UNIVERITATEA “TOMIS”

FACULTATEA DE STUDII ECONOMICE ȘI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL FINANȚE-BĂNCI ȘI
DISCIPLINE UMANISTE

OPERAȚINULE
INSTITUȚIILEOR DE
CREDITARE
Note de curs

Conf. univ. dr. ION Gr. IONESCU

Constanța
2019

CURSUL I
ARHITECTURA SISTEMULUI FINANCIAR - BANCAR

1.1 Sistemul european

Ideea creării unei noi arhitecturi de supraveghere a sistemului financiar a fost motivată de
recenta criză financiară, care a evidenţiat imperfecţiunile supravegherii acestui sistem în
ansamblul său, precum şi imposibilitatea identificării riscurilor sistemice şi a interconexiunilor
dintre instituţii şi pieţe, care îi ameninţă stabilitatea.
Necesitatea abordării supravegherii financiare din cele două perspective – microprudenţială şi
macroprudenţială – a determinat şi regândirea cadrului instituţional al supravegherii sistemului
financiar.
Astfel, începutul anului 2011 a fost marcat de intrarea în funcţiune a noului Sistem
European de Supraveghere Financiară (SESF) format din cele două paliere:
 macroprudenţial - Consiliul European pentru Risc Sistemic (CERS);
 microprudenţial - Autorităţile Europene de Supraveghere (AES), reprezentate de
cele trei autorităţi europene de supraveghere a pieţelor financiare - Autoritatea
Bancară Europeană (ABE), Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare şi Pieţe
(AEVMP) şi Autoritatea Europeană pentru Asigurări şi Pensii Ocupaţionale
(AEAPO) - şi autorităţile de supraveghere naţionale.
Supravegherea macroprudenţială a sistemului financiar este asigurată de CERS, în timp ce
supravegherea microprudenţială a acestuia revine, în principal, AES. Totodată, prin intermediul
schimbului de informaţii între cele două structuri (CERS şi AES) se poate realiza o supraveghere
mai eficientă a serviciilor financiare la nivelul Uniunii Europene.BNR are responsabilităţi
explicite privind stabilitatea financiară, echivalente mandatului macroprudenţial.
BNR are responsabilităţi în domeniul stabilităţii financiare iar competenţele sale
instituţionale, precum şi structura sistemului financiar românesc (instituţiile de credit deţin
aproximativ 84 la sută din activele nete ale sistemului financiar), indică rolul important al BNR în
menţinerea stabilităţii financiare. Banca centrală nu dispune însă de un mandat exclusiv în
domeniul stabilităţii sistemului financiar, celelalte autorităţi de reglementare şi supraveghere
având competenţe sectoriale.
Având în vedere structura sistemului bancar de la noi unde predomină capitalul
străin trebuie sa menţionez unul din domeniile încă nereglementate suficient la nivelul UE şi
anume reglementările cu privire la relaţia organelor de supraveghere din ţara mamă şi cele din ţara
gazdă (home/host), şi responsabilităţile care revin celor doua zone. Criza a scos în evidenţă gap-
urile în reglementări şi care se cer rezolvate în perioada scurtă şi anume:
 nu este clar care autoritate este responsabilă în final în procesul complex de
realizare a stabilităţii financiare
 autorităţile naţionale nu au nici o constrângere (alţii spun incentive) ca să schimbe
informaţii la nivelul host/home authorities, aceasta în lipsa unor aranjamente
bilaterale de împărţire a responsabilităţilor/sarcinilor (burden sharing)
 autorităţile din host country au puteri limitate (şi informaţii limitate) pentru a
menţine şi realiza stabilitatea financiară datorită unor practici dezvoltate de
sucursalele băncilor străine (DEOSEBIREA SUBSIDIARĂ/SUCURSALĂ,
BANCĂ ROMÂNEASCĂ/BRANCH)
 nu există mandat la nivelul UE pentru autorităţile de supraveghere naţionale pentru
monitorizarea stabilităţii financiare din perspectiva UE în întregime (de aceea nu se
pun la dispoziţie pe linia bilaterală informaţii necesare).
Nici măcar Memorandum of understanding semnat în 2008 de toate băncile centrale din
UE, organele de supraveghere şi ministerele de finanţe nu a fost destul de puternic în aplicarea lui
pentru a realiza dezideratul pentru monitorizarea şi realizarea stabilităţii financiare la nivel UE şi
prin aplicarea unor regulamente ce acoperă zona cross-border.

1.2 Sistemul românesc

Reglementări
a. Legea privind statutul BNR
 b. OUG 99/2006 aprobata prin Legea 227/2007 (modificata in 2009) privind institutiile de credit si
adecvarea capitalului-inlocuieste Legea bancara 58/1998
- persoane juridice romane
- sucursale din strainatate ale pers. jur. romane
- instit. de credit din alte state pentru
activitatea desfasurata in Romania
c. OUG 98/2006 privind supravegherea suplimentara a institutiilor de credit, a societatilor de asigurare
si/sau reasigurare, a societatilor de servicii de investitii financiare, si a societatilor de adiministrare a
investitiilor dintr-un conglomerat financiar
d. OUG 10/2004 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului institutiilor de credit
e. Legea nr 93/2009 privind institutiile financiare nebancare - IFN

BNR - sarcini
- asigura economia cu moneda primara;
- raspunde de reglementarea, organizarea si derularea circulatiei banesti in economie;
- elaboreaza si implementeaza politica monetara si de credit;
- instituie regimul valutar adecvat etapelor procesului de dezvoltare economica;
- exercita controlul de ansamblu asupra intregii activitati bancare
- supravegherea bancara prudentiala.

Institutii de credit
 Banci
 Alte institutii de credit – organizatii cooperatiste de credit
 Banci de economisire si creditare in domeniul locativ
 Banci de credit ipotecar
 Institutii emitente de moneda electronica

Atribuții pentru Institutiile de credit

-sustinerea financiara a agentilor economici in scopul de derula normal si eficient
activitatea productiva;
-utilizarea cat mai eficienta a resurselor financiare aflate in circuitul economic;
-realizarea unui comert cu bani benefic pentru economie si profitabil pentru fiecare
institutie bancara.

Conditii pentru activitate

1.Autorizatie de functionare eliberata de BNR
2.Capitalul social minim in forma baneasca varsat integral in momentul subscrierii - minim
de 5 milioane euro
3. Actiunile pot fi numai nominative si pot da dreptul la un singur vot in AGA
4. Calitatea actionariatului – capabil sa asigure dezvoltarea si stabilitatea institutiei de
credit – lista catre BNR, transmisa anual

Operatiuni bancare
atragere de depozite si de alte fonduri rambursabile;
contractare de credite, incluzand printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
finantarea tranzactiilor comerciale, operatiuni de factoring, scontare, forfetare;
leasing financiar;
servicii de transfer monetar - plati;
emitere si administrare de mijloace de plata, cum ar fi: carti de credit, cecuri de calatorie si
emitere de moneda electronica;
emitere de garantii si asumare de angajamente;
 dealer - cu instrumente ale pietei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit; valuta; contracte futures si options; alte derivate;
intermediere de valori mobiliare si alte instrumente financiare;
acordare de consultanta cu privire la strategia de afaceri;
intermediere pe piata interbancara;
administrare de portofolii ale clientilor si consultanta legata de aceasta;
pastrare in custodie si administrare de valori mobiliare si alte instrumente financiare;
prestare de servicii - furnizarea de date in domeniul creditarii;
inchiriere de casete de siguranta.

Operatiuni bancare interzise

- operatiuni cu bunuri mobile si imobile, cu exceptia executarilor silite;
- gajarea propriilor actiuni in contul datoriilor bancii;
- acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clientilor, conditionata de vanzarea
sau cumpararea actiunilor bancii;
- acordarea de credite garantate cu actiunile emise de banca sau alta institutie din grup;
- primirea de depozite, titluri sau alte valori, cand banca se afla in stare de insolventa;
- acordarea de credite conditionata de acceptarea de catre client de alte servicii care nu
au legatura cu operatiunea de creditare respectiva.

Operatiuni cu bunuri mobile si imobile

a) operatiuni necesare desfasurarii activitatii
b) operatiuni cu bunuri mobile si imobile destinate perfectionarii pregatirii profesionale a
salariatilor, organizarii unor spatii de odihna si recreare sau asigurarii de locuinte pentru salariati
si familiile acestora
c) operatiuni cu bunuri mobile si imobile dobandite ca urmare a executarii silite a
creantelor bancii.
Institutiile de credit pot angaja si alte operatiuni precum operatiuni ne-financiare, in
mandat sau comision, in special pntru alte entitati din grup, administrarea patrimoniului constand
in bunuri mobile si/sau imobile aflate in proprietatea acestora, prestarea de servicii pentru clienti
(prelungire a op. bancare) – maxim 10% din veniturile institutiei de credit Participatiile calificate
(> 10%) in alte institutii de credit sau institutii financiare (prelungire a activitatii bancare) = max
15 % din fondurile sale proprii
Valoarea totala a participatiilor calificate = max 60 % din fondurile sale proprii

OBLIGATII
- Cont curent la BNRâ
- Pastrarea confidentialitatii bancare: fapte, date si informatii referitoare la activitatea
desfasurata
- Constituirea fondului de rezerva
- Mentinerea nivelului adecvat al fondurilor proprii (adecvat la riscuri)
- Constituirea rezervei generale pentru risc de credit - 2% asupra tuturor plasamentelor
in credite existente la finele anului
- constituirea provizioanelor pentru riscul de credit si neplata a dobanzii, in urma
clasificarii portofoliului de credite

Structura organizatorico-functionala - doua nivele de baza:

1. Centrala reprezinta nucleul institutiei si are urmatoarele atributii:
-orientarea bancii ca sistem activ in structurile pietei;
 -desfasurarea si implementarea strategiilor de piata, a planurilor si programelor de
activitate;
-indrumarea, coordonarea si controlul intregii activitati derulate in institutie;
elaborarea metodologiei, normelor si regulamentelor si aplicarea unitara a acestora in institutia
bancara
2. Reteaua unitatilor teritoriale
Activitatea la nivelul centralei - organizata pe directii de specialitate – corespunzator
functiilor bancilor in economie, de exemplu:
-creditarea clientilor;
-operatiuni de tezaur si casierie;
-operatiuni de trezorerie;
-probleme de informatica si comunicatie;
-relatii internationale si de corespondent bancar;
-probleme juridice si resurse umane;
-probleme administrative si investitii;
-metodologie si audit intern.

Reprezentarea Rețelei unitatilor teritoriale este reprezentata de ansamblul unitatilor

operative dispersate in spatiu, prin intermediul carora banca realizeaza gestiunea relatiilor cu
clientela:
- retea interna de unitati operative
-retea externa - practic aproape inexistenta: se rezuma doar la unele agentii si reprezentante
de functionare in strainatate

Constituirea retelei interne - doua criterii fundamentale:

1.Impartirea administrativa a tarii
- entitate ce indruma, coordoneaza si controleaza activitatea din raza unui judet
- unitate bancara operativa ce realizeaza operatiuni in mod nemijlocit cu clientii
2.Polarizarea vietii economico-sociale pe zone sau localitati. POS (point of sales) in marile
platforme industriale, in piete en-gros, in marile intreprinderi si supermarket-uri

INSTITUTII DE INTERMEDIERE FINANCIARE

- conglomerat financiar-
1. INSTITUTII DE CREDIT - aprox. 40%
2. SOCIETATI DE ASIGURARI
3. FIRME DE INVESTITII
4. SOCIETATI DE SERVICII DE INVESTITII FINANCIARE 
5. SOCIETATI DE ADMINISTRARE A INVESTITIILOR

CONGLOMERAT FINANCIAR
Activitatile din grup se desfasoara in principal, in sectorul financiar – cele ale
institutiilor financiare indicate
Raportul intre activul bilantier al entitatilor reglementate si al celor nereglementate din
sectorul financiar, din cadrul grupului si totalul activului bilantier al grupului este mai mare de
40%
Se determina importanta sectorului financiar, sectorul bancar si sectorul serviciilor de
investitii financiare sunt considerate impreuna

Institutii supravegheate de BNR

 -activitati nereglementate-
 Societati de leasing
 Societati de credit ipotecar
 Societati de microcreditare
 Societati de credit de consum
 Societati de factoring
 Case de amanet
 Case de ajutor reciproc
 Case de schimb valutar

Stabilitatea financiară

Stabilitatea financiară este o componentă a activităţii unei bănci centrale, la fel de

importantă ca rata inflaţiei sau cursul de schimb.
Cu atât mai mult este important pentru cei care studiază şi predau noţiuni de economie să
stăpânească fundamentele acestui concept, astfel încât să ajute opinia publică să înţeleagă şi să
acţioneze în condiţiile financiare de astăzi.
Ceea ce vreau astăzi să obţin cu această scurtă prezentare este o fixare a elementelor de
bază ale acestui concept complex – stabilitatea financiară, cu ancorare în sistemul financiar de la
noi în toată complexitatea lui.
Dacă ar fi să ne uităm într-un manual de economie ar fi dificil sau chiar imposibil să găsim
un loc pentru a insera un capitol despre stabilitatea financiară. Aceasta nu este o problema de
microeconomie, nici de macroeconomie (înţeleasă ca legătură între pieţe) şi nici de vreo piaţă
anume.
Cu toate acestea probleme de stabilitate financiară au apărut şi au fost conştientizate încă
din secolul al XIX-lea. Sigur este important să nu confundăm crizele cu stabilitatea financiară.
De aceea,ceea ce îmi propun astăzi este un demers de explicare într-o ordine cât mai logică
a acelor elemente care compun conceptul de stabilitate financiară, în contextul sistemului financiar
din România.
Aşa cum se ştie nu există o definiţie larg acceptată pentru noţiunea de stabilitate a
preţurilor, deşi acesta este în general mandatul băncilor centrale de pe continentul nostru. În
acelaşi mod, nu există nici pentru conceptul de stabilitate financiară o definiţie unanim acceptată.
Există în schimb multiple interpretări ale acestui concept. Toate acestea pornesc de la
anumite condiţii care duc la extinderea riscurilor unora din elementele constitutive ale sistemului
la întregul angrenaj.

