TUBUL

DIGESTIV

Tubul
digestiv începe
cu orificiul bucal
şi se termină cu
cel anal, între ele
se interpun
segmentele:
cavitatea bucală, faringele,
esofagul, stomacul, intestinul
subţire şi intestinul gros.

CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI
FIZIOLOGIA
INTESTINULUI GROS

Intestinul gros este ultima porţiune a tubului digestiv, la nivelul căruia rezidurile
alimentare nedigerate în etajele superioare sunt supuse unor fenomene fiziologice, specifice ale
căror rezultat este constituit de fomarea materiilor fecale eliminate din organism prin intermediul
defecaţiei.

ANATOMIA INTESTINULUI GROS

Intestinul gros este aşezat în cavitatea peritoneală, submezocolic, pelvin şi perineal,

întins de la valvula ileocecală şi pană la anus. Acestea înconjoară ansele intestinale sub forma
unui cadru deschis parţial inferior, pe o lungime de aproximativ 1,5 m, iar calibrul său, mai mare

1
iniţial ( 7,5 – 8,5 cm diametru) se diminuează treptat spre partea distală ( 2,5 cm) , iar apoi se
lărgeşte din nou deasupra canalului anal (ampula rectală).

Intestinul gros începe la nivelul fosei iliace drepte printr-o porţiune saculară, situată
inferior de vărsarea ileonului, denumită cec, a cărui anexă este reprezentată de apendicele
vermiform. De la acest nivel intestinal gros se continuă cu colonel, ce descrie “cadrul colic”,
spaţiul delimitat la exterior de acesta, fiind ocupat de masa anselor intestinale. Primul segment
ascensionează pană la nivelul ficatului, sub care se încurbează catre partea stangă, devenind
transeversal. Ajuns la nivelul splinei, coboară pană în fosa iliacă stangă, unde se continuă în
pelvis. Ultima parte a intestinului gros este constituită din rect, care descinde la exterior prin
orificiul anal.

CONFIGURAŢIA EXTERNĂ

Pe langa dimensiunile, localizarea şi gradul de mobilitate, intestinul gros se deosebeşte

de cel subţire prin prezenţa unor particularitaţi morfologice absolute caracteristice, precum tenii,
haustre sau apendice epiploice.

Teniile colonului sunt reprezentate de cele trei benzi musculare care pleacă de la inserţia
apendicelui vermiform, întinzandu-se în lungul cecului şi colonului pană la nivelul rectului unde
işi pierd din trasăturile distinctive. De tenia libera nu se inseră nici o formaţiune peritoneală,
aceasta fiind vizibilă pe toată traiectoria intestinului gros. Tenia mezocolică corespunde cu locul
de fixare al mezocolonului dorsal primar, iar de tenia omentala se prinde omentulul mare.

Haustrele colonului sunt proeminenţele hemisferice ale peretelui intestinului gros,

separate prin incizuri transversale adânci reliefate în lumenul intestinal similar unor creste
falciforme care iau denumirea de plice semilunare ale colonului.

Apendicele epiploice se inseră la nivelul teniilor intestinale, angajându-se în

depresiunile limitate de haustre, în spaţiile dintre intestinul subţire şi gros sau dintre intestine şi
peretele abdominal. Masele groase din structura acestora contribuie la prevenirea eventualelor
eroziuni ale seroasei survenite în timpul mişcărilor intestinului gros.

CONFIGURAŢIA INTERNĂ

2
 În cea mai mare parte a intestinului gros, în special la nivelul colonului, conformaţia
interioară este reprezentată de o dispoziţie inversată a configuraţiei externe. Astfel teniile sunt
evidenţiate prin intermediul unor benzi longitudinale, iar haustrele proemina sub forma unor
pungi delimitate de plicele semicirculare, corespunzatoare şanţurilor transversale.

PERETELE INTESTINULUI GROS

Este mai subţire decat al intestinului subţire, structura sa fiind desemnată de cele 4
tunici caracteristice canalului alimentar.

Tunica seroasă este constituită din peritoneu, cu excepţia porţiunii terminale rectal, unde
se prezintă sub forma adventitei. L-a dublarea peritoneului contribuie stratul subseros.

Tunica musculară este prezentată sub forma unor paturii bistratificate, reprezentate prin
stratul extern cu fibre longitudinale, grupate în cele trei tenii şi stratul intern cu fibre circulare.
Condensarea fibrelor circulare la anumite nivele conduce la etichetarea unor sfinctere, a căror
situaţie prezintă interes funcţional.

Tunica submucoasă cuprinde structuri neurovasculare şi formaţiuni limfatice.

Tunica mucoasă nu prezintă plici circulare sau vilozităţi intestinale, grosimea sa este
superioară decat a celei de la nivelul intestinului subţire, iar din punct de vedere structural se
caracterizează prin epiteliul cilindric cu glandele Lieberkuhn şi corion, străbătut de infiltraţii
limfoide.

Epiteliul de la suprafaţă este constituit din celule mucoase calciforme, responsabile cu

producerea mucusului, folosit în lubrifierea conţinutului intestinal, celule absorbante, care
contribuie la procesul de absorbţie şi celule endocrine, argentafine. Aparatul glandular este pus
în evidenţă de prezenţa glandelor Lieberkuhn, din alcătuirea căroroa lipsesc celulele Paneth, iar
celulele calciforme predomină cantitativ spre portiunea distală a intestinului gros. Musculara
mucoasei nu este bine definită şi corionul prezintă foliculii limfoizi, ale căror dimensiuni
devansează tunica mucoasă şi pot fii identificaţi la nivelul submucoasei adiacente.

CECUL

3
 Este segmentul iniţial al intestinului gros, are formă saculară şi este închis în partea
inferioară, superior continuându-se cu colonul ascendent. Pe faţa medială se inseră apendicele
veriform. Dimensiunile sale sunt aproximativ egale, 7 cm masurând atat în lungime cât şi în
diametru. Situaţia sa din fosa iliacă dreaptă îi conferă un grad redus de mobilitate, deplasându-se
prin propria desprindere sau prin compresiunea exercitată de ansele intestinale.

RAPORTURILE CECULUI

Anterior, peretele abdominal anterior, anse intestinale şi omentul mare.

Posterior muşchiul iliopsoas cu fascia iliacă şi nervul femural (în interstiţial dintre
fibrele psoasului şi iliacului), nervul cutanat femoral lateral, vase iliace externe (inferior, pe
marginea medială a muşchiului psoas). Când cecul este liber, acoperit de peritoneu, se interpune
recesul retrocecal, iar în cazul în care cecul este fixat, la acest nivel descinde fascia de
coalescenţă retrocolotă Toldt.

Lateral, muşchiul iliac.

Medial, ansele iliace terminale şi implantaţia ileonului.

Superior, colonul ascendent.

Inferior, unghiul diedru dintre peretele abdominal anterior şi fascia iliacă.

CONFIGURAŢIA INTERNĂ

Configuraţia internă este caracteristică intestinului gros, având o dispoziţie anatomică

inversată în raport cu configuraţia externă. Astfel, teniile musculare corespund unor proeminenţe
longitudinale, iar haustrele şi şanţurile care le separă sunt reprezentate de celulele cecale şi
respectiv plicile semilunare ale cecului. Pe langă acesta, relieful suprafeţei interne, de la nivelul
feţei mediale, prezintă şi orificiile de deschidere ale ileonului şi apendicelui vermiform.

Orificiul ileocecal este delimitat de buzele, superioară şi inferioară, care intră în

alcătuirea valvulei ileocecale, ce constituie dispozitivul de închidere şi deschidere al intestinului
gros faţă de cel subţire.

4
 Valva ileocecală sau valvula lui Bauhin este o formaţiune cu rol de supapă, consecutive
învaginării extremitaţii terminale a ileonului în peretele medial al intestinului gros, imediat
anterior de tenia omentala. L-a rândul lor, buzele sunt alcătuite din câte două lame, ale căror
origini diferă, ambele segmente ale tractului digestiv participând la formarea acestora. Buzele se
îmbină către extremităţile lor formând frâul anterior şi respectiv, posterior, formaţiuni ce se
prelungesc cu câte o plică semicirulară care se pierde în perţii cecului şi contribuie la separarea
de segmentul de colic ascendent. Valvula ileocecală, prin activitatea sa, asigurară deplasarea
chilului alimentar în sensul fiziologic al digestiei, la acest nivel al canalului alimentar. Închiderea
orificiului prin care ileonul comunică cu intestinul gros este folositoare în ambele situaţii, când
chilul intestinal se află în ileon şi când acesta a patruns deja în cec. Astfel, rolul principal al
valvulei este prezentat ca fiind faptul că previne descarcarea prea rapidă a conţinutului ileal in
cec, dar şi a refulării chilului înapoi în ileon.

