5.1.

Contuziile tendoanelor
Contuziile tendoanelor – sunt afecţiuni care se înregistrează mai des (frecvent) la nivelul
tendoanelor flexorilor atât la membrele anterioare cât şi la cele  posterioare.
Etiologie – de ordin traumatic (lovituri, căderi, alunecări, lovituri de copită, accidente de stradă).
Manifestări clinice – local to este mărită,  edem şi durere la palpare. Semnele locale persistă câteva
zile resorbţia producându-se lent. Este prezentă şchiopătura şi intensitatea ei depinde de
intensitatea cu care a acţionat agentul traumatic.
Diagnosticul – pe baza semnelor clinice şi anamnezei.
Tratamentul – se asigură repausul animalului. Comprese cu apă rece, soluţie saturată de sulfat de
magneziu. Fricţiuni cu alcool camforat şi tinctură de iod (pentru stimularea circulaţiei locale).

5.2. Plăgile tendoanelor

Mai frecvent sunt afectate cabalinele.
Etiologia – serviciu pe terenuri desfundate, neregulate, exploatări forestiere, sărituri peste
obstacole.
Plăgile pot fi: parţiale sau totale; longitudinale şi transversale. După aspect – răni contuze, prin
înţepare sau prin tăiere.
Plăgile contuze produc dilacerări, zdrobituri şi distrugeri de fibre tendinoase, sau chiar rupturi.
Plăgile prin înţepare – apar frecvent la nivelul aponevrozei plantare date de „cuiul de stradă”  la
nivelul flexorilor sau extensorilor produse de către coarnele de furcă, uneori accidental, alteori de
către îngrijitori.
Plăgile prin tăiere pot fi accidentale sau operatorii însoţite de o îndepărtare a celor două capete ale
tendonului datorită contracţiei exercitate de către muşchiul tendonului secţionat.
Tabloul clinic.
În rănile contuze – tumefiere. To locală este ridicată, membrul este ţinut înaintea liniei de aplomb, în
demiflexie.
În rănile prin înţepare de obicei semnele locale şi funcţionale trec adeseori neobservate şi devin
foarte evidente în complicaţii (tendinite).
În rănile secţionate totale apare un spaţiu datorită retracţiei, sau are loc deşirarea parţială şi
secţionare parţială. Apare modificări în repaus şi în mers. Dacă secţionarea a interesat tendoanele
flexorilor, animalul face sprijin  pe faţa posterioară a articulaţiei buletului, iar dacă secţionarea a
interesat extensorii, animalul îşi târăşte piciorul.
Diagnosticul – pe baza semnelor clinice.
Prognosticul – în rănile prin înţepare – favorabil, iar în cele prin tăiere – rezervat spre grav în cazul
flexorilor.
Tratamentul. Toaleta, antisepsia mecanică.
În rănile contuze  - repausul animalului, antiflogistice şi rubefiante în jurul contuziei.
În rănile înţepate – pulbere cu antibiotice, eter iodoformat 10%, spray-uri cu antibiotice.
În rănile secţionate parţial – tranchilizare, anestezie loco-generală şi se aplică sutură pe porţiunea
secţionată.
De asemenea se aplică sutură şi în secţionarea completă pe membrul flexat.
După aceasta se aplică imobilizarea membrului operat. Pe cale generală – antibiotice.
Cicatrizarea tendoanelor se produce după aceleaşi reguli şi principii ca şi vindecarea celorlalte
ţesuturi: dar cu anumite particularităţi. Principalul este aparatul sanguin, absenţa proceselor septice
şi o imobilizare cât mai bună pe timpul perioadei de refacere.

