă nu cunoaşte numele, acesteia sau îl numeşte cu alt nume;
persoana ce recunoaşte cunoaşte persoana prezentată spre
recunoaştere, numeşte corect iniţialele, însă ultima neagă faptul
cunoaşterii reciproce.
La prezentarea spre recunoaştere a persoanelor se respectă
următoarea consecutivitate:
persoana căreia i se prezintă pentru recunoaştere nu
trebuie să aibă posibilitatea, chiar ocazional să vadă
înainte de recunoaştere persoanele ce îi vor fi
prezentate spre recunoaştere,
invitarea persoanei ce urmează a fi recunoscută,
explicarea scopului şi consecutivităţii acţiunii de
urmărire penală, drepturile şi obligaţiile ei şi
propunerea acesteia de a-şi alege personal locul
printre persoanele ce vor fi prezentate.
invitarea persoanei căreia i se prezintă spre
recunoaştere, explicarea acesteia a scopului şi
consecutivităţii acţiunii de urmărire penală,
preîntâmpinarea persoanei ce recunoaşte despre
99
 răspundere penală, pentru declaraţiile mincinoase.
Precum şi dreptul de a nu face declaraţii împotriva sa
şi împotriva rudelor sale apropiate.
întrebare persoanei ce a recunoscut după care semne
şi criterii recunoaşte persoana prezentată spre
recunoaştere,
persoana recunoscută este rugată să se numească,
întrebare tuturor participanţilor,
fixarea mersului şi rezultatelor prezentării spre
recunoaştere.
2. În calitate de obiecte prezentate spre recunoaştere de
obicei apar obiecte materiale ale infracţiunii, deasemenea şi
obiectele cu ajutorul cărora sa comis infracţiunea.
Consecutivitatea prezentării spre recunoaştere a obiectelor în
general este aceeaşi ca şi prezentarea spre recunoaştere a
persoanei. Persoana ce recunoaşte iniţial este audiată referitor la
caracteristicile şi semnele obiectului. Obiectul se prezintă
împreună cu cel puţin 2 sau mai multe obiecte omogene.
Persoana ce recunoaşte obiectul poate să-l ia în mâini pentru a-l
examina din toate părţile, în anumite cazuri poate să-l îmbrace
(când merge vorba despre haine), să verifice funcţionarea
mecanismului, etc. Dacă obiectul este unic, atunci este raţional
de-al prezenta persoanei şi de a nominaliza concret
caracteristicile după care la recunoscut. Dacă proprietarul
obiectului are paşaportul sau alte documente cu identificarea
numărului obiectului, atunci nu este necesitatea în prezentarea
acestuia spre recunoaştere.
3. La descoperirea cadavrului unei persoane
neidentificate, lucrătorii poliţiei aducând la cunoştinţă ofiţerul de
urmărire penală şi acţionând conform indicaţiei acestuia, trebuie
imediat să întreprindă măsuri pentru stabilirea identităţii
persoanei decedate. Regula de prezentare spre recunoaştere a
100
cadavrului prevede prezentarea acestuia fiecărei persoane care
urmează să-l recunoască separat şi într-un singur exemplar.
Cadavrul poate fi prezentat spre recunoaştere dezbrăcat.
4. Prezentarea spre recunoaştere a animalelor
deasemenea are loc după regulile generale. Dacă animalul se
prezintă persoanei, care conform materialelor din dosar este
proprietarul acestuia, trebuie de consemnat în procesul verbal
care a fost reacţia animalului la prezenţa persoanei ce urma s-o
recunoască. La audierea preventivă a persoanei căreia i se va
prezentata spre recunoaştere animalul, poate fi antrenat un
specialist.
5. Prezentarea spre recunoaştere a încăperilor, a
porţiunilor de teren cel mai des se utilizează în acele cazuri când
în cadrul cercetărilor de urmărire penală efectuate este necesar de
a verifica declaraţiile audiatului, în legătură cu descrierea unui
anumit loc. Necesitatea prezentării spre recunoaştere a
încăperilor, a porţiunilor de teren apare şi în cazurile când este
necesar să ne convingem că o anumită persoană a vizitat anterior
aceste locuri.

Subiectul nr.47: Tactica ordonării şi efecutării

expertizelor judiciare.
1.Noţiunea şi importanţa expertizei judiciare
2.Clasificarea expertizelor judiciare
3.Pregătirea în vederea ordonării expertizei judiciare
4.Etapele efectuării expertizei
5.Aprecierea raportului de expertiză
1.Expertiza judiciară este efectuarea de experţi în forma
stabilită de legislaţie conform ordonanţei organelor de cercetare
penală şi instanţei de judecată a cercetărilor în domenii separate
ale ştiinţei, tehnicii, artei, în scopul stabilirii circumstanţelor ce
au importanţă pentru cauză .
101
 Concluzia de expertiză este o sursă de probă, iar datele
faptice ce se conţin în ele probe.
Expertiza este efectuată de persoane competente, ce
lucrează în instituţii speciale de expertiză a organelor afacerilor
interne, justiţie, ocrotire a sănătăţii sau de alte persoane
competente în soluţionarea întrebărilor ce au importanţă pentru
anchetă şi instanţă de judecată.
2.Expertizele judiciare pot fi clasificate după următosrele
criterii:
după ramura de ştiinţă: criminalistice, medico-legale,
 psihiatrică, de contabilitate  , autotehnică ,economică,

chimică, biologică, tehnică etc.

după ordinea efectuării :iniţiale şi repetate
 după volumul cercetării: de bază şi suplimentare
 după caracterul cunoştinţelor utilizate :unitare şi complexe
 după numărul experţilor :de un expert şi de comisie 

după locul cercetării: în localul instituţiilor de expertiză şi în afara lor
3. Pregătirea în vederea ordonării expertizei constă din
următoarele elemente: adunarea, alegerea, păstrarea şi pregătirea
pentru trimitere la expertiză a obiectelor ce urmează a fi supuse
expertizei ;alegerea expertului sau instituţiei ce va executa
expertiza; întocmirea ordonanţei de numire a expertizei, aducerea
faptului dat la cunoştinţă învinuitului, examinarea demersurilor
în legătură cu aceasta ;îndeplinirea ordonanţei şi expedierea
acestea expertului sau instituţiei speciale ce va efectua expertiza
(împreună cu obiectul ce urmează a fi cercetat).După necesitatea
poate fi transmis şi dosarul penal.
4. Sunt delimitateurmătoarele etape la efectuarea expertizei:
 cercetarea prealabilă,

 cercetarea separată,

cercetarea comparativă,

102
 evoluarea concluziilor,

întocmirea raportului de expertiză
5. Aprecierea concluziei de expertiză presupune analiza ei,
compararea cu alte dovezi pe dosar, verificarea veridicităţii
obiectelor cercetate şi veridicităţii concluziilor din raportul de
expertiză. În procesul aprecierii concluziei de expertiză a
expertului, anchetatorul urmează să stabilească: plenitudinea
cercetărilor efectuate de expert, pe care se bazează concluzia;
baza ştiinţifică a metodelor utilizate de expert la efectuarea
expertizei; argumentarea concluziei cu date faptice din dosarul
penal şi rezultatele cercetărilor efectuate de expert; plenitudinea
concluziei, claritatea ei, corespunderea răspunsurilor expertului
cu întrebările puse de ofiţerul de urmărire penală în ordonanţă.

Subiectul nr.48: Tactica obţinerii mostrelor pentru

cercetarea comparativă
1.Noţiunea obţinerii mostrelor pentru cercetarea
comparativă (art.154-156 CPP Republicii Moldova)
2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă.
4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor
pentru cercetarea comparativă.
5.Fixarea mersului şi rezultatelor obţinerii mostrelor
pentru cercetarea comparativă.
1.Obţinerea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este o acţiune procedurală independentă, ce constă în
obţinerea pe cale experimentală de la bănuit, învinuit, martor
,partea vătămată a obiectelor, ce sunt produse ale vitalităţii
organismului lor sau create de el, necesare pentru compararea cu
corpurile delicte în scopul identificării sau determinarea
apartenenţei de grup.
103
 2.Clasificarea mostrelor pentru cercetarea comparativă.
este efectuată pe baza următoarelor principii:
după caracterul mostrelor pentru cercetarea comparativă.
reflectate: individuale (modelele ale urmelor papilare, a
urmelor picioarelor, uneltelor de spargere…) şi ereditare

(modelele excreţiilor organismului uman, animal), 
după timpul şi condiţiilor apariţiei: libere şi experimentale,
Mostrelor pentru cercetarea comparativă. libere –sunt obiecte
materiale, care se formează nu în scopul cercetării comparate dar
,cel mai des, înainte de pornirea procesului penal.
Mostrelor pentru cercetarea comparativă. experimentale sunt
obiecte materiale, obţinute de anchetator după pornirea
procesului penal şi sunt create, colectate conform legislaţiei
procesual penale în scopul efectuării expertizei, fapt adus la
cunoştinţa persoanei până la începerea colectării lor.
3.Pregătirea în vederea obţinerii mostrelor pentru
cercetarea comparativă. constă din următoarele elemente:
rezolvarea problemei referitor la ce mostrelor pentru
cercetarea comparativă şi în ce cantitate este necesar de
 obţinut,
stabilirea timpului şi locului obţinerii mostrelor pentru
 cercetarea comparativă, 
stabilirea metodei şi condiţiilor de obţinere a mostrelor pentru
 cercetarea comparativă, 
 stabilirea participanţilor la acţiunea de urmărire penală, 
emiterea ordonanţei de obţinere a mostrelor de cercetare
comparativă de comparaţie şi aducerea faptului dat la
cunoştinţă persoanei cointeresate, dacă aceasta refuză
 prezentarea benevolă a acestora,
 pregătirea mijloacelor tehnice, 
întocmirea planului (după necesitate), 

104
 pregătirea mijloacelor de fixare a mostrelor şi procesul
obţinerii lor. 
4.Cerinţele tactice înaintate spre obţinerea mostrelor de
cercetarea comparativă :
obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de către
 persoane competente şi în ordinea stabilită, 
asigurare obţinerii mostrelor de cercetare comparativă
 adevărate de la un obiect concret,
obţinerea mostrelor de cercetare comparativă de calitate
 necesară,
obţinerea mostrelor de cercetare comparativă în cantitatea 
necesară.
La condiţiile ,ce asigură calitatea mostrelor de cercetare
comparativă se referă:
comparabilitatea: caracteristicile mostrelor de
cercetare comparativă trebuie să corespundă
 caracteristicilor obiectului comparat, 
plenitudinea: asemănarea mostrelor de cercetare 
comparativă, ce constă în transmiterea maximal
precisă a caracteristicilor obiectului supus
identificării,
stabilitatea: capacitatea mostrelor de cercetare
comparativă timp îndelungat să-şi păstreze
caracteristicile identificatoare. 
5. Procesul obţinerii mostrelor de cercetare comparativă
amănunţit se fixează în procesul verbal. În procesul-verbal pe
lângă rechizitele generale a modelelor şi cantitatea lor, se indică
şi de la cine anume au fost luate mostrele de cercetare
comparativă, condiţiile în care au fost obţinute mostrelor de
cercetare comparativă, mijloacele tehnice ce au fost utilizate la
extragerea şi ridicarea lor. În caz de necesitate procesul obţinerii