Sistemul bancar din România - pilon de bază al

sistemului financiar

Contextul internaţional

Câteva lecţii legate de situaţia în care s-a aflat sistemul financiar în momentul intrării în actuala
criză:

 capitalizare mică, chiar inadecvată

 lichiditate în limite insuficiente
 capitalizarea şi metodele de evaluare cu un puternic caracter prociclic
  condiţiile economice si neajustarea adecvată a regulamentelor şi normelor pe pieţele
financiare au încurajat puternic atitudinea de „risk taking"

Reacţia autorităţilor la efectele crizei a fost promptă şi a avut ca obiectiv principal întărirea
sistemului financiar prin implementarea următoarelor direcţii:

 demersul ca lumea să devină conştientă că sistemul financiar este integrat şi puternic

corelat
 deciziile şi direcţiile stabilite de G20 în privinţa obiectivelor şi plajei de timp pentru
schimbări substanţiale
 implementarea unor mecanisme care să ajute urgentarea şi dezvoltarea noilor politici şi
tehnici pentru atingerea acestor obiective

Aş menţiona pe scurt regulamentele fundamental revizuite în ceea ce priveşte capitalul bancar,

complementate cu cele referitoare la standardele de lichiditate („liquidity ratio"), discrepanţele
între maturităţile activelor şi pasivelor („maturity mismatch"), standardele de guvernanţă, de
managementul riscurilor si remuneraţia; supravegherea cross-border, managementul crizelor.

Definiţie

Elementele sistemului financiar, riscurile care afectează funcţionarea

acestor elemente şi contagiunea

Elementele sistemului financiar sunt

 pieţele financiare (piaţa monetară, piaţa de capital);

 intermediarii financiari (băncile, societăţile de asigurări);
 infrastructura financiară (sistemele de plăţi, casele de clearing).

Pentru ca aceste elemente să permită alocarea eficientă a resurselor în economie este nevoie să fie
cunoscute riscurile care planează asupra lor şi asupra întregului sistem.

Principalele riscuri sunt:

 încetinirea dinamicii economice (poate provoca pierderi băncilor datorită dificultăţilor în

rambursarea creditelor datorită scăderii vânzărilor sau scăderii salariilor);
 variaţia preţurilor activelor (poate cauza pierderi financiare investitorilor);
 scăderea unui sector din economie, dar care a monopolizat atenţia băncilor şi a
investitorilor.

Vulnerabilităţile principale legate de potenţialul de creştere a României au avut evoluţii

care impun în continuare reforme structurale şi de consolidare fiscală.
În cazul în care riscuri de acest fel se transmit la nivel inter-sectorial, pe plan intern şi
internaţional, independent de interconexiunile structurale sau de perturbările curente are loc
contagiunea.
Pierderea stabilităţii financiare are loc atunci când elementele sistemului financiar au fost
contagiate din cauza transmiterii inter - sectoriale a riscurilor. Pe scurt avem de-a face cu o
schimbare fundamentală de acţiune şi anume intrarea pe palierul politicilor şi regulamentelor
macroprudenţiale.
 Noua filozofie cere ca monitorizarea şi stabilirea indicatorilor fiecărei instituţii financiare
să se facă luând în considerare condiţiile şi corelaţiile din sectorul financiar în întregimea lui.
Îmbinarea echilibrată a politicilor microprudenţiale şi a celor macroprudenţiale trebuie să
ia în considerare aşa-zisul concept „fallacy of composition" şi anume se consideră că sistemul
financiar şi în cadrul lui sistemul bancar este sigur şi stabil în întregimea lui în cazul când fiecare
componentă (în cazul nostru fiecare bancă) este sigură, stabilă.
Aceasta judecată este contrazisă de situaţiile când măsuri luate la nivelul unei bănci şi care
sunt considerate prudente din punctul lor de vedere pot induce destabilizare în întreg sistemul
bancar. (să luam un exemplu: în condiţii de criză o bancă poate lua decizia de a-şi reduce
expunerea/activele din cauza indicatorilor care arată o neadecvare a capitalului; dacă toate băncile
iau simultan aceiaşi decizie scade oferta de credite, ceea ce atrage contracţia macroeconomică
urmată de o continuă deteriorare a portofoliului de credite ale băncilor, cu presiune asupra
costurilor şi a cerinţelor de capital).
Adoptarea obiectiv necesară a politicilor macroprudenţiale cere să luăm în
considerare în mod efectiv conexiunile între sistemul financiar şi economia reală.
Eventualele necorelări între cele două elemente majore pot fi reconciliate printr-un mix de
politici care să includă pe de o parte modificări în domeniile reglementărilor şi supravegherii
sectorului financiar, precum şi schimbări în politicile macroeconomice care să adreseze şi
dezechilibrele din sectorul financiar.
La acest stadiu al expunerii mele aş face o scurtă referire la riscul sistemic. O definiţie
suficient de bună acestui risc nu s-a conceput încă. În 2009 Financial Stability Forum (care a
devenit ulterior Financial Stability Board) încercând să ia în considerare multidimensionalitatea
riscului sistemic arăta că diminuarea sau eliminarea lui se poate face printr-o orientare şi politică
macroeconomică care să aibă ca scop focusarea pe riscurile care pot pune în pericol sistemul
financiar în întregime, în corelare cu necesitatea luării în considerare a impactului în economia
reală.
Într-un raport din 2009 al FMI/BIS şi Financial Stability Board riscul sistemic este definit
astfel: „un risc de întrerupere a serviciilor financiare cauzat de probleme majore ivite în
sistemul financiar în întregime sau o parte a sa, situaţie care are potenţial de a cauza
serioase consecinţe negative economiei reale„. (aş spune eu, aducând externalităţi serioase, şi
anume costuri economice şi sociale în arii care se plasează în afara sferei de responsabilitate
a acţionarilor, creditorilor şi salariaţilor instituţiilor financiare cu probleme).
Acest aspect reprezintă fondul dezvoltărilor în conţinutul regulamentelor bancare, care în
trecut se concentrau mai mult pe diminuarea riscurilor care ar fi dus la falimentul sau probleme
majore la nivelul fiecărei instituţii bancare.
În cadrul mai larg al politicilor de reglementare şi supraveghere a sistemului financiar,
mecanismul de feedback între economia reala şi sectorul financiar a fost tratat din perspectiva a
două dimensiuni:
- evoluţia în timp a riscului agregat şi în sincronizare cu ciclul economic = „Time
Dimension"
- distribuţia riscului în sistemul financiar într-un anumit moment („cross-sectional
dimension")
Fac următorul comentariu: dacă o bancă sau un grup de bănci intră într-o perioadă
de probleme şi pierderi generând risc sistemic, fiecare instituţie poate urma scenarii variate:
 poate intra în lichidare
 poate să se recapitalizeze (prin majorare de capital sau diminuând activitatea
de creditare şi portofoliul de credite – cu efecte deosebit de negative în
continuare pentru economia reală)
  poate să vândă o parte din active la preţuri uneori distorsionate, afectând
portofoliul de active al celorlalte bănci
Aşa cum a arătat actuala criză, în toate ţările dezvoltate statul a intervenit în
sprijinul băncilor de importanţă strategică şi sistemică, recapitalizându-le si extinzând
garanţii (de multe ori garantând 100% depozitele bancare), contribuind astfel la menţinerea
încrederii în sistemul bancar.

Sistemul financiar

În fiecare an, BNR publică un Raport asupra Stabilităţii Financiare în care trece în revistă evoluţia
tuturor noţiunilor amintite mai sus legate de stabilitatea financiară.

Scopul acestui raport este acela de a oferi o imagine a vulnerabilităţilor elementelor sistemului
financiar şi a riscurilor astfel încât să fie minimizată contagiunea în viitorul apropiat.

Analiza sistemului financiar are în vedere următoarele trei mari categorii de actori:

 sectorul bancar,
 sectorul financiar nebancar (piaţa asigurărilor, piaţa pensiilor private şi instituţiile financiare
nebancare),
 piaţa de capital.

Evoluţia numărului de instituţii financiare pe parcursul anului 2010 şi 2011 (până în august) nu
indică schimbări importante. Încetinirea semnificativă a declinului activităţii economice a permis
desfăşurarea activităţii de intermediere financiară fără un volum ridicat de fuziuni şi achiziţii,
riscurile fiind administrate în interiorul instituţiilor financiare sau al grupurilor financiare din care
fac parte.

S-a majorat numărul de brokeri de asigurări şi fonduri deschise de investiţii, dar s-a şi restrâns
numărul de societăţi de servicii de investiţii financiare. Piaţa de capital a suferit şocuri importante
în perioada 2008 – 2011,cauzate în principal de criza financiară internaţională, dar redresarea
cotaţiilor bursiere a crescut interesul investitorilor pentru plasamentele în fonduri de investiţii.

Dinamica activelor bancare

Topul băncilor la iunie 2011 după active (total active în sistemul bancar 339 miliarde lei,
echivalent 80 miliarde euro):

 BCR 20,7; BRD 14,1; Transilvania 6,7; Raiffeisen 6,5; Unicredit 5,8; Volksbank 5,6; CEC 5,6

Principalele vulnerabilităţi ale acestui sector s-au temperat, riscurile fiind acoperite de băncile din
România prin efort propriu, prin majorarea nivelurilor de solvabilitate, provizioane şi lichiditate.
Persistă însă următoarele riscuri:

 riscul de contagiune datorită evoluţiilor de pe pieţele internaţionale legate mai ales de criza
datoriilor suverane
 riscul de credit
 îndatorare mare în valută
Mărimea sectorului bancar (activele raportate la diferite variabile – PIB, depozite, credite) este un
element important pentru stabilitatea financiară pentru că poate influenţa atât riscurile pentru
sistemul financiar cât şi contagiunea.

Gradul de intermediere financiară, calculat ca pondere a activelor bancare în PIB, continuă să

situeze România (aproximativ două treimi din PIB) mult sub media UE (de trei ori PIB-ul) şi chiar
sub valorile înregistrate de celelalte noi state membre. Gradul de concentrare al sistemului bancar
romanesc rămâne moderat, cu o creştere mai pronunţată pe partea depozitelor.

Trendul crescător al gradului de intermediere înregistrat în anul 2009 s-a datorat în principal
scăderii PIB, însă pentru 2010 ritmul de creştere în termeni nominali al activului net al sectorului
bancar a fost mai lent decât cel înregistrat de PIB, ceea ce a condus la un grad de intermediere
uşor mai scăzut decât în 2009.

Analiza activului bilanţier agregat al băncilor care activează în România confirmă următoarele
tendinţe:

 temperarea activităţii bancare, în principal ca urmare a restrângerii activităţii de creditare,

 creşterea expunerii faţă de sectorul guvernamental (ponderea acestui tip de credite in total credit
intern ajungând la peste 23%),
 diminuarea soldului plasamentelor instituţiilor de credit la banca centrală, în principal ca urmare a
reducerii rezervelor minime obligatorii.

Băncile din România au înregistrat după 2008 o creştere semnificativă a aversiunii faţă de
risc, atitudine pe care au păstrat-o. Dovada o constituite faptul că băncile s-au orientat cu
precădere spre plasamente în titluri de stat în condiţiile în care proporţia creanţelor asupra
sectorului privat a oscilat în jurul valorii de 55% din total.

Din perspectiva structurii activelor sectorului bancar s-au consemnat două modificări
semnificative faţă de 2009:

 ponderea creanţelor asupra băncii centrale s-a diminuat (de la 15,7% la 31 decembrie 2009 la
14,2% la 31 decembrie 2010 şi la 13,1% la finele lunii martie 2011);
 ponderea creanţelor asupra sectorului guvernamental s-a majorat (de la 12,7% la 15,8% şi,
respectiv, la 16,3%);
 creditele acordate pe termen lung rămân dominante (57%).

Evoluţia surselor de finanţare

Intermedierea financiară (serviciul pe care îl face sectorul bancar) se referă la atragerea

depozitelor şi plasarea acestor resurse financiare în credite.

Supravegherea sănătăţii sectorului bancar până la criza financiară se concentrase pe calitatea

activelor din bilanţ – Acordul de la Basel II - (creditele acordate), însă pericolul mare a venit
dinspre calitatea pasivelor (titrizarea sau securitizarea a presupus crearea unui activ pe baza unui
colateral – adică un pasiv - cu valoare variabilă).