5.3. Efortul tendinos

Subînţelegem distensiuni ale coardelor tendoanelor cu rupturi – mai reduse sau mai numeroase ale
fibrelor constitutive.
Etiologie – eforturile mari, prelungite, tracţiuni musculare violente.
Falsele anchiloze dintre articulaţiile I şi a II-a interfalangiană sunt cauze care lezionează tendonul
profund.
Tabloul clinic. Efortul tendinos poate fi: acut şi cronic.
În formă acută – şchiopătura de intensitate diferită care după câţiva paşi se poate ameliora sau
poate dispare. Tendonul este îngroşat, durere, to locală mărită. Edemul cuprinde tendonul în
lungimea lui ceia ce face imposibilă palparea tendonului flexor respectiv. Procesul inflamator scade
în intensitate după 3-4 zile.
În formă cronică şchiopătura este prezentă la început  rece, treptat se ameliorează.
La palpare, în lungul şi în grosimea tendonului se constată o serie de formaţiuni nodulare de
consistenţă crescută şi sensibile la palpaţie. La inspecţia din lateral profil posterior al tendonului este
uşor convex (abdomen de păstrav). Cu timpul tendonul suferă un proces de retracţie care
antrenează devierea înainte a buletului .
Diagnosticul se stabileşte pe baza simptoamelor.
Prognosticul – rezervat.
Tratamentul – repaus regiunii afectate. Comprese cu apă rece, acetat bazic de plumb. Bandaj
amovibil pe tot metacarpul timp de 10-14 zile.
Pe cale generală – hidrocortizon 0,5 – 1mg/kg corp i.m. timp de 7-10 zile. Paralel antibioterapie
generală la 4-5 zile de la administrarea corticoizilor.La cabaline de mare valoare în locul
Hidrocortizonului se poate recurge la Kenolog, Kenocort i/m o singură dată în doză de 1-2 mg/kg
corp.
După scoaterea bandajului şi ameliorarea situaţiei se aplică câteva ture de bandă de tifon strâns
moderat pe 21-30 zile. Administrarea parenterală a Hidrocortizonului este de preferat celei locale,
peritendinoase deoarece uneori pot apărea calcifieri locale.
În formele cronice reuşita tratamentului este redusă. Se pot încerca vezicatoare cu biiodură de
mercur, unguent vezicant, cauterizări sub formă de linii şi puncte de foc. Apoi pe parcursul a 6-8
săptămâni animalul se va ţine pe aşternut moale. Unii autori propun metoda chirurgicală pentru
tratarea animalelor.
Astfel se practică anestezia generală, anestezie prin infiltraţie locală, după care se incizează pielea
şi ţesutul conjunctiv subcutanat. Se izolează tendonul şi se dilacerează în lungime extirpându-se sub
formă eliptică ţesutul tendinos modificat. Se suturează paratendonul cu catgut iar pielea în fire
separate cu mătase.
În rănile secţionate parţial – tranchilizare, anestezie loco-generală şi se aplică sutură pe porţiunea
secţionată.
De asemenea se aplică sutură şi în secţionarea completă pe membrul flexat.
După aceasta se aplică imobilizarea membrului operat. Pe cale generală – antibiotice.
Cicatrizarea tendoanelor se produce după aceleaşi reguli şi principii ca şi vindecarea celorlalte
ţesuturi: dar cu anumite particularităţi. Principalul este aparatul sanguin, absenţa proceselor septice
şi o imobilizare cât mai bună pe timpul perioadei de refacere.
5.4. Elongaţia flexorului digital superficial
Este o întindere prin solicitare intensă peste limitele fiziologice a flexorilor.
Etiologie – defecte de aplomb, sechele locomotorii (călcătură înăuntru, călcătură înafară, sprijin pe
pensă sau pe călcâi, sprijin îndelungat pe unul din membre ( datorită îmbolnăvirii congenerului ),
eforturi mari, deplasări şi alergări pe terenuri denivelate, accidentate, alunecări şi căderi, săriturile
peste obstacole cu aterizare pe suprafeţe dure, rigide şi denivelate. Cel mai des elongaţia îşi are
sediul imediat dedesubtul articulaţiei carpiene, deasupra regiunii pintenului în zona metacarpiană.
Tabloul clinic. Local se constată o creştere în volum a regiunii metacarpiene, edem, hemoragie,
sensibilitate şi durere.  Tecile sinoviale carpală şi digitală sunt destinse, sub tensiune, sensibile şi
dureroase. În elongaţiile severe tendonul poate fie separat în fascicule iar ţesuturile din jur deşirate
cu prezenţa unui exsudat inflamator. Fasciculele deşirate se pot vindeca sau croniciza prin depuneri
de calcare cu aderenţe locale însoţite de durere şi reducerea mobilităţii.
Pronosticul este rezervat spre grav întrucât fără un tratament efectuat corect şi la timp afecţiunea
se cronicizează.
Tratament. În forma acută – antiinflamatoare începând cu comprese reci sau gheaţă pe zona
afectată. Se aplică bandaje pentru a preveni acumularea de exudat. Se vor administra
antiinflamatoare (glucocarticoizi, enzime, chemotripsină) atunci când există o cantitate crescută de
exudat serofibrinos. De asemenea cu rezultate bune pot fi folosite: prednizolonul, dexametazona
care pot fi injectate peritendinos în mai multe puncte.