Orificiul apendicelui vermiform se gaseşte pe peretele postero-medial al cecului, la 2-3

cm inferior de orificiul ileocecal şi este prevăzut, în mod inconstant cu valvula lui Gerlach.

STRUCTURA CECULUI

Foloseşte organizarea clasică a canalului alimentar inferior, prezentând cele 4 tunici, de

la exterior către interior: seroasa, musculara, submucoasa şi mucoasa.

Tunica seroasă coincide peritoneului cecal, care de cele mai multe ori, acoperă în
totalitate cecul, în dublaj cu stratul subseros. Peritoneul din această regiune, formează o suită de
plici şi recesuri, a căror individualizeare variază, datorită aşezării peritoneale
ileocecoapendiculare diversificate explicată prin evoluţia ontogenetică a organelor de la acest
nivel. Astfel, sunt prezentate recesul ileocecal superior, stabilit de plica cecală vasculară, recesul
ilocecal inferior, delimitat de mezoapendicele şi plica ilocecală şi recesurile retrocecale, ale căror
delimitare este redată de plicele retrocecale.

Tunica musculară este reprezentată de lama superficială, cu fibre longitudinale, şi

profundă, cu fibre circulare. Prin gruparea fibrelor longitudinale se formează teniile cecului.

Tunica submucoasă nu prezintă particularităţi, fiind asemănătoare cu cea a întregului

intestin gros.

5
 Tunica mucoasă a cecului se identifică cu cea a intestinului gros.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA CECULUI

Arterele cecului pornesc din artera ileocolică, ramura din artera mezenterică superioară.
În apropierea unghiului ileocolic, din artera ileocolică se desprind artera cecală anterioară, care
străbate plica cecală spre faţa anterioară a cecului, şi artera cecală posterioară, care se insinuează
posterior de orificiul de vărsare al ileonului, vascularizând faţa posterioară şi fundul cecului.

Venele acompaniază arterele, sângele venos fiind colectat de vena ileocolică, tributară
venei mezenterice superioară, care la rândul său se varsă în vena portă.

Limfaticele iau naştere la nivelul mucoasei, iar la nivelul submucoasei şi muscularei

formează reţele care drenează spre nodurile cecale anterioare şi posterioare. Mai departe vasele
limfatice converg către nodurile mezenterice superioare.

Inervaţia cecului este asigurată de ramuri nervoase cu fibre simpatice din ganglionii
celiac şi mesenteric superior şi fibre parasimpatice din nervul vag.

COLONUL

Este segmentul cel mai lung al intestinului gros, intins între cec şi rect, sub forma
cadrului colic, cvasiînchis inferior, de la valvula ileocecală la nivelul vertebrei a treia,
sacrale.Valoarea medie a lungimi sale este 1,4 m, iar diametrul său descreşte, iniţial masurând 5
cm, către porţiunea terminală unde varaiază între 2,5 – 3 cm. Menţinerea în poziţie a segmentelor
colice este mediată de presa abdominală şi peritoneu, care aplică colonul direct sau prin
intermediul unui mezou pe peretele posterior al abdomenului.

Din fosa iliacă dreaptă, de la nivelul valvei ileocecale, primul segment colic este
reprezentat de colonul ascendent, al cărui traiect vertical este delimitat de flexura colică dreaptă,
sub faţa viscerală a ficatului. De la acest nivel, segmentul colic se continuă cu colonul transvers
care preia denumirea traiectului său transversal cu care străbate cavitatea abdominală până la

6
nivelul splinei, unde se recurbează, formând flexura colică stângă, pentru a desena cadrul colic,
demonstrând în acelaş timp validitatea expresiei adoptate convenţional. Astfel, intestinul gros
descinde în regiunea lombară stângă până la nivelul crestei iliace, sub denumirea de colon
descendent, ce se continuă cu colonul sigmoidian, a cărui dispoziţie descrie un arc de cerc, care
străbate fosa iliacă stângă pentru a coborâ apoi în bazin până la nivelul vertebrei a treia sacrală.

COLONUL ASCENDENT - prezintă o lungime de aproximativ 15 cm, masurată de la

planul transversal ce străbate valva ileocecală până sub faţa viscerală a ficatului. Extremitatea
incipientă a colonului ascendent este mai superficială, traiectul acestuia ajungând progresiv în
profunzime până la extremitatea terminală. Configuraţia externă prezintă particularitaţi în ceea ce
priveşte dispunerea teniilor, anterior, postero- medial şi poster-lateral, şi apendicele epiploice,
aliniate pe două rânduri, lângă tenia anterioară şi respectiv tenia postero-medială.

Anterior, medial şi lateral, colonul ascendent este acoperit de peritoneu prin intermediul
căruia vine în raport cu ansele intestinului subţire, care pot fi parţial acoperite de omentul mare.
În cazul în care este destins de conţinut, sau segmentul colic ascendent vine în raport direct cu

7
peretele abdominal anterior. Posterior, prin intermediul fasciei de colescenţă retrocolice Toldt,
vine în raport cu muşchiul iliac, pătratul lombar şi faţa anterioară a rinichiului drept.

Flexura colică dreaptă sau unghiul hepatic este prezentat la nivelul extremităţii
anterioare a coastelor 10 şi 11 drepte, ascunzându-se în planurile regiunii hipocondrice drepte.

Anterior vine în raport cu faţa viscerală a ficatului, unde lasă impresiunea colică şi
fundul vezicii urinare.

Posterior răspunde duodenului descendent şi rinichiului drept.

COLONUL TRNSVERS - descrie un traiect uşor ascendent, de la dreapta spre stânga,

întinzându-se de la extremitatea anterioară a coastei a 10-a drepte către extremitatea anteriară a
coastei a 8-a stângi, corespunzând treptat hipocondrului drept, regiunii epigastrice şi
hipocondrului stâng. Lungimea sa este apreciată la o valoare medie de 50-60 cm, iar calibrul său
faţă de colonul ascendent este inferior. Raportul supra unitar dintre lungimea segmentului
transvers şi lungimea liniei drepte care uneşte flexura dreaptă de cea stângă, îi atribuie acestuia
calitatea de a nu fii rectiliniu, conferindu-i un grad crescut de mobilitate, care tolereză abordarea
formelor şi direcţiilor variate. La exterior, colonul transvers este configurat similar cu restul
intestinului gros, teniile fiind reprezentate anterior de tenia omentala, postero-superior de tenia
mezocolică şi postero-inferior de tenia libera. Apendicele epiploice sunt ordonate pe un singur
şir. Încrucişarea vaselor mezenterice superioare delimitează segmentul drept al colonului
transvers, relativ fix cu un mezou slab evidenţiat, şi segmentul stâng, al cărui grad de mobilitate
este considerabil mai mare.

Faţa anterioară a colonului transvers constituie inserţia omentului mare şi vine în raport
cu peretele abdominal anterior. Pe faţa posterioară se inseră mezocolonul transvers, care alături
de segmentul colic transvers izolează superior şi inferior, etajele supra mezocolic şi respective,
submezocolic al cavităţii peritoneale. La acest nivel, segmentul fix se aplică pe rinichiul drept şi
intretaie duodenul descendent, iar segmentul mobil este ancorat la peretele abdominal posterior
prin intermediul mezoului sau bine definit şi răspunde la capul şi corpul pancreasului. Superior,
segmentul fix vine în contact cu faţa viscerală a ficatului, iar cel mobil se conformează după
marea curbură gastrică, de care se legă prin ligamentul gastrocolic. Inferior, colonul transvers
prezintă raport cu flexura duodenojejunală şi cu ansele jejunale proximale.

8
 Flexura colică stângă sau unghiul splenic se proiectează la nivelul extremităţii anterioare
a coastelor 8 şi 9 stângi, pe peretele antero-lateral al bazei hemitoracelui stâng. Spre deosebire de
cea dreaptă, flexura stângă se situează într-un plan mai profund, raspunzându-i hipocondrului
stâng, iar apartura sa este mai redusă. Cu toate că segmentul stâng al colonului transvers se
caracterizează printr-o mobilitate superioară în raport cu segmentul drept, situaţia flexurii stângi
este mult mai constantă decât în cazul celei drepte.

Posterior vine în raport cu rinichiul şi glanda suprarenală stânga, iar supero-lateral cu

faţa colică a splinei.

COLONUL ASCENDENT masoară aproximativ 20 cm şi prezintă în general raporturi

şi caractere similare cu cele ale colonului ascendent, excepţie făcând diametrul mai redus, gradul
de mobilitate, de asemenea, mai redus, şi planul mai profund în care acesta este situat.