105
mostrelor de cercetare comparativă poate fi fixat prin
fotografiere sau filmare.
Subiectul nr.49:Metodica criminalistică
1.Noţiunea metodicii criminalistice.
2.Izvoarele metodicii criminalistice.
3.Sarcinile metodicii criminalistice.
4.Caracteristica sistemei metodicii criminalistice.
5.Structura principiilor generale a metodicii
cercetării unor tipuri aparte de infracţiuni.
6.Structura metodelor particulare de cercetare a unor
tipuri aparte de infracţiuni.
1.Metodica criminalistică, sau metodica cercetării unor
tipuri de infracţiuni este un compartiment al criminalisticii ce
conţine sistemul fundamentat ştiinţific şi recomandări elaborate
pe baza acestora pentru organizarea şi efectuarea cercetării,
descoperirii şi prevenirii unor tipuri de infracţiuni.
Izvoarele metodicii criminalistice sunt:
normele penale şi procesual penale, ce conţin elementele
 componenţei de infracţiune, deasemenea  obiectul şi limitele
probaţiunii la cercetarea infracţiunilor,
 prevederile  a criminalisticii, tehnicii criminalistice,
teoriei generale
tacticii criminalistice,
 practica pozitivă
infracţiunilor,
 în descoperirea, cercetarea şi prevenirea
 prevederile altor ştiinţe, utilizate la cercetarea 
(medicina-legală, criminologie, psihologie...).
infracţiunilor

Sarcina de bază a metodicii criminalistice este uşurarea luptei

cu criminalitatea. Ca sarcini speciale pot fi menţionate :

studierea din punct de vedere criminalistic a infracţiunilor şi
mecanismelor de comitere a infracţiunilor,

studierea şi utilizarea celor mai raţionale metode de descoperire,
cercetare şi prevenire a infracţiunilor,
106
 elaborarea recomandărilor metodice ştiinţific argumentate şi
 realizarea prevenirii,descoperirii şi cercetării unor tipuri
aparte de infracţiuni.
Metodica cercetării unor tipuri de infracţiuni constă din două
compartimente:
 dispoziţiile generale ale metodicii criminalistice,

 metodica cercetării tipurilor şi grupelor concrete

deinfracţiuni(metode particulare).
Dispoziţiile generale constituie baza teoretică a metodicii
criminalistice (sistemul, principii, sarcini…). Metodica
particulară sunt recomadările, planurile de cercetare a tipurilor
concrete de infracţiune. Metodicele particulare se împart în două
grupe: 1)tipice, 2 ) speciale
Metodicile tipice se stabilesc după tipul infracţiunii, prevîzute
de ligislaţia penală, iar metodica specială presupune punerea în
evidenţă a aşa caracteristici ca: locul comiterii infracţiunii,
personalitatea infractorului, timpul scurs din momentul comiterii
infracţiunii, numărul ofiţerilor de urmărire penală, ce iau parte la
cercetare.
În conţinutul elementelor structurale a dispoziţiilor generale a
metodicii cercetprii unor tipuri de infacţiunii sunt incluse:
noţiunea şi obiectul metodicii criminalistice; legătura şi
importanţa metodicii în sistemul criminalisticii, noţiunea, esenţa
şi importanţa caracteristicii criminalistice a infracţiunii, noţiunea
şi conţinutul circumstanţelor care necesită a fi dovedite, noţiunea
şi conţinutul etapelor cercetării; sarcinile şi caracteristica
generală a fiecărei etape, dispoziţiile generale ale utilizării
cunoştinţelor speciale la cercetarea infracţiunilor, dispoziţiile
generale ale interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală, dispoziţiile generale ale utilizării
ajutorului societăţii la cercetare, dispoziţiile generale ale

107
activităţii de profilaxie a ofiţerului de urmărire penală la
cercetarea infracţiunilor.
Structura metodelor tipice particulare de cercetare a unor
tipuri de infracţiuni constă din următoarele elemente
 :
 caracteristica criminalistică a tipului dat de infracţiune,
 circumstanţele,
dat,
 necesare stabilirii la cercetarea infracţiunilor de tipul
particularităţile pornirii procesului penal şi planificarea
 acţiunilor  de urmărire penală la cercetarea tipului dat
iniţiale
de infracţiuni,
ordinea activităţii ofiţerului de urmărire penală la fiecare
 etapă a cercetării cuevidenţa apariţiei unor situaţii de

urmărire penală tipice, 
particularităţile tactice ale acţiunii de urmărire penală ,
 particularităţile utilizării cunoştinţelor
infracţiunilor de tipul dat,
 speciale la cercetarea
 particularităţile utilizării ajutorului populaţiei, 
organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu
 organele
tipul dat,
de cercetare penală la cercetarea infracţiunilor de

organizarea activităţii profilactice a ofiţerului de urmărire
penală pe  materialele cercetărilor la categoria dată de
infracţiuni.

Subiectul nr.50: Noţiunea şi conţinutul elementelor de bază

metodicii criminalistice.
1.Esenţa cercului de circumstanţe necesare stăbilirii
2.Conţinutul caracteristicii criminalistice a infracţiunlor
3.Caracteristica situaţiei de urmărire penală.
4.Etapele cercetării infracţiunilor
5.Formele interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu
organele de cercetare penală
108
 6.Principiile utilizării ajutorului societăţii
1. Cercul circumstanţelor, ce necesită a fi stabilite la
fiecare tip de infracţiune sunt determinate de articolul
corespunzător din CP al RM, ce stabileşte răspinderea pentru
infracţiunea dată, deasemenea şi unele articole din CPP RM.
Conducîndu-se de normele legii şi practicii de urmărire penală,
metodica criminalistică elaborează recomandări, ce permit
ofiţerului de urmărire penală mai precis de a stabili grupul de
circumstanţe ce necesită a fi stabilite pentru fiecare tip sau grupă
de infracţiuni cercetate. Circumstanţele ce necesită a fi dovedite
nu sânt doar o acumulare mecanică a elementelor obiectului
demonstrării şi dispoziţiile articolelor sau articolului
corespunzător din CP RM. Categoriile nominalizate, ce se referă
corespunzător la ştiinţa procesului penal şi dreptului penal, în
criminalistică se combină, se completează una pe alta şi în
legătură cu aceasta primesc o calitate nouă.
Caracteristica criminalistică a infracţiunii este sistemul
caracteristicilor unui sau altui tip de infracţiune, ce au o
importanţă sporită pentru cercetare şi condiţionează utilizarea
metodelor criminalistice, procedeelor şi mijloacelor. În categoria
celor mai importante caracteristici ale infracţiunii în
criminalistică sunt:
obiectul nemijlocit al atentatului criminal, 

metoda comiterii şi camuflării infracţiunii, 
circumstanţele, în care a fost pregătită şi comisă infracţiunea
 (timpul, locul, condiţiile de pază a obiectului...), 
particularutăţiile urmelor lăsate de infractori, 

personalitatea infractorului şi părţii vătămate.
Situaţia de urmărire penală este totalitatea informaţiei ce are
importanţă pentru cauză, avută în administrarea ofiţerului de
urmărire penală într-un anumit moment a cercetării. În conţinutul
situaţiei de urmărire penală sunt incluse: probele acumulate pe
109
dosar, altă informaţie ,ce are importanţă pentru cauză, date
despre sursele de acumulare a acestei informaţii. Importanţa
situaţiei de urmărire penală constă în aceea că datele faptice
reprezintă prin sine tabloul deplin şi obiectiv al evenimentului
cercetat în orice moment concret şi permite ofiţerului de urmărire
penală de a le aprecia corespunzător şi de a lua, reeşind din
apreciere, decizia privitor la efectuarea în continuare a acţiunilor
de urmărire penală, fie iniţiale, fie ulterioare. Situaţia de urmărire
penală constă din următoarele elemente: 
 de caracter psihologic: rezultatul conflictului dintre ofiţer de
urmărire penală şi alte persoane, manifestarea
 caracteristicelor sale psihologice.
de caracter informaţional: nivelul de informare al ofiţerului de
 urmărire a oponenţilor ofiţerului
penală; nivelul de informare
de urmărire penală şi altor persoane,
de caracter procesual şi tactic: situaţia productivitaţii pe
dosar, probele şi sursele lor, posibilitate de a alege măsura
 preventivă,  petrecerea unei acţiunii de urmărire penală
concrete,
de caracter material şi tehnico-organizaţional: mijloace de
 transmitere a informaţiei din evidenţele MAI; posibilitatea de
a manevra cu forţele, mijloacele din dotare.
Situaţiile de urmărire penală se clasifică în: tipice şi concrete,
situaţii formate în procesul cercetării pe dosar sau în procesul
efectuării unei acţiunii de urmărire penală, cu conflict şi fără
conflict.
4. Procesul de cercetare a infracţiunilor se împarte în
următoarele etape:
etapa pornirii procesului penal :verificarea materialelor
despre eveniment, ce are semnele infracţiunii  ,primirea
deciziilor privind pornirea procesului penal;

110
 iniţială: verificarea versiunilor tipice referitor la evenimentul
infracţional, avute la momentul pornirii procesului penal;
clarificarea faptelor supuse cercetărilor; adunarea şi fixarea
probelor ce pot fi în pericol de distrugere; luarea măsurilor
pentru căutarea şi reţinerea bănuiţilor; asigurarea restituirii
pagubei materiale cauzate de infractori; verificarea
 elementelor privitor lacauzele şi condiţiile ce au favorizat
comiterea infracţiunii;
 ulterioară: activitateaulterioară referitor la acumularea, cercetarea şi
aprecierea probelor; 
finală: finisarea cercetării şi întocmirea ordonanţei de punere
sub învinuire.
5. Formele de bază ale interacţiunii ofiţerului de urmărire
penală cu organele de cercetare penală sunt:
studierea materialelor avute în procedură de ofiţerul de
 urmărire penală şi lucrătorul operativ şi primirea deciziei 
comune referitor la pornirea procesului penal sau verificarea
în continuare a materialelor pe cale procesuală şi
 neprocesuală;
planificarea în comun a acţiunilor de urmărire penală şi a
măsurilor operativ-investigative sau combinarea planurilor
 ofiţerului de urmărire penală cu celeale lucrătorului operativ
referitor la cercetarea infracţiunilor;
schimbul permanent de informaţie, acumulate în rezultatul
 efectuării acţiunilor deurmărire penală şi a măsurilor
operative de investigaţie;
ajutorul nemijlocit din partea lucrătorului operativ ofiţerului
 de
urmărire penală la petrecerea acţiunilor de urmărire penală.
6. La utilizarea ajutorului populaţiei la cercetare
infracţiunilor este raţional să fie luate în evidenţă următoarele
principii:

111
reprezentanţii obşteşti participă la cercetarea infracţiunilor în
urma acordului benevol, reprezentanţii obşteşti nu pot efectua de
sinestătător acţiunii de urmărire penală, ofiţerul de urmărire
penală este obligat să păstreze taina urmăririi penale, ofiţerul de
urmărire penală este obligat să asigure securitatea
reprezentanţilor obşteşti ce acordă ajutor la cercetarea
infracţiunii.