5.5. Luxaţiile tendoanelor

Se înregistrează foarte rar şi sunt caracterizate prin deplasări anormale ale tendoanelor din poziţiile
lor anatomice. La cabaline luxaţiile s-au întâlnit la flexorul superficial al membrului posterior, la
nivelul calcaneului datorită rupturii mijloacelor sale de fixare.
Luxaţia tendonului muşchiului infraspinos are loc în urma rupturii tecii sinoviale care uşurează 
alunecarea  sa pe troşiter.
Etiologie. Responsabile de luxaţiile tendoanelor sunt loviturile, căderile, alunecările, contracţiile
violente al muşchilor, opririle şi întoarcerile bruşte.
Tabloul clinic. Există semne locale şi funcţionale.
Local constatăm o tumefiere caldă şi dureroasă. Prin acţionarea asupra tendonului, însoţită de
mişcări de flexie şi extensie a membrului, repunerea tendonului  în poziţia anatomică se face destul
de uşor.
Semnele funcţionale se observă prin şchiopătură de gradul II datorită faptului că flexia şi extensia
membrului sunt însoţite de durere.
Diagnosticul – se stabileşte pe baza semnelor clinice.
Prognosticul – este rezervat.
Tratamentul – este numai chirurgical. El constă în repunerea tendonului în poziţie normală, însoţită
de imobilizarea regiunii timp de 3-4 săptămâni printr-un bandaj gipsat.
Când nu reuşim prin mijloace conservatoare aplicăm procedeul operator prin deschidere locală,
izolarea tendonului, reducerea în poziţie anatomică, stabilizarea lui prin sutura mijloacelor de fixare a
acestuia.

5.6. Tendinita aseptică

Este inflamaţia aseptică a tendoanelor întâlnită frecvent la cabaline. Procesul mai des este localizat
la nivelul tendoanelor flexorilor falangelor atât la membrele anterioare cât şi la cele posterioare.
Etiologie. Contuziile, sărituri peste obstacole, căderile, loviturile accidentale de stradă, eforturile
mari de tracţiune, aplombul şi potcovitul defectuos, munca pe terenurile dure, alimentaţia
dezechilibrată sub raport calitativ şi cantitativ.
Tabloul clinic. Tendinţa aseptică poate fi: acută şi cronică. Există semne locale şi funcţionale.
Local – tumefiere, sensibilitate deosebită. Aceste simptoame sunt în permanentă creştere, apare
şchiopătura de gradul II – III, cu membrul ţinut în repaus, în demiflexiune.
Tendonul este mărit în volum. Tendonul de fibre tendinoase. Netratată la timp apar complicaţii sub
forme de fenomenele inflamatorii  dispar treptat iar tendonul are aspectul unui cordon dur şi fibros.
Diagnosticul se stabileşte pe baza semnelor clinice.
Prognosticul este în funcţie de gradul leziunilor.
Tratamentul. Cel preventiv, presupune antrenamentul metodic al căilor, potcovitul corect al
animalelor, efectuarea unor duşuri cu apă rece după antrenamente sau după muncile obosite,
înfăşurarea unor benzi de tifon în jurul fluierelor pentru a preveni apariţia rupturilor de fibre
tendinoase.
Tratamentul curativ urmăreşte combaterea durerii şi fenomenelor inflamatorii prin infiltraţii Xilină 1%,
procaină 2%, comprese cu apă rece, unguent cu Fenilbutazonă, Lasonil etc. De asemenea se pot
face fricţiuni cu tinctură de iod (1-2%). Medicamentos poate fi administrat Hidrocartizonul, Penicilina
C etc.