Analiza conjugată a activelor şi pasivelor din sistemul bancar din România arată cel puţin două
dezechilibre:
  ponderea activelor şi pasivelor externe;
 ponderea depozitelor şi creditelor atrase de la populaţie şi companii.

Analiza în dinamică şi în structură a pasivului bilanţier agregat a relevat următoarele tendinţe:

 dinamica negativă (în termeni reali) a soldului depozitelor atrase de la companii şi populaţie,
începând cu luna iulie 2010, pentru prima dată în ultimii zece ani. Acest lucru se întâmplă în
special cu resursele atrase pe termen scurt;
 majorarea surselor proprii prin infuzii de capital efectuate de acţionarii instituţiilor de credit;
 menţinerea ponderii pasivelor externe în pasivul bancar agregat.

Dinamica anuală reală a depozitelor atrase de la companii şi populaţie a continuat să fie negativă
(-2,2 la sută în anul 2010, respectiv -5,4 la sută la sfârşitul lunii martie 2011), în contextul:

 scăderii veniturilor,
 menţinerii unui grad ridicat de îndatorare în cazul populaţiei,
 creşterii interesului pentru titlurile de stat.

Tendinţa de restrângere a depozitelor a fost vizibilă în cazul ambelor categorii de clienţi. Ponderea
depozitelor acestor categorii de clienţi în totalul pasivelor bancare s-a menţinut în jurul valorii de
46 la sută. Resursele atrase cu scadenţe până la un an continuă să fie preponderente menţinându-se
astfel necorelarea pe maturităţi a activelor şi pasivelor. Potrivit datelor Fondului de Garantare a
Depozitelor, la 30 iunie 2011 valoarea totala a depozitelor era de 293 miliarde lei (circa 69
miliarde euro), din care depozitele în lei reprezentau 53,5%). Totalul depozitelor garantate de
Fond reprezentau 134 miliarde lei (circa 32 miliarde euro echivalent).

SĂ REŢINEM: Finanţarea activelor pe termen lung cu resurse atrase pe termen scurt

rămâne o mare vulnerabilitate a sistemului bancar românesc.

Adecvarea capitalului

Acordul Basel III prevede ca până în 2015 băncile să atingă un nivel de adecvare a capitalului de
7%, iar rata fondurilor proprii de nivel 1 trebuie să crească de la 4% în prezent la 6%.

SĂ NE AMINTIM:

Rata fondurilor proprii = Fd Proprii / Active ponderate in funcţie de Risc;

Efectul de pârghie = Fd. Proprii Nivel I / Total Active

Banca Naţională a României a pus un accent deosebit pe fondurile proprii de nivel 1 datorită
rolului acestora în absorbirea pierderilor la orice moment. Basel III aduce o mai bună clarificare a
definiţiei Capitalului Comun de Rangul I, (Common Equity Tier I), care include capitalul de
cea mai înaltă calitate, aflat la dispoziţia instituţiei financiare în orice moment şi care trebuie
să absoarbă integral pierderile în perioada de aglomerare a problemelor (principiul de going
concern); acesta include:

 acţiunile comune;
 venituri reţinute, inclusiv profitul sau pierderea interimară;
 alte venituri şi rezerve acumulate;
  acţiuni comune emise de subsidiarele deţinute de bancă şi consolidate în bilanţul acesteia;
 anumite ajustări cerute de regulamente.

Fondurile proprii ale băncilor din România s-au menţinut la nivel adecvat în pofida dificultăţilor
pe care le-a traversat activitatea bancară în anul 2010. Astfel, profitul obţinut din activitatea
bancară a consemnat o restrângere semnificativă iar acţionarii instituţiilor de credit au fost chemaţi
să contribuie cu noi injecţii de capital (nivelul acestora a cumulat în anul 2010 aproximativ 650
milioane euro).

Banca centrală a întărit rolul de tampon pe care îl îndeplinesc fondurile proprii de nivel 1 în cadrul
fondurilor proprii totale şi, respectiv în bilanţul instituţiilor de credit, precizând prin reglementări
că fondurile proprii de nivel 1 trebuie să poată fi utilizate în orice moment şi cu prioritate
pentru a absorbi pierderile, să nu implice costuri fixe pentru bancă şi să fie efectiv puse la
dispoziţia acesteia, respectiv să fie integral plătite.

Raportul de solvabilitate

BNR utilizează pentru evaluarea nivelului de capitalizare a instituţiilor de credit indicatorul

de solvabilitate, ca singur indicator reglementat în prezent pentru acest scop. Nivelul minim
reglementat pentru indicatorul de solvabilitate este de 8 la sută, cu luarea în considerare a unui
raport de cel puţin 1 între fondurile proprii şi cerinţele de capital.

Indicatorul de solvabilitate calculat la nivelul agregat al băncilor din România a consemnat

o creştere ajungând la 15 la sută în martie 2011 de la 14,3 la sută în iunie 2010.

Acest nivel confortabil al solvabilităţii are la bază trei factori:

 decizia BNR de a menţine în procesul de supraveghere începând cu octombrie 2010 (când criza
financiară începe să îşi manifeste efectele şi în România) un nivel minim de prudenţă bancară de
10 la sută pentru indicatorul de solvabilitate;
 încetinirea activităţii de creditare şi plasarea disponibilităţilor din bilanţul băncilor cu prioritate în
titluri de stat, ceea ce a condus la diminuarea valorii ponderate la risc a activelor şi elementelor în
afara bilanţului;
 îndeplinirea de către băncile-mamă ale principalelor nouă instituţii de credit cu capital străin care
îşi desfăşoară activitatea în România a angajamentului de a furniza ex-ante capital suplimentar,
astfel încât rata de adecvare a capitalului să fie menţinută peste 10 la sută pe întreaga perioadă de
valabilitate a acordului de finanţare semnat de România cu UE, FMI şi alte IFI (valabilitatea
acestuia s-a încheiat în primăvara anului 2011). În cadrul reuniunii Iniţiativei europene de
coordonare bancară, din luna martie 2011, cele nouă bănci-mamă ale filialelor străine şi-au
reafirmat angajamentul pe termen lung faţă de România, fără însă a se mai angaja formal să
menţină un anumit nivel al expunerilor.

BNR efectuează regulat exerciţii de testare la stres a solvabilităţii, conform unei

metodologii dezvoltate în colaborare cu FMI. Scopul acestor exerciţii este acela de a evalua
impactul unei potenţiale modificări adverse a cadrului macroeconomic asupra solvabilităţii
sistemului bancar (pe opt trimestre) privit atât în ansamblul său, cât şi la nivelul fiecărei instituţii
de credit, folosind ca factori de risc variabile precum creşterea economică, cursul de schimb, rata
dobânzii, respectiv rata inflaţiei. Ca regulă generală se urmăreşte ca un nivel adecvat al capitalului
şi limite ridicate de lichiditate să aducă fiecare bancă în situaţia de a avea suficiente resurse în
perioadele de criză/stres , fără a crea efecte negative de spirală asupra restului sistemului bancar
sau financiar.

Riscul de credit

Rata riscului de credit se calculează ca proporţie a expunerii brute aferente creditelor şi dobânzilor
clasificate în categoriile „îndoielnic" şi „pierdere" în total credite şi dobânzi clasificate (exclusiv
elemente în afara bilanţului).

Rata riscului de credit este un indicator mai restrictiv al calităţii portofoliului de credite decât
ponderea creditelor neperformante. Rata riscului de credit include în plus şi creditele/dobânzile cu
un serviciu al datoriei restant mai mic de 90 de zile (faţă de peste 90 de zile, corespunzător
recomandării FMI), iar criteriile de clasificare includ şi performanţa financiară a debitorului,
precum şi principiul declasării prin contaminare.

Rata riscului de credit s-a aflat pe un trend ascendent şi în 2010, dar creşterea a fost încetinită,
înregistrând în decembrie 2010 un nivel de 21%.

În cursul anului 2010 calitatea portofoliului de credite s-a deteriorat în special din cauza a doi
factori:

 prelungirea perioadei de contracţie a activităţii economice;

 măsurile adoptate de guvern pe linia consolidării fiscale (având ca efect diminuarea veniturilor
aparţinând unor categorii largi de debitori).

Creditele şi dobânzile restante de peste 90 de zile în total credite şi dobânzi oscilează in jur de
13%. Eforturile băncilor pe linia provizionării creditelor şi plasamentelor, mai ales în cazul celor
considerate neperformante, au continuat şi în anul 2010 (soldul provizioanelor s-a majorat cu 57 la
sută în anul 2010, după dublarea din anul anterior), aceste costuri influenţând însă semnificativ
indicatorii de profitabilitate. Ca efect, rezervele destinate absorbirii eventualelor pierderi aşteptate
au fost majorate.

Riscul de lichiditate

Recentele evoluţii de pe piaţă au subliniat faptul că administrarea riscului de lichiditate este un

factor determinant al solidităţii instituţiilor de credit. Una din lecţiile învăţate din actuala criză
financiară şi economică este aceea că cerinţele minime de capital sunt necesare dar nu
suficiente pentru stabilitatea sistemului financiar. Ca definiţie: riscul de lichiditate
reprezintă abilitatea şi capacitatea unei bănci de a finanţa majorările de active şi a acoperi
obligaţiile financiare potrivit scadenţelor acestora, fără a suferi pierderi inacceptabile. Să ne
amintim că riscul de lichiditate a jucat un rol de bază în dinamica crizei financiare, mai ales
în prima fază a sa. În România, administrarea riscului de lichiditate a fost îmbunătăţită, în
principal prin completarea cadrului de reglementare în semestrul II 2010, prin detalierea cerinţelor
existente privind rezerva de lichiditate, în contextul noilor cerinţe la nivel internaţional.

Indicatorii de lichiditate ai sistemului bancar relevă valori corespunzătoare. BNR a asigurat

gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar şi a menţinut nivelul ratei rezervelor minime
obligatorii aplicabile pasivelor în lei ale instituţiilor de credit la 15 la sută pe toată perioada
analizată. Începând cu perioada de aplicare 24 aprilie - 23 mai 2011, rata rezervelor minime
obligatorii aplicabile pasivelor în valută cu scadenţă reziduală de sub doi ani ale instituţiilor de
credit s-a redus la nivelul de 20 la sută, de la 25 la sută.

În condiţiile unei uşoare reduceri a economisirii bancare, dependenţa sectorului de finanţarea

externă s-a menţinut peste media ţărilor din regiune; datoria externă pe termen scurt a băncilor din
România a fost în uşoară creştere. La finele lunii iunie 2011 băncile aveau împrumuturi pe
termen scurt de 7,4 miliarde euro. Această vulnerabilitate este însă atenuată de preponderenţa
resurselor atrase de la băncile-mamă cu scadenţe majoritar pe termen mediu şi lung la toate
grupele de bănci. Datoria externă totală a băncilor a urcat la finele celui de-al 2-lea trimestru
2011 la 23,4 miliarde euro. Probabilitatea ca băncile-mamă să-şi limiteze susţinerea filialelor
rămâne totuşi redusă în contextul importanţei strategice pe care acestea o acordă regiunii est-
europene, dar şi al acordurilor de asistenţă financiară (de tip preventiv) convenite cu FMI, UE şi
BM, care vor contribui la consolidarea încrederii investitorilor în România.

În ceea ce priveşte ponderea depozitelor interbancare interne în total pasive, aceasta a rămas
scăzută (2,5 la sută la finele lunii martie 2011), riscul de contaminare în sistemul bancar pe acest
canal fiind limitat. Evaluările testului de contaminare interbancară relevă un risc sistemic scăzut,
expunerile bilaterale interbancare fiind, în general, de dimensiuni reduse în raport cu fondurile
proprii şi activele lichide de care dispun băncile creditoare. Maturitatea medie a surselor atrase de
pe piaţa interbancară din România este în creştere, iar rata dobânzii aferentă acestora este
influenţată în special de ROBOR la o lună.

Introducerea noilor regulamente la nivel naţional si internaţional va forţa băncile sa revadă

modelul de business , cu o revenire la activităţile tradiţionale („back to basics") şi cu o
posibilă reducere a activităţii de trading (mai ales a activităţii de proprietary trading).
Necesitatea de a extinde scadenţele la funding şi de a se întări componenta stabilă de funding
vor produce reduceri ale marjelor de dobândă şi se va pune presiune competitivă pe
depozite (mai ales a celor retail). De asemenea noile regulamente cu privire la menţinerea
unei lichidităţi şi a unor active puternic lichide poate induce efectul de „crowding-out"
(creşterea necesităţilor de finanţare guvernamentală şi reducerea consumului privat şi a
investiţiilor).

Să ne amintim aici faptul că Basel III introduce două noi standarde pentru riscul de
lichiditate : the liquidity coverage ratio şi the net stable funding ratio.

Riscul de piaţă

Conform analizelor de senzitivitate efectuate pe baza datelor aferente lunii decembrie 2010, riscul
de rată a dobânzii estimat în funcţie de fluxurile de numerar actualizate ale instituţiilor de credit
este în creştere, în special ca urmare a majorării ponderii elementelor cu venit fix în totalul
activului bilanţier, dar şi ca urmare a strategiei de finanţare pe termen scurt a unor instituţii de
credit.