Subiectul nr.51: Metodica cercetării alibiului.

1.Noţiunea şi conţinutul alibiului
2.Particularităţiile verificării alibiului
3.Versiunile tipice generale de verificare a alibiului
4.Etapele verificării alibiului
1. Alibiul este faptul aflării bănuitului în alt loc decît acel
al săvîrşirii infracţiunii în timpul săvîrşirii acesteia. Alibiul
conţine trei elemente de bază: locul săvîrşirii infracţiunii, timpul
săvîrşirii acestei infracţiunii, locul unde la acel moment se afla
persoana alibiul căreia se verifică.
2. În timpul verificării alibiului se precizează:
locul unde se afla la momentul săvîrşirii infracţiunii persoana
care a înaintat alibiul şi de ce era preocupat acolo,
de unde, cu cine, cu ce scop a venit acolo, cînd, la ce oră a
părăsit acel loc, ce perioadă de timp s-a aflat în acel loc.
cine l-a văzut, în ce condiţii, pe cine a întâlnit, cu cine a intrat
în contact, ce făceau acei ce se aflau în locul indicat,
pe fonul căror fenomene naturale, climaterice (starea
anotimpului, prezenţa precipitaţiilor) s-a scurs prezenţa lui în
acel loc, ce evenimente cu caracter social au avut loc în acel loc,
e)cui încă, în afara de martorii oculari, îi era cunoscut faptul
aflării lui acolo, şi în ce mod au aflat ei,
f)cauzele că el nu a anunţat despre alibiul lui mai devreme, dacă
el a avut posibilitatea reală să anunţe despre alibiul lui,
112
h)în ce îmbrăcăminte, încălţăminte a venit el în acel loc în timpul
săvîrşirii infracţiunii, ce lucruri avea cu el, în îmbrăcăminte,
lucruri care la plecret le-a luat cu sine.
3. În timpul verificării alibiului se înaintează următoarele
versiunii: alibiul este real (a avut loc); alibiul este inventat (fals).
4. Activitatea de verificare a alibiului este divizată în
următoarele etape:
a)petrecerea unui interogatoriu a persoanei care a anunţat despre
alibiul său în legătură cu locul unde s-a aflat el în timpul
săvîrşirii infracţiunii ,ce a văzut, a auzit, a cunoscut, ce s-a
petrecut în locul indicat cu sau fără participarea lui, scopul sosirii
lui în acel loc, metoda şi mecanismul realizării acestui scop,
documentele şi obiectele în care s-ar dovedi prezenţa lui şi traiul
în acea perioadă.
b)alcătuirea unei situaţii model-subiectiv, în care s-a aflat
persoana interogată, studierea şi luarea din acest model de
situaţie a unei decizii ,care trebuie verificată;
c)elaborarea planului de efectuarea a verificării alibiului, şi
realizarea acestui plan;
d)audierea persoanei care a anunţat despre alibiul său, pe
întrebările care reies din rezultatele lucrului efectuat, punerea
acestor întrebării persoanelor oponente în caz de necesitate şi
prezentarea acestei persoane persoanelor oponente pentru
recunoaştere, petrecerea confruntărilor dintre persoanele care au
dat răspunsuri diferite.
e)efectuarea unei analize de comparare a modelelor obiective şi
subiective, admiterea unei concluzii despre deosebirile şi
asemănarea acestor modele .Concluzia admisă, ca aceste modele
sunt identice, confirmă că alibiul nu este inventat.
 Subiectul nr.52: Constatarea şi demascarea
înscenării (disimulării)
1.Noţiunea înscenării
2.Conţinutul activităţilor la înscenare
3.Clasificarea înscenărilor
4.Particularităţile constatării şi demascării
înscenărilor
1. Prin înscenare se înţelege crearea la “locul infracţiunii” de
persoanele cointeresate a unei situaţii, care nu corespunde factorilor
reali locului infracţiunii, mecanismului comiterii faptei.
Activitatea legată de descoperirea înscenărilor este
compusă din: 
 analiza şi aprecierea situaţiei, în care s-a aflat înscenatorul,
 luarea unei decizii despre înscenare, 

 examinarea variantelor
celei mai raţionale,
 posibile ale înscenării şi aprecierea variantei
 elaborarea unui model ale al evenimentelor care posibil au avut loc, 
 realizarea modelului elaborat,
pregătirea din timp a lămuririlor ,răspunsurilor care sunt
 predestinate pentru convingerea altor persoane inclusiv 
organele de drept în realitatea sau veridicitatea înscenării,
 aprecierea comportamentului în timpul urmăririi
lămuririlor în caz de demăscare a înscenării.
 penale şi pregătirea
3. Înscenările se clasifică după diferite criterii:
după subiect: a) înfăptuite de complicii la infracţiune. b)
înfăptuite de alte persoane la rugămintea infractorului sau din
 iniţiativa 
proprie. c) înfăptuită de infractor împreună cu alte
persoane; 
 după loc: a) la locul săvîrşirii infracţiunei. b) în alt loc;
 după timpul înfăptuirii: a)pînă la săvîrşirea infracţiunii.
săvîrşirii infracţiunii. c)după săvîrşirea infracţiunii.
 b)în timpul
după scop: a) ascunderea infracţiunii. b)  ascunderea unui
eveniment necriminal. c) în alte scopuri;
114
 după obiect: a) înscenarea infracţiunii. b) înscenarea uni fapt
 ce poartă un caracter necriminal. c) înscenarea  a unor
elemente separate, subsisteme a evenimentului;
după conţinut: a)înscenarea urmelor materiale
 la locul infracţiunii.
b)înscenarea urmelor materiale în scopul
inducerii în eroare urmărirea penală.
4. În calitate de semne ale înscenării, relevate în timpul
cercetării la faţa locului sunt: a) urmele depistate la locul
săvîrşirii infracţiunii care nu trebuiau să fie acolo, dacă
evenimentul ar fi fost real şi nu inventat. b)urmele care nu au fost
depistate, dar care trebuiau să fie prezente în cazul că
evenimentul ar fi fost real etc.
5. În scopul relevării şi demascării înscenării se stabilesc:
împrejurările evenimentului în legătură cu care s-a înfăptuit
 înscenarea(caracterul ,timpul, locul, participanţii etc.), 

 caracteristica înscenării evenimentului (tipul, semnele), 

participanţii la înscenare şi rolul fiecărui, scopul şi motivele

de care s-au condus, 
împrejurările în care s-a petrecut pregătirea înscenării (locul,
timpul, consecutivitatea înfăptuirii acţiunilor de înscenare,

obiectele materiale folosite la înscenare, 
consecinţele înscenării (intentarea procesului penal întîrziate,
atragerea la răspundere a persoanelor nevinovate, săvîrşirea
altor infracţiunii de către acele persoane ce s-au eschivat de la
 răspundere penală de prima dată etc.), 
împrejurările legate de darea unor mărturii false. 

Subiectul nr.53: Metodica cercetării omorului.

1.Noţiunea de omor
2.Metodele de săvîrşire a omorurilor
3.Împrejurările care trebuie stabilite
4.Situaţiile primei etape de urmărire penală.
115
 5.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de urmărire
penală în vederea depistării cadavrului cu semne de
moarte violentă
6.Caracteristica acţiunilor ofiţerului de
urmărire penală la cercetarea cazurilor de
dispariţie a persoanelor
7.Expertize numite la cercetarea omorului
1.Omorul este cauzarea morţii unei persoane intenţionat
sau din imprudenţă (art.145-150 CPRM.) Omorul este considerat
o infracţiune gravă contra persoanei. Preîntîmpinarea,
descoperirea şi cercetare omorurilor reprezintă una din cele mai
importante probleme a organelor de drept.
2. Cele mai des întîlnite metode de săvîrşire a omorurilor
sunt:
cauzarea leziunilor corporale victimei cu ajutorul diferitor
dispozitive (arma de foc, arma albă etc.),
aducerea persoanei într-o stare de neajutorare sau folosirea
acestei stării pentru cauzarea leziunilor corporale, strangulare,
lăsarea în condiţii periculoase pentru viaţa,
aruncarea victimei de la înălţime,
aruncarea victimei din mijlocul de transport în mişcare.
întroducerea în organismul persoanei a unor substanţe
otrăvitoare,
înecarea sau expunerea la factori termici sau radioactivi.
3.La cercetarea omorurilor este necesar de a stabili
următoarele împrejurări:
 a avut loc omorul,
 cînd, unde în ce condiţii a fost săvîrşită infracţiunea,
 cine a săvîrşit omorul: a fost săvîrşit de un grup de
persoane,dacă da-care este rolul fiecărui din ei la săvîrşirea
infracţiunii,cum este caracterizat infractorul ,sunt
circumstanţe agravante sau atenuante,
116
 cine este victima; cum este caracterizată,
 caracterul şi mărimea daunelor cauzate de infractor,
dacă este o infracţiune intenţionată, a avut loc favorizarea
 prealabil promisă,
ce împrejurări au favorizat comiterea omorului.
4. Situaţile apărute la etapa iniţială de cercetare sunt
diferite.Cele mai tipice din ele sunt:
omorul a avut loc în prezenţa martorilor oculari, cînd
sunt cunoscute şi victima şi bănuitul (cel mai des au
loc în familie, sau din motive huliganice...),
omorul este săvîrşit în timpul unei tîlhării,sau unui viol
sau din motive huliganice, cînd este cunoscută
victima, dar nu este cunoscut bănuitul,
omor din motive necunoscute; la dispariţia fără veste a
persoanei (este cunoscută victima, dar nu este
cunoscut bănuitul)
depistarea cadavrului neindintificat sau a unor părţi a
cadavrului,
dispariţia persoanei fără veste;
pruncuciderea: depistarea cadavrului nou-născutului;
dispariţia nou-născutului
lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasiea)
5.În cazul depistării unui cadavru cu semene ale morţii
violente, ofiţerului de urmărire penală trebuie să efectuieze
următoarele acţiuni iniţiale de urmărire penală: cercetarea la faţa
locului, audierea persoanelor, prezentarea spre recunoaştere (în
caz de necesitate), numirea expertizei medico-legale, numirea
expertizelor criminalistice, însărcinări separate organelor de
cercetare penală.
6. Acţiunile iniţiale ale ofiţerului de urmărire penală la
cercetarea cazurilor de dispariţie fără veste a persoanei: audierea
persoanei care a anunţat despre dispariţie, cercetarea sau
117
percheziţia locului de trai al persoanei dispărute, cercetarea sau
percheziţia locului unde poate fi ascuns cadavrul sau părţile lui
sau unde au fost depistate probele materiale, audierea rudelor,
apropiaţilor,colegilor de serviciu,vecinilor persoanei dispărute şi
a altor persoane care pot a furniza informaţii, punerea sub arest a
corespodenţa poştală şi ascultarea convorbirilor telefonice la
domiciliul celui dispărut şi a persoanelor implicate la dispariţia
lui, numirea expertizelor medico-legale (în caz de depistare a
cadavrului sau a părţilor lui.), numirea expertizelor medico-
legale a probelor materiale, însărcinări separate organelor de
cercetare penală.
7. La cercetarea omorurilor cel mai des se numesc
următoarele expertize:
a)expertiza medico-legală a cadavrului,
b)expertiza medico-legală a probelor materiale
c)expertiza medico-psihiatrică,
d)expertiza criminalistică(traseologică,balistică,a înscrisurilor
etc.),
e)expertiza cercetării microurmelor.

