„Prin sănătate se înţelege deplina bunăstare fizică, mentală şi socială a

individului” (după O.M.S. – Organizaţia Mondială a Sănătăţii).

Conform acestui enunţ sănătatea este o stare complexă care nu se referă numai
la starea morfofuncţională a organelor corpului omenesc, ci cuprinde şi reflectarea în
psihicul individului a tuturor fenomenelor din interiorul şi din afara corpului său, precum
şi aspectele de integrare în societate.
Marea majoritate a specialiştilor sunt de acord cu diferenţierea a două forme de
sănătate: sănătate absolută (optimă) şi sănătate relativă (clinică).

Sănătate absolută este starea în care toate organele şi sistemele corpului sunt
perfecte din punct de vedere morfologic şi funcţional; reflectarea fenomenelor în
psihicul individului este corectă, iar integrarea socială a acestuia este optimă.
Această formă de sănătate este mai mult o noţiune teoretică, un deziderat,
deoarece în practică nu se întâlnesc situaţii în care să fie îndeplinite toate condiţiile
sănătăţii absolute.

Sănătate relativă (clinică) este starea în care pot exista: leziuni sau tulburări în
funcţia organelor interne; unele reflectări psihice inadecvate ale fenomenelor interne
sau exterioare; probleme în integrarea socială, dar toate acestea sunt compensate de
organism, păstrându-se echilibrul dinamic dintre solicitări şi răspunsul adaptativ.

Boala este o stare particulară a organismului, caracterizată prin perturbarea

echilibrului dinamic dintre solicitările mediului şi răspunsul adaptativ al organismului.
În apariţia bolii pot fi implicaţi factori diverşi, iar ştiinţa care se ocupă de cauzele
apariţiei şi extinderii bolii se numeşte epidemiologie.

Diagnosticul stării de sănătate este de competenţa medicului care utilizează în

acest scop trei mijloace principale şi anume:

 anamneza
 examenul clinic
 examene paraclinice

19
 Anamneza este metoda de intervievare a pacientului în scopul cunoaşterii
factorilor biologici, ecologici şi sanitari care i-au influenţat starea de sănătate.
Anamneza nu se desfăşoară după un chestionar fix, ci se adaptează particularităţilor
individului. Această metodă permite o bună cunoaştere a subiectului examinat.

Examenul clinic se realizează de către examinator cu ajutorul propriilor organe

de simţ şi al unor aparate simple (stetoscop, tensiometru, ciocan de reflexe,
goniometru etc.).
Examenul clinic general presupune patru etape: inspecţie, palpare, percuţie,
auscultaţie.
Examenul clinic local, vine să completeze examenul clinic general şi se
adresează segmentului din organism afectat de boală.

Examenele paraclinice sunt diverse, simple sau complexe, mergând de la

examene biologice de laborator (examene de spută, sânge, urină, lichid sinovial, etc.)
până la explorări radiologice complexe ca: ecografii, scintigrafii, rezonanţă magnetică
nucleară, arteriorafii, etc.

Factorii care influenţează starea de sănătate se clasifică astfel:

 factori biologici, endogeni, ce ţin de propriul organism (exemplu: factorii

ereditari care realizează un teren predispozant pentru un tip de boală);
 factorii sanitari, care sunt determinaţi de gradul de dezvoltare şi eficienţa
serviciilor sanitare;
 factorii ecologici, factori ai mediului ambiant, fizic sau social.

Factorii de risc
Concepţia preventivă care conduce gândirea medicală în prezent impune
precizarea în diagnosticul stării de sănătate a factorilor care favorizează apariţia bolii.
Aceşti markeri individuali sunt numiţi factori de risc.
OMS defineşte „factorii de risc”, drept caracteristici individuale ce pot fi
observate şi măsurate la subiectul clinic sănătos şi care permit să se prevadă riscul

20
unei boli sau infirmităţi, sau permit aprecierea prognosticului în cazul unei boli deja
existente.
Factorii de risc pot fi exogeni (externi), sau endogeni (interni) organismului.

Dăm câteva exemple:

a) factori de risc exogeni:
- fumatul, cu rol în producerea bronhopneumopatiilor cronice sau a
cancerului pulmonar;
- consumul cronic de alcool cu rol în producerea hepatitei cronice
cirogene;
- consumul cronic, exagerat, de cafea implicat în producerea cancerului
de pancreas, ulcerului gastric etc.
b) factori de risc endogeni (teren predispozant)
- grupa saguină „O” secretor, risc pentru apariţia ulcerului duodenal;
- hipertensiunea arterială, risc pentru complicaţiile de tip accident
vascular, cerebral sau cardiac;
- dislipidemiile, risc de ateroscleroză precoce.