În cursul anului 2010, ponderea titlurilor de stat în totalul activelor instituţiilor de credit a crescut,
evoluţie care a contribuit la atenuarea influenţei negative exercitate de contracţia creditării
sectorului real asupra veniturilor din exploatare. Dinamica recentă a cheltuielilor cu deprecierea
activelor financiare indică o tendinţă de relativă stabilizare, consecinţă a unui climat economic
îmbunătăţit. Fără a lua în considerare riscul adiţional reflectat de provizioanele constituite pentru
expunerile faţă de companii şi populaţie, rentabilitatea relativă a titlurilor este în scădere (ritmul
de creştere a ponderii titlurilor de stat în totalul activului bilanţier este superior celui de creştere a
ponderii veniturilor din titluri de investiţii şi plasament în totalul veniturilor din dobânzi, efect al
substituirii unor elemente cu randamente neajustate la risc ridicate, de natura creditelor acordate
sectorului real.

Impactul pe termen mediu şi lung al deţinerii de titluri de stat asupra profitabilităţii instituţiilor de
credit nu aduce argumente în favoarea manifestării efectului de evicţiune a creditului (crowding-
out). Pe de altă parte, prezenţa titlurilor de stat conferă o poziţie de lichiditate superioară unor
plasamente cu randament ridicat.

În condiţiile unui volum constant de titluri, un raport inelastic între diminuarea marjei nete a
dobânzii şi creşterea volumului creditelor acordate sectorului real ar putea contribui la diminuarea
rezultatului financiar şi a indicatorului de solvabilitate în cazul unor instituţii de credit.

Celalalt risc de piaţă, şi anume riscul valutar, manifestat prin impactul direct al variaţiei cursului
de schimb asupra fondurilor proprii, s-a menţinut la un nivel scăzut.

Piaţa asigurărilor

Gradul de intermediere aferent operaţiunilor de asigurare a scăzut în 2010, pentru prima dată de la
declanşarea turbulenţelor financiare internaţionale în anul 2007, datorită diminuării segmentului
de asigurări generale.

Piaţa asigurărilor de viaţă a reacţionat pozitiv la încetinirea semnificativă a declinului activităţii

economice pe parcursul anului 2010, dar piaţa asigurărilor generale s-a diminuat, efectul
îmbunătăţirii condiţiilor macroeconomice fiind resimţit gradual de acest segment al asigurărilor.
Declinul asigurărilor generale poate fi explicat şi printr-un decalaj temporal dintre evoluţia
activităţii economice şi înclinaţia companiilor şi a populaţiei pentru achiziţia de poliţe de asigurare
ce oferă protecţie pe termen scurt.

Raportul dintre costurile cu indemnizaţiile brute plătite din activitatea de asigurări generale şi
veniturile din primele brute subscrise s-a stabilizat în anul 2010, după ce în anii anteriori
cheltuielile ridicate pe segmentul asigurărilor de autovehicule şi strategia companiilor de
expansiune a cotei de piaţă au determinat creşterea riscurilor subscrise de companiile de asigurări
generale. Evoluţia indică o îmbunătăţire a performanţelor în administrarea riscurilor, cu impact
pozitiv asupra indicatorilor de rentabilitate şi capitalizare aferenţi companiilor de asigurări
generale.

Companiile de asigurări au plasat majoritatea resurselor financiare disponibile în obligaţiuni şi

titluri cu venit fix, în principal titluri de stat, dar şi în depozite bancare, asigurând un risc de credit
scăzut pentru portofoliul de active financiare şi accesul rapid la lichidităţi. Plasamentele în
instrumente financiare pentru care riscul de investiţie este transferat asiguraţilor au continuat să
crească în primul semestru din anul 2010, în condiţiile în care primele brute subscrise pentru
produsele de asigurări de viaţă legate de fonduri de investiţii s-au majorat.
Fondurile de pensii private

Activele nete administrate de fondurile de pensii private erau la sfârşitul anului 2010 de peste 4,3
miliarde lei pentru Pilonul II şi 328 milioane lei pentru Pilonul III, totalizând 0,9% din PIB. Acest
nivel al activelor nete relevă o capacitate limitată a fondurilor de pensii private de a susţine
stabilitatea pieţelor financiare autohtone prin achiziţii de active cu scadenţe pe termen lung; merită
însă precizat faptul că perioada de acumulare pe care o traversează acest sistem face improbabilă
apariţia, la un moment dat, a unei presiuni pe vânzare a unor active financiare deţinute în
portofoliu.

Fondurile de pensii private au alocat majoritatea resurselor disponibile pentru plasamente în titluri
de stat (peste 60%), asigurând un risc scăzut de investiţii asociat portofoliului de active.
Obligaţiunile corporative, depozitele bancare şi acţiunile asigură diversificarea portofoliului şi
consolidează rezistenţa fondurilor de pensii private la şocuri pe pieţele financiare.

Structura plasamentelor efectuate de fondurile de pensii private la finalul anului 2010 în

instrumente financiare purtătoare de dobândă cuprinde depozite bancare pe termen scurt cu
scadenţa medie de 45 de zile şi instrumente cu venit fix pe termen mediu cu scadenţa medie de 5,1
ani. Această strategie de investiţii este în concordanţă cu realităţile economice şi financiare
interne, oferind posibilitatea valorificării unor oportunităţi de investiţii, în contextul reluării
creşterii economice.

La finalul anului 2010, fondurile de pensii private deţineau plasamente în străinătate reprezentând
13,7% din portofoliu (Pilonul II), respectiv 8% (Pilonul III), exclusiv în state membre ale Uniunii
Europene.

Instituţiile financiare nebancare

Creditele acordate de IFN şi-au păstrat traiectoria descrescătoare pe care s-au înscris de la
începutul anului 2009, soldul acestora la finalul anului 2010 fiind de 26,2 miliarde lei, în scădere
cu 13 la sută faţă de decembrie 2009 şi cu 28% faţă de punctul maxim al volumului creditului,
înregistrat în decembrie 2008. Restrângerea activităţii IFN şi uşoara revenire a creditelor acordate
de instituţiile de credit au condus la o diminuare semnificativă a ponderii creditelor acordate de
IFN în totalul creditului neguvernamental, de la 18 la sută în decembrie 2008 la 12 la sută în
decembrie 2010.
Având în vedere specificul activităţii, principalul risc cu care se confruntă entităţile incluse
în acest sector financiar este riscul de credit. Evoluţiile macroeconomice din ultimii doi ani au
avut o contribuţie importantă la deteriorarea calităţii portofoliului de credite al IFN. Ritmul de
creştere a ratei creditelor neperformante a cunoscut un avans accelerat în prima parte a anului
2009, fiind urmat de o temperare a dinamicii acestuia începând cu a doua jumătate a anului 2009,
tendinţă care s-a menţinut şi pe parcursul anului 2010.
Riscul de rată a dobânzii înregistrează în continuare un nivel redus, câştigul net din
dobânzi fiind apropiat ca valoare de cel înregistrat în anul anterior. În plus, riscul de piaţă în
cadrul acestui sector este limitat, întrucât structura de refinanţare şi cea de acordare de credite
sunt, în general, echilibrate din punct de vedere al maturităţilor, al monedei de denominare şi al
tipului de rată a dobânzii.
Instituţiile financiare europene au o influenţă dominantă asupra sectorului IFN din
România atât prin participaţiile deţinute, în mod direct sau indirect, cât şi prin liniile de finanţare
acordate. Acţionariatul străin a facilitat accesul IFN la sursele externe de finanţare, împrumuturile
atrase de pe piaţa internaţională reprezentând peste 80 la sută din totalul datoriei cumulate la nivel
de sector.
În cadrul sistemului financiar românesc, interdependenţa IFN se manifestă, în principal, în
relaţie cu sectorul bancar, în ceea ce priveşte participarea la capital şi la finanţare. Deşi riscul de
contagiune se poate contura în cadrul unor grupuri financiar-bancare, impactul asupra sectorului
bancar românesc, în ansamblu, este redus.

Piaţa de capital
Declanşarea crizei datoriei suverane a Greciei în luna mai 2010 a generat un şoc puternic
pe piaţa de capital autohtonă, manifestat prin deprecierea indicilor bursieri şi amplificarea
volatilităţii. Şocul a avut o intensitate mai scăzută decât în cazul falimentului Lehman Brothers din
septembrie 2008, însă acesta a survenit într-o perioadă de recuperare a pierderilor generate de
criza financiară internaţională, determinând inversarea trendului. Volatilitatea a revenit la finalul
anului 2010 la valorile anterioare declanşării crizei datoriei suverane a Greciei, iar ulterior s-a
stabilizat.
Tensiunile manifestate pe pieţele internaţionale în urma declanşării crizei datoriei suverane
a Greciei au determinat o creştere semnificativă a riscului de piaţă pentru indicii bursieri listaţi la
Bursa de Valori Bucureşti. În lunile mai şi iunie ale anului 2010, valoarea zilnică a VaR ce
cuantifică pierderea maximă posibilă pe un orizont de zece zile a urcat până la nivelul de 55,9 la
sută pentru indicele BET-FI care, în data de 25 mai, s-a depreciat cu 15 la sută faţă de şedinţa
precedentă de tranzacţionare.
Creşterea riscului de piaţă în perioada mai-iunie 2010 a fost reflectată şi de evoluţia
negativă a primelor de risc pentru indicii bursieri, care în primul trimestru au avut un trend
ascendent corelat şi cu aprecierea semnificativă a indicilor bursieri din pieţele internaţionale.
Distribuţia cumulată a randamentelor indicilor regionali arată un grad de rezistenţă mediu al
indicelui BET la turbulenţele internaţionale, în condiţiile în care randamentele negative nu au fost
foarte ridicate.
Continuarea procesului de consolidare fiscală, încheierea acordului de finanţare cu organisme
financiare internaţionale şi încetinirea semnificativă a declinului activităţii economice au
determinat diminuarea, pe parcursul primului trimestru din 2011, a randamentelor oferite de
titlurile de stat cu maturitatea reziduală de un an, până la un nivel apropiat de rata dobânzii de
politică monetară. Turbulenţele financiare generate de criza datoriilor suverane ale unor state
europene au avut un impact limitat şi doar pe termen scurt asupra randamentelor oferite de titlurile
de stat din România.

Sectorul companiilor

Stabilitatea financiară este afectată prin două canale de către acest sector:

 capacitatea de onorare a serviciului datoriei către creditorii financiari;

 disciplina de plată între parteneri.

Calitatea portofoliului de credite acordate companiilor nefinanciare a continuat să se

deterioreze în 2010, dar într-un ritm mai lent faţă de perioada anterioară.
Numărul lunar al companiilor care generează pentru prima dată o restanţă sau au credite
care
sunt clasificate pentru prima dată într-o categorie inferioară sau egală cu "substandard" s-a situat
în 2010 pe un trend descendent, dar rămâne la un nivel ridicat. Numărul companiilor care obţin
pentru prima dată un credit, precum şi volumele aferente acestuia sunt inferioare valorilor aferente
companiilor noi care generează credite neperformante.
Firmele din sectoarele economice care sunt cele mai importante pentru bănci (în ceea ce
priveşte numărul companiilor care au luat credite bancare, cât şi volumul creditului contractat),
respectiv industria prelucrătoare, comerţul şi serviciile, înregistrează o medie a probabilităţii de
nerambursare cuprinsă între 14 şi 15,5% (pentru iunie 2011).
Disciplina de plată a avut evoluţii mixte în 2010: s-a deteriorat în cazul relaţiei inter-
companii, dar s-a îmbunătăţit pe relaţia companii – buget central. Disciplina laxă de plăţi nu este o
caracteristică generalizată la nivelul economiei româneşti, ci este concentrată la nivelul unui
număr relativ redus de entităţi.
Perioada de transformare în lichidităţi a creanţelor comerciale s-a majorat, ceea ce a pus
presiune suplimentară asupra procesului identificării de resurse financiare pentru onorarea
obligaţiilor scadente (comerciale şi financiare). Durata medie de încasare a creanţelor IMM a
crescut de la 89 de zile la 132 de zile, decembrie 2008 – iunie 2010. Microîntreprinderile au
resimţit cel mai puternic presiunea contrapartidelor pentru a prelungi această perioadă perioada de
la 123 de zile la 186 de zile în decembrie 2008 – iunie 2010).

Sectorul populaţiei
Sectorul populaţiei afectează stabilitatea financiară prin două canale:

 gradul mare de îndatorare;

 poziţia valutară scurtă de amploare semnificativă.

Pe parcursul anului 2010 îndatorarea populaţiei s-a mai temperat din cauza factorilor de:

 ofertă - standardele şi termenii creditării practicate de bănci s-au menţinut în anul 2010 la un nivel
ridicat de restrictivitate;
 cerere.

Decizia de îndatorare a fost amplă la nivelul societăţii româneşti. Numărul persoanelor cu

credite la bănci sau IFN este de circa 4,3 milioane persoane (respectiv 43 la sută din populaţia
activă a României, în martie 2011), în scădere faţă de anul 2009 (cu 4,7 la sută).

Îndatorarea populaţiei nu este concentrată la nivelul anumitor bănci - indicele Herfindahl-

Hirschman se află sub pragul critic, iar evoluţia pe tipuri de credite (imobiliare sau de consum)
este asemănătoare. În consecinţă, eventuale măsuri suplimentare de temperare a gradului de
îndatorare au eficienţă mai mare prin aplicarea la nivel macroprudenţial (şi nu la nivel
microprudenţial).

