NEDEMNITATEA JUDICIARĂ

Art. 959 alin (1) din Noul Cod Civil statuează că poate fi declarată nedemnă de a
moșteni:

A) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă
moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz a unor fapte care au
avut ca urmare moartea victimei.

Rezultă că, pentru a putea fi dispusă nedemnitatea judiciară trebuie îndeplinite mai multe
condiții. În primul rând este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive, iar
nedemnul să aibă calitatea de autor sau complice. Atunci când condamnarea nu poate fi
pronunțată din cauza decesului autorului faptei, ori fapta a fost amnistiată sau a intervenit
prescripția răspunderii penale, nedemnitatea judiciară va putea fi incidentă doar dacă faptele au
fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.

În al doilea rând, faptele trebuie săvârșite cu intenție.

În al treilea rând, aceste fapte trebuie să îl vizeze doar pe cel care lasă moștenirea și nu
pot fi îndreptate împotriva altor persoane (alți erezi, legatari, donatari).

În al patrulea rând, trebuie să explicăm ce se înțelege prin fapte grave de violență fizică.

Astfel că, vom include în aceasta categorie infracțiunile de vătămare corporală, tâlhăria,
tortură, violul. Cu privire la faptele grave de violență morală vom enumera cu titlu exemplificativ
câteva infracțiuni: șantajul, denunțarea calomnioasă, mărturia mincinoasă. Drept urmare,
apreciem că legiuitorul a prevăzut că aceste fapte pot atrage nedemnitatea judiciară întrucât se
caracterizează printr-un grad crescut de periculozitate.

Astfel că, simpla lovire a celui care lasă moștenirea (lovire care reprezintă conținutul
infracțiunii prevăzute la art. 193 Cod Penal) sau amenințarea, ori violarea corespondenței nu sunt
fapte atât de grave care să îi insufle o permanentă stare de neliniște și de tulburare celui care lasă
moștenirea și nu pot reprezenta cauze care să atragă această sancțiune.

Nu în ultimul rând litera a) a articolului amintit mai prevede o serie de infracțiuni care

atrag nedemnitatea judiciară.

Faptele care au avut ca urmare moartea victimei sunt: loviturile cauzatoare de moarte,
tâlhăria sau pirateria care a avut ca urmare moartea victimei, lipsirea de libertate în mod ilegal
urmate de moartea victimei. Este necesar să amintim că această ultimă categorie de infracțiuni se
săvârșesc cu praeterintenție

B) Persoana care cu rea-credință a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul

defunctului.
 Este de rea-credință persoana care, cunoscând dispozițiile testamentare încearcă să
procure un avantaj pentru sine sau pentru altul, sau să cauzeze un prejudiciu unui comoștenitor.

Va fi totuși considerată de bună-credință persoana care, aflând în orice mod că defunctul

a instituit-o legatar cu titlu particular (spre exemplu: îi lasă casa în care a trăit care valorează
100.000 lei) arde testamentul pentru ca respectivul imobil să fie atribuit copiilor acestuia; adică
nesocotește voința dispunătorului în favoarea descendenților săi.

Totodată nu va fi considerată de rea-credință persoana care distruge testamentul din

eroare (spre exemplu: fiica defunctului, făcând ordine prin lucrurile părintelui său aruncă
testamentul olograf, considerând că erau hârtii fără vreo însemnătate juridică).

Mai mult, nu va fi sancționat cel care distruge testamentul la cererea (explicită și

conștientă) testatorului, sau cel care îl ascunde pentru a îl proteja împotriva altor potențiali
moștenitori sau pentru a-l înmâna unei alte persoane indicate de defunct.

Considerăm că, de asemenea, nu va  fi sancționat cel care atunci când se pun în executare
prevederile testamentare și sunt evidente modificările, ștersăturile (spre exemplu: defunctul a
dispus ca suma de 1000 lei să îi fie atribuită fiului C1, iar acesta din urmă șterge o cifră,
respectiv un 0) își asumă intervenția asupra clauzelor testamentare.

În continuare vom încerca să dăm o definiție pentru fiecare acțiune prevăzută în  normă.

Prin „a ascunde” înțelegem dosirea testamentului, adică o persoană depune toate

eforturile pentru ca respectivul testament să nu poată fi găsit de persoanele interesate (spre
exemplu este sustras din locuința defunctului și plasat într-o alta locuință unde moștenitorii nu au
acces).

„A altera” reprezintă intervenția unei persoane asupra conținutului material al

testamentului. Cu titlu de exemplu sunt șterse unele cuvinte, cifre, date, sunt adăugate semne de
punctuație sau sunt folosiți agenți externi (apă).