Rezistenţa organismului la îmbolnăvire

Se poate vorbi de o rezistenţă specifică şi o rezistenţă nespecifică generală.

a) Rezistenţa specifică se manifestă faţă de o anumită boală în producerea

căreia este implicat un anumit agent patogen. Rezistenţa specifică poate fi
naturală sau artificială.

Rezistenţa specifică naturală este câştigată în urma bolii aparente sau

inaparente (scarlatină, hepatită A) şi ea poate fi de lungă durată (hepatita,
scarlatina) sau de scurtă durată (gripa).

Rezistenţă specifică artificială se dobândeşte cu ajutorul unor produse

medicamentoase care introduc anticorpi specifici în organism, sau
determină producerea anticorpilor de către organismul însuşi.
Rezistenţa specifică artificială este indusă în cazul riscului crescut de
apariţie a unei boli. Ea poate fi activă (realizată prin vaccinuri) stimulând

21
 organismul să producă anticorpi sau pasivă (cu seruri) prin introducerea
de anticorpi gata realizaţi în organism.
Avantajul rezistenţei specifice artificiale pasive este că ea conferă un
mijloc imediat de apărare împotriva agenţilor patogeni foarte agresivi
(rabie,turbare), în schimb rezistenţa specifică artificială activă, reprezintă
un mijloc de luptă pe durată mai lungă.

b) Rezistenţa nespecifică este rezistenţa generală a organismului la boală în

general.
Acest tip de rezistenţă este dependent de:
- vârsta subiectului: copiii şi bătrânii au o rezistenţă mai mică;
- funcţia glandelor endocrine: suprarenala este implicată în
imunogeneză direct, în timp ce rolul hipofizei este indirect, ea
stimulând suprarenala;
- alimentaţia: proteinele reprezintă substratul anticorpilor, iar sărurile
minerale (Ca, Mg, Fe, P) şi vitaminele (C, B1, B12, A) au un rol
demonstrat în creşterea rezistenţei generale, nespecifice;
- stilul de viaţă: (abuzul alimentar, fumatul, consumul excesiv de alcool,
sedentarismul) scad durata şi calitatea vieţii.

Profilaxia este ştiinţa medicală care se ocupă cu studiul mijloacelor de prevenire

a îmbolnăvirii, prin depistarea factorilor de risc şi înlăturarea sau diminuarea acţiunii
acestora. De asemenea profilaxia are în vedere şi prevenirea agravării sau a
complicaţiilor unei boli deja existente sau infirmităţii.
Având în vedere vechiul dicton care spune că „e mult mai uşor să previi o boală
decât să o vindeci” înţelegem rolul prevenţiei în conservarea stării de sănătate.
În funcţie de obiectivele urmărite profilaxia se diferenţiază astfel :

a) Profilaxia primară care se adresează colectivităţii sănătoase în scopul

prevenirii îmbolnăvirii şi consolidării sănătăţii. În acest scop se urmăreşte
22
 potenţarea acţiunii factorilor sanogeni şi neutralizarea factorilor patogeni.
Reluând exemplul prezentat mai sus astfel de măsuri ar fi: limitarea
consumului de alcool şi cafea, interzicerea fumatului, practicarea
exerciţiilor fizice de tip sportiv.

b) Profilaxia secundară acţionează în vederea depistării precoce a

fenomenului de boală, în vederea limitării agresivităţii agentului cauzal şi
suprimarea factorilor de risc.

Ca exemplu menţionăm:
- descoperirea HTA labile, pentru prevenirea hipertensiunilor de
stadii II – III cu riscul complicaţiilor grave;
- depistarea bolilor artrozice latente şi adaptarea unui program
igienodietetic de cruţare;
- depistarea imunodeficienţei la copii şi stimularea creşterii
rezistenţei generale.
c) Profilaxia terţiară se referă la supravegherea activă a individului bolnav în
scopul prevenirii complicaţiilor, cronicizării, sau a infirmităţii.
Prin măsuri de profilaxie terţiară se evită: recăderile şi cronicizarea în
hepatita epidemică, amputaţiile în arterita obliterantă, handicapul
invalidant în boli reumatice degenerative cronice (artroze), etc.