Gradul mare de îndatorare a populaţiei ar putea indica şi faptul că modelul actual de

desfăşurare a activităţii bancare trebuie să se modifice pe termen mediu, prin canalizarea
într-o mai mare măsură a activităţii spre sectorul companiilor nefinanciare.

Deteriorarea poziţiei valutare este efectul exclusiv al creşterii datoriei în valută (cu 1 miliard lei, în
perioada decembrie 2009 - martie 2011), volumul depozitelor nou constituite în monedă străină
crescând în acelaşi interval cu 0,7 miliarde lei. Riscurile unei poziţii valutare scurte au început să
se manifeste, capacitatea populaţiei de a-şi onora serviciul datoriei pentru creditele în valută fiind
mai redusă decât cea pentru creditele în monedă naţională.
 Infrastructura sistemului financiar

Menţinerea stabilităţii financiare depinde de următorii doi factori:

 funcţionarea în condiţii de siguranţă şi eficienţă a sistemelor de plăţi şi sistemelor
de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare;
 funcţionarea optimă a instituţiilor şi pieţelor financiare.
Una dintre atribuţiile statutare ale Băncii Naţionale a României vizează promovarea şi
monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi şi sistemelor de decontare a operaţiunilor cu
instrumente financiare (ReGIS, SENT, SaFIR, RoClear, DSClear), pentru identificarea, evaluarea
şi implementarea măsurilor care să conducă la diminuarea riscurilor asociate, în baza celor mai
relevante standarde şi recomandări la nivel internaţional.
Sistemul de plăţi ReGIS îndeplineşte criteriile pentru a fi considerat sistem de importanţă
sistemică deoarece este singurul sistem de plăţi de mare valoare din ţară, procesează preponderent
plăţi de mare valoare şi este utilizat pentru decontarea tranzacţiilor încheiate în cadrul altor
sisteme de plăţi şi sisteme de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare, fiind totodată şi
canalul de transmitere a politicii monetare.
Pentru menţinerea încrederii publice în sistemele de plăţi şi sistemele de decontare şi, implicit,
în moneda naţională, BNR a promovat, atât în etapa anterioară punerii în funcţiune a sistemelor
cât şi ulterior, măsuri pentru diminuarea principalelor riscuri care pot produce perturbări în
funcţionarea acestor sisteme, respectiv riscul:

 de lichiditate,
 de credit,
 legal,
 de decontare,
 operaţional,
 sistemic.

Concluzii
Principalele vulnerabilităţi externe ale României la momentul declanşării crizei s-au temperat
considerabil. În primul rând, deficitul de cont curent s-a situat şi în anul 2010 la un nivel moderat
(4,1 la sută din PIB), iar exporturile au performat peste media regiunii.
Pe fondul nevoilor mari de finanţare ale statului, băncile şi-au majorat expunerea faţă de
sectorul guvernamental, ponderea creditului de acest tip (inclusiv titlurile de valoare negociabile)
în creditul intern ajungând la 23,1% în aprilie 2011. La nivelul sectorului privat, procesul de
dezintermediere început în anul 2009 a continuat, în linie cu evoluţiile observate în cele mai multe
ţări din regiune. Îndatorarea totală a companiilor şi a populaţiei de la bănci şi IFN (rezidente şi din
străinătate) a scăzut în anul 2010 cu 5% (în termeni reali), ajungând la 60,7% din PIB (în
decembrie 2010).
Creditarea în valută a rămas o problemă atât din punct de vedere al stocului, cât şi al
fluxului. Stocul creditelor în valută (atât din surse interne, cât şi externe) a crescut în perioada
decembrie 2009-martie 2011, pe fondul înregistrării unei poziţii valutare scurte semnificative în
cazul populaţiei.
Calitatea portofoliului de credite a continuat să se deterioreze, dar într-un ritm mai lent.
Raportul de solvabilitate s-a situat la un nivel confortabil (14,9%, în martie 2011). Arbitrajarea
măsurilor prudenţiale adoptate de BNR sau relaxarea prociclică a standardelor de prudenţă
se dovedesc a afecta pe termen mediu calitatea portofoliilor entităţilor care au folosit
asemenea practici. Administrarea riscului de lichiditate a fost îmbunătăţită prin completarea
cadrului de reglementare, în sensul detalierii cerinţelor existente cu privire la rezerva de
lichiditate.
O problemă acută a sistemului bancar românesc este alimentată de insuficienţa
economisirii pe termen lung. (realitatea arată că noi nu dispunem încă de un sistem de
economisire pe termen lung). Plasamentele bancare sunt în majoritate pe termene medii şi
lungi. Această nesincronizare a maturităţilor creează băncilor dificultăţi majore, expunându-le la
un risc semnificativ. Este dificil să cerem băncilor să–şi schimbe atitudinea, strategia şi deciziile
care sunt în marea majoritate prociclice. Pe de altă parte, Banca Naţională, prin politicile sale
prudenţiale şi instrumentele de care dispune, poate şi trebuie să fie anticiclică.
În încheiere exprim câteva opinii cu privire la viitorul activităţii de supraveghere bancară
ca activitate esenţială în realizarea stabilităţii financiare:

 focusarea acestei activităţi va avea la baza aşa-zisul model „twin peaks", şi anume alocarea
responsabilităţilor de supraveghere către unul din următoarele obiective: supravegherea
prudenţială şi derularea afacerilor împreună cu protejarea consumatorilor (clienţilor);
 întărirea rolului băncii centrale în supravegherea financiară (vezi modelul Twin Peaks şi
necesitatea evitării riscului sistemic şi afectarea economiei reale);
 responsabilitatea publică a autorităţilor şi funcţiilor de reglementare şi supraveghere.

Politicile macroprudenţiale trebuie să realizeze două deziderate principale:

stabilitatea şi sustenabilitatea sistemului financiar; precum şi urmărirea îndeaproape a
ciclului financiar pentru prevenirea din timp a apariţiei şi dezvoltării vulnerabilităţilor în
sistemul financiar. Este necesară o conlucrare şi aplicarea unei guvernanţe adecvate la nivel
macroprudenţial care să cuprindă cele trei zone ale autorităţilor financiare şi anume banca
centrală, reglementatorii şi supraveghetorii financiari, precum şi ministerul de finanţe.

CAPITOLUL II

BĂNCILE ȘI ACTIVITATEA BANCARĂ

2.1 Definirea instituţiilor de credit

Sistemul bancar este un ansamblu format din instituţii de credit diferite, organizat în
jurul şi sub conducerea băncii centrale care supraveghează şi controlează activitatea băncilor,
conduce politicile monetare, valutare şi de credit ale statului în vederea coordonării activităţii
de scont şi reescont, de administrare a depozitelor bancare şi de asigurare a stabilităţii
preţurilor.
Băncile s-au afirmat tot timpul ca intermediari monetari, a căror caracteristică
esențială este posibilitatea de a pune în circulație creanțe asupra lor înseși care sporesc masa
mijloacelor de plată și volumul circulației monetare. Scopul lor este de a mobiliza sub formă
de depozite şi de a distribui, sub formă de credite, disponibilitățile bănești, precum și de a le
oferi servicii atât persoanelor fizice cât mai ales persoanelor juridice cu care încheie afacerile
bancare.
Băncile au scop lucrativ și pentru realizarea obiectului lor de activitate folosesc
metode, tehnici, procedee și instrumente specifice domeniului bancar. Toate acestea, precum
și regulile sau instrucțiunile aplicate pentru executarea unor servicii sau plasarea unor produse
bancare sunt cunoscute sub denumirea de tehnică bancară.
 „Comerțul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din evul mediu, din rândul
negustorilor, zarafii s-au separat ca pătură socială și se ocupau cu comerțul de monede locale
și monede străine. În mâinile zarafilor se concentrau disponibilitățile monetare ale
negustorilor și ale celor care dețineau puterea.1
Întreaga evoluție umană a avut la bază încrederea. Creditul a devenit motorul
dezvoltări economice de la o etapă la alta și a îmbrăcat diferite forme. O dată cu apariția
băncilor de la Veneția, Genova și Milan în secolul XVI-lea s-a dezvoltat circulația capitalului
de împrumut prin intermediul creditului bancar.
Privite în toată complexitatea lor, relaţiile de vânzare-cumpărare de servicii și produse
bancare se reflectă în conceptul de piață bancară.
În prezent, în cadrul acestei „piețe a banilor” relațiile de vânzare sau cumpărare a
produselor și serviciilor se desfășoară organizat printr-un aparat bancar conform legislației în
vigoare, a cărui verigă de bază este instituția de credit.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu
respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice
prevăzute în lege, în una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar
La înființarea unei instituții de credit trebuie îndeplinite condițiile stabilite de
autoritatea națională de supraveghere bancară. Acționarii fondatori trebuie să facă dovada
capitalului bancar subscris și vărsat la o bancă, care nu poate fi mai mic decât echivalentul în
lei a cinci milioane euro.