Prin distrugere, înțelegem că testamentul nu mai are existență fizică, adică nu mai există
din punct de vedere corporal. O modalitate de distrugere o reprezintă arderea.

O observație vom face iîn sensul că acțiunile persoanei care acționează cu rea-credință
pot fi săvârșite fie înainte, fie după deschiderea moștenirii.

Totuși, dacă testamentul este distrus, iar în timpul vieții, testatorul află și este în putere
pentru a-și întocmi altul nu va putea fi incidentă nedemnitatea judiciară.

În aceeași ordine de idei, nu va fi sancționată persoana care distruge testamentul la

cererea dispunătorului. De asemenea, reaua-credință trebuie dovedită de partea interesată,
întrucât buna credință este cea prezumată.
 Falsificarea are doua înțelesuri:

1. Contrafacerea scrierii – reprezintă imitarea scrisului testatorului care se poate face în mod
liber (din memorie) sau în mod servil (când persoana încearcă să reproducă scrisul având lângă
ea testamentul original).

2. Contrafacerea subscrierii – înseamnă că se imită semnătura celui care lasă moștenirea.

C) Persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să
întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.

Spre exemplu, copilul defunctului l-a împiedicat pe tatăl său să întocmească un testament
prin care acesta din urmă voia să înlăture în mod expres efectele nedemnității cu privire la un alt
copil.

Este important să subliniem că nedemnitatea juridică nu poate fi pronunțată dacă

persoana prin dol sau violență l-a determinat pe defunct să întocmească, să modifice sau să
revoce testamentul. În acest caz poate interveni nulitatea testamentului pentru vicierea
consimțământului, adică testatorul nu a dispus de bună voie sau a dispus prin captație și sugestie.
La fel ca în situația prevăzută la litera b) persoana care solicită aplicarea sancțiunii trebuie să
facă dovada dolului și a violenței.

Cu privire la cele trei situații care pot atrage nedemnitatea judiciară trebuie sa reliefăm că
în situația prevăzută la litera a) este necesară existența unei hotărâri judecătorești definitive, pe
când la literele b) și c) această cerință nu este necesară. Mai mult, în mod indubitabil observăm
că literele b) si c) sunt incidente doar pentru moștenirea testamentară, pe când litera a) se referă
atât la cea testamentară cât și la cea legală. De asemenea, observăm caracterul facultativ pe care
normele juridice îl atribuie nedemnității judiciare întrucât se statuează că „poate fi declarată
nedemnă”, în loc de „este nedemnă” așa cum se prevede în cazul nedemnității de drept.

O altă deosebire între cele două tipuri de sancțiuni se referă la regimul juridic. Dacă
nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate,
nedemnitatea judiciară poate fi solicitată de orice succesibil (adică doar de persoanele care au
avut vocație la moștenirea lui de cuius în termen de 1 an de la data deschiderii moștenirii sub
sancțiunea decăderii).

Alin. 2) al articolului 959 considerăm că este incomplet întrucât trebuie adăugat că orice
succesibil care prezintă interes poate cere instanței declararea nedemnității. Spre exemplu, ar fi
lipsită de interes cererea tatălui defunctului de a solicita instanței pronunțarea nedemnității
judiciare a unuia dintre cei doi fii ai lui de cuiusului întrucât, chiar dacă sancțiunea s-ar aplica,
lui nu i-ar aduce niciun beneficiu (este moștenitor din clasa a II a și este înlăturat în baza
principiului I al devoluțiunii legale: chemării la moștenire în ordinea claselor de moștenitori
legali, de către descendenții defunctului care fac parte din clasa I).
 Așadar, trebuie să interpretăm norma legală în mod restrictiv, în sensul că îi este
recunoscut acest drept numai moștenitorului care are o vocație concretă (efectivă, utilă) și nu una
generală (eventuală).

Aceeași regulă se aplică și în cazul în care reclamantul este renunțător. Bunăoară, art. 959
alin (6) din Noul Cod Civil statuează același lucru „comuna, orașul sau după caz, municipiul în a
cărei rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea
prevăzută la alin.(2) în cazul în care, cu excepția  autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin.
(1) nu mai există alți succesibili”.

Așadar, interesul în cauză este indiscutabil, iar cererea poate fi formulată cu succes.

Teza a II a art. (2) prevede că „introducerea acțiunii constituie act de acceptare tacită a
moștenirii de către succesibilul reclamant”.

Potrivit art. 959 alineatul (3) „dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la
alin. (1) lit. a) se pronunță ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de 1 an se calculează de
la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”.