23
 Terapie

Prin tratament (terapie) se înţelege totalitatea mijloacelor şi metodelor aplicabile

omului bolnav, în scopul vindecării sau ameliorării suferinţei.
Obiectivele şi mijloacele de tratament sunt multiple

Obiective

1. După obiectivul urmărit deosebim :

a) tratament etiologic care se adresează cauzei bolilor şi reprezintă forma

ideală a terapiei. Prin îndepărtarea cauzei trebuie să dispară efectul, adică
boala.
Sunt însă multe boli a căror cauză nu este cunoscută, sau în alte cazuri
organismul nu suportă tratamentul etiologic. În ambele situaţii bolnavii nu pot
beneficia de acest tratament.

b) tratament funcţional (patogenic) care se adresează funcţiilor deficitare ale

organismului, pe care urmăreşte să le restabilească. Aplicarea acestui
tratament necesită cunoaşterea profundă a funcţiilor normale ale
24
 organismului şi patogeniei bolii. Acest tip de tratament se foloseşte pe scară
largă atât izolat cât şi în asociere cu tratamentul etiologic.

c) tratament simptomatic care se adresează formelor de manifestare a bolii

(simptomelor) şi au scopul de a ameliora suferinţa bolnavului. Tratamentul
simptomatic nu constituie un scop în sine, dar reprezintă un tratament
necesar care completează şi face mai suportabil tratamentul etiologic şi
funcţional. Acelaşi medicament poate acţiona într-un caz ca tratament
etiologic şi în altul ca tratament funcţional sau simptomatic (ex. aspirina).

Euthanasia nu este o formă de tratament. Eutanasia constă în suprimarea vieţii

pentru încetarea suferinţei în cazuri incurabile, cu acordul pacientului sau
aparţinătorilor. Este admisă în puţine ţări.

Tratament medicamentos

1. Medicamente
Medicamentele sunt substanţe utilizate cu scopul de a preveni, ameliora sau
vindeca bolile. Ele sunt extrase sau sintetizate din produse vegetale, animale sau
substanţe minerale. Acţiunea lor asupra organismului depinde în primul rând de
structura lor chimică, dar o importanţă aproape tot atât de mare o au şi doza
administrată, precum şi calea de administrare. Astfel, aceeaşi substanţă poate să
acţioneze ca aliment, medicament sau toxic, în funcţie de cantitatea în care a fost
introdusă în organism. Vitaminele, acizii aminaţi, clorura de sodiu etc., intră în raţia
obişnuită de alimente constituind substanţe alimentare obişnuite. Dacă lipsesc din
organism, ele vor fi administrate sub formă de medicamente. Administrarea lor în doze
exagerate dă naştere însă la tulburări grave ca: fenomene de hipervitaminoză, tulburări
în metabolismul mineral, etc., care afectează starea de sănătate.
Dacă limita între aliment şi medicament nu prezintă o importanţă practică
deosebită, diferenţierea medicamentelor de toxice este esenţială. Pentru că această
diferenţiere, a medicamentului de toxic, este în mare măsură dependentă de doza
administrată este util să precizăm că se diferenţiază:

25
 - doza terapeutică, adică doza minimă utilizată pentru obţinerea
efectului terapeutic dorit, fără ca prin aceasta să se producă vreo
acţiune toxică asupra organismului:
- doza maximă admisă, doza cea mai mare suportată de organism,
fără să apară fenomene toxice reacţionale;
- doza toxică, cantitatea care, introdusă în organism, provoacă o
reacţie toxică, periculoasă pentru organism;
- doza letală, doza care produce moartea.

2. Administrarea medicamentelor
Din doza de medicamente care a fost introdusă în organism, va acţiona asupra
acestuia, numai partea care va reuşi să se absoarbă prin piele sau mucoase, care
reprezintă porţi de intrare ale medicamentelor, dar în acelaşi timp şi adevărate bariere
contra substanţelor străine. Aceste bariere acţionează diferit în funcţie de calea de
administrare a medicamentelor.
Medicamentele se pot administra:

- pe cale orală (comprimate sau capsule enterosolubile ce

eliberează substanţa activă în intestin, fiind protejate de acţiunea
sucului gastric;
- sublingual – comprimatele eliberează substanţa activă în gură,
absorbindu-se la nivelul mucoasei bucale şi asigurând o trecere
rapidă a medicamentului direct în circulaţie;
- pe cale rectală (supozitoare şi clisme medicamentoase cu efecte
locale sau sistemice);
- prin injectare (parenteral) asigurându-se o absorbţie mai rapidă şi
completă comparativ cu calea orală. Această administrare poate fi
:
 subcutanată;
 intramusculară;
 intravenoasă;
 intraarticulară (substanţe corizonice introduse în
spaţiul articular);
 intrarahidian (anestezice şi mai rar antibiotice);
 intraarterial (rar).
26
 - prin inhalaţii (pentru medicamente sub formă de gaze, vapori sau
aerosoli);
- prin aplicare locală pe piele sau mucoase (au efect local şi mai rar
efecte sistemice): instalaţii oculare sau nazale.