Anterior, medial şi lateral, colonul descendent este acoperit de peritonel, prin

intermediul căruia feţele respective vin în contact cu ansele jejunale superioare. Posterior vine în
raport cu peretele abdominal posterior, patratul lombar şi marginea laterală a rinichiului stâng, la
acest nivel fiind încrucişat de formaţiuni neurovasculare subcostale, nervii iliohipogastric şi
ilioinghinal.

COLONUL SIGMOIDIAN este ultimul segment al cadrului colic, continuă colonul

descendent de la nivelul crestei iliace şi străbate fosa iliacă stangă, descinzând printr-un traiect
sinuos în pelvis până la un nivel corespunzător cu vertebra a 3-a sacrata, unde începe rectul. Este
dotat cu mezocolonului sigmoidian care ii confera un grad ridicat de mobilitate. La nivelul
colonului sigmoidian, trasăturile morfologice ale intestinului gros se modifică, în ceea ce priveşte
calibrul său, care se uniformizează, şi configuraţia externă, cu sanţuri transversale şterse şi tenii
musculare reduse la doua. De obicei, lungimea poate varia între 35 – 45 cm, traiectoria sa
desenând forma literei ”S”. Astfel i se descrie o portiunea iliacă şi pelviană. Porţiunea ansa iliacă
continuă colonul descendent şi masoară între 7 - 15 cm până la marginea medială a muşchiului
psoas stâng. Se regăseşte în fosa iliacă stângă, unde se prezintă sub forma unei curburi cu
concavitate ce priveşte supero-medial. În 90% din cazuri , porţiunea iliacă este fixă, conform
aderării mezoului său primar la peritoneul parietal al fosei iliace interne stângi.

9
 Anterior, segmentul sigmoidian vine în raport cu peretele abdominal inferior, iar când
nu este destins de continuţul său cu ansele intestinului subţire. Posterior, prezintă raport cu
muşchiul iliopsoas cu fascia iliacă şi fascia de coalescenţă retrociliacă Toldt, vasele testiculare
sau ovariene şi nervul genitofemural. Porţiunea sau ansa pelviana se întinde de la marginea
medială a muşchiului psoas stâng până la nivelul celei de-a treia vertebră sacrată. Traiectul său
cambrat se caracterizează prin situaţii şi raporturi variabile, iar mezocolonul cu care este
prevazută îi conferă acesteia un grad crescut de mobilitate. Benzile musculare longitudinale de
pe ansa iliacă se condensează şi formează la acest nivel două tenii, anterioară şi posterioară, care
îşi pierd individualitatea pe masură ce se aproprie de rect. Haustrele şi incizurile transversale
sunt absente, iar apendicele epiploice devin mai numeroase spre deosebire de alte segmente ale
colonului. De obicei, masoară aproximativ 25 – 35 cm, iar concavitatea arcului de cerc, descris
de traiectul sau, este orientate infero-posterior.

Anterior şi inferior vine în raport cu vezica urinară, iar la femeie cu uter şi anexele sale,
descinzând deseori până la fundul de sac Douglas. Posterior prezintă raport cu ampula rectală, iar
superior cu ansele intestinale.

STRCTURA COLONULUI

Este alcatuită din patru tunici caracteristice intestinului gros, doar tunica seroasă
prezentând cateva particularităţi.

Tunica seroasă se comportă diferit datorită modului în care a avut loc evoluţia
ontogenetică a intestinului primar şi mezoului său. De cele mai multe ori, colonul ascendent şi
descendent sunt în parte retroperitoneale. Doar în 30% din cazuri colonul ascendent şi 10 – 15%
colonul descendent pot prezenta mezocolon. Invariabil, colonul transvers şi colonul sigmoidian
sunt prevazute cu mezocolonul transvers şi respectiv sigmoidian.

Mezocolonul transvers acorează colonul transvers la peretele abdominal posterior,

inserându-se pe colon tenia mezocolică. Rădacina sa trece succesiv de la dreapta spre stănga
peste extremitatea inferioară a rinichiului drept, duodenul descendent, capul şi marginea

10
anterioră a corpului pancereasului şi rinichiul stâng. Conţine formaţiunile vasculo-nervoase şi
limfatice ale mezocolonului transvers şi intră în alcatuirea plafonului bursei omentale.
Mezocolonul sigmoidian fixează colonul sigmoidian de peretele pelvian. Radăcina sa are un
traiect sinuos, încrucişând muşchiul psoas şi vasele iliace, după care descinde în pelvis.

VASCULARIZAŢIA ŞI INERVAŢIA COLONULUI

Circulaţia arterială este asigurată de artera mezenterică superioară, prin artera ileocolică,
artera colică dreaptă şi artera colică medie şi de artera mezenterică inferioară, prin artera colică
stângă şi arterele sigmoidiene. În apropierea cadrului colic, arterele se anastomozează între ele
pentru a forma arcada paracolică, din care se desprind arterele drepte care abordează segmentele
colice pe feţele anterioară şi posterioară.

11
 Circulaţia venoasa se formează la nivelul mucoasei şi muscularei, edificând reţele din
care plecă vene ce însoţesc artele omonime. Sângele venos este colectat ulterior de venele
mezenterică superioară şi inferioară, ambele tributare venei porte.

Circulaţia limfatică ia naştere la nivelul mucoasei, de unde vasele limfatice strabat

tunicile peretelui intestinal, clădind reţele subseroase şi musculare. Se adună ulterior în nodurile
paracolice, care formează o arcadă în alcatuirea cărei între nodurile ileocolice, colice drepte,
mijlocii şi stângi. De la acest nivel, limfa este drenată către nodurile mezenterice superioare şi
inferioare.

12
 Inervaţia este vegetativă simpatico-parasimpatică. Colonul ascendent şi 2/3 drepte din
colonul transvers primesc fibre simpatico din ganglionii celiac şi mezenteric superior şi fibre
parasimpatice din nervul vag , acestea formând în prealabil plexuri în jurul arterei mezenterice
superioare. Ramurile nervoase destinate 1/3 stângi a colonului transvers, colonus descendent şi
sigmoidian provine din plexul mezenteric inferior, din care plecă fibre simpatice şi nervii
splanici pelvieni, din care se desprind fibrele parasimpatice. Fibrele ajung la segmentele colice
pe traiectul arterei mezenterice inferioare, după ce au strabătut preliminarul plexul hipogastric
inferior şi hipogastric superior. În peretele colonului se găsesc plexurile intrinseci mienteric
Auerbach şi submucos Meissner.

RECTUL

Este segmentul terminal al intestinului gros şi al tubului digestiv.

Limita superioară a recutului este dată de punctual de terminare a mezocolonului

sigmoid, care corespunde vertebrei 3 sacrale (joncţiunea recto-sigmoidiană), iar limita inferioară
este reprezentată de joncţiunea tegumentului anal cu pielea perineului. Rectul continuă colonul,
coboară prin pelvis, străbate perineul şi se deschide la exterior prin anus.

Rectul are doua porţiuni: una pelviană, mai lungă şi mai largă, numită ampulă rectului,
alta perineală, îngustă şi mai scurtă, numită canalul anal. Rectul prezintă în plan sagital două
curburi, una cu concavitate anterioară, care urmează faţa anterioară a sacrului şi alta cu
concavitate posterioară. Rectul are aspect fusiform, deoarece cele două extremităţi sunt mai
înguste, iar porţiunea din mijloc mai dilatată. Când este gol rectul are aspect aproape tubular.
Suprafaţă exterioară prezintă un aspect fascicular, cărnos de culoare roşiatică. Lungimea rectului
este de 12 – 14 cm din care 9 – 11 cm revin porţiunii ampulare şi 3 – 3.5 cm revin canalului
anal.

Ampula rectală este situată în partea posterioară a escavaţiei pelvine, între vertebra S4
şi locul de inserţie al muşchilor ridicători anali, ocupând loja rectală.

Loja rectală este situată, posterior : sacrul şi coccisul, pe care se inseră muşchii piriformi
şi coccigieni; pe părţile laterale: muşchii ridicători anali; anterior: se găseşte fascia
prostatoperitoneană la bărbat, parametrul la femeie; în jos loja este închisă prin aderenţele

13
ridicătorilor anali şi a fasciilor lor la pereţii rectului; în sus loja este închisă în mod incomplet de
peritoneu.

Canalul anal este cuprins în grosimea perineului şi se deschide la exterior prin anus.
Mijloacele sale de fixare sunt date de aderenţele la muşchii ridicători anali, transvers profund al
perineului, sfincter striat extern ca şi la fasciile şi central tendinos al perineului.

din peritoneu şi adventice. Peritoneul acoperă numai jumatatea anterosuperioară a ampulei

rectale, adventicea acoperă restul rectului şi este formată din ţesut conjunctiv lax.