Subiectul nr.54 : Metodica cercetării violului.

1.Noţiunea şi obiectul violului
2.Circimstanţele cate necesită a fi stabilite
3.Situaţiile şi acţiunile iniţiale de urmărire penală
4.Versiunile tipice
5.Întrebări puse la ordonarea expertizei medicale a
victimei
1. Violul - raportul sexual cu aplicarea forţei fizice sau
ameninţării aplicării ei faţă de victimă sau faţă de alte persoane,
sau profitînd de starea de neputinţă a părţii vătămate.(art.171
CPRM). Obiectul nemijlocit al atentării în cazul violului este

118
inviolabilitatea sexuală a persoanei. În timpul violului victimei se
cauzează daune fizice, morale şi uneori daune materiale.
2. Circumstanţele care trebuiesc
 stabilite sunt:
 a avut loc violul, dacă da - cînd şi unde,
a fost aplicată forţa fizică, dacă da, în ce formă concretă s-a
 manifestat
stare de
(bătaie, 
neputinţă),
ameninţare cu moartrea, aducerea într-o
 
cine este partea vătămată; dacă nu este bolnavă fizic, minoră,
cine este violatorul; a săvîrşit anterior asemenea infracţiunii;
 este sau nu recidivist; violul a fost sîvărşit de-o singură sau de

un grup de persoane, dacă da, care a fost rolul fiecăruia
 din ei,
care sunt consecinţele violului, sunt sau nu deosebit de grave,
 care este paguba materială, cauzată victimei în rezultatul violului, 
 care circumstanţe au fovarizat comiterea violului. 
3.La etapa iniţială de cercetare pot apărea două situaţii tipice
de urmărire penală:
victima cunoaşte violatorul, sau indentificarea bănuitului nu
reprezintă o dificultate. În acest caz se întreprind următoarele
acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea părţii vătămate,
cercetarea şi ridicarea îmbrăcămintei acesteia, cercetarea la faţa
locului, numirea expertizei medico-legale a victimei, reţinerea,
percheziţia corporală, şi audierea bănuitului, cercetarea
îmbrăcămintei lui, audierea martorilor;
infracţiunea a fost sîvărşită de o persoană necunoscută,
căutarea căreia este dificilă. Pentru situaţia dată sunt
caracteristice următoarele acţiunii de urmărire penală: audierea
părţii vătămate, cercetarea la faţa locului, numurea expertizei
medico-legală a victimii şi, deasemenea, expertize criminalistice,
efectuarea măsurilor operative de investigaţie îndreptate la
depistarea infractorului.

119
 4. La etapa iniţială de cercetare a violului se înaintează
următoarele versiunii tipice: 
 voilul a avut loc în circumstanţele numite de victimă,
 
violul nu a avut loc, dar a avut loc un act sexual benevol, 
violul nu a avut loc, reclamanta conştient calomniază pe
cineva.
5. Întrebăriile adresate expertizei medico-legale a victimei:
a întreţinut persoana în ultimul timp raporturi sexuale, dacă
da, apraximativ cînd,
sunt prezente careva semne precum că victimei i s-au dat
careva substanţe care ar fi adus-o într-o stare de neputinţă, c)sunt
prezente pe corpul persoanei careva vătămări sau alte semne
după care se poate de judecat despre caracterul forţat al actului
sexual sau tentative de-al săvîrşiri, dacă da, atunci unde sînt
localizate şi vechimea lor,
sunt semne care ar indica că raportul sexual a fost repetat de
mai multe ori,
a avut loc ruperea himenului, dacă da, când aceasta a avut loc
(dacă pătimaşa susţine că pînă la viol nu a întreţinut relaţii
sexuale),
este posibil ca actul sexual să fi avut loc fără ruperea
himenului,
a devenit persoana însărcinată sau bolnavă de vreo boală
venerică,
corespund vătămările de pe corpul victimei, cu cele din
declaraţii date de ea, cauzele şi vechimea lor,
sunt prezente pe corpul victimei, urme de spermă sau sînge şi
localizarea lor.

Subiectul nr.55: Metodica cercetării delapidării averii

străine
1. Noţiunea şi obiectul delapidării averii străine
120
 Circumstanţele ce necesită a fi stabilite
Metodele delapidării averii străine
Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală
1. Delapidarea averii străine este însuşirea ilegală a bunurilor
altei persoane încredinţate în administrarea vinovatului (art. 191
CP RM). Componenţa de infracţiune dată prevede împuternicirea
de-a se folosi şi administra de avutul încredinţat în legătură cu
funcţia pe care o deţine persoana. În majoritatea cazurilor la
săvîrşirea acestei infracţiuni obiectele atentării sunt: banii
inclusiv şi valuta străină, deasemenea carnetele de cecuri, cărţiile
de credit, obligaţiile, certificatele şi alte bunuri materiale…

2. În aceste cazuri trebuie de stabilit următoarele

împrejurări: 
 a avut loc faptul de însuşire a bunului altei persoane,
 metodele de însuşire, 
 timpul, locul şi alte circumstanţe a fiecărui epizod,
vinovăţia
persoanei, caracterul şi mărimea daunelor materiale
produse, 
 identitatea fiecărui participant la săvîrşirea însuşirii,
 circumstanţele care agravează sau atenuiază răspunderea,
 circumstanţele
proprietarului.
care au favorizat la săvîrşirea însuşirii avutului

3. Metodele de săvârşire a însuşirii a avutului străin:

sustragerea mijloacelor băneşti, primite pe baza unor
 documente  hîrtii de valoare, cecuri, certificate de
sau
depoziţie etc.,
 transferul şi însuşirea mijloacelor
computaţionale bancare,
 băneşti cu folosirea reţelelor
micşorarea costului întreprinderilor care urmează  a fi privatizate cu
trecerea ulterioară a lor în proprietatea privată,

121
 luarea sub control a pachetului de acţiuni din contul includerii
 în lista acţionarilor a “sufletelor moarte” saua persoanelor

care nu au dreptul de a participa
 la privatizare.
trecerea ilegală la pierderi mărfii,
 realizarea mărfii fără trecerea prin documentele de contabilitate,
 nimicirea documentelor referitoare la realizarea mărfii, 
 falsificarea
sustrase,
 mărfii cu scopul formării surplusurilor care urmează a fi
trecerea la cheltuieli a sumelor băneşti pentru anumite lucrări
neîndeplinite (reparaţii, publicitate, transportare…)cu
însuşirea lor ulterioară.
4. În cazurile de însuşire sau irosire din avutul proprietarului
apar două situaţii tipice de urmărire penală la etapa iniţială a
cercetării:
a)pornirea procesului penal după rezultetele activităţii operativ-
investigative; persoanele cointeresate în mersul cercetării, nu ştiu
despre pornirea procesului penal. În acest caz sunt caracteristice
următoarele acţiuni de anchetă: reţinerea în flagrant delict,
percheziţia corporală a reţinutului, percheziţia la locul de trai şi
de lucru, punerea sechestrului pe avere, interogarea bănuiţilor,
ridicarea şi cercetarea documentelor, obiectelor; cercetarea
încăperilor ,interogarea martoriilor, organizarea inventarieriilor
şi reviziilor, numirea către organele de cercetare penală de-a
efectua unele acţiuni operative de investigaţie;
b)pornirea procesului penal are loc după efectuarea unor acţiuni
preliminare despre care îi sunt cunoscute persoanei
cointeresante.Pentru această situaţie sunt caracteristice
următoarele acţiunii: interogarea persoanelor răspunzătoare
pentru frauda comisă, ridicarea şi cercetarea documentelor,
obiectelor, cercetarea încăperilor ,interogarea şi reţinerea

122
bănuitului, efectuarea confruntărilor, însărcinării separate către
organele de cercetare penală.

Subiectul nr. 56: Metodica cercetării tîlhăriilor şi jafurilor

Noţiunea de tâlhărie şi jaf
Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite
Metodele de săvârşire a tâlhăriilor şi jafurilor
Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale
Întrebările puse către expertiza medico-legale în cazul
tîlhăriilor şi jafurilor
Jaful este sustragerea deschisă a avutului proprietarului
(art.187 CP RM). Tâlhăria este atacul sîvărşirii în scopul însuşirii
avutului proprietarului, însoţit de violenţa periculoasă pentru
viaţa şi sănătatea persoanei (art. 188 CP RM).
2. Împrejurările, care necesită a fi stabilite în cazul
tîlhăriilor şi jafurilor sunt: 
 locul, timpul ,circumstanţele în care s-a săvîrşit tîlhăria sau jaful,
 metoda de săvârşire a infracţiunei, s-a folosit forţa fizică
psihic asupra persoanei şi prin ce s-a manifestat concret,
sau atac

 s-a folosit infractorul de mijloace

semnalmentele exterioare a lui,
de transport şi de care anume,
 infracţiunea a fost pregătită din timp, când a fost săvârşită şi cine,
a efectuat infractorul anumite acţiunii pentru tăinuirea
 infracţiunii; şi-a schimbat infăţişarea, îmbrăcămintea,  a
distrus urmele infracţiunii, a înscenat alte infracţiuni,
în adresa cui a fost săvîrşită tîlhăria sau jaful, au fost cauzate
 careva  corporale victimei, este pierdută capacitatea
vătămării
de muncă, 
ce anume a fost răpit, cui au aparţinut banii sau obiectele răpite,

123
 cine a săvârşit tâlhăria sau jaful, se stabilescsemnalmentele
infractorului care se ascunde, metodele de mascare a
 înfăţişării, numărul atacatorilor, acţiunile lor,
câte persoane au participat la tîlhărie sau jaf, componenţa
grupei, rolul fiecărui participant, au săvârşite anterior alte
 infracţiuni, ce fel de infracţiuni, cînd, unde, au avut ei
legătură cu tîlhăria sau jaful în cauză,
 prezenţa instigatorilor,
realizatorilor,
 persoanelor care au ascuns bunurile răpite,
 ce circumstanţe au favorizat săvîrşirea tâlhăriei sau jafului. 
3. Se cunosc următoarele metode de săvîrşire a tîlhăriilor şi
jafurilor :
atacul deschis sau în încăperi, săvârşite cu aplicarea factorului

de surprindere, 
atacul în locuri deschise: deasemenea în curţile caselor cu

aplicarea sau ameninţarea aplicării forţei, 
atacul asupra cetăţenilor în locuinţe cu pătrunderea în aceste