Pentru a putea să înțelegem mai profund importanța acestui moment, respectiv data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare vom oferi un exemplu.

Copilul C1 și-a violat mama M în mod repetat timp de 3 ani, până când aceasta a încetat
din viață. Pentru faptele săvârșite, C1 este condamnat definitiv după 2 ani de la decesul mamei,
întrucât probatoriul a fost mai greu de administrat. În acest sens, nu vom putea socoti ca fiind
împlinit termenul de 1 an pentru constatarea nedemnității judiciare pentru că acesta a început să
curgă din momentul în care hotărârea a rămas definitivă. Rațiunea pentru care legiuitorul a ales
să prevadă acest moment al curgerii termenului de decădere a fost acela că făptuitorului se
bucură de prezumția de nevinovăție.

Alineatul 4 al aceluiași articol statuează că „dacă hotărârea de condamnare pentru faptele

menționate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin
prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se poate declara dacă acele fapte au fost constatate
printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă. În acest caz, termenul de un an curge de la
apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea
moștenirii”. Spre exemplu, fiul F1 află ca mama sa urmează să se căsătorească cu N care este 
mai mic decât aceasta cu 15 ani. Considerând că este profund imoral ca aceasta căsătorie sa aibă
loc, în urma unei certe aprinse între cei doi, fiul F1 își închide mama M în beciul casei, fapt ce îi
cauzează moartea după 35 de zile. După o săptămână în care  realizează gravitatea faptei sale F1
își pune capăt zilelor. Astfel că, din punct de vedere penal F1 nu mai poate fi condamnat, iar
pentru a fi incidentă sancțiunea nedemnității, legea impune existența unei hotărâri judecătorești
civile definitive. Raportându-ne la termenul de un an prevăzut în normă, și luând în considerare
perioada medie de timp în care pot fi soluționate cererile în constatarea săvârșirii faptelor
interzise, este evident că eredele (care are interes în declararea nedemnității unui alt succesor)
este forțat să introducă cererea în declararea nedemnității fără să dețină proba esențială
(hotărârea judecătorească civilă definitivă) pentru a nu risca ca acțiunea sa să fie respinsă ca
urmare a decăderii din beneficiul termenului.

Vom face cunoscut faptul că majoritatea instanțelor dispun suspendarea cererii în

constatarea nedemnității până când nu este soluționată definitiv cererea cu privire la faptele
comise.

De asemenea, părții interesate îi este recunoscut dreptul de a investi instanța cu o acțiune

ce are două capete de cerere (unul pentru constatarea faptei, iar celălalt pentru declararea
sancțiunii)  însă, și această posibilitate este discutabilă în sensul că instanța nu se va putea
pronunța prin aceeași încheiere asupra ambelor capete de cerere; declararea nedemnității fiind
strâns legată de existența unei hotărâri civile definitive.

Deși am evidențiat într-o oarecare măsură o lacună a legii trebuie să subliniem că nu ne

putem abate de la acestea.

Revenind cu explicația la speța noastră subliniem că termenul de 1 an va curge de la data

decesului lui F1 și nu de la data rămânerii definitive a hotărârii civile sau de la data morții mamei
M.

Art. 959 alin. 5) dispune că „în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), termenul de un
an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă aceasta dată este
ulterioară deschiderii moștenirii”.

Adică,  dacă fiica defunctei află că soțul mamei a împiedicat-o prin violență să revoce
testamentul instituit în favoarea acestuia,  după data morții sale, ea va putea să ceară
nedemnitatea soțului în termen de 1 an din momentul în care a aflat de săvârșirea faptei.

Per a contrario, dacă află că soțul mamei a falsificat testamentul acesteia în timpul vieții,
termenul de un an curge de data deschiderii succesiunii.

S-a prevăzut acest moment din rațiunea că, în timpul vieții, testatoarea își putea modifica
voința instituind un alt legat.

În ambele cazuri pot fi admise orice mijloace de proba în stabilirea exactă a momentului
luării la cunoștință.

Alineatul (6) al aceluiași articol consfințește că „comuna, orașul sau, după caz,
municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la  data deschiderii moștenirii poate
introduce acțiunea prevăzută la alin (2), în cazul în care, cu excepția autorului uneia dintre
faptele prevăzute la alin (1), nu mai există alți succesibili. Dispozițiile alin. (2)-(5) se aplică în
mod corespunzător.”
 Această dispoziție legală trebuie interpretată în mod sistematic cu art. 33 din Codul de
Procedură Civilă, în sensul că se poate intenta acțiune în justiție doar dacă prin înlăturarea
nedemnului moștenirea devine vacantă.