1
Vasile Dedu, Gestiune bancară, Editura didactică și pedagogică, București, 1996, p. .3
 Banca Naţională a României nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit, dacă
aceasta nu are personal de specialitate și nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un
nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări.
Această cerinţă privind mărimea capitalului bancar la înființarea unei instituții de
credit din cadrul sistemului bancar românesc îl aduce la un nivel comparabil cu cel comunitar,
după succesivele majorări de capital impuse de Banca Naţională a României în perioada de
reformă şi tranziţie către economia de piaţă.
Prin urmare, instituţiilor de credit numite și bănci universale efectuează operaţiuni de
atragere a mijloacelor băneşti temporar disponibile în conturi ale clienţilor, persoane fizice
sau juridice, acordă credite pe termene diferite, efectuează viramente între conturile clienţilor,
emit diferite instrumente de credite şi efectuează tranzacţii cu acestea, vând şi cumpără valori
şi efectuează operaţiuni valutare. Toate acestea fiind incluse în sfera operațiunilor specifice
băncilor cu oferta produselor şi serviciilor bancare.
Astfel, prin operațiunile pe care le efectuează băncile oferă servicii şi produse
financiare ce se regăsesc potrivit legii sub forma următoarele activităţi de:
 atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
 acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare,
factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;
 leasing financiar;
 operaţiuni de plăţi;
 emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de
călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;
 emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
 tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:
 instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin,
certificate de depozit;
 valută;
 contracte futures şi options financiare;
 instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
 valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;
 participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin
subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de
astfel de emisiuni;
 servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte
aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor
servicii de consultanţă;
 administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;
 custodie şi administrare de instrumente financiare;
 intermediere pe piaţa interbancară;
 prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;
 închiriere de casete de siguranţă;
 operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;
 dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;
 orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu
domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează
respectivele activităţi ale Sistemul european de supraveghere financiară (SESF).
În România băncile pot desfăşura şi alte activităţi, permise potrivit autorizaţiei
acordate de Banca Naţională a României, după cum urmează:
 a) operaţiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor
entităţi din cadrul grupului din care face parte instituţia de credit;
 b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau
imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii
desfăşurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.
Grupurile financiar-bancare din România nu pot desfăşura operaţiuni cum ar fi:
 gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;
 acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni
emise de instituţia de credit însăşi sau de o altă entitate aparţinând grupului din care face
parte instituţia de credit;
 atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la
public, când instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.
Băncile au scop lucrativ şi pentru realizarea obiectului lor de activitate folosesc
metode, tehnici, procedee şi instrumente specifice domeniului bancar.
În alcătuirea sistemului bancar trebuie să avem în vedere că în componentele naţionale
se afirmă şi trăsături generale cu activităţile menţionate, dar şi particularităţi ale verigilor
componente.
În cadrul grupurilor financiare din România își desfășoară activitatea instituţiilor
emitente de monedă electronică, băncile de credit ipotecar și băncile de economisire şi
creditare din domeniul locativ a căror activitate este bine reglementată și supravegheată.
În acest sens, obiectul de activitate al instituţiilor emitente de monedă electronică
trebuie să fie limitat la desfăşurarea activităţii de emitere de monedă electronică şi la prestarea
următoarelor servicii:
a) servicii financiare şi ne-financiare strâns legate de activitatea de emitere de
monedă electronică, cum ar fi: administrarea de monedă electronică prin îndeplinirea unor
funcţii operaţionale şi a altor funcţii conexe legate de emiterea de monedă electronică,
emiterea şi administrarea altor mijloace de plată, fără ca prin aceasta să se acorde credit sub
orice formă;
b) servicii de stocare a informaţiilor pe un suport electronic în numele unor instituţii
publice sau al altor entităţi.
În perioada de valabilitate pentru care a fost emisă moneda electronică, instituţiile
emitente de monedă electronică sunt obligate să o răscumpere, la cererea deţinătorilor, la o
valoarea egală cu valoarea acesteia existentă în sold.
Răscumpărarea se realizează prin schimbarea valorii sale în numerar sau prin transfer
în cont, fără reţinerea altor taxe şi comisioane în afara celor strict necesare efectuării
operaţiunii de răscumpărare.
Contractele încheiate de instituţiile emitente de monedă electronică cu deţinătorii
trebuie să prevadă în mod clar condiţiile de răscumpărare a monedei electronice.
Instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un capital iniţial cel
puţin la nivelul prevăzut de Banca Naţională a României prin reglementări, care nu poate fi
mai mic decât echivalentul în lei a 1 milion euro.
De asemenea instituţiile emitente de monedă electronică trebuie să dispună de un nivel
al fondurilor proprii egal cu sau mai mare de 2% din cea mai mare sumă sau din media
sumelor ultimelor şase luni a obligaţiilor lor financiare legate de emiterea de monedă
electronică.
O altă particularitate a activităţii instituţiilor de credit o reprezintă serviciile şi
produsele oferite de băncile de economisire şi creditare din domeniul locativ. Acestea sunt
persoane juridice organizate ca instituţii de credit specializate în finanţarea pe termen lung a
domeniului locativ, al căror obiect principal de activitate constă în economisirea şi creditarea
în sistem colectiv pentru domeniul locativ.
 Instituţiile de credit de acest gen au în vedere servicii bancare pentru activităţi din
domeniul locativ ce reprezintă:
  construirea, cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea
imobilelor cu destinaţie preponderent locativă;
 cumpărarea, reabilitarea, modernizarea, consolidarea sau extinderea altor imobile
decât cele cu destinaţie preponderent locativă, cu condiţia să fie folosite ca spaţii locative;
 cumpărarea de terenuri intravilane sau dobândirea drepturilor de concesiune
pentru construirea de imobile cu destinaţie preponderent locativă;
 cumpărarea de terenuri intravilane sau dobândirea drepturilor de concesiune în
scopul construirii altor imobile decât cele cu destinaţie preponderent locativă, în limita cotei
deţinute de spaţiile locative din totalul construcţiei poziţionate pe teren;
 viabilizarea unor terenuri trecute în intravilan în scopul promovării construcţiei
cartierelor de locuinţe;
 preluarea unor creanţe legate de realizarea activităţilor;
 construirea de spaţii comerciale, industriale şi social-culturale, dacă acestea sunt
legate de construcţia de locuinţe sau dacă ele contribuie, prin amplasarea lor în zonele de
locuit, la aprovizionarea acestora sau la satisfacerea nevoilor de ordin social-cultural;
 lucrări în domeniul locativ angajate de chiriaş în scopul modernizării locuinţei;
Dintre operaţiunile bancare pe care băncile de economisire şi creditare în domeniul
locativ le pot desfăşura se pot menţiona:
o finanţarea anticipată şi finanţarea intermediară, pe baza contractelor
de economisire-creditare;
o acordarea de credite pentru activităţi în domeniul locativ;
o administrarea de portofolii de credite şi intermedierea de credite pe contul
terţilor, dacă aceste credite sunt destinate finanţării unor activităţi în domeniul locativ;
o emiterea, de garanţii pentru acele tipuri de credite obţinute de o persoană, pe
care băncile de economii pentru domeniul locativ le pot acorda;
o efectuarea de plasamente în active cu grad de risc de credit scăzut, potrivit
reglementărilor Băncii Naţionale a României;
o acordarea de credite societăţilor comerciale la care băncile de economii pentru
domeniul locativ deţin participaţii ;
o emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
o operaţiuni de plăţi; consultanţă financiar-bancară;
o operaţiuni de mandat cu specific financiar-bancar;
o alte activităţi bancare, în măsura în care acestea susţin realizarea obiectului de
activitate al acestor instituţii de credit.
Este important de ştiut că băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ pot
cesiona creanţele decurgând din finanţări în baza contractului de economisire-creditare,
inclusiv garanţiile aferente, numai în condiţiile în care sumele obţinute din cesiune sunt
utilizate pentru desfăşurarea activităţii de economisire şi creditare în sistem colectiv pentru
domeniul locativ şi pentru finanţarea anticipată şi intermediară.
Băncile de credit ipotecar, sunt constituite ca instituţii de credit specializate, al căror
obiect principal de activitate este desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de
credite ipotecare pentru investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public
prin emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Dispoziţiile cu caracter general, din legislaţia bancară atribuite instituţiilor de credit
privind efectuarea operaţiunilor bancare se aplică în mod corespunzător băncilor de credit
ipotecar.
Prin urmare instituţiile de credit îşi exercită rolul lor de intermediari nu numai între
agenţi din afara sistemului bancar, ci au un rol major în reciclarea şi valorificarea capitalului,
în mobilizarea de resurse şi distribuirea de credite în sistemul bancar, deci intermediază
operaţiuni şi între verigile bancare.
În acest proces se afirmă ca principale atribuţii ale băncilor comerciale, cele două
laturi ale ofertei bancare: servici bancare şi produse bancare privite prin prisma mobilizării
resurselor şi distribuirii creditelor.
În literatura de specialitate se menţionează că dintre toate produsele bancare oferite de
bănci (instituţii de credit) clientelei bancare, creditul este cel mai important.
Angajamentul de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de bani ori prelungirea
scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la rambursarea sumei respective,
precum şi la plata unei dobânzi sau alte cheltuieli legate de această sumă sau orice angajament
de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei
sume de bani, poartă denumirea de credit.

2.2 BNR – autoritatea națională de supraveghere a sistemului

bancar
Banca Naţională a României (BNR) este banca centrală a României, o instituţie
publică independentă cu personalitate juridică care „sprijină politica economică generală a
statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor”2.2
Sistemul bancar poate fi definit ca fiind un ansamblu format din entităţi economice,
puternic informatizate, autorizate să efectueze operaţiuni bancare.
În lucrările de specialitate elaborate pentru domeniul bancar se utilizează mereu
noţiunile de sistem bancar şi aparat bancar. Faţă de acest aspect se poate spune că sistemul
bancar face parte din sistemul economic general, iar activitatea bancară din cadrul acestui
sistem se realizează cu ajutorul aparatului bancar.
Sistemul bancar din ţara noastră este organizat sub formă piramidală. În centrul
sistemului bancar şi la primul nivel se află banca centrală, a statului, care exercită şi
coordonează politica monetară, valutară şi de credit a ţării.
Ca şi în statele europene, care prezintă sisteme economice cu aceeaşi configuraţie, la
cel deal doilea nivel din structura sistemului bancar se află instituţiile de credit cum sunt cele
comerciale, de afaceri, precum şi instituţii de credit specializate (bănci agricole,
meşteşugăreşti, miniere, ş.a.) sau instituţii specializate pe unele operaţii specifice (domeniu
locativ, bănci financiare sau ipotecare). Băncile naţionale centrale sunt, în general, de stat sau
cu capital de stat, iar celelalte instituţii ce constituie baza sistemului bancar sunt cu capital
particular, de stat sau mixt, şi sunt organizate, de regulă, sub forma unor societăţi pe acţiuni.
Deci, în România, pe lângă BNR sistemul bancar mai cuprinde:
 băncile, persoane juridice române;
 organizaţiile cooperatiste de credit;
 instituţiile emitente de monedă electronică;
 băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ;
 băncile de credit ipotecar;
 sucursalele din România ale instituţiilor de credit străine, denumite în
continuare instituţii de credit, inclusiv băncile din Grupurile financiar-bancare.
Sistemul bancar românesc s-a schimbat şi dezvoltat, permanent, mai ales prin
pătrunderea capitalului străin pe piaţa monetară şi de capital.
2
LEGEA nr. 312 privind Statutul Băncii Naţionale a României, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.582 din
30 iunie 2004.
 Una din principalele particularităţi ale sistemului bancar este supravegherea modului
cum se desfăşoară activitatea bancară prin aparatul operativ al instituţiilor de credit.
 În acest context, autoritatea competentă responsabilă cu verificarea respectării
normelor bancare şi mai ales cu supravegherea pe bază consolidată a instituţiilor de credit este
Banca Naţională a României.
Ca urmare a acestei supravegheri, în cazul apariţiei unei situaţii de criză la nivelul unui
grup bancar, care ar putea pune în pericol stabilitatea sistemului financiar din oricare stat
membru în care entităţile din grup au fost autorizate, Banca Naţională a României în calitate
de autoritate competentă este responsabilă de tot ceea ce este bun sau rău privind dezvoltarea
sistemului bancar.
Supravegherea pe bază consolidată a unei instituţii de credit, este exercitată de Banca
Naţională a României în următoarele situaţii:
 când instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României este instituţie de
credit-mamă la nivelul României sau instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene;
 când instituţia de credit autorizată de Banca Naţională a României are ca societate-
mamă o societate financiară holding-mamă la nivelul României sau o societate financiară
holding-mamă la nivelul Uniunii Europene, fără ca, în acest din urmă caz, societatea-mamă
să mai aibă ca filiale alte instituţii de credit în statele membre, ş.a
Pentru aceasta, BNR alertează, atunci când este cazul, în cel mai scurt timp posibil, cu
respectarea cerinţelor referitoare la păstrarea secretului profesional, băncile centrale sau alte
autorităţi similare cu competenţe pe linia implementării politicii monetare şi structurile din
cadrul administraţiilor centrale din alte state membre, cu atribuţii în domeniul legislaţiei
privind supravegherea instituţiilor de credit, a instituţiilor financiare, a firmelor de investiţii şi
a societăţilor de asigurare.
Pentru a pune bazele şi a facilita o supraveghere eficientă, Banca Naţională a
României, în calitate de autoritate responsabilă cu supravegherea pe bază consolidată, încheie
acorduri scrise de coordonare şi cooperare cu autorităţile competente de pe piaţa de capital.
În România acest rol revine Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) care
acționează în sensul dezvoltării un cadru integrat de funcţionare şi de supraveghere eficientă a
pieţelor şi operaţiunilor aferente celor trei sectoare de activitate: asigurări, piaţa de capital,
respectiv pensii private.
În cadrul sistemului bancar banca naţională centrală este singura banca de emisiune şi
are un rol major pentru menţinerea echilibrului monetar.
Prin operaţiunile ce le efectuează, prin legăturile multilaterale cu celelalte bănci şi prin
acestea cu toţi agenţii din economia naţională, banca de emisiune reprezintă temelia
sistemului bancar, consolidându-şi pe deplin şi cea de-a doua denumire sub care este
cunoscută, ca bancă centrală.
În România, Banca Naţională sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor.
Conform statutului dintre principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României se pot
aminti :
 elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
 autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea
stabilităţii financiare;
 emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
 stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
 administrarea rezervelor internaţionale ale României.
 Pe lângă politicile financiare şi monetare de menţinere a stabilităţii preţurilor, băncii
centrale a statului i se pot atribui, în principal următoarele funcţii: de emisiune; de creditare;
de centru valutar; de bancă a băncilor şi de bancă a statului.
Specifică băncii centrale este funcţia de ultim creditor a aparatului bancar care decurge
direct din funcţia de emisiune monetară. Emisiunea monetară presupune creaţia mijloacelor
de plată prin activarea periodică a masei monetare. Bancnotele puse în circulaţie prin
intermediul instituţiilor de credit măreşte cantitatea de bani existentă în conturile de
disponibilităţi ai agenţilor economici influenţând într-un anumit sens putere de cumpărare şi
capacitate de plată a acestora.
Prin urmare o altă particularitate a sistemului bancar actual este faptul că oferta de
produse bancare (în special sub forma creditelor) se derulează prin unităţile operative
(componente ale aparatului bancar) ale instituţiilor de credit.
Creditul fiind de fapt ”motorul” dezvoltării economice şi un factor hotărâtor în
evoluţia societăţii umane.
Prin operaţiunile de recreditare a instituţiilor de credit, banca de emisiune
achiziţionează obligaţiuni şi bonuri de tezaur ale statului mărindu-şi substanţial veniturile
proprii pe seama dobânzilor şi a comisioanelor pe care le încasează.
Rezumând cele prezentate privind colaborarea dintre componentele sistemului bancar,
se poate preciza că banca centrală a statului exercită operaţiuni privind emisiunea monetară,
operaţiuni de concentrare a rezervelor băneşti ale băncilor comerciale şi acordarea de credite
acestor bănci, influenţează volumul şi costul creditului, acordă împrumuturi statului şi
păstrează tezaurul public.
Privind cel deal doilea nivel al sistemului bancar se observă că, în principal,
instituţiilor de credit efectuează operaţiuni de atragere a mijloacelor băneşti temporar
disponibile în conturi ale clienţilor, persoane fizice sau juridice, acordă credite pe termene
diferite, efectuează viramente între conturile clienţilor, emit diferite instrumente de credite şi
efectuează tranzacţii cu acestea, vând şi cumpără valori şi efectuează alte operaţiuni valutare,
toate acestea fiind incluse în sfera produselor şi serviciilor bancare.
Astfel, sistemul bancar poate fi definit ca un sistem specific, integrat, deschis şi
dinamic format din totalitatea instituţiilor de credit şi a băncii centrale pentru care sunt
caracteristice: cadrul legislativ, metodele, tehnicile, instrumentele, procedeele, conceptele şi
regulile utilizate pentru derularea operaţiunilor bancare.
BNR are ca atribuţie statutară și promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi
atât în calitate de bancă centrală a României, cât şi în calitate de membru al Sistemului
European al Băncilor Centrale (art. 105 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene şi art. 3 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene.