încăperi sub un temei inventat cu aplicarea forţei, 
atacul asupra casierelor, a băncilor, vînzătorilor, săvîrşite în
încăperile întreprinderilor de comerţ, instituţiilor financiare,

secţii de telecomunicaţii şi alte instituţii private sau de stat, 
atacul asupra cetăţenilor în trenuri, transportul feroviar sau
 auto, 
atacurile asupra conducătorilor de taxi cu scopul acapărării 
banilor sau a vehicolului.
4. La etapa iniţială de cercetare a tâlhăriilor şi jafurilor cel
mai des sunt întâlnite următoarele situaţii tipice de urmărire
penală:
I. Persoana bănuită în săvârşirea tâlhăriei sau jafului este reţinută
la faţa locului sau nemijlocit după săvârşirea ei. În asemenea
cazuri sunt binevenite următoarele acţiunii ale ofiţerului de
urmărire penală: reţinerea bănuitului, percheziţia corporală,
124
audierea bănuitului, cercetarea la faţa locului, îmbrăcămintei,
percheziţia locuinţei, audierea martorilor: numirea expertizelor
medico-legale, criminalistice.
Persoana bănuită în săvârşirea infracţiunii, nu este reţinută dar
ofiţerul de urmărire penală posedă informaţie care permite de a
organiza căutarea şi reţinerea. În acest caz este necesar de a
efectua următoarele acţiunii de urmărire penală iniţiale: audierea
victimei, cercetarea îmbrăcămintei, cercetarea la faţa locului,
audierea martorilor, numirea expertizelor medico-legale,
însărcinări de a efectua măsuri operative de investigaţie.
III. Informaţii despre persoana infractorului organele de drept nu
posedă sau sunt puţine. În acest caz în afară de acţiunile de
urmărire penală numite mai sus sunt binevenite şi măsurile
operative de investigaţie îndreptate la identificarea bănuiţilor şi
depistarea bunurilor răpite.
5. Întrebările caracteristice care sunt adresate către
expertiza medico-legală în cazurile de săvârşire a tâlhăriilor şi
jafurilor:
 
ce vătămări sunt prezente pe corpul părţii vătămate,
care este caracterul vătămărilor,

forma obiectului cu care sau cauzat leziunile corporale,

vătămările corporale prezente au fost cauzate anume de acest obiectul
dat,
 
care este vechimea şi gradul vătămărilor cauzate.
sunt urme de sînge pe obiectul examinat,
 
sângele este de provenienţă umană,
care este grupa de sânge,

poate să aparţină sângele dat bănuitului.
Subiectul nr.57: Metodica cercetării furturilor.
Noţiunea de furt
Circumstanţele ce necesită a fi stabilite
125
 Clasificarea metodelor de săvîrşire a furturilor
Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală
iniţiale
1. Conform art. 186 CP RM. prin furt se înţelege
sustragerea pe ascuns din avutul proprietarului. Aceasta este cea
mai răspîndită infracţiune ce atentează la proprietate.
2. Circumstanţele care trebuie stabilite în cazul săvîrşirii
furturilor sunt: 
 a avut loc furtul,
 timpul, locul şi circumstanţele în care a fost comisă,
 obiectul atentării (ce a fost furat de infractor)costul şi semnele lui,
 proporţiile cauzate, 
 cui i-a aparţinut obiectul furat,
 metoda săvârşirii furtului, 
 subiectul (de cine a fost furat obiectul),
 furtul a fost săvîrşit de
vinovăţie a fiecăruia,
un grup criminal organizat, dacă da, gradul de
 locul şi metoda realizării bunurilor furate, 
 circumstanţele atenuante şi agravante,
 cauzele care au favorizat comiterea furtului. 
3. Metodele de săvârşire a furturilor pot fi clasificate în felul
următor:
furtul proprietăţii de stat sau private; din încăperi - prin spargere
sau fără; furtul din poşete, buzunare, sau de la persoanele beate;
furturile săvîrşite prin abuz de încredere; furturile săvîrşite din
camerele de depozitare; furturile din mijloacele de transport.
La etapa iniţială de cercetare a furturilor, cele mai
caracteristice sunt trei situaţii de anchetă tipice:
a)persoana bănuită în săvîrşirea furtului este reţinută. În situaţia
aceasta scopul constă în acumularea de probe care ar dovedi că
persoana a participat la săvîrşirea infracţiunii. Cele mai raţionale
126
acţiuni ale ofiţerului de urmărire penală pot fi reţinerea,
percheziţia corporală, audierea bănuitului, cercetarea la faţa
locului, audierea părţii vătămate şi martorilor, percheziţia
domiciliului bănuitului.
b)persoana bănuită în săvîrşirea furtului, nu este reţinută, dar
semnalmentele şi informaţia despre el sunt cunoscute. Direcţia
de bază a cercetării este studierea condiţiilor materiale ale
infracţiunii săvîrşite, culegerea şi întărirea probelor despre
persoanele bănuite, bunurile furate şi alte circumstanţe ale
infracţiunii. În această situaţie sunt binevenite următoarele
acţiuni de urmărire penală: ascultarea victimei, cercetarea la faţa
locului, audierea martorilor, ordonarea expertizelor
criminalistice, măsurilor operative de investigaţie.
c)informaţia despre persoana care a săvîrşit furtul nu există sau
este insuficientă. Acţiunile ofiţerului de urmărire penală trebuie
să fie îndreptate spre căutarea persoanei. Pentru situaţia dată pe
lîngă acţiunile enumerate mai sus sunt caracreristice măsurile
operative de investigaţie, îndreptate spre stabilirea persoanei
bănuite, căutarea bunurilor furate.

Subiectul nr.58: Metodica cercetării escrocheriilor.

Noţiunea şi obiectul escrocheriilor
Circumstanţele care urmează a fi stabilite
Metodele de săvârşire a escrocheriilor
Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la
etapa iniţială a cercetării
Expertize numite la cercetarea escrocheriilor
Escrocheria este sustragerea din avutul proprietarului
prin înşelăciune sau abuz de încredere (art. 190 CP RM.)
Circumstanţele care trebuie dovedite în cazul
escrocheriilor sunt :
a avut loc infracţiunea sau altă faptă,
127
 locul, timpul, condiţiile, metoda săvârşirii escrocheriilor, cine a
 fost martorul infracţiunii,
 obiectul atentării, ce sumă de bani a fost primită de escroc,
în adresa cui a fost săvîrşită escrocheria (organizaţie de stat sau
obştească, structură comercială, persoană fizică),
 datele despre infractor (locul de lucru, motivele),
date despre grupul escrocilor (componenţa, numărul,
specializarea),
date despre identitatea victimei, contactele cu escrocul,
împrejurările care au favorizat săvîrşirea escrocheriei.
Metodele principale de săvârşire a escrocheriilor se împart în
tradiţionale şi moderne. La cele tradiţionale se referă:
trucajul în timpul jocului de cărţi, sau alte jocuri de noroc.
vănzarea obiectelor de preţ falsificate.
schimbarea banilor într-un echivalent neegal
strîngerea unor dări de bani escrocul dînduse drept
reprezentanţii ai organelor de control, sau organelor de
drept.
La metodele moderne se referă:
primirea de credite bancare prin documente false.
crearea unor firme fictive pentru a atrage investiţii din
partea populaţiei cu insuşirea ulteriuară a lor.
afaceri cu locuinţe fictive.
folosirea cardurilor false sau furate pentru scoaterea
banilor din bancomate sau procurarea de mărfuri din
întreprinderi etc.
înşelarea la shimbarea valutei ,oformarea paşapoartelor
străine ,vize, hîrtii de valoare etc.
Conţinutul primei etape a cercetării escrocheriilor depinde de
situaţia de urmărire penală
iniţială .Astfel de situaţii din această categorie de infracţiuni pot
fi 4, ca bază servind datele despre identitatea infractorului .
128
 a)escrocul este cunoscut ,şi reţinut în flagrant delict sau după ce
a săvîrşit infracţiunea.
În aşa situaţie sunt caracteristice următoarele acţiuni întreprinse
de ofiţerul de urmărire penală:
percheziţia corporală a bănuitului şi audierea lui, cercetarea
probelor materiale ridicate la percheziţia lui, cercetarea la faţa
locului, audierea pătimaşului şi a martorilor .
b)escrocul este cunoscut dar el se ascunde.
Se petrec următoarele acţiuni de urmărire penală; audierea
pătimaşului ,cercetarea probelor materiale, orientarea
subdiviziunelor a organelor de internă spre căutarea infractorului,
organizarea măsurilor operativ-investigative, cercetarea locurilor
unde el ar putea să se ascundă.
c)escrocul este cunoscut, dar acţiuniile lui infracţionale sunt
mascate sub nişte acţiuni legale.
În situaţia dată trebuie de studiat legalitatea acţiunilor întreprinse
de escroc ,ceea ce include: ridicarea documentelor cu care s-a
manevrat pentru comiterea escrocheriei, stabilirea şi audierea
persoanelor cu funţii de răspundere complici la săvîrşirea
infracţiunii, studierea legislaţiei, care reglementează aşa fel de
situaţii, căutarea patrimoniului ,banilor şi obiectelor de valoare
ale firmei, punerea acestului pe conturile bancare ale firmei date.
d)escrocul este necunoscut.
În aşa situaţii ofiţerului de urmărire penală organizează;
alcătuirea portretului subiectiv al infractorului, căutarea după
evidenţele criminalistice ,petrecerea măsurilor operativ –
investigative.
Cercul expertizelor legale, petrecute la cercetarea cazurilor de
escrocherii este destul de larg şi depinde de metoda săvîrşirii
escrocheriei şi circumstanţele care necesită a fi lămurite .Petru
demascarea infractorului se petrec: expertize buhalterice

129
,chimice, merceologice, criminalistice(dactiloscopică,
traseologică, a scrisului etc.).

Subiectul nr.59:Metodica cercetării şantajului.

1.Noţiunea de şantaj.
2.Circumstanţele ,care necesită a fi stabilite.
3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale
întreprinse la cercetarea şantajului.
4.Expertizele legale ,caracteristica cercetării şantajului.