5.7. Tendinita purulentă

Este o afecţiune chirurgicală caracterizată prin inflamaţia septică  a tendoanelor.
Etiologie. La cabaline boala apare ca o complicaţie a pododermatitelor purulente, a abceselor şi
flegmoanelor din regiunea acropodială sau ca o complicaţie a panariciului. Deseori punctul de
plecare îl reprezintă rănile tendoanelor, călcătura de coroană, crevasele, ariceala.
Tabloul clinic. Există semne locale, funcţionale şi generale.
Local – tumefacţie, to locală mărită, durere. Cu timpul la palpaţie depistăm zone fluctuante care
abcedează în mod spontan, dând naştere la mai multe fistule din care se scurge puroi. Acţiunea
litică a puroiului duce la narcoza tendonului iar prin eliminarea puroiului se elimină şi ţesuturi
devitalizate, necrotizate tendinoase. Din cauza vascularizării slabe a tendonului infecţia în loc să se
reducă, se extinde.
Semnele generale – dereglarea marilor funcţiuni ale animalului, hipertermie, apetit diminuat,
tahicardie, adinamie.
Tratamentul: profilactic şi curativ.
Profilactic urmăreşte tratarea la timp a tuturor afecţiunilor care pot să ducă la tendinita purulentă.
Curativ constă în efectuarea antisepsiei mecanice în scopul de a îndepărta toate porţiunile din
tendon care sunt necrotizate şi devitalizate. Se asigură drenarea fistulelor. În rană, se fac aspersiuni
zilnice cu Eter iodoformat 10%, pudrări cu antibiotice. Alături de tratamentul local se face şi un
tratament general cu antibiotice sau sulfamide.

5.7. Tendinita purulentă

Este o afecţiune chirurgicală caracterizată prin inflamaţia septică  a tendoanelor.
Etiologie. La cabaline boala apare ca o complicaţie a pododermatitelor purulente, a abceselor şi
flegmoanelor din regiunea acropodială sau ca o complicaţie a panariciului. Deseori punctul de
plecare îl reprezintă rănile tendoanelor, călcătura de coroană, crevasele, ariceala.
Tabloul clinic. Există semne locale, funcţionale şi generale.
Local – tumefacţie, to locală mărită, durere. Cu timpul la palpaţie depistăm zone fluctuante care
abcedează în mod spontan, dând naştere la mai multe fistule din care se scurge puroi. Acţiunea
litică a puroiului duce la narcoza tendonului iar prin eliminarea puroiului se elimină şi ţesuturi
devitalizate, necrotizate tendinoase. Din cauza vascularizării slabe a tendonului infecţia în loc să se
reducă, se extinde.
Semnele generale – dereglarea marilor funcţiuni ale animalului, hipertermie, apetit diminuat,
tahicardie, adinamie.
Tratamentul: profilactic şi curativ.
Profilactic urmăreşte tratarea la timp a tuturor afecţiunilor care pot să ducă la tendinita purulentă.
Curativ constă în efectuarea antisepsiei mecanice în scopul de a îndepărta toate porţiunile din
tendon care sunt necrotizate şi devitalizate. Se asigură drenarea fistulelor. În rană, se fac aspersiuni
zilnice cu Eter iodoformat 10%, pudrări cu antibiotice. Alături de tratamentul local se face şi un
tratament general cu antibiotice sau sulfamide.