3. Efectele medicamentelor asupra organismului ca întreg

Efectele medicamentelor ţin nu numai de doza şi calea de administrare, dar în
sens mai larg ele rezultă din integrarea acţiunii medicamentelor, exercitată la nivel
molecular, celular şi al diferitelor sisteme şi aparate, în sistemul biologic complex al
organismului întreg.
Se pot descrie astfel trei sisteme de legătură între medicament şi efectul la
nivelul organismului:

 relaţia între doză şi efectul global în funcţie de variabilitatea biologică, care

implică o reactivitate individuală foarte diversă (ţinând de rezistenţa
organismului la îmbolnăvire);
 relaţia între unele variabile biologice cunoscute şi efectul medicamentului (ex.
greutatea corporală, vârsta, sexul, starea funcţională a diferitelor sisteme din
organism, stări patologice complementare ce pot condiţiona efectul, etc.);
 efectul placebo datorat faptului că psihicul omului favorizează fenomenele de
sugestie şi autosugestie şi care se manifestă în special în cazul unor
simptome pur subiective (durerea), sau a unor fenomene controlate
predominant vegetativ (ex. hipersecreţia gastrică).

4. Reacţii adverse
Reacţiile adverse ale medicamentelor sunt reacţii nocive care apar la dozele
folosite obişnuit şi ele pot fi :

 de tip toxic (dependent de doză) datorită fie unei capacităţi mici de epurare a
organismului, fie datorită unei reactivităţi exagerate a organismului ţintă;
 de tip alergic (independent de doză) implică o sensibilizare prealabilă prin
mecanism imunopatologic şi presupun un teren favorizant, determinat genetic;

27
  de tip idiosincrazic – intoleranţă – (independent de doză) caracterizate printr-o
sensibilitate individuală crescută sau efecte nedorite, diferite calitativ de cele
obişnuite.

5. Dependenţa
Este o stare de intoxicaţie cronică, caracterizată prin necesitatea imperioasă de
a folosi unele substanţe medicamentoase sau toxice.
Această stare patologică poate fi de ordin psihic sau fizic (somatic).
Dintre substanţele capabile să dea dependenţă amintim:

- alcoolul, barbituricele şi tranchilizantele;

- cocaina;
- nicotina şi cofeina.

Acţiunea substanţelor toxice asupra organismului

Prin fumat, consum excesiv de alcool (sau chiar de cafea), consum de droguri,
se introduc în organism substanţe cu acţiune toxică asupra organismului.

I. Tabagismul

Este obiceiul fumatului de tutun. Fumul de ţigară conţine :

- nicotină
- oxid şi bioxid de carbon
- amoniac (irită mucoasele respiratorii)
- acroleină
- acid formic, acid cianhidric
- alcool metilic (afectează vederea)
- substanţe cancerigene (arsenic, piridină, acizi volatili).

Efecte asupra organismului:

28
 1. Influenţa negativă asupra sistemului nervos central şi sistemului nervos
vegetativ
 monoxidul de carbon – arderea incompletă a tutunului determină degajare
de monoxid de carbon, care produce carboxi-hemoglobină; rezultând
aport scăzut de oxigen la nivelul sistemului nervos central. Drept urmare
apar ameţeli şi cefalee.
 nicotina determină :
- reducerea reflexelor prin acţiune asupra centrilor nervoşi
- creşterea secreţiei de adrenalină care induce creşterea
tensiunii arteriale şi tahicardie
- scăderea apetitului.

2. Influenţa negativă asupra analizatorilor

 tabagismul cronic:
- afectează vederea prin sclerozarea nervului optic şi poate
favoriza daltonismul (defect de percepere a culorilor)
- afectează auzul – hipoacuzie prin scleroză la nivelul organelor
aparatului acustic.

3. Influenţa negativă asupra aparatului respirator

Fumul de ţigară irită mucoasele căilor respiratorii superioare, favorizând apariţia
unor afecţiuni ca:

- rinită, faringită, traheită

- bronşite cu tuse tabagică
- bronşită cronică
- insuficienţă respiratorie cronică
- scleroză pulmonară
- emfizem pulmonar
- cancer laringian şi pulmonar
- favorizează apariţia TBC-ului pulmonar cu forme grave.

4. Influenţa negativă asupra aparatului cardio – vascular

29
 Fumatul determină un efort suplimentar cardiac – creşterea pulsului cu 12
pulsaţii/minut.
Nicotina determină absorbţia crescută a colesterolului din sânge, rezultatul fiind
ateroscleroza şi complicaţiile ei :

- angina pectorală
- hipertensiune arterială şi infarctul miocardic
- accidente vasculare cerebrale (AVC).
Ateroscleroza se extinde şi la arterele periferice având rezultat trombangeita
obliterantă.