Tunica musculară este alcatuită dintr-un strat longitudinal care se găseşte la exterior
rezultând din disperarea celor două tenii de pe colonul sigmoid, stratul circular se găseşte
profund şi se întinde pe toată lungimea rectului. La nivelul canalului anal fibrele circulare se
hipertrofiază formând sfincterul anal intern cu grosmine de 3 – 5 cm înafara lui, separate prin
fibre longitudinale se află sfincterul anal extern.. Stratul submucos sau tunica submucoasă
permite alunecarea mucoasei şi conţine retele vasculare, mai ales plexuri venoase.

14
 Tunica mucoasă este prezentă la nivelul joncţiunii rectosigmoidiene unde se face trecere
bruscă între mucoasa uşor rugoasă a colonului la cea netedă a rectului.

FIZIOLOGIA COLONULUI

La nivelul intestinului subţire, chimul alimentar este supus proceselor digestive şi

absorbţie specifice, în urma cărora este rezultatul chilului intestinal, împins prin intermediul
motilităţii catre intestinul gros, unde se desfăşoară ultimele etape ale digestiei. Astfel, zilnic
valvula ileocecală pătrund în intestinul gros aproximativ 300 – 500 ml de chim izotonic, din care
consecutive modificărilor survenite la acest nivel se vor forma aproximativ 150g de materii
fecale.

Conţinutul intestinal determină stimularea secreţiei colonului, care se caracterizează

printr-un suc vâscos, alcalin, pe pH 8 – 8,4 , lipsit de enzime, dar care conţin mucus secretat de
celulele calciforme din strctura mucoasei. Mucusul are efect protector, prevenind eventualele
agresiuni mecanice asupra mucoasei, lubrifiind-o pentru facilitarea deplasării chimului. De
asemenea, participă similar un liant asupa fragmentelor care vor forma bolul fecal şi anihilează
acizii organici descărcaţi local, în urma activităţii florei bacteriene infuenţate de resturile
alimentare ajunse la acest nivel.

Chilul intestinal cuprinde în medie 70% apa şi 30% substanţe nedigerabile sau produşi
finali neabsorbiţi la nivelul intestinului subţire. Asupra acestuia acţionează flora bacteriană
colică, care exercită activităţi multiple, unele folositoare organismului, iar altele potenţial
periculoase. Astfel, la acest nivel vitamina K poate fii sintetizată, precum şi componenţi ai
grupului B, printre care acidul folic, biotina sau vitamina B12. Deasemenea, activitatea
bacteriilor determină transformarea pigmenţiilor biliari, ajunşi odată cu chilul intestinal în
stercobilinia, substanţă ce imprimă culoarea brună a materiilor fecale.

Procesele fizilogice ale colonului, sub influenţa florei bacteriene, sunt îndeplinite prin
fermentaţie şi putrefactive. Flora corespunzătoare fermentaţiei şi respective cea responsabilă de
putrefacţie se află în echilibru în cazul colonului normal, iar perturbarea uneia determină
alterarea celeilalte, acest dezechilibru constituind substratul unor tulburări ale colonului.

15
 Procesul de fermentaţie se desfăşoară în jumatatea proximală a colonului, care este
populat de bacterii aerobe, precum Escherichia coli, Lactobacillus, Aerobacter aerogenes,
Enterococus etc. Prin activitatea lor, aceste bacterii conduc la degradarea glucidelor nedigerate
sau neabsorbite până la acest nivel. Acestea sunt separate până la acizi lactic, butiric şi acetic, în
urma reacţiilor eliberându-se şi o cantitate apreciabilă de gaze, precum CO2, CH4, SH2 şi alcool
etilic.

Procesul de putrefacţie are loc în jumatatea distală a colonului, acesta fiind populat de
bacterii anaerobe, ale căror activitate se desfăşoară într-o nota degradativă asupra proteinelor
nedigerate până la acest nivel sau asupra aminoacizilor neabsorbiţi în prealabil. Degradarea
acestora este mijlocită prin reacţiile de dezaminare, cu formarea NH3, fenolilor, scatol şi indol,
care conferă mirosul specific materiilor fecale, acizii organici, şi prin reacţiile de decarboxilare,
în urma cărora rezultă CO2 şi o suită de amine potenţial toxice, precum histamine, tiramină,
etilamină, cadaverină, putresceină. Cantităi reduse din aceste substante toxice pot fi resorbite şi
ajunse în ficat, la nivelul celulelor hepatice, unde prin intermediul fenomenelor de oxidare şi
conjugare specific sunt neutralizate şi eliminate prin urină. Activarea florei de putrefacţie,
creşterea ratei de absorbţie a acestor compuşi toxici, precum şi diminuarea randamentului
hepatic de a conjuga şi detoxifia, generează autointoxicaţii de natura intestinată.

Funcţia de absorbţie a colonului este caractristica jumătăţii proximale, iar principalul

compus absorbit la acest nivel este apa in gradient osmotic. Transportul active de Na+ precede
transportul apei. Aldosteronul intensifică conducta pentru Na+ , demonstrându-se, altfel, rolul
foarte important în menţinerea echilibrului hidorelectrolitic al organismului.

Motilitatea colonului contribuie la îndeplinirea proceslor de digestie şi absorbţie în

acelaş timp cu înaintarea conţinutului către rect. În genereal, în activitatea motorie a colonului se
desfăşoară mai lent decât cea a intestinului subţire. Alimentele ajung la nivelul cecului după
aproximativ 4 ore de la ingestie. În lungul colonului, viteza de deplasare se diminuează treptat,
astfel în condiţii fiziologice, primele fragmente alimentare ajung la flexura hepatică dupa 6 ore,
iar la flexura splenică dupa 9 ore. La nivelul colonului sigmoidian ajung dupa 12 ore, după care
tranzitul are loc mult mai lent. În jumatatea proximală a colonului, pe langă activitatea motorie
obişnuită , este identificat şi un ansamblu de mişcări antiperistaltice, al căror rezultat măreşte

16
timpul de contact dintre chimul alimentar şi mucoasa colică, favorizând, astfel, procesele de
absorbţie şi implicit formarea bolului fecal.

Contracţiile segmentare se desfăşoară pe fracţiuni scurte de intestine, de aproximativ 2.5

cm, şi sunt realizate de activitatea complementară dintre fibrele circulare şi longitudinale, efectul
fiind relevat de haustrele caracteristice colonului. Astfel, între haustre, colonul este segmentat de
apariţia temporară a camerelor închise, unde are loc amestecul conţinutului intraluminal şi
finisarea procesului de absorbţie al unor constituenţi alimentari.

Contracţiile peristaltice traversează colonul cu o frecvenţă descrescătoare către colonul

descendent. Prin intermediul acestora, conţinutul colonului avansează către rect, ca atare fiind
declanşat reflexul de defecare.

Mişcările de “masâ” sunt propulsive, caracterizate de unde peristaltice puternice, care

apar de 2 – 3 ori pe zi. Acestea, sunt demarate la nivelul unghiului hepatic, împingând pe
porţiuni întinse cantităţi mari de conţinut colic. Mişcărie de masă sunt influenţate de reflexele
gastro colice şi duodenocolice, induse de prezenţa alimentelor ingerate în stomac şi respectiv,
duoden, de stimuli condiţionali, precum mirosul alimentelor, sau de stres.

17
 CAPITOLUL II
CANCERUL DE COLON

1. DEFINIŢIE

Cancerul de colon este o afecţiune tumorală a colonului ( intestinului gros). Cancerul

rectal afectează ultimii centimetrii ai colonului, astfel încat împreună, cele două afecţiuni poartă
denumirea de cancere colorectale. Majoritatea cancerelor de colon debutează ca şi proliferări
benigne de celule, sub forma polipilor colonici. În timp, unii dintre aceşti polipi se pot
transforma malign în cancer de colon. Polipii pot fi de dimensiuni mici şi de cele mai multe ori
sunt asimptomatici. Din acest motiv, medicii recomandă efectuarea de teste de tip screening, care
pot depista aceşti polipi înainte ca aceştia să degenereze malign.

2. ETIOPATOGENIE

Este cunoscut că majortitatea cancerelor de colon( aproximativ 90%) iau naştere din
leziuni adenomatoase preexistente, urmând în linii mari modelul de dezvoltare carcinogentetică
descrisă de Fearin şi Vogelstein în 1990. Acesta explică evoluţia unei celule epiteliale normale
care acumulând alterări genetice successive se transformă în adenom şi apoi în carcinom.
Adenoamele reprezintă aşadar leziunile premaligne, neoplazice, spre deosebire de alte leziuni
polipoide, non neoplazice, precum polipii inflamatori, polipii juvenili sau hiperplastici.