5.8. Arcarea
Este o boală chirurgicală ce se caracterizează prin devierea înaintea liniei de aplomb a articulaţiei
genunchiului datorită scurtării muşchilor flexori ai metacarpului.
Etiologie. Congenital, afecţiunea este pusă pe seama poziţiei anormale a fătului în uter, dezvoltării
insuficiente a muşchilor extensori, avitaminozelor A şi B.
Arcarea dobândită – mai des la cabalinele adulte din cauza unor leziuni ale articulaţiilor,
tendoanelor, muşchilor, nervilor şi oaselor.
Tabloul clinic. Membrul (le) afectat în poziţie de repaus este dus înaintea liniei de aplomb, iar
articulaţia genunchiului se află în semiflexie.
În deplasare, la pas, animalul nu şchiopătează, în timp ce la alurile rapide apare jenă în mişcare.
După oprirea animalului se pot remarca temperaturi ale articulaţiei genunchiului.
Diagnosticul. Se stabileşte pe baza simptomelor clinice.
Prognosticul – favorabil la animalele tinere şi rezervat la animalele adulte.
Tratamentul la tineret – o alimentaţie bogată în vit. B,C şi D şi de asemenea se recomandă la
aceste animale să fie ţinute în libertate maximă de mişcare. La animalele adulte se fac zilnic fricţiuni,
cu alcool camforat 10%, solicitat de metil 20%, iar pe cale orală administrarea de 0,25-0,50 g/kg
corp de drojdie de bere.
Arcarea odată instalată, nu beneficiază de un tratament eficace. Animalul poate fi  folosit la muncă
întrucât boala nu determină tulburări funcţionale importante. 

.1. Contuzii articulare

Sunt rezultatul contactului dintre articulaţie şi corpul dur, în urma căreia apare lezionarea ţesuturilor
din regiunea respectivă.
Etiologie. Agentul traumatic care acţionează direct asupra articulaţiilor. Există şi factori favorizanţi –
lovirea animalelor, căderile pe terenurile accidentate neregulate, animale cu defecte de aplomb,
animale obosite. Există şi cauze indirecte rezultate în urma suprasolicitării unei alte articulaţii decât
cea traumatizată; în caz de cădere, traumatismul de la nivelul genunchiului este resimţit şi de
articulaţia  spetei.
Tabloul clinic depinde de forţa cu care a acţionat agentul traumatizat şi de articulaţia afectată.
Astfel, corpurile metalice şi din piatră de formă neregulată produc contuzii şi destrucţii tisulare grave
cu manifestări inflamatorii pronunţate în funcţie de reactivitatea organismului. Totodată, contuziile
articulaţiilor genunchiului, jaretului, buletului sunt mai periculoase, deoarece aceste articulaţii sunt
neprotejate de muşchi de0ât cele scapulo-humerală sau coxofemurală.
În rezultatul proceselor inflamatorii se instalează foarte repede şchiopătura, cu membrul ţinut în
demiflexiune cu deplasare dificilă şi care fenomene dispar după 1-2 săptămâni.
Prognosticul este rezervat, datorită complicaţiilor ce pot surveni în special prin artrite şi artroze.
Tratamentul. Animalului i se impune în primul rând repausul la grajd şi combaterea fenomenelor
inflamatorii locale prin anflogistice care asigură vindecarea în câteva zile.
În situaţiile în care fenomenele inflamatorii persistă, se fac infiltraţii periarticulare cu Hidrocortizon
100-200 mg asociat cu sol. Novocaină 1% şi Penicilină 400000 U.I., cu repetare la 2-3 zile în 3-5
şedinţe.

6.2. Entorsa scapulohumerală

Entorsa este o afecţiune chirurgicală caracterizată prin hiperextensie, deşirarea sau ruperea
ligamentelor articulare însoţită de îndepărtarea capetelor articulare care îşi revin în poziţia lor
anatomică după ce cauza generatoare a încetat să mai acţioneze.
Cauzele sunt – defecte de aplomb, alunecări, potcovitul defectuos, opririle şi întoarcerile bruşte etc.
Articulaţia scapulo-humerală este puternic consolidată de muşchi care se inseră periarticular şi care
suplinesc lipsa unor ligamente articulare puternice.  Entorsa acestei articulaţii se mai numeşte
– efortul spetei, în care se produc leziuni ale capsulei articulare la nivelul muşchiului
cleidotransvers, trapezul cervical, romboidal, pectoralilor care concură la tulburările locomotorii şi
fenomenelor inflamatorii locale.
Tabloul clinic. Imediat după accident apare-şchiopătura. Extensia şi flexia forţată ale articulaţiei
este foarte dureroasă. Şchiopătura se amplifică (devine mai pronunţată) în mersul pe terenul moale
sau la mişcarea în cerc, când pe lângă durere, se poate uşor sesiza că membrul bolnav este uşor
excentric.
De asemenea, tot în deplasare, membrul este purtat înainte mai mult prin acţiunea muşchiului
cleidomastoidian, unghiul scapulohumeral rămânând în acelaşi grad de deschidere. Animalul duce
greu membrul înainte atingând solul cu fruntea copitei.
În sprijin, timpul de propulsie este scurtat iar jumătatea a doua a timpului, de sprijin este scurtată.
Regiunea articulaţiei este tumefiată, caldă şi sensibilă.
Tratamentul – asemănător contuziilor articulare.