2.3 Operațiuni active și pasive ale instituțiilor de credit

Activitățile instituțiilor de credit prin care se modifică patrimonial bancar sunt

considerate bilanțiere, fie că este vorba de active imobilizate sau active care aduc venituri
substanțiale bancherilor, fie ca sunt operațiuni ce se reflectă în bilanțul bancar și prin care se
constituie sursele și resursele bancare.
Toate aceste operațiuni ale procesului bancar se pot grupa în două mari categorii:
active și pasive.
 Operaţiuni pasive
Operaţiunile pasive reprezintă pentru bancă, operaţiuni de mobilizare a
disponibilităților bănești, de constituire a resurselor şi pot fi grupate în:
a) depozite bancare
 b) împrumuturi de refinanţare de la Banca Centrală
c) împrumuturi de pe piaţa interbancară (monetară)
d) fondurile proprii ale băncii
a) Depozitele bancare reprezintă pentru majoritatea instituțiilor de credit principala
resursă financiară, ele grupându-se în depozite la vedere şi depozite la termen.
Depozitele la vedere acoperă toate conturile deschise la bănci în favoarea clienţilor şi
din care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu solicită un preaviz asupra viitoarei
retrageri. Aceste depozite sunt cele mai volatile, motiv pentru care băncile trebuie să
manifeste prudenţă în ale plasa sub forma de credite.
Depozitele la termen reprezintă cea mai importantă resursă printre pasivele bancare.
Ele au scadenţa prestabilită, eventualele retrageri înainte de scadenţă fiind supuse unei
penalizări de dobândă.
b) Băncile comerciale apelează la refinanţare cel puţin din două motive:
 pentru a-şi asigura lichiditatea de care au nevoie pentru acoperirea obligaţiilor
devenite exigibile
 pentru a-şi optimiza structura portofoliului de titluri pe care le
deţine Refinanţarea la Banca Centrală îmbracă următoarele forme:
 rescontarea cambiilor
 contractarea de împrumuturi pe gaj de efecte de comerţ
 contractarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice (lombardarea)
 cedarea în pensiune a titlurilor din portofoliu cu contract de răscumpărare a
acestora la scadenţă.
c) Sunt împrumuturi cu scadenţă scurtă sau foarte scurtă. Ele sunt împrumuturi
personale, de la bancă la bancă, garantarea lor fiind mai degrabă implicită (dată de ratingul
băncii). Majoritatea acestor împrumuturi au scadenţă a doua zi (împrumuturi over-night).
rata dobânzii se stabileşte pe piaţă prin cerere şi ofertă. Aceste operaţiuni deţin de regulă o
pondere mare în bilanţul băncilor cu cotă de piaţă ridicată.
d) Capitalul propriu (fondurile proprii), comparativ cu depozitele bancare şi alte
surse, deţin o pondere relativ scăzută în totalul pasivelor bancare. Tendinţa este una de
scădere relativă, justificată de altfel de expansiunea volumului activităţii bancare şi îndeosebi
a celei de creditare. În aceste condiţii riscul de faliment este destul de mare, motiv pentru
care prin normele de prudenţă bancară se stabilesc plafoane minime pentru gradul de
capitalizare exprimat ca pondere a capitalului propriu în total active riscante (bilanţiere şi
extrabilanţiere).

 Operaţiuni active
Operaţiunile active reprezintă operaţiuni de plasare, de utilizare a resurselor atrase de
aceste instituţii de credit. Ele pot fi grupate în patru mari categorii:
a) numerar sau lichidităţi şi rezerve în depozite la Banca Centrală
b) plasamente în titluri
c) plasamente în credite
d) imobilizări corporale şi alte active
Prima şi ultima categorie (numerar sau lichidităţi şi rezerve în depozite la Banca
Centrală şi imobilizări corporale şi alte active) prin specificul lor, nu generează venituri, cu
excepţia depozitelor la Banca Centrală, dar constituirea lor este obligatorie pentru
asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare, pentru a face faţă obligaţiilor din pasiv, devenite
exigibile (pot fi cerute de creditor) şi pentru buna desfăşurare a activităţii.
Celelalte două posturi din activul bilanţier (plasamentele în titluri şi plasamentele în
credite) sunt importante pentru profitul şi soliditatea băncii.
 Faptul că veniturile băncii provin în principal din achiziţia de titluri şi acordarea de
credite justifică ponderea cea mai mare pe care o deţin în totalul operaţiunilor active.
Portofoliul de titluri
În structura portofoliului de titluri includem:
- titluri de proprietate (generatoare de dividende)
- titluri de creanţă (de credit, generatoare de dobânzi). Acestea sunt titluri
guvernamentale (bonuri de tezaur, obligaţiuni) şi titluri private.
Precizare: constituirea portofoliului de titluri este importantă atât pentru maximizarea
veniturilor cât şi pentru asigurarea lichidităţii. În principal mărimea unui portofoliu pe care-l
poate deţine o bancă comercială este influenţată de trei factori:
 mărimea resurselor disponibile (rămase disponibile) după satisfacerea nevoilor
de lichiditate şi a solicitărilor de credite
 volumul titlurilor necesare drept garanţii
 rentabilitatea relativă a plasamentului în aceste titluri.
Există în practica bancară mai multe modalităţi prin care se pot constitui aceste
portofolii, mai importante fiind:
 scontarea cambiilor
 lombardarea, adică, acordarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice (obligaţiuni)
 acorduri de răscumpărare de titluri;
 achiziţia directă a titlurilor prin: subscriere, licitaţie, bursa de valori
Plasamentele în credite
Creditele acordate de bănci persoanelor fizice şi juridice deţin ponderea cea mai mare
în totalul operaţiunilor active ale băncilor, reprezentând de altfel şi modalitatea principală de
utilizare a resurselor.
Importanţa activităţii de creditare decurge din triplul rol al creditului şi anume:
principală sursă de venit pentru bănci, sursă de acoperire a dificultăţilor financiare ale
agenţilor economici şi liant al relaţiei bancă-client.

CAPITOLUL III

POLITICI BANCARE PRIVIND PROCESUL DE CREDITARE

Ca intermediari, între cei care iau imprumut şi cei care dau credite, băncile realizează trei
procese:
 colectează fonduri;
 îşi asuma în o parte din riscul ca împrumutaţii să nu ramburseze capitalul şi/sau
dobânda;
 îşi asumă riscul ratei dobânzii şi de curs valutar.
Obiectul principal al oricărei bănci în calitate de agent economic este de a
obţine profit, având responsabilitate şi faţă de acţionari şi faţă de deponenţi şi faţă de clienţii
împrumutaţi.
 Obiectivele temei sunt:
 Înţelegerea politicii de creditare în contextul politicii generale a băncii.
 Cunoaşterea corelaţiei dintre profitabilitate şi lichiditate şi impactul acesteia,
asupra procesului de creditare.
 Identificarea factorilor de limitare a riscurilor de creditare şi metoda concretă
de operaţionalizare
 Definirea conceptelor de risc de credit, risc de credit, spread de dobândă şi
diversificarea creditelor.

INTRODUCERE

Acordarea de credite, care presupune implicit şi asumarea unor riscuri, este completată
de alte categorii de activităţi care sunt adiacente, anterioare şi ulterioare procesului de
creditare. Asumarea controlată a riscurilor de către bănci este esenţa principiului prudenţei
bancare, care trebuie să guverneze activitatea oricărei instituţii financiare.

3.1 Particularități ale funcționări băncilor

1. Bancile opereaza în condiţii de incertitudine, în sensul că pot să-şi planifice costurile,

veniturile şi profiturile viitoare, dar nu au certitudinea că evoluţiile ulterioare le vor
permite să-şi atingă obiectivele.

2. Căutând să-şi maximizeze profitul în condiţii de incertitudine, o bancă, mai mult decât
orice alt agent economic, are posibilitatea să-şi "aleagă" o anumită structura a
bilanţului său, în raport cu tipurile de active şi pasive şi în raport cu cu scadenţa
acestora.

3. Înainte ca o banca să acţioneze în vederea modificării structurii activelor şi pasivelor

pentru a-şi creşte profitabilitatea sa potenţială, trebuie să se asigure de două lucruri:

a) că dispune şi poate menţine o lichiditate adecvată;

b) că implicit îşi asumă un risc al ratei dobânzii.

Aceste aspecte legate de structura bilanţului unei bănci - lichiditate, expunerea la rata
dobanzii şi veniturile potenţiale - sunt interdependente.

Lichiditatea unei bănci poate fi asigurată fie prin structura bilanţului, fie "cumpărată",
ori de câte ori este nevoie, de pe piaţă, fie prin ambele metode. Produsele de bază ale băncilor
sunt: acordarea de credite (evidenţiată pe partea de activ a bilanţului) şi conturi curente,
depozite la vedere şi la termen (pe partea de pasive a bilanţului). Băncile consideră acordarea
de servicii ca surse importante de profit şi, în anumite cazuri, ca noi linii de afaceri.

Echilibrul instabil între lichiditate şi profitabilitate este

arbitrat de risc.

3.2 Politici de creditare

Activitatea de creditare trebuie realizată ţinând cont de principiul prudenţei bancare şi de

următoarele obiective:
1. Împrumuturile trebuie făcute pe baze solide şi având ca obiectiv colectarea sumelor
contractuale.
2. Fondurile trebuie investite profitabil în beneficiul acţionarilor şi cu protecţia
deponenţilor.
3. Banca trebuie să acorde credite conform nevoilor legitime ale comunităţii pe care o
deserveşte.

Băncile au fost permanent concentrate asupra celor mai bune practici de creditare şi în
acest domeniu s-au scris multe studii pe baza cărora s-au elaborat adevărate manuale.
Manualul de control pentru inspectorii băncii naţionale enumeră şi o listă de
componente care ar trebui să stea la baza unor politici sănătoase de creditare.
 Limitări geografice.
 Distribuirea pe categorii.
 Tipurile de credite.
 Scadenţele maxime.
 Stabilirea preţului creditului.
 Nivelul maxim al sumei creditului comparativ cu valoarea estimată şi cu costurile de
achiziţie (unde este cazul) exprimat sub forma unui indicator.
 Nivelul maxim al sumei creditului comparativ cu valoarea de piaţă a garanţiilor
cesionate (exprimat ca un indicator).
 Informaţii financiare.
  Limite asupra soldurilor împrumuturilor agregate.
 Concentrarea împrumuturilor. Trebuie luată în calcul diversificarea, ca element
esenţial al politicilor solide de creditare, pentru a se echilibra randamentul şi riscurile
estimate.
 Limite de aprobare a creditelor. Trebuie stabilite şi obligatorii pentru toţi ofiţerii de
credite sau grupuri de ofiţeri de credite, în funcţie şi de experienţa lor.
 Recuperarea datoriilor şi eliminarea creditelor neperformante.
Aşa cum s-a mai menţionat creditarea este procesul prin care banca face cei mai
mulţi bani – dar îi şi pierde în cea mai mare măsură. Creditarea este o afacere riscantă şi deci
clienţii mai riscanţi trebuie să plătească o primă de risc care va fi inclusă în rata dobânzii
Băncile îşi pot reduce riscul de credit, prin utilizarea uneia sau mai multor
metode, printre care:
 Evitarea acordării împrumuturilor cu risc mare.
 Reducerea riscului, prin evaluarea bonităţii potenţialului client şi prin obţinerea de
garanţii şi solicitarea de garanţi.
 Monitorizarea comportamentului împrumutaţilor, vis de vis de respectarea clauzelor
contractuale.
 Diversificarea portofoliului de împrumuturi.
 Expunerea limitată prin restricţionarea dimensiunii împrumuturilor, către un singur
împrumutat.

CAPITOLUL IV

CREDITUL - ROL, FUNCŢII ŞI PIEŢE

4.1 Instituțiile de credit

Prima directivă de coordonare bancară a UE și OUG 99/2006, definesc conceptul de

"instituţie de credit" astfel "o persoană juridică a cărei obiect de activitate îl reprezintă
atragerea de fonduri, sub forma depozitelor sau instrumentelor negociabile, plătibile la vedere
sau la termen precum şi acordarea de credite".

Conform OUG 99/20063 instituțiile de credit se pot clasifica în trei categorii și anume:
3
Completată cu Legea227/2007 formează cadrul legislativ al funcționării instituțiilor de credit
 Bănci universale – definite ca IC pe acțiuni cu vocație universală în privința
activităților pe care le pot derula în cadrul sistemului bancar.

Bănci specializate care pot îmbrăca mai multe forme organizatorice și funcționale și
anume: bănci de economisire creditare și bănci ipotecare.

Bănci de economisire și creditare (cunoscute ca BpL - banca pentru locuințe) au ca

activitate de bază colectarea de depozite sub formă de economii și plasarea acestora sub
formă de credite către clienții deponenți pentru construirea, cumpărarea, modernizarea,
extinderea, consolidarea sau reabilitarea locuințelor, precum și activități conexe (vezi OUG
99/2006 art. 311).

Bănci de credit ipotecar sunt IC care au ca activitate de bază acordarea de credite

ipotecare pe baza atragerii de resurse financiare de la pubic prin emisiunea de instrumente
ipotecare. Pot derula și activitățile enumerate mai jos (vezi OUG 99/2006), exceptând
atragerea de depozite.

Alte instituții de credit specializate cum sunt Cooperativele de Credit și Casele Centrale.