1. Dobîndirea prin şantaj a bunului proprietarului, posesorului

sau deţinătorului este cererea de a se transmite avutul
proprietarului ori dreptul supra acestui avut, ameninţînd cu
violenţă persoana ori rudele apropiate ale acestuia ,răspîndirea
unor ştiri defaimatoare despre ele, cu deteriorarea sau cu
distrugerea averii proprietarului ori cu răpirea proprietarului,
posesorului, deţinătorului, a rudelor sau a apropiaţilor acestora
(art.189CPRM).
În cazul acestor infracţiuni trebuie de stabilit următoarele
circumstanţe:
a avut loc şantajul .
şantajul a fost săvîrşit în adresa proprietăţii de stat, publică,
privată sau comercială, cărei intreprinderi anume,
instituţiei ,organizaţii sau persoanei fizice îi aparţine
proprietatea .
timpul ,locul şi metoda săvîrşirii şantajului.
care este obiectul atentării, dacă şantajistul a întrat în posesia
lui –care este suma pagubei materiale.
cine a săvîrşit şantajul ,dacă a fost săvîrşit de un grup de
persoane care este componenţa grupei şi rolul fiecăruia din
participanţi.
130
 cîte epizoade ale şantajului au avut loc ,şantajul nu a fost
însoţit de alte infracţiuni, dacă da ,care anume.
cine este pătimaşul .
care sunt cauzele ,circumstanţele care au favorizat săvîrşirea
şantajului.
Caracterul situaţiilor tipice ale etapei iniţiale de cercetare a
şantajului se stabilesc în dependenţă de următoarele
circumstanţe: şantajul a fost săvîrşit o singură dată ,sau are un
caracter sistematic, obiectul atentării a fost transmis şantajistului
şi trebuie de aşteptat o nouă cerere, pătimaşul îl cunoaşte pe
infractor .
Reeşind din acestea ,se cunosc două cele mai răspîndite situaţii
tipice de urmărire penală
a) la poliţie se adresează persoana asupra căreia a fost săvîrşit
şantajul ,dar persoana nu a transmis infractorului obiectul
atentării.
În aşa situaţii ,după înfăptuirea controlului necesar şi intentarea
dosarului penal ofiţerul de urmărire penală efectuează audierea
amănunţită a reclamantului ,cercetarea obiectului atentării, care
ulterior va fi transmis infractorului, ascultarea şi înscrierea
convorbirilor telefonice, reţinerea şantajistului în flagrant delict.
b) la organele de poliţie se adresează persoana care deja a
transmis obiectul atentării infractorului.
Pentru situaţia dată este caracteristic următoarele acţiunii;
audierea pătimaşului ,audierea şi înscrierea convorbirilor
telefonice, măsuri operativ- investigative, reţinerea şantajistului,
audierea lui, percheziţia domiciliului.etc.
La cercetarea şantajului cel mai des se numesc următoarele
expertize:
expertiza fonoscopică.
de cercetare a microurmelor.

131
 - criminalistice, traseologice, a scrisului, tehnico-
criminalistice şi de cercetare a documentelor, balistice.

Subiectul nr.60:Metodica cercetării luării de mită.

1.Noţiunea luării de mită.

2.Citcumstanţele care necesită stabilite.
3.Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire
penală.
4.Expertizele numite la cercetarea luării de mită.

1. Luarea de către o persoană cu funcţii de răspundere,

personal sau prin mijlocitor a mitei sub forma de banii, hîrtie de
valoare ,alte bunuri sau avantaje cu caracter patrimonial,
acuptarea de servicii, privelegii sau beneficii, care nu i se cuvin,
pentru îndeplinirea unei acţiuni(inacţiuni)sau îndeplinirea cu
întîrziere a unei acţiuni în interesul mituitorului sau persoanelor
pe care le reprezintă dacă asemenea acţiunii(inacţiuni) întră în
obligaţiile de serviciu ale persoanei cu funcţie de
răspundere.(art.133CPRM).
La cercetarea cazurilor de luare de mită trebuie de stabilit
următoarele circumstanţe:
- a avut loc darea-luarea de mită.
- care este obiectul mitei, dacă în calitate de mită au fost
transmise lucruri de preţ ,sau a avut forma unor servicii,
atunci care este costul lucrurilor de preţ sau a serviciilor în
valoare bănească,
- cine este mituitorul şi mituitul.
- care sunt împrejurările săvîrşiri infracţiunii (timpul, locul,
metoda transmiterii mitei).
- care este scopul mitei.
132
 au fost îndeplinite în folosul mituitorului careva acţiunii cerul
de el, purtau ele un caracter legal .
în acţiunile mituitorului şi mituitului nu sunt alte semne de
infracţiune dacă da care anume.
în acţiunile infractorilor sunt sau nu calificative(semne).
în acţiunile mituitorului nu sunt circumstanţe care l-ar elibera
de răspundere penală.
care condiţii au favorizat luarea de mită.
La etapa iniţială a cercetării luării de mită de obicei apar trei
situaţii tipice de urmărire penală:
a)este declaraţia mituitorului ,şi el este de acord să conlucreze cu
organele de poliţie pentru a demasca infractorul, cărui despre
aceasta nu-i este cunoscut. Cercul şi consecutivitatea acţiunilor
de urmărire penală petrecute la etapa iniţială a cercetării sunt:
audierea mituitorului ,reţinerea mituitului în flagrant delict,
audierea mituitului, percheziţia pe la domiciliu şi locul de muncă
a mituitului, punerea a restului pe averea lui, ridicarea şi
cercetarea documentelor, audierea martorilor, petrecerea
confruntărilor.
b)mituitorul şi mituitul acţionează împreună cu înţelegere
reciprocă, informaţia a parvenit la poliţie prin informatori;
infractorilor acest fapt nu le este cunoscut. Dacă este necesitatea
de-ai demasca concomitent şi pe mituitor şi mituit la etapa
iniţială se întreprind: reţinerea ambelor infractori în flagrant
delict, percheziţia corporală ,şi pe la domecilii şi lucru punerea a
restului pe averea lor; audierea bănuiţilor; ridicarea şi cercetarea
documentelor de serviciu, audierea martorilor .
c)informaţia despre luarea de mită a parvenit din surse oficiale,
infractorilor le este cunoscut faptul dat că de acţiunile lor se
interesează organele de poliţie. În aşa situaţii se petrece audierea
martorilor, ridicarea şi cercetarea documentelor;

133
Audierea bănuiţilor; în prezenţa unor temeiuri se petrece
percheziţia la domiciliu şi locul de lucru a
bănuiţilor.Concomitent se petrec un complex de măsuri operativ
–investigative.
4. În cazul săvîrşirii acestor categorii de infracţiuni se
numesc următoarele tipuri de expertize: dactiloscopică-pentru
relevarea urmelor de mîini ale infractorului pe obiectul mitei;
expertiza scrisului-pentru stabilirea persoanei care a întocmit un
document ,scrisoare ,scrisori anonime etc.; tehnico-criminalistică
pentru cercetarea documentelor în caz că conţinutul lor a fost
schimbat, semnăturile sau ştampilele; expertiza contabilă - pentru
a stabili dacă documentele au fost oformate şi corespund
realităţii; expertiza traseologică.

Subiectul nr.61: Metodica cercetării infracţiunilor legate de

circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi psihotrope.

1.Caracteristica criminalistică a infracţiunilor legate de

circulaţia ilegală a substanţelor narcotice sau
psihotrope.
2.Clasificarea mijloacelor narcotice şi substanţelor
psihotrope.
3.Circumstanţele care necesită a fi cercetate .
4.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la
etapa iniţială de cercetare.
În Republica Moldova este prevăzută răspunderea
penală pentru cultivarea de plante care conţin substanţe narcotice
sau psihotrope, prelucrarea sau utilizarea a astfel de plante,
elaborarea, producerea, fabricarea, extragerea, prelucrarea,
deţinerea, păstrarea, eliberarea, comercializarea, distribuirea,
procurarea, livrarea, expedierea, importul, exportul, nimicirea
substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor, supuse
134
controlului în conformitate cu legislaţia, precum şi consumul ori
organizarea consumului de asemenea substanţă fără autorizaţie.
(art.217 CP Republicii Moldova).
Mijloacele narcotice şi substanţele psihotrope se poate
de clasificat în 3 grupe:
a)preparate narcotico-medicinale.
b)substanţe ,preparate din anumite materii vegetale ,sau din
anumite preparate medicinale cu conţinut narcotic.
c)anumite preparate ,care se intribuinţează în ţările străine ,care
au nimerit în ţara noastră prin cotrabandă.
În timpul cercetării infracţiunilor legate de circulaţie
ilegală a mijloacelor narcotice sau substanţe psihotrope trebuie
de cercetat următoarele circumstanţe: a fost săvîrşită infracţiunea
de acest gen, dacă da –atunci cum de o calificat; unde, cînd şi
prin ce metodă au fost săvîrşită infracţiunea; cine concret a
săvîrşit infracţiunea dată: dacă ea a fost săvîrşită de un grup de
persoane, care este componenţa ei, acţiunile fiecărui participant;
care sunt izvoarele de procurare a mijloacelor narcotice sau
substanţelor psihotrope, calea şi metodele realizării lor ,cu ce
preţ se cumpărau, vindeau aceste substanţe; infracţiunea dată este
sau nu însoţită de comiterea altor infracţiunii, dacă da-care
anume; care circumstanţe au favorizat comiterea infracţiunii.
Pentru etapa iniţială a cercetării infracţiunilor din
această categorie, indiferent de tipul infracţiunii de acest gen se
pot evidenţia următoarele situaţii:
a)persoana este prinsă în flagrant delict pentru una din
infracţiunile legate de circulaţia ilegală a mijloacelor narcotice
sau substanţe psihotrope şi recunoaşte că a săvîrşit infracţiunea.
Pentru acumularea de probe pentru demascarea infractorului
ofiţerul de urmărire penală întreprinde, cercetarea substanţelor
ridicate, mijloacele adaptate pentru consumarea lor, hainele
bănuitului, cercetarea ambalajului mijloacelor narcotice sau
135
substanţelor psihotrope pentru relevarea amprentelor digitale,
dacă este constatat faptul semănărilor ilegale a culturilor interzise
sau organizarea şi întreţinerea spelungelor pentru consumarea
substanţelor narcotice-se face cercetarea împrejurimii şi a lotului
unde nemijlocit a fost semănate culturile respective, audierea
martorilor, percheziţia bănuiţilor pentru ridicarea substanţelor
narcotice şi altor obiecte cu urme ale infracţiuni, audierea
rudelor, ordonarea expertizelor medico-legale, chimico-
farmaceutice, criminalistice şi alte expertize, măsuri operativ –
investigative.
b)sunt prezente semnele infracţiuni, legate de circulaţia ilegală a
mijloacelor narcotice, dar bănuitul se ascunde.
În aşa situaţii se petrec acţiuni de urmărire penală şi alte măsuri
îndreptate spre acumularea şi analiza informaţiei despre
personalitatea bănuitului.
c)sunt prezente semnele infracţiunii din categoria dată ,dar
persoana concretă bănuită în săvîrşirea infracţiunii nu este
stabilită. Aşa situaţie apare la stabilirea factorilor de încărcare la
întreprinderi şi instituţii medicale, a regurilor stabilite de
producere, procurare, păstrare ,evidenţa, eliberare, transportare
sau transmitere a mijloacelor narcotice şi substanţe psihotrope
sau, depistării loturilor, semănate cu plante care au un conţinut
narcotic, sau la reţinerea narcomanilor ,care au procurat narcotice
de la persoane necunoscute.
În primul caz este necesar de a stabili mecanismul formării în
instituţie sau întreprindere a surplusurilor de preparate narcotice ;
de stabilit condiţiilor de păstrare a blancurilor de recete şi
ştampilelor, de studiar cărţile de ambulatoriu şi alte documente
medicinale după care se eliberează substanţele narcotice sau
psihotrope, de stabilit urmărirea operativă după bănuit.
La depistarea loturilor semănate cu plantele cu conţinut narcotic
în afara localităţilor populate, cînd stăpînul semănăturilor nu este
136
cunoscut atunci se organizează ambuscade, se petrec măsuri
operative –de investigaţie în privinţa persoanelor care locuiesc
prin apropiere.
Dacă reţinutul este narcoman, şi susţine că a procurat narcoticele
de la persoane necunoscute, este necesar de petrecut audieri
amănunţite ,şi mai apoi de petrecut măsuri operativ-investigative,
îndreptate spre stabilirea legăturilor sale.