În situația în care există și alți succesibili comuna, orașul sau municipiul nu pot formula
pretenții, iar dacă învestesc instanța cu judecarea unei asemenea cauze, aceasta va fi respinsa ca
lipsită de interes întrucât vocația la moștenire lipsește.

Este important ca între termenul de „autor al faptei” și „un singur moștenitor” să nu fie
pus semnul egalității. Este posibil ca prin autor să se determine mai multe persoane. Prin urmare,
comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărei rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moștenirii poate formula cerere în declararea nedemnității judiciare în cazul în care
există trei succesibili, iar fiecare dintre aceștia a săvârșit vreuna dintre faptele care pot atrage,
potrivit legii, nedemnitatea judiciară.

Formularea cererii în declararea nedemnității unei persoane reprezintă o problemă destul

de delicată și este lăsată la latitudinea fiecărui moștenitor; comuna, orașul sau municipiul
dobândesc capacitatea procesuală activă doar în situația în care ceilalți moșteniri sunt
renunțătorii sau au fost exheredați si nu sunt moștenitori rezervatari. Astfel că, dacă singurul
moștenitor este cel care se face vinovat de săvârșirea faptei grave, aplicarea sancțiunii
nedemnității este întemeiată a fi cerută de comuna, orașul sau municipiul în a cărei rază
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii.

Un alt subiect extrem de delicat îl reprezintă cunoașterea legăturilor de rudenie dintre

defunct și făptuitor.

Marea majoritate a doctrinarilor este de părere că dacă cel care comite fapta prohibită de
lege nu cunoaște că este rudă cu defunctul sau că a fost instituit legatar de acesta din urmă,
sancțiunea nedemnității nu se poate răsfrânge asupra sa. Spre exemplu, C este copilul adoptat cu
efecte depline de soții P si R, iar C comite fapte grave de violență fizică asupra lui M, persoana
care i-a dat viață (lucru care ii este total necunoscut). Ulterior, M decedează, iar prin testamentul
întocmit recunoaște ca C este fiul său și îl instituie legatar cu titlu particular. În acest sens niciun
alt moștenitor al lui M nu poate ataca dispoziția testamentară invocând nedemnitatea lui C. Chiar
și atunci când adopția ar fi desfăcută și C redevine fiul lui M, calitatea sa de moștenitor legal
și/sau testamentar nu va putea fi contestată de nimeni.

În aceeași ordine de idei, s-a pus întrebarea în practică ce se întâmplă cu dreptul special al
soțului supraviețuitor privind obiectele de uz casnic și mobilier dacă acesta este declarat nedemn.

Art. 974 reglementează acest drept în sensul că „când nu vine în concurs cu descendenții
defunctului, soțul supraviețuitor moștenește, pe lângă cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul și
obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței comune a soților”.
 Acest drept îi este recunoscut chiar dacă a ascuns sau a sustras cu rea-credință aceste
bunuri din masa patrimonială a defunctului, dar cum nedemnitatea trebuie privită ca o
dezmoștenire legală, soțul supraviețuitor nu va putea culege absolut niciun bun ce a aparținut
defunctului, chiar dacă a fost destinat folosinței comune. Spre exemplu, defunctul D învrăjbește
relațiile dintre cei doi fii C1 și C2, care ajung să se omoare unul pe altul. Din cauza legăturii deja
tensionate dintre cei doi soți și din motiv de răzbunare (că D a tulburat grav relațiile dintre cei
doi copii, iar fiul preferat, C2, a murit) S îl omoară în somn pe soțul său D. Aceasta este
condamnată definitiv, iar la moștenirea lui D sunt chemați A și B, frații defunctului. În procesul
dintre cei doi moștenitori, S formulează o cerere de intervenție voluntară principală prin care
solicită să îi fie recunoscut dreptul asupra bunurilor mobile din locuința (perdele, covoare,
frigider, televizor, etc). Instanța respinge cererea întrucât este formulata de o persoana care nu
are calitate procesuală. Așadar, soția supraviețuitoare este înlăturată complet de la moștenire,
fiind decăzută și din dreptul său special consacrat de lege. Această opinie este fixată prin decizia
1526/1990, în Dreptul nr. 2-3/1991 prin care instanța a recunoscut soției numai dreptul asupra
bunurilor pentru care a contribuit în mod efectiv (aflate în coproprietate). Adică, dacă mobila din
sufragerie a familiei a fost achiziționată de ambii soți în cote egale, soției îi va fi recunoscut
numai dreptul cu privire la jumătate din bun, chiar dacă respectivul bun era destinat folosinței
comune.