5. Influenţa negativă asupra aparatului digestiv

Tabagismul poate determina apariţia de:

- gingivite, stomatite (efect local);

- scăderea secreţiilor digestive cu scăderea apetitului;
- scăderea circulaţiei sanguine la nivelul mucoasei gastrice are ca rezultat
apariţia de gastrite, ulcer duodenal;
- cancerul limbii, buzelor (la fumătorii de pipă), cancer de stomac, este mai
frecvent la fumători

6. Influenţa negativă asupra glandelor endocrine

- creşte secreţia de adrenalină (glande suprarenale) determinând

vasoconstricţie periferică şi creşterea tensiunii arteriale;
- la nivelul glandelor sexuale determină insuficienţa funcţională cu: impotenţă,
tulburări ovariene, sterilitate;
- în perioada sarcinii poate avea efecte ca: întârziere în dezvoltarea fătului,
creşterea riscului de naştere prematură.

7. Influenţa negativă asupra dezvoltării fizice la copii şi adolescenţi

Fumatul la tineri poate determina dezvoltare fizică mai slabă şi poate favoriza
apariţia deficienţelor fizice sau chiar intelectuale.
De asemenea se constată că durata vieţii scade în medie cu 7 – 8 ani în cazul
fumatului constant de 2 pachete ţigarete/zi
30
 II. Alcoolismul

Este obiceiul consumului constant de alcool.

Deşi 1 g de alcool produce prin ardere 7,7 calorii, acesta nu este aliment.
Transformările de la nivelul ficatului (induse de metabolizarea alcoolului) se fac
cu consum de substanţe nutritive (protide, oxigen, vitaminele A, B1, B2, C), pentru
refacerea celulei hepatice.
Energia rezultată nu foloseşte la activităţi musculare (eliberându-se imediat
după consum) şi de asemenea împiedică folosirea glicogenului muscular ca substrat
energetic în efort.
Prin consum de alcool apare doar un surplus de ţesut adipos.

Efecte asupra organismului

Efecte imediate
Alcoolul poate determina intoxicaţia acută şi în extremis coma alcoolică;
Este o substanţă toxică cu efecte negative asupra ficatului, depăşind
capacitatea acestuia de metabolizare a substanţelor intermediare.
La consumatorul cotidian de alcool:

- scade randamentul în efort, creşte cheltuiala de energie a muşchilor,

crescând consumul de oxigen;
- scade coordonarea mişcărilor;
- creşte oboseala datorită afectării ficatului, (organ solicitat în efort);
- apare o stare de euforie, urmată de inhibiţie corticală prelungită şi
somnolenţă.

Efectele asupra circulaţiei periferice sunt de vasodilataţie. La ger pot apărea

degerături prin vasodilataţie periferică şi pareză tranzitorie de nervi periferici căci
organismul nu mai reacţionează la frig prin vasoconstricţie ca să limiteze pierderea de
căldură. În concluzie alcoolul nu încălzeşte, ci predispune la îngheţ în condiţii de
temperaturi scăzute.

31
 Efecte tardive
Consumul zilnic de alcool poate determina alcoolismul cronic care produce:

 efecte deteriorative ca:

- scăderea rezistenţei generale a organismului la infecţii, la boală în general;
- îmbătrânirea timpurie;
- scăderea duratei medii de viaţă.

 efecte asupra sistemului nervos central şi analizatori

- scleroză vasculară cerebrală, care are rezultat scăderea funcţiei cerebrale
(memorie, atenţie, inteligenţă) şi funcţiei psihice (labilitate psihică,
dezechilibre, depresie);
- polinevrită periferică;
- tulburări de vedere şi auz (mai ales alcoolul metilic);
- intoxicaţie cronică cu „delirum tremens”.

 efecte asupra aparatului cardio – vascular

- miocardită etilică;
- ateroscleroză coronariană şi periferică;
- creşterea tensiunii arteriale având ca rezultat accidentul vascular cerebral şi
infarctul miocardic.

 efecte asupra aparatului digestiv

- gastrită etilică, ulcer gastro-duodenal;
- ciroza hepatică toxică etilică, ca rezultat al distrugerii progresive a celulei
hepatice şi prin degenerescenţă grasă a ficatului (steatoză).

III. Cofeina

Este o substanţă din categoria excitantelor; consumul cotidian putând dezvolta

dependenţă.