Există câteva argumente solide bazate pe date epidemiologice, în favoarea secvenţei

edenom-cancer:

 În regiunile cu o prevalentă crescută a cancerului colonic se întegistrează de

asemenea şi o rată crescută a prezenţei polipilor adenomatoşi

18
  La pacienţii la care s-au descoperit polipi adenomatoşi au avut un risc mai mare
de a dezvolta ulterior alte adenoame sau chiar cancer de colon, în 30% până la 50% din
cazuri

 Polipii adenomatoşi sunt identificaţi la vărste mai tinere cu cca 10 – 15 ani decât
în cazul cancerelor colo-rectale

 Susceptibilitatea dezvoltării adenoamelor respective a cancerului de colon are o

componentă ereditară comună

 Polipectomia practicată odată cu descoperirea colonoscopică a leziunior

adenomatoase scade probabilitatea dezvoltării ulterioare a unui cancer de colon

PROBLEMATICA POLIPILOR ÎN PATOGENEZA CANCERELOR DE COLON

19
POLIPII ADENOMATOŞI

Polipii reprezintă leziuni displazice, iar în această categorie intra atat polipii benigni,
adică adenoamele, cât şi polipii malignizaţi, adică adenoame care conţin cellule neoplazice.

Polipii adenomatoşi sunt definite macroscopic ca leziuni potruzive în lumenul colonic,

putând avea forma pediculată sau sesila. Diferenţa dintre cele două forme este dată de existenţa
sau nu a pediculului şi de bază de implantare la nivelul mucoasei colonice. Din punct de vedere
histologic, polipii neoplazici se împart în funcţie de morfologia glandulară, în formaţiuni tubular
(aspect arborescent), formaţiuni viloase ( aspect digitiform) şi formaţiuni tubule-viloase.

Cele mai frecvente sunt adenoamele tubular, reprezentând aproximativ 70 – 80% din
totalul polipilor adenomatoşi. Dimensiunea polipului este un criteriu foarte important pentru
morfologia acestuia, cât şi pentru transformarea malignă: cu cât acesta este de dimensiuni mai
mari, cu atât mai mare este probabilitatea de a fi viols şi de a conţine o componentă neoplazică.
Se consideră că polipii cu diamtereu mai mare de un cm au o probabilitate mai mare de a fii
malignizaţi, de aceea se recomandă rezecţia acestuia în momentul descoperirii acestora la
colonoscopie. Este foarte important ca în timpul colonoscopiei să se vizualizeze întreg colonul în
momentul descoperirii unei astfel de leziuni, deoarece foarte frecvent sunt descrise leziuni
sincrone.

POLIPII MALIGNIZAŢI

Polipii adenomatoşi prezintă prin definiţie un anumit grad de displazie. Se notează trei
grade:

 Displazie usoară

20
  Displazie medie

 Displazie severă

Există situaţii în care un anumiţi polipii pot conţine întregul spectru histologic, de la
diplazie uşoară la severa, dar în acest caz el este catalogat histologic după strctura cu cel mai
înalt grad de displazie.

Atunci când în structura polipului apar celule maligne, apar trei categorii histologice
distincte, categorii care sunt abordate clinic cu o strategie diferită:

 Polipi cu carcinoma în situ – conţin celule degenerate neoplazic care se dezvoltă

în interiorul criptelor şi nu afectează membrana bazală

 Polipi cu carcinoma intră mucosal – prezintă focare degenerate malign care

depăşesc membrana bazală, dar nu depăşesc lamina proprie a mucoasei

 Polipii maligni – presupun existenţa a cel puţin unui focar de celule maligne care
au depăşit musculara mucoasei. Această categorie poartă denumirea de polip cu
carcinoma invaziv

În prezent polipii adenomatoşi sunt clasificaţi în:

 Polipi cu displazie uşoară sau medie: polipi cu displazie low-grade

 Polipi cu displazie severă sau carcinom în situ: displazie high-grade

Ca şi majoritatea cancerelor, dezvoltarea cancerului de colon presupune o interacţiune

complexă între predispoziţia genetică, condiţiile predispozante individuale(vârsta peste 40 de ani,
istoricul personal de adenoame, boli inflamatorii intestinale idiopatice – RCUH şi boala Crohn)
şi diverşi factori de mediu (dietă, obezitate, sedentarismul, fumatul, consumul unor medicamente
cu rol protector).

A. PREDISPOZIŢA GENETICĂ

21
 Circa 25% din pacienţii cu cancer de colon au istoric familial de boală, sugerând
implicarea unui factor genetic, în vreme ce 75% din cazuri sunt încadrate ca şi un cancer de
colon sporadic, neidentificându-se o cauză ereditară.

Cancerul de colon ereditar apare în cadrul a 3 categorii:

 Sindroamele de Polipoză Adenomatoasă Familială (FAP), probabil cea mai studiată

condiţie, dar şi cea mai rară - sub 1% din totalul cancerelor de colon

 Cancerul colo-rectal non-polipozic (HNPCC) – cca 5% din cazuri

 Cancerul de colon familial - caracterizat prin existenta unui istoric familial, fară a se
putea încadra însă într-una din primele două categorii, bine definite din punct de vedere al
mecanismelor genetice si evolutiei clinice. Această categorie este cea mai frecventă,
reprezentând cca 20% din cazurile de colon

1. SINDROAMELE DE POLIPOZĂ ADENOMATOASĂ FAMILIALĂ

Sindroamele de FAP se caracterizează prin dezvoltarea progresivă a multipli polipi

adenomatoşi în lumenul colonic, sute, dar deobicei mii, în asociere sau nu, cu variate manifestări
extraintestinale.

FAP este o condiţie cu transmitere autosomal dominate, determinate de mutaţii aparute

în gena APC (anti-oncogenă situată pe cromozomul 5) şi care presupune apariţia începând din a
doua decadă din viaţa (deobicei după vârsta de 10 – 12 ani) a multiplii polipi colonici, deobicei
mici, sub 1 cm, de-a lungul întregului lumen colonic, pe care îl tapetează progresiv în totalitate.
Evoluţia acestora este către malignizare, de obicei în decursul primelor patru decenii de viaţă, în
lipsa tratamentului radical, care este procto-colectomia totală.

Prezenţa polipozei colonice se poate însoţii de dezvoltarea unor manifestări extra-

colonice, tumori desmoide, osteoame, chiste epidermoide, hipertrofie de epiteliu pigmentar
retinian, polipi şi cancere ale tubului digestive superior, cazul sindromului Gardner, respective de
tumori ale sistemului nervos, în cadrul sindromului Turcot. Există şi o variantă atenuantă de FAP

22
care presupune prezenţa unui număr mic de adenoame, deobicei sute, cu o distribuţie
predominant proximală şi o evoluţie mai puţin agresivă.

Din punct de vedere clinic, boala poate rămâne mult timp asimptomatică, până spre
decada a patra de viaţă, caz în care probabilitatea de malignizare este mare. De aceea testarea în
cazul probabilitatii de FAP trebuie să înceapă la vârsta de 10 – 12 ani cu recto-sigmoidoscopie,
ocazie cu care se vor preleva şi probe histologice mucosale pentru identificarea modificărilor
adenomatoase subtile. Acolo unde este disponibilă testarea genetică reprezintă standardul de
diagnostic, pentru a se identifica între membrii familiei pe cei purtători ai mutaţiei genetice. Data
fiind variabilitatea acestor mutaţii se procedează la testarea cazului index, urmând apoi să fie
cautată respectiv mutaţie la toţi ceilalţi membri. În cazul pozitivităţii se procedează la explorarea
endoscopică a colonului. De asemenea, endoscopia superioară este indicată de rutina pentru
identificarea unor leziuni cu potenţial malign la nivelul stoamacului şi duodenului.

În momentul identificării leziunilor adenomatoase se recomandă programarea pentru

intervenţia chirurgicală în scop profilactic, care deobicei se efectuează după vârsta de 20 de ani şi
constă în proctocolectomia totală cu anastomoza ileo-anala şi rezervor iliac în J(J-pouch

2. CANCERUL COLO-RECTAL EREDITAR NON-POLIPOZIC: HNPCC

Este ca şi FAP, o formă de cancer ereditar transmis autosomal dominant, constând însă
pentru cca 5% din totalul cancerelor colo-rectale.

Din punct de vedere clinic se caracerizează prin apariţia la vârste sub 50 ani, prin
predominanţă localizărilor proximale şi prin asocierea frecventă a altor cancere primitive, în
special cancerele genital la femei (ovar, endometru).