Organizații cooperatiste de credit (cunsocute sub denumirea de cooperative de credit)

sunt asociații autonome și voluntare de persoane fizice (minimum 1.000). Cooperativele de
credit sunt obligate prin lege să se asocieze într-o organizație numită Casa Centrală. Casa
Centrala a cooperativelor de credit este o asociere de cooperative de credit, cu rol de
supraveghere și control administrativ, tehnic și financiar. Cooperativele de credit pot să
acorde credite cu prioritate membrilor acestora, dar și altor persoane fizice, juridice ori altor
entități fără personalitate juridică (în limita a maximum 25% din active), și statului.
Operațiunile de creditare reprezintă operațiunea activă de bază a instituțiilor de credit.
Cea mai cuprinzătoare definiţie a creditului bancar este "totalitatea creanţelor deţinute
de bănci asupra clientelei sale (bancare şi nebancare)". Conceptul de credit nu este propriu
numai activităţii bancare, îmbrăcând aspecte mai largi.

Obiectivele temei sunt

 Cunoaşterea mecanismelor de creditare şi a pieţei creditului.
 Înţelegerea creditării ca un proces.
 Înţelegerea aspectelor economice, juridice, monetare legate de procesul de
creditare.
 Cunoaşterea şi descrierea principale funcţii şi trăsături creditului.
  Rolul instituţiilor financiare – bancare şi nebancare în procesul de creditare.

4.2 Procesul de creditare în economie

Creditul poate fi definit şi ca o relaţie financiară complexă cu implicaţii economice,

juridice, monetare și contabile.
Creditul reprezintă un motor al dezvoltării economice, asigurând un volum sporit de
bunuri (produse şi servicii). Orice agent economic (inclusiv gospodăriile) se poate dezvolta
utilizând: fondurile proprii, resursele economisite de alte entități și prin utilizarea mijloacelor
de plată puse la dispoziţie de bănci (care monetizează active ce nu sunt monedă - creaţie
monetară).
Din punct de vedere economic procesul de creditare este intrinsec legat de procesul de
economisire, acesta din urmă fiind realizat atât de agenţii economici cu resurse
suplimentare (inclusiv statul) cât şi de gospodării.
Ca orice proces, creditarea porneşte de la cei care dispun de resurse băneşti temporare
("unităţi cu excedent de resurse UER") şi le distribuie celor care au nevoie temporară de
respectivele resurse ("unităţi cu deficit de resurse" UDR - alte firme, gospodării şi stat).
Întâlnirea celor ce dispun de fonduri cu cei care au nevoie de fonduri se realizează pe
piaţa financiară. Procesul de creditare nu se poate desfăşura în absenţa unor pieţe de fonduri
eficiente a căror rol de bază este de a permite întâlnirea cererii cu oferta. Există mai multe
instituţii cu rol de intermediari financiari.
La nivel macroeconomic, procesul de creditare poate fi văzut ca "un proces de
redistribuire a unei părţi din PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează resursele
financiare din economie şi se repartizează direct sau indirect (prin intemediul creării unor
mijloace de plată) cu scopul atingerii unor obiective economice şi sociale" (N. Dardac,
Teodora Vâşcu –

Monedă şi Credit, Ed. ASE, 2002). În concluzie la nivel macroeconomic creditul are trei
funcţii:
a) de repartiţie – "unităţile care economisesc" dau cu împrumut "unităţilor cu
deficit" şi care demonstrează că prin activitatea lor pot şi vor să ramburseze
creditul luat, cu alte cuvinte prin acest proces creşte gradul de concentrare a
capitalului;
b) de control – de regulă, acordarea unui credit se face pentru un anumit obiectiv
 clar stipulat în contract iar urmărirea şi eficienţa utilizării acestuia permite
reducerea iniţiativelor nerentabile. Împreună cu alţi factori, preţul de echilibru
dintre cererea şi oferta de bani (dobânda) permite reglarea cererii şi ofertei de
bunuri, contribuind indirect la stabilitatea preţurilor.
c) de emisiune monetară – băncile (comerciale şi centrale) monetizează anumite
active, care nu sunt monedă, sub forma mijloacelor de plată, care devin la rândul
lor monedă, deoarece participă la stingerea datoriilor între partenerii comerciali.
Procesul de creditare în sens larg se desfăşoară pe piaţa monetară şi piaţa de capital.
În economiile moderne această compartimentare începe să dispară, apărând conceptul de
pieţe monetar financiare, pe care acţionează şi instituţiile bancare.

4.3 Intermediarii financiari

Existenţa intermediarilor financiari este esenţială pentru asigurarea finanţării în

economiile moderne.

Procesul de creditare se poate realiza în două moduri: (1) prin finanţare directă - caz în
care dorinţele contradictorii ale celor două contrapartide (împrumutaţi şi împrumutători) sunt
compatibile - şi (2) prin finanţare indirectă - în cazul în care dorinţele celor două părţi nu
sunt compatibile.

CAPITOLUL V

CARACTERISTICILE PROCESULUI DE CREDITARE

5.1 Principalele categorii de credite

Provenind din latină de la termenul de încredere, noţiunea de credit implică în mod

evident un element psihologic şi anume încrederea în contrapartida care va beneficia de
împrumut.

Obiectivele temei sunt:

 Definirea conceptului de credit bancar.
 Conceptele de fonduri şi substitute ale fondurilor.
  Definirea şi caracteristicile parametrilor care caracterizează creditul.
 Cunoaşterea principalelor categorii de credite.
 Cunoaşterea rolului dobânzilor şi comisioanelor.

Introducere

O definiţie tehnică extensivă a creditul bancar a fost dată de Fondul de garantare a

depozitelor din Canada (CDIC – Canada Deposit Insurance Corporaton) şi anume:
"prevederea ori angajamentul de a furniza fonduri sau substitute ale fondurilor (atât
înregistrate contabil cât şi extracontabil) pe baza sau în lipsa unor garanţii, către un debitor
care se obligă să ramburseze, la cererea împrumutătorului sau la date fixe sau determinabile
în timp (pe baza unui scadenţar), suma luată cu împrumut precum şi dobânzile şi/sau
comisioanele aferente respectivei sume."

5.2 Nivelul creditului

În cazul efectelor comerciale suma împrumutului este simplu de stabilit şi anume se

scontează (operaţiunea matematică) valoarea nominală a efectului de comerţ. Formula
scontării este identică cu formula dobânzii simple, doar că valoarea astfel obţinută se scade
din valoarea nominală. În plus, băncile oferind şi un serviciu nu numai un produs (creditul)
percep un comision. Agio este format din dobândă plus comision.
 În celelalte cazuri, nivelul împrumutului acordat unui client (persoană fizică
sau juridică) trebuie analizat şi calculat, astfel încât să realizeze un echilibru, între nevoile
reale ale clientului şi capacitatea acestuia de a face faţă plăţilor.

Garanțiile

De regulă băncile solicită garanţii pentru a-şi acoperi pierderile în cazul în care
împrumutul şi dobânda aferentă nu pot fi rambursate. Acest aspect va fi discutat pe larg în
Tema 4 - Garanţiile bancare. În exemplele de mai sus cardul, cambia şi biletul la ordin
constituie şi garanţii. Dar un card de credit se poate acorda oricărei persoane care dovedeşte
că obţine venituri, băncile riscând în acest caz, dar comerciantul îşi acoperă riscul.

5.3 Contractele de crdit și clauzele contractuale

Contractele pot fi diverse ca formă, mai simple – cum sunt cele pentru solicitarea unui
card cu facilităţi de creditare – sau mai complexe. În principiu un contract cuprinde:
 Suma acordată
 Nivelul dobânzii şi frecvenţa modificării acesteia
 Comisioanele
 Modalităţile de rambursare
 Scadenţarul
 Alte elemente (frecvenţa prezentării situaţiilor financiare, respectarea nivelului unor
indicatori etc.)

5.4 Modalități de rambursare

Există o mare varietate de modalităţi de rambursare a unui împrumut:

a) singură rambursare – la scadenţă – şi care include valoarea capitalului plus
dobânda aferentă (numit credit balon);
b) o perioadă de timp se rambursează numai dobânzile şi apoi se rambursează şi
parte din capital şi dobânzile aferente;
c) cea mai comună formă de rambursare este cea eşalonată în timp, fiecare plată
cuprinzând parte din capital şi dobânda calculată la soldul restant;
 5.5 Scopul crditului

Băncile sunt obligate să acorde credite numai pentru

obiective legale (de exemplu achiziţionarea de droguri este
ilegală). Cunoaşterea scopului înseamnă că banca îşi poate
estima riscul implicat. Sunt obiective mai riscante şi altele mai
puţin riscante, iar banca, dacă decide acordarea creditului, îşi
poate stabili preţul şi în funcţie de scopul declarat.

5.6 Dobânzile și comisioanele

Dobânzile aferente unor împrumuturi pot fi fixe sau

variabile.

Gestionarea conturilor clienţilor (de credite, de carduri,

de depozite, etc.), emiterea şi trimiterea extraselor de cont
implică costuri care trebuie acoperite din veniturile obţinute.
De aceea serviciile bancare sunt purtătoare de comisioane. La
rândul său şi băncile sunt beneficiare ale unor servicii
efectuate de alte instituţii financiare bancare şi nebancare,
astfel plătesc şi ele comisioane.

Comisioanele pot fi sume fixe, procente aplicate unor

valori sau o combinaţie între sume fixe şi un procent aplicabil.
În principiu, comisionul reprezintă încasarea sau plata unui
 serviciu acordat respectiv primit.

5.7 Categorii de credite (Clasificare)

Creditele pot fi clasificate în funcţie mai multe

criterii. Literatura de specialitate enumeră următoarele criterii
de clasificare:

După criteriul perioadei

creditului
a) Credite pe termen scurt – începând de la 24 de ore
(overnight – de pe o zi pe alta) până de regulă la 1
an sau pe durata unui ciclu de producţie.
b) Credite pe termen mediu – între 1 şi 5 ani şi au ca
obiectiv operaţiuni de investiţii, de import sau
export, cumpărarea de obiecte de folosinţă
îndelungată (de exemplu autoturisme).
c) Credite pe termen lung – până la 25-30 de ani
pentru finanţări de obiective importante, pentru
retehnologizări de mare amploare şi pentru
construcţia de imobile (rezidenţiale sau de alt tip).

După criteriul obiectului

a) Credite pentru producţie şi comerţ – fie pentru
finanţarea capitalului circulant, fie pentru investiţii.
 b) Credite de consum – de regulă pe termen scurt
pentru acoperirea unor cheltuieli personale în cazul
persoanelor fizice sau pentru cei cu profesiuni
liberale.
c) Credite pentru export sau import – în care banca, pe
lângă creditul propriu-zis, oferă servicii specifice (de
exemplu asigurarea mărfurilor). În multe ţări
(inclusiv în România) există bănci specializate pentru
finanţarea acestor operaţiuni care necesită analize
ale riscurilor de ţară.
d) Credite comerciale – conform denumirii din planul
de conturi se referă la creditele acordate având la
bază efecte de comerţ care sunt scontate. În această
categorie intră creditele de scont, factoringul şi
forfetarea.

După criteriul de clasificare al

clientului
a) Credite pentru persoane juridice nebancare – agenţi
economici care îşi desfăşoară activitatea pe baza
legii societăţilor comerciale sau a micilor
întreprinzători particulari.
b) Credite pentru persoane fizice – care pot fi credite
 de consum sau ipotecare (cumpărarea sau
construcţia de locuinţe uni sau multifamiliale). În
această categorie pot intra şi creditele acordate
persoanelor ce desfăşoară activităţi lucrative şi sunt
liber profesionişti (medici de familie, contabili
autorizaţi, avocaţi etc.)
c) Credite acordate băncilor sau altor instituţii
financiare.
d) Credite acordate agenţiilor guvernamentale (credite
publice).

După modalitatea de stingere a

obligaţiilor
a) Credite amortizabile – există un scadenţar clar când
împrumutatul trebuie să ramburseze rata scadentă.
b) Credite neamortizabile – sunt facilităţi de casă
continue şi reînnoibile, împrumutatul rambursând
obligaţiile pe măsura încasărilor, plafonul acordat
variind în funcţie de anumite criterii stabilite de
bancă.

După modalitatea de
rambursare
a) La scadenţă (credit balon).
b) Prin anuităţi constante – periodic se plăteşte o sumă
 constantă care cuprinde o parte de capital şi o parte
din dobânda aferentă capitalului
c) Prin amortizări constante – partea de capital se
împarte la numărul de rambursări iar dobânda se
calculează la soldul restant şi ca atare plăţile
periodice sunt descrescătoare în timp.

După garanţie (1) neacoperite de garanţii

reale şi/sau financiare (numite credit cu garanţie personală),
(2) acoperite cu active reale şi/sau financiare, (3) acoperite cu
un echivalent în numerar (depozite colaterale), (4) acoperite
cu ipoteci asupra clădirilor şi terenurilor.
Din punct de vedere calitativ creditele sunt (1)
performante şi (2) neperformante. Trecerea din categoria de
performanţă în cea de neperformanţă se face conform unor
norme bancare clar precizate. Criteriul de bază este respectarea
clauzelor contractuale.
Băncile au libertatea de a-şi structura diferite
categorii de credite în funcţie de necesităţile clienţilor lor.