NEDEMNITATEA DE 

DREPT

În conformitate cu art. 958 alin (1) NCC este de drept nedemnă de a moșteni:  

a) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel
care lasă moștenirea.

b) Persoana condamnată penal pentru săvârșirea înainte de deschiderea moștenirii a unei

infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la
data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.

În esență, pentru a putea să fie incidentă nedemnitatea de drept se cer a fi îndeplinite mai
multe condiții cumulativ:

1) Acțiunea sau inacțiunea trebuie sa fie săvârșită cu intenție, indiferent dacă vorbim de intenția
directă sau indirectă. Astfel că infracțiunile săvârșite din culpă (exemplu: uciderea din culpă) sau
cele praeterintenționate (exemplu: lovituri cauzatoare de moarte) nu pot atrage niciodată
sancțiunea nedemnității de drept întrucât lipsesc cerințele laturii subiective și anume intenția.

2) Infracțiunea contra persoanei să fi fost pusă în executare indiferent dacă urmarea s-a produs
sau nu. Cu alte cuvinte pentru legiuitor nu a reprezentat interes dacă actul criminal a fost dus la
bun sfârșit (dacă infracțiunea este consumată sau a rămas doar în  faza tentativei). Motivul pentru
care legiuitorul român a ales să nu distingă între forma consumată și tentativă a fost acela că nu
poate acorda statute juridice diferite pentru persoanele care, urmărind același scop au reușit sau
nu să îl atingă.

3) O alta condiție este reprezentată de existența unei hotărâri judecătorești definitive indiferent
de calitatea pe care nedemnul o are (autor, coautor, instigator, complice).

Cu privire la această condiție trebuie sa afirmăm apodictic că făptuitorul nu va fi

considerat nedemn dacă săvârșește una din faptele prevăzute la litera a) și b) în legitimă apărare
sau fără să aibă discernământ întrucât sunt fie cauze justificative, fie cauze de neimputabilitate și,
în mod implicit nu pot atrage pronunțarea unei hotărâri judecătorești de condamnare.

O altă situație asupra căreia trebuie să ne canalizăm atenția este atunci când hotărârea nu
mai poate fi pronunțată ca urmare a decesului autorului faptei sau dacă a intervenit amnistia sau
prescripția răspunderii penale. Astfel că se pune întrebarea cum poate fi restabilit echilibrul rupt
prin săvârșirea faptei antisociale. Răspunsul îl regăsim în art. 958 alin. (2) care statuează că
nedemnitatea operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă
definitivă. Prin această normă legiuitorul a urmărit să creeze sentimentul atât pentru opinia
publica cât și pentru cei implicați că s-a făcut dreptate și din punct de vedere al dreptului
succesoral. Astfel că ar fi fost profund imoral ca actul criminal să poată fi condamnat doar din
punct de vedere penal.
4) Efectele nedemnității să nu fi fost înlăturate expres prin testament sau act autentic notarial de
către cel care lasă moștenirea. Teza a II-a a art. 961 evidențiază faptul că simpla manifestare de
voință a de cuius-ului de a-l institui legatar pe nedemn nu poate să producă efecte dacă nu este
însoțită de o declarație expresă din care să rezulte în mod neechivoc că îl iartă pe acesta.

O situație foarte importantă din punct de vedere juridic este reprezentată de uciderea la
cererea victimei, față de care, în doctrină părerile sunt împărțite.

Unii consideră că legea este interpretată într-un mod extensiv, în sensul că lipsește
intenția persoanei de a ucide întrucât aceasta face doar ca voința exprimată de defunct să se
materializeze. În aceeași ordine de idei, susținătorii acestui principiu accentuează milostivenia și
compătimirea persoanelor care cruță viața suferinzilor, iar sancțiunea prevăzută pe plan civil se
considera a fi disproporționată în raport cu scopul avut.

Ceilalți autori consideră că luarea vieții unei persoane este atât de gravă încât nu se poate
invoca în niciun caz iertarea.

În ceea ce ne privește, vom fi de părere că prima opinie este mai aproape de natura umană
întrucât de cele mai multe ori cei care ucid la cererea victimei sunt persoane apropiate
defunctului (copii, părinți) astfel că „ucigașii” sunt mânați de sentimentul de iubire și nu de cel al
avuției.

Pentru a putea vorbi de uciderea la cererea victimei trebuie a fi îndeplinite simultan mai
multe condiții: cererea să fie explicită (să fie clară, precisă), să fie conștientă (victima să poată să
își dea seama de consecințele cererii sale), să fie serioasă (reală și nu sub formă de glumă), să fie
repetată (nu este prevăzut un număr minim, însă trebuie înlăturată spontaneitatea).

Este absolut necesar să precizăm că suntem întru-totul de acord cu sancționarea acestei

fapte din punct de vedere penal, însă considerăm că făptuitorul suferă prea multe pierderi
(pierderea persoanei dragi și a libertății) încât să mai fie privat și în plan civil.

De multe ori, prin moștenirea lăsată se păstrează vie amintirea persoanei trecute în
neființă.

Cele mai multe cazuri întâlnite în practică se regăsesc în mediul rural, acolo unde
sănătatea unei persoanei este considerată un lux pe care nu toți și-l permit. Faptul morții este
inevitabil, însă ceea ce accentuează durerea este incertitudinea momentului, sleirea puterilor și
chinurile groaznice care servesc drept sursă în acțiunile „criminale” ale succesorului.

Astfel că, suntem de părere că nedemnitatea de drept nu ar trebui să fie incidentă în cazul
autorului. Aceeași părere o împărtășim și cu privire la înlesnirea sinuciderii.