HNPCC reprezintă o variantă specifică de cancer familial. În scopul identificării clinice

a subiecţilor cu acest sindrom au fost elaborate criteri de încadrare, grupate sub denumirea de
criteriile Amsterdam( minim 3 subiecţi înrudiţi, cu cancer colo-rectal plus urmatoarele: unul din
subiecţii afectaţi este ruda de gradul I cu ceilalţi doi; cel puţin două generaţii successive afectate;
cel puţin unul din subiecţii afectaţi este diagnosticat sub 50 de ani; absenţa fenotipului FAP în
toate cazurile; diagnostic histopatologic în toate cazurile).

23
 Folosind aceste criteri se pot identifica familiile ai căror membrii trebuie testate genetic.
Pe langă testarea instabilităţii microsateliţilor se caută existent mutaţiilor la nivelul genelor de
reparaţive a erorilor aparute în cursul replicării AND-ului; este vorba în special de genele anti-
mutătoare hMSH2 si hMLH1. Din păcate aceste teste nu sunt foarte sensibile şi sunt foarte
costisitoare. De aceea, odată identificată o mutaţie, aceasta se va cerceta şi la ceilalţi membrii ai
familiei.

Odată identificaţi subiecţii de risc se recomandă colonoscopia la 1 – 2 ani interval,

începănd de la varsta de 20 – 25 de an sau cu 10 ani mai devreme decât cel mai tânăr membru al
familie afectat. La femei se recomandă în plus, în cadrul screeningului, ecografie anuală
transvaginală începând de la varsta de 25 de ani.

În momentul identificării unui adenoma sau carcinoma colonic se poate lua în

considerare după unii autori inclusive variant colectomiei totale şi ileo-recto-anastomoza.

3. Cancerul colorectal FAMILIAL(CCR)

Se consideră ca cca 20% din CCR au o anumită agregare familial, în afara cancerelor
ereditare “pure” (FAP si HNCPP). Riscul individual standard de CCR a fost estimate în SUA la
2,5%. Acest risc poate creste în cazul unui individ care are în famile personae cu CCR în
antecedente, riscul relativ crescand în acest caz de la 1,5ori în cazul unui individ cu o rudă de
gradul II sau III cu CCR, pana la de 3 -4 ori atunci când două rude de gradul I indiferent de
vârsta sau o rudă de gradul I sub 50 de ani a fost diagnosticată cu CCR.

B. CONDIŢII PREDISPOZANTE INDIVIDUALE

Aici sunt încadrate:

 Obezitatea

 Vârsta (peste 50 ani)

 Istoricul personal de adenoame colo-rectale

 Bolile inflamatorii colonice idiopatice

24
 ISTORICUL PERSONAL DE ADENOAME COLO-RECTALE SAU CCR

Majoritatea CCR provin din adenoame preexistente, chiar dacă numai o parte dintre
acestea se dezoltă în timp catre CCR. Intervalul de timp al progresiei este extrem de variabilă şi
variază mai ales în raport cu dimensiunea polipului, histologia polipului (polipi viloşi au
probabilitatea mai mare de transformare malignă) şi numărul de polipi adenomatoşi descoperiţi
la explorarea iniţială.

O dată eliminate, unul sau mai mulţi polipi adenomatoşi în cursul colonoscopiei iniţiale,
se recomandă reevaluarea colonoscopică în funcţie de complexitatea polipului, la interval de cel
mult 3 ani pentru polipi avansaţi ( peste 2cm, componenta viloasă semnificativă) respectiv 5 ani
pentru polipii simpli (mici, component tubulara).

În cazul CCR, se recomandă post-operator o reevaluare colonoscopică în primele 6

luni, în cazul în care colonoscopia nu a fost complete pre-operator, cu indepartarea tuturor
leziunilor cu potenţial neoplazic restanţe. Ulterior se recomandă reevaluarea după maxim 3 ani în
cazul cancerului colonic respectiv urmărirea la 6 luni în primii 2 ani în cazul cancerului rectal
pentru care s-a practicat rezecţia totală.

BOLILE INFLAMATORII INTESTINALE IDIOPATICE – BII

Cu cât este mai îndelungată evoluţia unei BII şi cu cât este mai severă boala, cu atat este
mai mare riscul de dezvoltare a CCR. Comparativ, rectocolita ulcero-hemoragică determină un
risc relativ de CCR, de cel puţin 2 ori mai mare decât boala Crohn. De aceea, se recomandă
screening colonoscopic la 1-2 ani interval dupa 8 ani evoluţie în cazul unei pancolite şi respectiv
după 15 ani în cazul unei colite stângi. În cursul colonoscopiilor se vor preleva biopsii din 10 în
10 cm, din patru cadrane, în total se recomandă minim 32 de biopsii, acordându-se atenţie în
mod deosebit maselor lezionale, ariilor neregulate şi stenozelor. Un screening pozitiv este
considerat nu doar prezenţa malignităţii ci şi a displaziei severe sau a displaziei uşoare
multifocale la nivelul mocasei plate, caz în care de obicei se ia în considerare colectomia totală
datorită riscului foarte mare de evoluţie a acestor leziuni.

C. FACTORII DE MEDIU PROTECTORI

Au fost identificaţi atat factori de risc cât şi factori protectori.

25
A.DIETA

- Factorii de risc sunt reprezentaţi de alimentaţia hiperlipidică, consumul de carne roşie,

alimentaţia hipercalorică. S-a demonstrat o legatură directă între obezitate şi riscul de cancer de
colon. Motivul pentru care carnea roşie este considerată un factor de risc pentru cancerul de
colon este că acesta, în urma procesării termice, determina formare aminelor heterociclice.

- Factorii protector din dietă sunt legumele şi fructele, calciul, vitaminele anti-oxidante, folaţii.
Se consideră că mecanismul prin care calciul este factor protector este legarea acizilor biliari
realizând astfel blocarea contactului dintre aceştia şi mucoasa colonică. Antioxidanţii inhibă
carcinogeneză prin neutralizareara radicalilor liberi.

B.MEDICAMENTELE

– S-a demonstrat că dintre antiinflamatoarle nesteroidiene şi-au demonstrat eficienţa aspirinei si

celecoxibul , acestea din urmă fiind aprobat ca tratament adjuvant pentru pacienţii adulţi cu
polipoză familial ereditară.

C.MODUL DE VIAŢĂ

-Activitatea fizică – Cele mai multe studii au raportat o relaţie inversă între activitatea fizică şi
incidenţa cancerelor de colon, mergând până la o reducere relativă a riscului cu 40%, în special
raportat la adenoamele avansate.

-Fumatul – Cele mai multe studii arată o creştere a riscului de apariţie a adenoamelor la fumatori.
De asemenea, s-a înregistrat o creştere a riscului de recurenţă post-polipectomie a adenoamelor
colonice.

3. SIMPTOMATOLOGIE

Bolnavii cu cancer de colon nu au, deobicei, nici un simptom în stadiile timpurii ale
bolii. De obicei, manifestările se dezvoltă în etapele avansate, pe masură ce boala progresează.
Acesta este motivul pentru care screeningul cancerului de colon este foarte important, întrucat
poate detecta condiţia în cauză, chiar şi în stadiile primare de evoluţie.

26
 Cele mai frecvent întalinite manifestări ale cancerului de colon sunt: constipţia, scaunele
apoase sau scazute cantitativ, dureri abdominale, oboseală.

Sângele prezent în scaun sau sangerarea rectală este cel mai frecvent simptom al
cancerului de colon. Totuşi acesta nu poate fi observat întotdeauna . De aceea, sunt necesare
investigaţiile, cum ar fi testul pentru identificarea sângerării oculte din materiale fecale.

Constipaţia este un alt simptom comun al cancerului de colon. Oamenii pot fi

constipaţii, din motive mai banele şi deobicei mult mai puţin grave decât cancerul. În cazul în
care , totuşi, o persoană experimentează constipaţia cronică, este foarte important să consulte un
medic. În cazul cancerului de colon, constipaţia este declanşată de o tumoră care blochează
colonul. Acelaş lucru este valabil şi în cazul diareei, care este lafel o manifestare comună a
cancerului de colon.

Scaunele apoase, cele scăzute cantitativ, ar putea fi semen de avertizare că ceva nu

funcţionează în parametrii normali. În această situaţie ar putea ceva să obstrucţioneze evacuarea
scaunului, cel mai posibil o tumoră. Totuşi, aceste scaune ar putea fii cauzate şi de hemoroizi sau
polipi benigni mai mari. Este normal, că uneori, scaunele să fie mai scăzute cantitativ. Dacă
această problemă devine una constantă, atunci este necesar consultarea unui medic.

Modificările tranzitului intestinal au şi ele un rol important şi nu sunt de ignorat.