6.3. Entorsa coxofemurală

Este destul de rară ca frecvenţă. Alunecările şi căderile necontrolate pot conduce la apariţia entorsei
coxofemurale.
Tabloul clinic. În mers – şchiopătura cu pasul scurtat cu sprijin efectuat mai mult pe jumătatea
anterioară a tălpii uneori chiar în pensă iar mişcările de abducţie sunt foarte dureroase.
Modificări locale lipsesc din cauza dezvoltării bogate a muşchilor din această regiune.
În formele cronice se produce atrofia muşchilor crupei.
Tratamentul – asemănător cazului precedent.

6.4. Luxaţia
Este o afecţiune chirurgicală care presupune deplasarea anormală şi permanentă a suprafeţelor
unei articulaţii cu pierderea raporturilor anatomice.
Luxaţiile pot fi complete (totale) – când se pierde orice contact a suprafeţelor articulare
şi incomplete - între suprafeţele articulare continuă să mai existe un contact parţial.
Mai frecvent luxaţiile pot apărea în articulaţia coxofemurală, scapulohumerală, buletului, falangelor.
Etiologia – creşterea foarte mare a presiunii pe articulaţia respectivă, ceia ce duce la o destindere a
capsulei şi sinoviei articulare. Agenţii etiologici pot fi grupaţi în: congenitali, favorizanţi şi
determinanţi.
Congenitale – consecinţa unui proces de disontogeneză a suprafeţelor articulare.
Cauze favorizante – sunt legate de tulburări în tonicitatea musculară, în rezistenţa tendoanelor, a
capsulelor articulare în articulaţiile cu un grad mai mare de mobilitate.
Cauzele determinante – acţiune mecanică brutală care a produs trauma                     (căderi,
alunecări, întoarceri bruşte, lovituri), creşterea presiunii intraarticulare                          (hidrartroză,
hemartroză) sau parezelor şi paraliziilor musculare.
Tabloul clinic – durere, deformaţia regiunii, imobilizarea acesteia şi  impotenţa funcţională.
Durerea este mare în momentul producerii luxaţiei şi creşte în intensitate în momentul deplasării
animalului. Durerea se explică prin leziunile care se produc atât extraarticular cât şi intraarticular
(muşchilor, tendoanelor tecilor sinoviale, vaselor şi nervilor din jurul articulaţiei, ligamentele
intraarticulare, cartilajul articular).
În luxaţiile supracotiloidiene – membrul bolnav se scurtează şi dimpotrivă se alungeşte în luxaţia
subcotiloidiană.
Impotenţa funcţională este prezentă şi foarte evidentă în luxaţiile recente. În luxaţiile vechi în
regiunea articulaţiei se dezvoltă un ţesut conjunctiv formându-se aşa numita pseudoarticulaţie  (mai
des la animalele mici).
Imobilitatea sau mobilitatea anormală a regiunii  este un alt semn important.
Diagnosticul – pe baza examenului clinic sau radiologic.
Tratamentul unei luxaţii reprezintă o urgenţă şi are drept scop  reducerea cât mai rapidă a luxaţiei.
În luxaţiile recente sunt utilizate mişcările de extensie, contraextensie şi coaptare. Animalul se
fixează în decubit lateral. Un ajutor sau două efectuează mişcări treptate de extensie şi rotaţie în
timp ce operatorul încearcă prin mişcări de presiune  să efectueze coaptarea. Momentul coaptării
este perceput sub forma unui zgomot de „clic” sau de alunecare în cavitate. După ce reducerea a
fost efectuată se trece la imobilizarea articulaţiei printr-un bandaj imobilizator la animalele mici care
se scoate peste 3 săptămâni.
După ridicarea bandajului, animalul este supus la o mecanoterapie asociată cu frecţii şi masaje.
În luxaţiile deschise se face antisepsia mecanică a rănii, se reduce luxaţia şi se asigură imobilizarea
ei printr-un bandaj în fereastră când cicatrizarea rănii se asigură printr-un tratament medicamentos,
local şi general.