32
 Cofeina excită centrele psihice ale encefalului întârziind în acest mod oboseala.
Cunoaştem de asemenea că această substanţă creşte metabolizarea acizilor graşi
liberi prevenind ateroscleroza.
Anumite cercetări au arătat că administrarea cofeinei în doze de 100 până la
500 mg (o ceaşcă de cafea conţine 150 mg) nu are nici un efect asupra forţei
musculare dar cofeina creşte rezistenţa la exerciţii repetitive.
Interpretarea acţiunii energogene a cofeinei este că ea creşte viteza de mişcare
a acizilor graşi liberi, care în continuare sunt consumaţi cu un procent mai mare decât
cel normal. Aşa se economisesc carbohidraţi, care sunt rezerve energetice pentru
efortul somatic.
De asemenea trebuie menţionat că senzaţia subiectivă a oboselii a scăzut la
ciclişti după administrarea cofeinei.
Sintetizând putem spune că efectele consumului moderat de cofeină sunt
favorabile asupra capacităţii de efort şi asupra sănătăţii. Consumul excesiv de cafea
devine dăunător determinând: tahicardie, hipertensiune arterială şi hipersecreţie
gastrică, putând determina ulcer gastric.

IV. Dopingul

Pentru maximizarea performanţelor în sport, în ultimele decenii s-a apelat din ce

în ce mai mult la folosirea unor substanţe şi mijloace care să crească în mod artificial
capacitatea de efort a organismului sportivului.
Fenomenul a luat o asemenea amploare încât CIO (Comitetul Internaţional
Olimpic) a trecut la măsuri drastice care să protejeze sănătatea sportivilor şi să apere
etica sportivă.
S-a început cu revizuirea definiţiei dopingului, apoi s-a trecut la controlul
antidoping şi la măsuri punitive pentru cei vinovaţi de folosirea lui (antrenori, medici,
sportivi, etc.).
Definiţie: Prin doping se înţelege folosirea unor substanţe străine organismului
sau fiziologice, dar în cantitate mare, sau a unor metode şi mijloace destinate creşterii
în mod artificial a randamentului sportiv, prejudiciind sănătatea sportivilor şi etica
sportivă.

Clasificarea medicamentelor şi metodelor doping

33
 I. Medicamente (droguri)
- stimulente
- narcotice – analgezice
- steroizi anabolizanţi
- diuretice
- hormoni peptidici

II. Metode – mijloace

- dopingul cu sânge (autohemotransfuzie, heterohemotransfuzie, masă
eritrocitară);
- manipulaţii:
o fizice (sondaje de vezică urinară);
o chimice (modificări de pH);
o farmacologice .

III. Substanţe cu restricţii

- Betablocantele
- Alcoolul
- Marijuana
- Anestezice locale
- Corticosteroizi.

Medicamentele

Stimulente. În această grupă intră amfetaminele, cofeina, cocaina, efedrina.

Amfetaminele au secundar efecte anorexigene şi ajută la scăderea greutăţii.
Ca efect principal determină eliberare în exces de: adrenalină, noradrenalină
(mediatori ai sistemului nervos central) şi serotonină.
Aceste medicamente induc o stare de excitaţie, reduc senzaţia de oboseală,
cresc agresivitatea, scad autocontrolul, exagerează spiritul de competiţie, putând da
naştere la accidente.
Efectele nocive constau în:
- tulburări cardio – vasculare:

34
 o aritmii – moarte subită
o leziuni miocardice de microinfarct.

De asemenea ele pot da dependenţă.

În condiţii de eforturi epuizante şi de hipertermie, amfetaminele pot duce la
decese (cazul ciclistului danez Jansen – Olimpiada de la Roma, 1960).

Narcotice – analgezice (codeina, heroina, morfina, methadona şi compuşii

înrudiţi) cresc pragul percepţiei dureroase, produc euforie, deprimă funcţia respiratorie,
etc.

Steroizi anabolizanţi (testosteronul şi derivaţii lui, de tipul: dehidro-clor-metil-

testosteron, nandrolon, stanozol, etc.) sunt folosiţi pentru creşterea masei musculare, a
forţei musculare şi deci a capacităţii de efort.
De asemenea determină şi:

- creşterea conţinutului de azot, de glicogen şi fosfor în muşchi;

- creşterea consumului de oxigen în muşchiul în activitate.

Aceste substanţe au însă o serie de reacţii adverse, unele grave, printre care
cităm: oprirea creşterii la copii (osificarea cartilajelor de creştere), afecţiuni hepatice
(disfuncţii, icter), cardio – vasculare (HTA – moarte subită, alterări miocardice),
reducerea funcţiei testiculare şi afecţiuni de prostată la bărbaţi, amenoree (oprirea
menstruaţiei), suprimarea funcţiei ovariene, semne de masculinizare (îngroşarea vocii,
pilozitate excesivă, etc.) la femei, agresivitate.

Diureticele (furosemid, furantril, nefrix, spironolactona, etc.) provoacă o

eliminare rapidă a lichidelor din organism, rezultatul dorit fiind un nivel scăzut al
greutăţii.
Se folosesc pentru realizarea în scurt timp a scăderii în greutate în sporturile
care impun categorii de greutate.
În acelaşi timp ele împiedică detectarea produselor dopante din urină, motiv
pentru care diureticele au fost incluse în lista substanţelor dopante.