Subiectul nr.62: Metodica cercetării accidentelor rutiere.

1.Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere.
2.Tipurile de accidente rutiere.
3.Circunstanţele care necesită a fi stabilite .
4.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la
etapa iniţială de cercetare.
5.Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere.
Încălcarea regulilor de circulaţie de către persoana care
conduce un autoturism, tramvai sau alt mijloc de transport, ce a
adus la cauzarea unei vătămări medii a integrităţii corporale, sau
cauzarea pagubelor materiale în proporţii mari sau moartea unei
sau mai multor persoane(art.164CPRM), de asemenea părăsirea
locului accidentului rutier de către persoana care conducea
mijlocul de transport şi care a încălcat regulile de circulaţie
rutieră sau exploatare a mijloacelor de transport în cazul
survenirii consecinţelor menţionate mai sus(art.266CPRM).
Caracteristica criminalistică a accidentelor rutiere în mare
măsură se stabileşte de aceea că ele sunt săvîrşite din
imprudenţă, adică neintenţionat. În calitate de elemente se
evidenţiază următoarele: circumstanţele în care s-a săvîrşit
accidentul rutier; mecanismul săvîrşirii accidentelor rutiere;
urmele materiale tipice; studierea identităţii persoanei care a

137
încălcat regulile de circulaţie rutieră; cauzele săvîrşirii
accidentului rutier.
După mecanismul săvîrşirii accidentului rutier ele se
împart în: tamponările mijloacelor de transport; trecerea
mijlocului de transport peste pieton; trecerea mijlocului de
transport peste un obstacol; răsturnarea mijlocului de transport;
căderea pasagerilor din mijlocul de transport.
La circumstanţele care necesită a fi cercetate în cazul
accidentelor rutiere se referă: caracterul celor întîmplate
(infracţiune, calamitate naturală, accident); timpul , locul, şi alte
circumstanţe de comitere a accidentului rutier, vinovăţia
conducătorului în încălcarea regulilor de circulaţie; legătura
cauzală dintre încălcare regulilor de circulaţie rutieră şi
consecinţele survenite; mecanismul accidentului rutier; prezenţa
circumstanţelor care agravează sau atenuează răspunderea
conducătorului; caracterul şi mărimea pagubelor cauzate;
circumstanţele care au favorizat săvîrşirii infracţiunii.
Practica cercetării accidentelor rutiere evidenţiază 3
situaţii tipice de urmărire penală:
a)conducătorul mijlocului de transport şi pătimaşul se afla la
locul accidentului, sau din anumite motive ele nu se afla la locul
accidentului însă sunt destule date despre ei.
Această situaţie este cea mai răspîndită şi apare în general la
tamponarea mijloacelor de transport. Caracterul informaţiei în
mare măsură determină acţiunile de urmărire penală pentru
rezolvarea situaţiei: cercetarea la faţa locului, audierea
martorilor, pătimaşului, conducătorului auto, numirea
expertizelor medico-legale, mărturiile conducătorului şi
pătimaşului.
b)pătimaşul se află la locul accidentului, dar conducător şi
mijlocul de transport lipsesc şi informaţii despre conducător şi
mijlocul de transport nu sunt. Această situaţie se caracterizează
138
prin prezenţa informaţiei despre timpul, locul săvîrşirii
accidentului şi urmările lui. Sunt caracteristice următoarele
acţiuni de urmărire penală: cercetarea la faţa locului, audierea
martorilor ,pătimaşului, numirea expertizelor, ordonarea
organelor de cercetare penală a măsurilor operativ-investigative
c)pătimaşul şi mijlocul de transport se află la locul accidentului ,
dar lipseşte conducătorul mijlocului de transport.
La toate acestea mai este cunoscut timpul şi locul săvîrşirii
accidentului, consecinţele şi mijlocul de transport. În afară de
cercetare la faţa locului, audierea martorilor şi pătimaşului
ordonarea expertizelor şi însărcinări organelor de cercetare
penală şi măsuri operative de investigaţie poate apărea
necesitatea de-a verifica alibiul conducătorului auto, după ce a
fost reţinut ,care poate fi inventat.
Întrebările adresate către expertizele numite în cazul
accidentelor rutiere:
care sunt deteorările de pe mijloacele de transport, cînd şi în
ce condiţii sau format.
care sunt dereglările mijlocului de transport, cauza formării şi
vechimea formării lor.
cu ce viteză se mişca mijlocul de transport înainte de
accident.
o posibilitate că din punct de vedere tehnic de-a preveni
accidentul rutier.
care-i cauza tehnică a accidentului.

Subiectul nr.63: Metodica cercetării incendierilor, încălcării

regulilor de protecţie contra incendiilor, exploziilor
1.Caracteristica criminalistică a incendierilor şi încălcarea
regulilor de protecţie contra incendiilor.
2.Circunstanţele care necesită a fi stabilite.

139
 3.Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală iniţiale
intreprinse.
4.Particularităţile cercetării dosarelor penale intetante pe
faptul exploziilor.
1. Codul Penal al R.M. prevede următoarele acţiuni ilegale
legate de incendii: distrugerea sau deteriorarea intenţionată a
bunurilor (art.197 CP Republicii Moldova), distrugerea sau
deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art.198 CP Republicii
Moldova), încălcarea regulilor de protecţie contra incendiilor
(art.296 CP Republicii Moldova), terorismul (art.278 CP
Republicii Moldova), distrugerea sau deteriorarea masivelor
forestiere în proporţii mari a în urma folosirii imprudente a
focului. (art.232 CP Republicii Moldova)
În cazurile incendierilor şi încălcările regulilor de
protecţie contra incendiilor trebuie de stabilit următoarele
circumstanţe: caracterul obiectului, apartenenţa lui ,însemnătatea
lui; timpul şi circumstanţele apariţiei incendiului; ce bunuri au
fost distruse sau vătămate; vinovaţii concreţi a celor întîmplate şi
datele ,care îi caracterizează; prezenţa sau lipsa semnelor altei
infracţiuni ascunse; mărimea pagubei cauzate; circumstanţele
care au favorizat comiterii incendierii.
La etapa iniţială de cercetare a acestei tip de infracţiuni
sunt posibele două situaţii tipice de urmărire penală:
cauza incendierii nu este cunoscută: În această situaţie sînt
posibile următoarele versiuni tipice: a avut loc o
incendiere; pojarul este rezultatul încălcării regulilor de
protecţie contra incendiilor; incendiul este rezultatul
folosirii incorecte a focului; incendiul s-a produs de
catastrofe naturale seu alte fenomene ale naturii. Pentru
această situaţie sînt caracteristice următoarele acţiuni
iniţiale de urmărire penală: cercetarea locului incendiului,
audierea părţilor vătămate, persoanelor material
140
 responsabile, martorilor oculari şi alte persoane, ordonare
expertizei tehnico-incendiare şi alte expertize necesare.
cauza incendierii este cunoscută: În această situaţie prima
acţiune de urmărire penală este audierea persoane ce a
comunicat faptul incendiului, mai apoi se efectuiază
cercetarea la faţa locului, audierea martorilor oculari şi a
altor persoane ordonarea expertizei tehnico-incendiare şi
alte expertize necesare.
4. În dependenţă de obiectivul, unde a avut loc explozia, se
înaintează şi verifică versiunile generale. La explozie în procesul
de producţie:
explozia este rezultatul incălcării regulilor de securitate
tehnică.
explozia s-a produs cu totul întîmlător.
explozia a fost produsă pentru a ascunde o altă infracţiune.
Dacă pentru efectuarea exploziei au fost utilizate dispozitiv
eexplozibile, explozia poate fi efectuată intenţionat cu
scopul:
distrugerii obiectului
camuflarea altei infracţiuni
act de terorism sau destabilizarea situaţiei
şantaj sau răzbunare.
La etapa iniţială este necesar de stabilit şi demonstrat
următoarele circumstanţe:
a avut loc o explozie în realitate
modul pregătirii şi executării exploziei
evenimentele annteriore exploziei
dacă la obiectiv a izbucnit un incendiu, ce a avut loc de
la început explozia sau incendiul
urmările exploziei
persoana vinovată în cele întîmplate, motivele şi scopul
lui
141
 cauzele şi condiţiile ce au favorizat comiterea
infracţiunii.

Subiectul nr. 64 Metodica cercetării huliganismului.

Caracteristica criminalistică a huliganismului
Circumstanţele ce trebuie stabilite
Versiunile tipice generale
Situaţiile tipice şi acţiunile de urmărire penală la
etapa iniţială de crecetare
Tipurile expertizelor ordonate
Legislaţia penală stabileşte huliganismul ca acte
internaţionale care încalcă grosolan ordinea publică şi exprimă o
vădită lipsă de respect faţă de societate (art. 287 CPRM). Se
consideră huliganism agravant aceleaşi acte, care prin conţinutul
lor se deosibesc printr-un cinism excepţional sau o deosibită
obrăznicie, ori însoţite de opunerea de rezistenţă unui
reprezentant al puterii sau unui reprezentant al obştimii, care
îndeplineşte funcţie de menţinere a ordinii publice, sau altor
cetăţeni, care curmă actele huliganice, precum şi săvîrşite de o
persoană, condamnată pentru huliganism. Se consideră
huliganism deosebit de agravant acte prevăzute huliganism şi
huliganism agravant dacă ele au fost săvîrşite cu aplicarea sau
încercarea aplicării armei de foc sau cuţitelor, boxelor şi altor
arme albe, precum şi alte obiecte, special adoptate pentru
vătămarea integrităţii corporale.
La cercetarea huliganismului este necesar de
stabiliturmătoarele circumstanţe:
ce acţiuni concrete au fost înfăptuite de bănuit; dacă au
semnele huliganismului şi care anume.
unde şi cînd au fost înfăptuite acţuinile huliganice
dacă în procesul huliganismului nu au fost comise
infracţuini, dacă de- care anume;
142
 cine a comis acţiunile huliganice; dacă nu au comis
astfel de acţiuni anterior; dacă nu a fost tras anterior la
răspunderea administrativă pentru huliganism nu prea
grav; dacă huliganismul este comis în grup atunci care
sînt acţuinile fiecărei persoane;
dacă sînt părţi vătămate, cine sînt ele, n-au provocat
oare ele acţiuni huliganice;
a fost cauzată paguba materială, cui şi în ce proporţii;
ce circumstanţe au favorizat comiterea huliganismului.
3. La începutul cercetării se înaintează şi se verifică
versiunile tipice generale:
bănuitul a săvîrşit acţiuni prevăzute de legislaţia
penală;
în acţiunile bănuitului sînt semnele componenţei de
infracţiune nu de huliganism, dar semnele altei
infracţiuni;
bănuitul a comis un huliganism nu prea grav.
La etapa iniţială de cercetare a huliganismului de
obicei apar următoarele situaţii tipice:
huliganul este prins la faţa locului, este cunoscută partea
vătămată, sînt martori asistenţi şi semnele evidente ale
infracţiunii. În această situaţie ofiţerul de urmărire penală este
obligat de la bun început să ia măsuri pentru urmarea acţiunilor
huliganice. Primind hotărîrea de a porni procesul penal trebuiesc
efectuate: reţinerea bănuitului, audierea bănuitului, audierea
părţii vătămate, audierea martorilor, percheziţia la domiciliu,
ordonarea expertizelor.
huliganul s-a sustras se la locul comiterii infracţiunii, dar sînt
cunoscute semnele aspectului său exterior şi alte obiecte. În acest
caz la etapa iniţială de cercetare se înnfăptuiesc următoarele
acţiuni de urmărire penală: audierea părţii vătîmate cercetarea
îmbrăcămintei acestuia şi identificarea ei, cercetare la faţa
143
locului. Scopul principal al ofiţerului de urmărire penală este
acumularea informaţiei, îndreptate spre identificare huliganului
şi clasificarea circumstanţelor ce au legătuiră cu comiteria
infracţiunii.
acţiunile huliganice sînt comise, însă persoana vinovată nu
este cunoscută. Această situaţie se deosebeşte de celelate prin
dificitul informaţiei atît referitor la circumstanţele comiterii
infracţiunii cît şi la personalitatea infractorului. Dacă informaţia
despre huliganism a provenit imediat după comiteria lui, atunnci
este necesar de a cerceta locul infracţiunii, de audiat partea
vătămată, martorii oculari şi la stabilirea semnelor componenţei
de infracţiune de pornit proceul penal. Deodicei în asemenia
cazuri se efectuiază: interogarea persoanei ce a denunţa
infracţiunia şi a părţii vătămate, identificarea părţii vătămată,
audierea martorilor, ordonarea expertizelor, însărcinarea
organelor de cercetare penală cu înfăptuirea măsurilor operativ-
investigative.
La cercetarea huliganismului se ordonă următoarele
expertize:
expertiza medico-legală a părţii vătămate,
expertiza medico-legală a corpurilor delicte,
expertiza psihiatrică,
expertiza chimică,
expertizele criminalistice(trasiologică, balistică...)