6.5. Luxaţia rotulei

Constă în dereglarea anormală a rotulei din şanţul intercondilian atât în plan lateral cât şi dorsal.
Etiologia. Luxaţia laterală este de obicei o afecţiune congenitală dar şi dobândită la caii surmenaţi,
folosiţi timp îndelungat la munci grele şi istovitoare.
Tabloul clinic. La caii cu luxaţie laterală, genunchiul este ţinut în poziţie semiflexată, piciorul fiind
deviat lateral. Deplasarea se face cu dificultate iar rotula va fi palpată lateral de articulaţie însoţită
fiind de o mobilitate crescută.
Luxaţia dorsală este o patologie în care rotula rămâne fixă „agăţată” în vârful condilului median
femural iar membrul respectiv rămânând în extensie forţată.
Luxaţia dorsală se înregistrează sporadic la toate rasele de cai însă la poneii această  patologie se
întâlneşte foarte des. Această afecţiune este destul de dureroasă şi poate evolua uni sau bilateral
fiind observată încă atunci când subiectul face primii paşi. Animalul devine agitat, speriat, îşi pierde
echilibrul şi cade în decubit lateral. Prin încercările de eliberare pe care le face repetat ligamentul
rotulian median se întinde şi mai mult fiind pus în evidenţă sub forma uneori cozi foarte întinse şi
imposibil de mobilizat.
Diagnosticul este uşor de precizat. Ligamentele rotuliene apar ca nişte coroane sub tensiune
extrem de întinse.
Prognosticul este rezervat întrucât la caii temperamentali se pot produce accidente.
Tratament. Se fac încercări de a repune rotula luxată după cum urmează: se face extensia forţată
după o tranchilizare, apoi operatorul prinde rotula cu ambele mâini şi încearcă mişcări în sus şi
lateral. Aceste mişcări se repetă până când se rezolvă problema (se repune rotula). Se poate  apela
şi la mişcări uşoare de flexie a articulaţiei dar într-un unghi foarte mic pentru a nu solicita ligamentul
rotulian. Se mai recomandă injectarea unor  doze mari de Tiamină sau Burogluconat de Ca la baza
rotulei, care vor institui un musculospasm şi repunerea rotulei.