Acestea, ca şi cele două simptome menţinate mai sus, pot indica o afecţiune mai puţin gravă.
Însă, dacă există senzaţia de necesitate de golire a tranzitului şi nu se poate , atunci poate indica
prezenţa unei tumori. O tumoră poate oferii senzaţia de intestin plin, chiar şi atunci când nu este
cazul.

Durerea abdominală, este o altă manifestare a cancerului de colon. Când durerea

abdominală este legată de cancerul de colon, indică blocarea colonului de o tumoră. De obicei,
durerile abdominale sunt provocate de gazele abdominale neeliminate, întrucat tumoara nu
permite gazelor să iasa din corp prin colon.

Oboseala sau oboseala cronica este cu siguranţă un semn ca ceva nu este înregulă. Cu
excepţia cancerului de colon, oboseala ar mai putea fii cauzată de anemie sau alte condiţii mai
puţin severe. Totuşi, acesta este o problemă şi trebuie raportată medicului.

27
 Acestea sunt cele mai frecvente simptome ale cancerului de colon. Nu doar că acestea
apar mai ales când boala este avansată, dar sunt destul de vagi şi pot indica şi alte probleme
medicale sau condiţii de sănatate. Este şi motivul pentru care oamenii care se confruntă cu
acestea trebuie să consulte medical pentru a identifica cauza.

4. EXPLORĂRI ŞI INVESŢIGAŢII

Testele de screening pentru investigaţiile cancerului de colon sunt:

COLONOSCOPIA

Este o procedură de examinare a colonului care foloseşte un tub lung, flexibil denumit
colonoscop, cu ajutorul căruia se poate vizualiza rectul, colonul în întregime şi chiar ultimii
caţiva centimetrii din porţiunea terminală a intestinului subţire, respectiv din ileonul terminal.

Astfel, se pot depista polipii sau cancerul iar în decursul aceleaşi examinări se pot
extirpa polipii pre-canceroşi. Este testul diagnostic cel mai des recomandat de către
gastroenteorolog ca fiind cel mai bun examen de screening pentru depistarea cancerului de colon,
deoarece este singura metodă care combină screeningul(depistarea) cu prevenirea( prin
îndepartarea polipilor pre-canceroşi) cancerul recto-colonic.

Colonoscopul este prevăzut cu o cameră video care permite proiectarea imaginilor

colonoscopice pe un ecran dar şi fotografierea sau înregistrarea imaginilor pe suport digital. Dacă

28
se depisteaza un polip acesta poate fii îndepartat cu ajutorul unei anse metalice introdusă pe
canalul endoscopului şi care se ataşează de baza polipului. Ulterior este trimis un curent electric
prin acest fir metallic şi astfel se taie de la baza polipul care apoi este extras din colon.

Colonoscopia pentru depistarea cancerului de colon este recomandată la fiecare 10 ani,

după vârsta de 50 de ani, la toţi indivizi cu risc mediu de cancer de colon.

TESTUL IMUNOHISTOCHIMIC FECAL (TIP)

Acest test detectează existent sângelui în materiile fecale, aflat în cantităţi prea mici
pentru a fii observat cu ochiul liber. Pozitivitatea testului, însa nu poate preciza locul unde are
loc sângerarea şi nici natura care a provocat acest lucru, de aceea se recomandă efectuarea
colonoscopiei în urma acestui test.

Acesta este uşor de efectuat , prelevându-se probe din scaunul recoltat spontan acasă şi
care se trimite la laborator într-un recipient special. Nu necesită pregătire special.

TESTUL FECAL PENTRU HEMORAGII OCULTE

Acest test detectează existenta sângelui în materiile fecale, aflat în cantităţi prea mici
să fie observat cu ochiul liber. Testul se face simplu, prin prelevarea de probe din scaunul
spontan acasă. Necesită însa o pregatire specială. Pacientul trebuie să ţină un regim de 3zile în
care întrerupe administrarea preparatelor cu fier şi elimină din alimentaţie carne, peşte sau
legume verzi deoarece hemoproteinele din aceste produse reacţionează cu reactivii şi dau
rezultate fals pozitive. Tot cu 3zile înainte testul este pozitiv dacă sângerarea se produce la
nivelul cancerului sau mult mai rar al polipilor pre-canceroşi în timpul efectuării testului. Testul
va fi fals negativ, adică nu va depista cancerul, dacă acesta nu sângerează pe durata de efectuare
a testării. În cazul în care este pozitiv, testul va fii urmat de efectuarea colonoscopiei de
screening pentru depistarea cancerului colo-rectal.

SIGMOIDOSCOPIA

Este o metodă de diagnostic endoscopic, prin care medicul utilizează un tub scurt,
flexibil, dotat cu videocamera în vârf, cu ajotorul căreia sunt explorate rectul şi colonul distal pe
ultimii 40 – 50 cm, în vederea depistării polipilor sau cancerului recto-colonic din segmentele

29
respective. Dacă se depistează leziuni patologice, aceasta va fii urmată de colonoscopie pentru
depistarea altor leziuni similare. Este necesar ca înaintea învestigaţiei să se efectueze o clismă
evacuatorie. Inserţia tubului poate genera anumite discomforturi sau chiar dureri abdominale care
se diminuează în primele 10 min. Acesta este recomandată o dată la 5 ani, după vârsta de 50 de
ani, asociată cu testul pentru hemoragii fecale.

COLONOGRAFIA COMPUTER TOMOGRAFICĂ (Colonografia – CT)

Acest tip de examinare radiologică presupune explorarea rectului şi colonului în

întregime cu ajutorul unui computer tomograf care preia imagini din interiorul colonului. Se pot
astfel depista polipii şi cancerul recto-colonic, de peste 0,5-1cm. Durata proceduri este de
aproximativ 10 min şi nu necesită sedare. Este necesară curăţara colonului în întregime. La
începutul testului este introdus un tub mic, flexibil intrarectal pentru insuflarea de aer, care va
servi drept contrast radiologic. Aceasta se recomandă pentru persoanele cu risc mediu de cancer
colorectal, o dată la 5 ani după vârsta de 50 de ani.

IRIGOSCOPIA

Este o procedură radiologică de examinare a intregului colon şi a rectului. Este din ce în

ce mai rar recomandată acum când sunt accesibile metode mai noi, mai moderne, mai
confortabile, mai exacte şi mai eficiente de diagnostic. Iniţial se efectuează o clisma evacuatorie
după care se introduce un tub moale, flexibil în rect. Pe acest tub se introduce o cantitate mica,
variabilă de substanţa lichidă, de contrast radiologic după care este extras. Urmează introducerea
unei cantităţi de aer pentru examinarea colonului în dublu contrast radiologic. Acest test deşi
face parte din opţiunile disponibile pentru screeningul cancerului colorectal, este rar utilizat.
Pregătirea pentru irigoscopie necesită o dietă specială cu 24 de ore înaintea efectuării testului.

TESTUL ADN FECAL

Prin această procedură, proba recoltată din materiile fecale va fi testată la laboratorul de
specialitate în vederea depistării eventualelor mutaţii genetice de la nivelul ADN-lui celulelor
recto-colonului. Testul necesită recoltarea în recipiente speciale care se păstreaza la congelator.
Dacă testul ADN fecal este pozitiv, adică prezintă alterări ale ADN-ului genomic, atunci va fi

30
necesară efectuarea colonoscopiei clasice pentru a depista sediul formaţiunii tumorale
responsabile de pozitivarea testului şi pentru îndepartarea acesteia

TUŞEUL RECTAL

5. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

Diagnosticul de cancer este o veste pe care majoritatea pacienţilor o primesc destul de

greu. Aceştia pot experimenta o paletă largă de sentimente, printre care, negarea, furia sau
durerea psihică intensă. Un număr mic de pacienţi primesc surprinzător de bine vestea
diagnosticului, totuşi acesta nefiind modul normal de a reacţiona. Sprijinul familiei este foarte
important în controlul emoţional al persoanelor diagnosticate cu cancer. Totuşi, unii pacienţi
preferă să petreacă mai mult timp singuri, pe tot parcursul tratamentului. În cazul în care
pacientul simte că boala îi afectează capacitatea de a lua anumite decizii (în special legate de
tratament), este necesar ajutorul medical de specialitate, precum consilierea psihologică. Terapia
de grup, este utilă deoarece pacientul poate vorbii cu alte persoane diagnosticate cu aceeaşi
boală, lucru care îl face să accepte mai usor boala.

DIAGNOSTICUL CLINIC

Cancerul de colon, asemenea multor altor boli maligne, determină simptome alarmante,
care aduc pacientul la medic, tardiv în cursul evoluţiei bolii, astfel ca este diagnosticat frecvent
în stadii avansate.

Simptomele pe care le determină boala variază în funcţie de sediul anatomic al leziunii,

de dimensiunea tumorii cât şi în raport cu prezenţa sau absenţa invaziei regionale sau la distanţă.