35
 Se preconizează ca la sporturile cu categorii de greutate, controlul pentru
diuretice să se facă chiar la cântarul oficial, cu ocazia vizitei medicale dinaintea
competiţiei.
Efecte adverse constau în:
- oboseală, crampe musculare (prin eliminarea sărurilor minerale împreună cu
apa);
- aritmie cardiacă şi chiar stop cardiac (prin scăderea volumului sanguin).

Hormoni peptidici, hormonul uman de creştere (STH), ACTH, hormonul

chorionic placentar.
Aceştia se folosesc în scopul creşterii masei musculare.
Efecte adverse ale STH:

- creşterea tuturor ţesuturilor organismului: organe interne, oase, grosimea

pielii;
- laxitate musculară;
- scăderea cantităţii de ţesut adipos cu rol protector din jurul organelor interne;
- acromegalie.

Eritropoetina este un hormon secretat de rinichi. Se poate produce insuficienţă

renală, anemie prin insuficienţa eritropoetinei.
Se găseşte de puţină vreme în comerţ sub formă de produs farmaceutic.
Administrarea hormonului produs pe cale sintetică stimulează măduva osoasă
în producerea unei mari cantităţi de eritrocite, (acţiune identică cu cea a hormonului
produs pe cale endogenă) şi creşte hematocritul.
În cazul dopingului cu sânge, odată cu creşterea hematocritului creşte şi
volumul sanguin, dar în cazul utilizării eritropoetinei creşte doar hematocritul.
În cazul maratonului, la temperaturi ridicate, hematocritul creşte în mod normal
cu 10 – 12%. Dacă atletul este tratat cu eritropoetină, hematocritul creşte până la 60%.
Reducându-se în acelaşi timp cantitatea de plasmă, creşte vâscozitatea sângelui, ceea
ce poate provoca insuficienţă cardiacă, edem pulmonar, etc.
În vreme ce la transfuzia cu sânge este nevoie neapărat de medic, eritropoetina
poate fi ingerată ca orice produs farmaceutic, fără avizul medicului.
După administrarea ei, hematocritul continuă să crească 5 – 10 zile. Acest lucru
face dificilă dozarea în scopuri terapeutice şi predispune la excese periculoase.
36
 Pentru aceste motive, eritropoetina a fost inclusă pe lista substanţelor interzise
de Comisia Medicală a CIO din mai 1990.

Dopingul cu sânge (sânge integral, hematii, produse ce conţin hematii).

Transfuzia de sânge (eritrocite) ca mijloc de creştere a capacităţii de efort.

Cantitatea de oxigen transportată de sânge condiţionează performanţele în
sporturile (probele) de rezistenţă.
Îmbogăţirea sângelui cu hemoglobină, prin transfuzie, înainte de competiţie,
poate mări cantitatea de oxigen, transportată de aceeaşi cantitate de sânge, având
rezultat creşterea capacităţii de efort aerob.
Sângele transfuzat poate fi:

 autolog (sânge propriu)

 nonautolog (de la alte persoane).

Hetero – hemo – transfuzia: injectarea de sânge de la alte persoane.

Capacitatea de efort aerob se îmbunătăţeşte evident după transferul a 1200 ml
sânge.
Riscuri importante:

- transmiterea unor boli: hepatita virală, SIDA;

- incompatibilitate – alergie prin reacţie antigen-anticorp.

Metoda este improprie pentru activitatea sportivă.

Auto – hemo – transfuzia reinjectarea de sânge propriu.

Constă din: extragerea unei cantităţi de sânge (350 – 800 ml) din circulaţia
venoasă cu 3 – 4 săptămâni înaintea competiţiei şi conservarea în condiţii fiziologice
(în afara organismului).
Reinjectarea acestei cantităţi se face cu 24 de ore înaintea competiţiei.
Aceasta procedură determină: creşterea capacităţii de efort aerob cu 23%,
îmbunătăţirea statistic semnificativă a performanţelor în probele de 5000 şi 10000
metri plat.

37
 Inconveniente:

- modificarea programului de pregătire în primele săptămâni după prelevarea

sângelui, are ca rezultat capacitate de efort mult scăzută;
- solicitarea inimii prin creşterea densităţii sângelui după prelevare şi încărcara
bruscă a sistemului circulator la reintroducerea sângelui;
- solicitarea mare a organelor hemato – poetice;
- continuarea procesului de distrugere a hematiilor „in vitro”.

Efecte adverse:

- dezvoltarea unor reacţii alergice (rush, febră);

- reacţie hemolitică acută;
- reacţii întârziate la transfuzii (febră, icter);
- boli infecţioase (hepatită, SIDA);
- supraîncărcarea circulaţiei şi şoc metabolic.