6.6. Hidrartroza
Este o boală chirurgicală caracterizată prin acumularea exsudatului în cavitatea articulară.
Etiologie – contuziile, traumatismele  articulare, entorsele, luxaţiile, rănile periarticulare,
osteoartrozele.
Mai frecvent sunt afectate 2 articulaţii: jaretul şi genunchiul. Aflarea animalelor pe pardoseli dure şi
reci, duce la apariţia hidroartrozei. Afecţiunile membrului congener fac ca animalul să se sprijine pe
membrul opus ceia ce duce la oboseala celui din urmă şi apariţia hidroartrozei.
O altă cauză este folosirea animalelor la munci grele pe terenuri dure şi denivelate. Totodată trebuie
de menţionat că regula nu poate fi generalizată pentru că există cai care execută munci grele până
la bătrâneţe fără să fie afectaţi de hidrartroză.
Alte cauze pot fi: afecţiuni cardiace sau vasculare, afecţiuni reumatismale, gestaţii avansate,
intoxicaţiile alimentare.
Hidrartroza la nivelul buletului se numeşte  - molet articular iar localizarea la nivelul jaretului sau
genunchiului – vezigon articular.
Tabloul clinic. La palpare se simte o uşoară sensibilitate şi to locală mărită. Acumularea cantităţilor
enorme de exsudat în articulaţie provoacă modificarea formei articulaţiei bolnave şi creşterea
presiunii intraarticulare. De asemenea la palpare, fundurile de sac articulare sunt puternic destinse şi
fluctuante.
La jaret, fundurile de sac tibio-astragaliene sunt percepute pe faţa anterioară a jaretului, iar celelalte
două sunt prezente la faţa internă şi externă a jaretului, înapoia tibiei.
La bulet fundurile de sac articulare se percep pe faţa internă şi externă între metacarp şi interososul
median.
Din cauza creşterii presiunii intraarticulară în mers se constată o şchiopătură uşoară. Uneori
exsudatul seros cu timpul devine serofibrinos care poate forma aderenţe care produc şchiopături.
Diagnosticul diferenţial va trebui făcut faţă de sinovitele tendinoase (pe traiectul tendoanelor şi
locoliteza) şi de bursitele chistice (care nu au funduri de sac).
Prognosticul este favorizat în hidrartrozele recente şi rezervat în cele vechi indurate.
Tratamentul profilactic urmăreşte înlăturarea tuturor cauzelor.
Tratamentul curativ diferă de vechimea bolii.
În faza de debut – comprese reci (apă rece, soluţie saturată de sulfat de magneziu).
În faţa incipientă (puţin exsudat acumulat) se fac pensulaţii cu tinctură de iod din 2 în 2 zile, iar în
acumularea exsudatului în cantităţi mari – puncţia articulară (artrocenteză) în fundul de sac cel mai
proeminent urmat de extragerea acestuia.
Intraarticular – 400 000 U.I penicilină, 75-100 mg. Hidricartizon şi 3-5 ml Xilină 1% în 3 ml de ser
fiziologic.
Atenţie – atunci când se face puncţia cele 2 orificii (al pielii şi al sinovialei) să nu să se suprapună
(se face devierea pielii).
În hidtroartroze îndurate – artrotomia pe direcţia marelui ax al piciorului incizând pielea, ţesutul
conjunctiv subcutanat şi apoi a sinoviala articulară, îndepărtând  coagulii de fibrină, desprinzând
aderenţele. Apoi se spală cavitatea cu ser fiziologic, se suturează sinoviala cu catgut iar pielea cu
fire de mătase în fire separate. După aceasta se aplică un pansament imobilizator pe 2 săptămâni
după ce se prescrie plimbarea animalului pentru a evita anchiloza.

6.7. Hemartroza
Este o afecţiune chirurgicală caracterizată prin acumularea de sânge în cavitatea articulară.
Etiologie – traumatisme care duc la ruperea membranei sinoviale, deşirarea ligamentelor, ruperea
vaselor sanguine. Acestea pot avea loc în căderi, mişcări articulare forţate, entorse, luxaţii.
Acumularea de sânge modifică forma şi conturul articulaţiei respective. În unele cazuri sângele
poate să se resoarbă fără urmări negative, iar în alte cazuri în interiorul articulaţiei apar aderenţe
fibrinoase articulare care provoacă durere în timpul mişcării animalelor.
Tabloul clinic este asemănător cu acel al hidroartrozei, cu deosebirea că în hemartroză semnele
apar imediat după producerea traumatismului, iar fundurile de sac sinoviale sunt destinse la maxim.
Articulaţia are formă globuloasă cu denivelări ce corespund fundurilor de sac articular. 
La palpare – fluctuează, regiunea este caldă şi uşor sensibilă, iar flexia articulaţiei bolnave este
dureroasă prezentând şchiopătură. Dacă disfuncţia articulară durează  mai mult timp se instalează
miotrofii.h
Diagnosticul – pe baza semnelor clinice, sau se face puncţia.
Prognosticul – este rezervat, deoarece sângele nu totdeauna se resoarbe şi de aceia se pot forma
aderenţe intraarticulare – anchiloza.
Tratamentul – se face hemostaza prin compresii puternice cu pansament sau bandă elastică,
comprese reci pe regiunea articulară, pensulaţii zilnice cu tinctură de iod pe articulaţia bolnavă.
Dacă resorbţia nu se produce în urma acestui tratament se face artrocenteza sau artrotomia.
ar într-un unghi foarte mic pentru a nu solicita ligamentul rotulian. Se mai recomandă injectarea
unor  doze mari de Tiamină sau Burogluconat de Ca la baza rotulei, care vor institui un
musculospasm şi repunerea rotulei.