Subiectul nr.65 Particularităţile cercetării infracţiunilor

comise de minori.
1.Caracteristica a infracţiunii comise de minori
2.Circumstanţile ce necesită a fi stabilite.
3.Situaţiile tipice şi acţiunile iniţiale de urmărire penală
4.Întrebările ce necesită a firezolvate de expertiza
psihiatrică
144
 Conform legislaţiei minori se consideră persoanele în
vîrstă, de la 14-18 ani. Infracţiunile pentru care răspunderea
penală survine de la 14 ani sînt menţionate în Art.21 CPRM.
Infractorii minori de obicei se caracterizează cu comiterea
ridicată sînt iriditaţi, toate combinate cu schimbarea fregventă a
dispoziţiei. Decizia de a comite infracţiunea – este de regulă, o
urmare a deformării personalităţii, denaturarea în dezvoltarea
socială a minorului şi nu particularităţile vîrstei.
Particularitatea esenţiala a cauzelor din acestă
categorie – stabilirea obligatorie, concomitent cu altele, a
următoarelor circumstanţe: vîrsta (data,vîrsta, anul naşterii);
condiţiile de viaţă şi de educare a minorului; preincipiile ce au
favorizat comiterea infracţiunii; prezanţa instigaţiilor adulţi şi
altor complici; la prezenţa datelor despre prezenţa cărorva boli
mentale, ce n-au legătură cu tulburările sufliteşti trebuie de
stabilit deasemenea putea el totalmente să înţeleagă însemnătatea
acţiunilor sale.
La etapa iniţială a cercetării cauzelor din categoria dată
apar următoarele situaţii tipice de urmărire penală:
Părţile vătămate sau martorii, necunoscîndu-i pe infractori,
sisţin că datorită aspectului exterior, manera de comportare şi
altor carcteristici ei consideră că sînt minori. În această situaţie,
cînd sînnt urme intelactuale de infracţiuni, accentul se pune pe
stabilirea urmelor materiale. Deobicei în asemenea situaţii se
efectuiază: cercetarea la faţa locului, audierea la părţile vătămate
şi altor persoane ce dispun de careva informaţie sau sînt material
responsabile; măsuri operative de invstigaţie cu scopul de căutare
a infractorului pe urmele fierbinţi; reţinnerea bănuiţilor; audierea
şi percheziţia la domiciliu, locul de studii sau lucru a minorului;
percheziţia corporală; ordonarea expertizelor;
părţile vătămate şi martorii cunosc innfractorii şi vîrsta lor. În
aceste cazuri deobicei se înfăptuieşte reţinerea minorilor,
145
cercetarea la faţa locului, audierea bănuiţilor şi a altor persoane
informate; prezentarea spre recunoaştere; verificarea urmelor
după evidenţă, perchiziţia la domicilui, studii sau lucru;
percheziţia corporală; ordonarea expertizilor judiciare.
Întrebările la care necesită de-a primi răspunsuri în urma
expertizei psihiatrice în cazul săvîrşirii infracţiunilor de către
minori sînt:
a) care este nivelul deizvoltării intelectuale a minorului(în
dependenţa de vîrsa lui),
b) dacă în dezvoltarea intelectuală a minorului sănt devieri
de la nivel, normsal pentru vîrsta dată, care este
caracterul acestei devieri,
c) care sînt cauzele acestei devieri, nu sînt ele o urmare a
îmbolnăvirii psihice,
d) poate oare minorul corect să aprecieze anumite
circumstanţe şi exact a le expune în declaraţiile sale,
e) a putut minorul să perceapă importanţa acţiunilor sale,
a avut posibilitate minorul să conducă total cu acţiunile
sale.

Subiectul nr.66 particularităţile cercetării infracţiunilor înn

grup de grupuri organizate.
Noţiune şi tipurile grupurilor infracţionale
Circumstanţele ce necesită a fi stabilite
Cerinţe ce asigură eficacitatea cercetării
ifracţiunilor
1.Grupul criminali organizat este o reuniune stabilă de
persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau
mai multe infracţiuni (art.46 CP Republicii Moldova)
Organizaţia (asociaţi) criminală se consideră o reuniune de
grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei
activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei
146
şi structurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi
executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de a
influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor
fizice sau de o controla în alte forme în vederea obţinerii de
avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau
politice. (art.47 CP Republicii Moldova). După nivelul
organizării toate grupurile criminale pot fi clesificate următoarele
tipuri:
situative(întîmplătore),
tipul companiei,
grupările organizate,
organizaţiile criminale.
Referitor la infracţiunile comise în grup, inndependent de
tipul lor, este necesar de a stbili următoarele circumstanţe:
tot cercul de persoane ce au luat parte la comiteria
infracţiunilor în grup şi toată activitatea criminală a
acestui grup,
caracterul, componenţa , tipul criminalistic şi structura
grupărilor criminale, particularităţile infracţiunii între
membrii grupului, legăturile sale exterioare,
liderul grupărilor criminale
rolul şi vina fiecărui membru a grupei criminale,
pricinele şi condiţiile ce favorizează formarea grupei
criminnale.
Cerinţele metodice ce asigură eficacitatea cercetării
infracţiunilor comise de grupurile criminale:
stabilirea preliminară a preocopărilor primordiale a
grupei criminale organizate, descoperirea altor
infracţiuni comise de membrii grupului,
etapele cercetării, prevenirea reacţiunii din partea
infractorilor

147
 utilizarea raţională a situaţiilor de anchetă tipice,
caracteristice pentru cercetarea unor tipuri aparte de
infracţiuni comise de grupurile criminale,
evidennţa la planificarea cercetării a infracţiunilor deja
comise de grupa criminală, structurale, teritoriale şi alte
patrticularităţi ale activităţii a grupei criminale date,
interacţiunia fix determinată a anchetatorului cu
organele de cercetare penală,
utilizarea în procesul cercetării a unei tactici flexibile în
scopul cum lovitura în centrul grupei, atît şi asupra
nivelurilor inferioare cu ieşirea uterioară la liderul
acestuia,
utilizarea largă a operaţiilor tactice în scopul rezolvării
problemelor intermediare ce apar în procesul cercetării,
utilizarea concurenţei între grupările criminale cît şi
concurenţa între membrii grupării,
utilizarea la maxim şi cît mai larg în procesul ceretării a
mijloacelor criminalistice şi a tehnicii speciale.

Noţiunea, obiectul, sarcinile

criminalisticii Sistemul criminalisticii
Funcţiile, izvoarele şi principiile
criminalisticii Metodele criminalisticii
Legătura criminalisticii cu alte
ştiinţe Identificarea criminalistică
Genurile identificării criminalistice. Stabilirea apartenţei de grup
Diagnostica criminalistică
Bazele tehnicii criminalistice
Metode şi mijloace de acumulare a urmelor infracţiunii la
efectuarea acţiunilor de urmărire penală Fotografia judiciară

Metodele fotografiei operative

148
Genurile fotografiei la cercetarea la faţa locului
Fotografia de examinare
Aplicarea înregistrării video la efectuarea acţiunilor de urmărire
penală
Noţiunea de traseologie. Clasificarea
urmelor Tipurile de urme în traseologie
Urmele create de om (homeoscopice)
Urmele obiectelor de spargere, instrumentelor şi
mecanismelor Urmele mijloacelor de transport
Cercetarea criminalistică a armelor
Caracteristica urmelor armelor de foc
Cercetarea criminalistică a armelor albe
Tehnica explozivă
Cercetarea criminalistică a documentelor
Cercetaările criminalistice a scrisului
Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor
Tipurile modificărilor conţinutului documentelor
Identificarea persoanei după semnalmente
Sistemul elementelor şi caracteristicilor portretului vorbit
Reprezentarea aspectului exterior al persoanei
Microobiectele ca purtători de informaţie de importanţă
criminalistică
Odorologia criminalistică
Subiectul nr.34 Tactica criminalistică
Procedeul şi recomandarea tactică. Tactica acţiunii de urmărire
penală
Versiunile criminalistice
Planificarea cercetării infracţiunii
Tactica cercetării în urmărirea penală
Cercetarea la faţa locului
Caracteristica genurilor cercetării de urmărire penală
Tactica reconstituirii faptei
149
Tactica percheziţiei şi ridicării
Tactica audierii
Tactica confruntării
Tactica prezentării spre
recunoaştere Genurile
prezentării spre recunoaştere
Tactica ordonării şi efectuării expertizelor judiciare
Tactica obţinerii modelelor de comparaţie
Metodica criminalistică
Noţiunea şi conţinutul elementelor d bază a metodicii
criminalistice
Metodica cercetării alibiului
Constatarea şi demascarea înscenării (disimulării)
Metodica cercetării omorului
Metodica cercetării violurilor
Metodica cercetării delapidării averii străine
Metodica cercetării jafurilor şi tîlhăriilor
Metodica cercetării furturilor
Metodica cercetării escrocheriilor
Metodica cercetării şantajului
Metodica cercetării coruperii şi mituirii
Metodica cercetării infracţiunilor legate de circulaţia
ilegală a substanţelor narcotice
Metodica cercetării accidentelor rutiere
Metodica cercetării incendierilor, încălcării regulilor de
securitate antiincendiară, exploziilor Metodica cercetării
huliganismului
Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite de
minori Particularităţile cercetării infracţiunilor săvîrşite
de grupuri criminale organizate.