Mai pot să apară dificultăţi de ordin tehnic, când reintroducerea sângelui are loc
în deplasare (aparatură, conservarea sângelui, etc.). FIMS (Federaţia Internaţională de
Medicină Sportivă) şi Comisia Medicală din CIO (Comitetul Internaţional Olimpic)
consideră această metodă drept doping şi o interzice.
Deoarece efecte asemănătoare se pot obţine cu antrenamentul la altitudine
medie timp de 21 zile, forurile respective îl recomandă sportivilor care se pregătesc
pentru competiţiile de înalt nivel (Jocurile Olimpice, Campionatele Mondiale,
Campionatele Europene, etc.).

Manipulaţiile farmacologice, chimice, fizice

Farmacologice, reprezintă folosirea unor substanţe care împiedică excreţia prin

rinichi a substanţelor dopante (probenecidul disuric şi compuşii înrudiţi).
Chimice, au ca rezultat modificarea pH-ului urinar (alcalinizarea sau acidifierea
urinii).

38
 Fizice, prin folosirea unor metode care alterează validitatea probelor de urină
folosite în controlul doping. Este vorba despre substituirea urinei cu a altui sportiv prin
cateterismul (sondajul) vezical, diluţia urinei, etc.

Substanţe cu regim restrictiv

Alcoolul este considerat ca agent dopant şi detectat în aerul respirat, sau

sângele sportivului la cererea unor federaţii internaţionale (tir, pentatlon modern, etc.).
Marijuana, de asemenea, la cererea federaţiilor internaţionale poate fi inclusă în
bateria de teste doping.
Beta-blocantele (propranololul, metoprololul şi derivaţii acestora) scad tonusul
simpatic, starea de temă, tensiunea psihică, etc. Se folosesc în sport pentru siguranţa
mâinii (tir, trăgători cu arcul, golf).
Reducerea consumului de oxigen la nivelul miocardului scade însă capacitatea
de performanţă cardiacă şi rezervele energetice metabolice (eforturile de lungă
durată).
Se folosesc cu restricţie în tratarea:

- migrenelor
- hipertensiunii arteriale
- mişcărilor tremurate.

Anestezicele locale (novocaină, xilină, procaină, etc.) pot fi folosite în aplicaţii

locale în traumatologia sportivă, cu condiţia anunţării prealabile în scris a organului de
control doping (diagnosticul, calea de administrare, ora administrării, etc.)

Corticosteroizii sunt admişi pentru inhalaţii şi aplicaţii locale (urechi, ochi, piele)
sau în infiltraţii locale, cu obligaţia anunţării prealabile (în scris) a organelor de control.
Au efecte antialgice, antiinflamatorii, antialergice, prevenirea atacurilor alergice.
Efecte adverse:

- afectarea balanţei electrolitice;

39
 - creşterea tensiunii arteriale;
- edeme;
- boală ulceroasă.

Argumente antidoping

Acestea pot fi folosite de către antrenor sau medic, pentru educarea sportivului.

Medicale
Substanţele dopante prin produşii de dezintegrare toxici se adaugă la toxinele
induse de efort, rezultând o intoxicare a organismului, care este supus la efort
suplimentar pentru eliminarea lor. În final rezultă o oboseală foarte accentuată.
Starea de oboseală fizică şi psihică este accentuată, datorită excitabilităţii
nervoase crescute peste pragul normal, iar înainte de concurs există oricum stare de
excitabilitate crescută (starea de start).
Dopingul cu sânge prezintă pericol de transmitere a unor boli: hepatita virală,
SIDA, lues.
Steroizii anabolizanţi:

- la copii determină oprirea creşterii, hipertensiune arterială, afecţiuni hepatice;

- la bărbaţi determină reducerea funcţiei testiculare, impotenţă, afecţiuni de
prostată;
- la femei au efect de suprimarea funcţiei ovariene, amenoree, semne de
masculinizare – îngroşarea vocii, pilozitate excesivă.

Etice, morale
Excitabilitatea normală înainte de concurs poate fi susţinută de:
- emoţia şi plăcerea de a fi câştigător;
- alimentaţia raţională susţinătoare de efort;
- medicaţia susţinătoare de efort.

Sportivul bine antrenat are posibilitatea să se mobilizeze pentru a-şi utiliza

raţional forţele sale pentru efectuarea efortului.
Folosirea substanţelor dopante determină epuizarea organismului, în final
ducând la alterarea sănătăţii sportivului.
40
 Nu este etic să se concureze folosind metode care să crească în mod artificial
capacitatea de efort a organismului. În spiritul fair-play-ului, întrecerea trebuie să se
desfăşoare pe baza posibilităţilor naturale.

41