Astfel în cazul localizărilor la nivelul colonului drept, tumorile cresc de obicei până la
dimensiuni importante, fără a da simptome obstructive, datorită faptului că materiile fecale
ajunse la acest nivel au o consistentă lichidă care permite depăşirea unei eventuale obstrucţii. Pe
de altă parte, astfel de tumori ulcerează frecvent, determinând pierderi de sange în cantitate mică,
clinic oculte, deoarece nu modifică de obicei aspectul scaunului şi ducând în timp la dezvoltarea
unei anemii de tip feripriv (microcitoză, hipocromie). Aceasta se poate manifesta ca astenie
fizică, fatigabilitate inexplicabilă, palpitaţii, angină pectorală, tulburări cognitive. Este important
de subliniat această modalitate de manifestare, deoarece deobicei decurge necesitatea investigării

31
colonoscopice a colonului drept la orice adult cu anemie feriprivă de etilogie neprecizată. Alte
manifestări ale cancerului de colon drept: febră – în situaţia în care tumora se necrozează sau
dezoltă metastaze hepatice; durere – localizată, eventual iradiere epigastrică, atunci când tumora
creşte semnificativ sau determină invazie de vecinătate; sângerare- clinic manifestă, de obicei cu
aspect de hematochezis cu sânge închis la culoare.

În privinţa leziunilor situate în jumătate stângă a colonului, acesta se manifestă deobicei

cu simptome obstructive, datorită faptului că materiile fecale ajunse la acest nivel au consistentă
solidă sau semi-solidă, realizând de obicei tabloul unui sindrom subocluziv, dureri abdominale
de tip colicativ resimţite de obicei la nivelul flancului stâng sau fosei iliace stângi, datorită
eforturilor musculaturii colice de a învinge rezistenţa dată de obstacol, cu iradiere a durerii mai
frecvent la nivelul pelvisului; meteorism abdominal – predominant către colonul proximal,
borborisme – cu origine în regiunea stenozată. Clasic a fost descries “fenomenul Koening” ca
manifestare a subocluziei şi care prespune fenomenele de constipaţie, dureri abdominae în
amonte de stenoză, balonări, urmate de un deblacu intestinal masiv însoţit de borborisme,
rezultând în dispariţia pentru o perioadă a manifestărilor, abdominal şi într-o stare de confort
pentru pacient. Mai frecvent decât tumorile de colon drept, tumorile colonului stâng pot
determina sângerări clinic manifeste, cu sânge roşu sau cheaguri amestecate cu materii fecale.

Alte manifestări ţin de posibilele complicaţii, perforaţii locale sau la distanţă (distatice,
la nivelul cecului) urmate de dezvoltarea unor peritonite stercorale, extreme de virulenţe şi greu
de tratat sau dezvoltarea tabloului de ocluzie intestinală francă; ambele complicaţii împun
intervenţia chirurcicală în regim de urgenţă însa cu prognostic rezervat comparative cu
intervenţia chirurgicală elective. Datorită situaţiei anatomice, lumen mai îngust, care nu permite
creşterea mare în dimensiuni, ca şi dezvolatrea semnelor ocluzive şi a sângerărilor care
îngrijorează pacientul, tumorile de colon stâng sunt deobicei diagnosticate mai precoce în raport
cu localizările drepte, având faţă de acestea un prognostic de regulă mai bun.

În ce priveşte localizarea rectală, acesta se poate manifesta ca rectoragie, tenesme rectal,

prurit anal, dureri la nivelul rectului sau pelvisului, tulburări de tranzit, diaree alternând
constipaţiei. Sângerările sunt cele care aduc pacientul cel mai frecvent la medic, chiar dacă ele
nu sunt de regulă imporatante cantitativ, anemia semnificativă fiind rară. Durerile pelvine,
tenesmele, ca şi eventualele tulburările urinare, apar mai frecvent în situaţia invaziei de

32
vecinătate a cancerului rectal ( către vezica urinară, uretre, plexul nervos presacrat, organe
genitale interne la femeie sau prostată la bărbat). Foarte important este de subliniat frecvenţa,
care atribuie în practica clincă a oricărei sângerări rectale, bolii hemoroidale, urmată de o
nejustificată amânare a diagnosticului adevaratei surse de sângerare.

De aceea în faţa oricărei situaţii de rectorogie-hemochezis sau în oricare situaţie clinică

sugestivă, dat fiind polimorfismul simptomatic al cancerului colo-rectal ca şi frecvenţa mare a
acestei boli, primul gest ar trebui să fie tuşeul recatal urmat de o explorare imagistică a colonului,
colonoscopie sau cel puţin recto-sigmoidoscopie, în funcţie de simptomatologie şi dotarea
clinicii respective.

EXPLOAREA PARACLINICĂ

A. Evaluarea imagistică

Testarea sângelui - nu există analize ale sangelui care să stabilească un diagnostic,

acestea pot avea însă un important rol orientativ;

Colonoscopia - colonoscopul este un instrument tubular flexibil care are ataşată în vârf o
cameră video supraspecializată, pentru a monitoriza aspectul mucoasei digestive. Dacă medicul
observă în timpul efectuării colonoscopiei eventuale anomalii, prin introducerea în colonoscop a
unor instrumente asemănatoare celor chirurgicale se poate preleva o probă de ţesut (biopsie) de
la nivelul intestinal dorit;

Utilizarea razelor X pentru a realiza o imagine a colonului - necesită utilizarea de

substante de contrast precum sulfatul de bariu. Se poate vizualiza conturul intestinului. Prin
insuflarea ulterioară de aer se poate vizualiza conturul mucoasei colorectale, investigaţie ce
poartă denumirea de „probă cu dublu contrast”. Bariul rămâne ataşat un timp de mucoasa ce
căptuşeşte intestinul, creând astfel o imagine de rezoluţie bună a interiorului tubului digestiv;

Utilizarea tomografiei computerizate (CT) - colonoscopia virtuală combină imaginile de

tomografie computerizata pentru a crea o imagine detaliată a colonului. Se recomandă în cazurile
în care colonoscopia nu poate fi efectuată.

B. EVALUAREA BIO-UMORALĂ

33
 Singurul marker tumoral utilizat este antigenul carcino-embrionar (CEA), însă nici
acesta nu este foarte eficient întrucât are o specificitate redusă, acesta apârând şi în alte boli
maligne, dar şi în alte afecţiuni benigne şi are şi o sensibilitate redusă. Aceste aspecte fac ca
antigenul carciono-embrionar să nu fie utilizat în screeningul cancerului de colon.

6. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC

Aşa cum am prezentat mai sus, cancerul colorectal este prezentat ca o aglomerare de
celule anormale (care au suferit o transformare malignă), cu localizare la nivelul intestinului
gros. Polipii intestinali (tumori benigne), sunt destul de des întalniţi la nivelul populaţiei.
Aceştia pot suferii în timp diferite modificări, care conduc către apariţia cancerului colorectal.
Excizarea chirurgicală a polipilor (în cazul în care sunt descoperiţi la un control de rutină) poate
preveni apariţia cancerului la acest nivel. Cancerul colorectal are deobicei o evoluţie lentă, în
cele mai multe cazuri fiind nevoie de mai mulţi ani ca tumora să fie suficient de mare pentru a
produce simptome clinice. În cazul în care nu este diagnosticat şi tratat, cancerul colorectal poate
invada ţesuturile şi organele învecinate şi poate deasemenea determina metastaze. După ce
tumora trece de stratul muscular al intestinului, acesta invadează ganglionii limfatici adiacenţi, ca
apoi sa metastazeze în alte organe, precum ficatul (ficatul este principala localizare a
metastazelor secundare cancerului colorectal). Alte determinări secundare (metastaze), pot
apărea la nivelul plamânilor, ovarelor sau sistemului osos.

Prognosticul (evoluţia pe termen lung), al cancerului colorectal depinde de localizarea şi

dimensiunea tumorii. Majoritatea experţilor oncologi folosesc termenul de prognostic la 5 ani
(câte procente din persoanele cu cancer colorectal supravieţuiesc peste 5 ani din momentul
diagnosticului). Nu trebuie însă să confundăm faptul că aceste cifre pot fii în unele cazuri doar
orientative şi nu se poate preciza cu exactitate evoluţia fiecărui caz în parte.

Rata supraviţuirii la 5 ani în cazul persoanelor diagnosticate cu cancer colorectal, este

de:

34
  90% sau mai mult dacă diagnosticul este precoce şi este astfel tratat înaintea
apariţiei determinărilor secundare (tumora localizată strict la nivelul intestinului)

 67%, dacă tumora s-a extins la nivelul ganglionilor limfatici adiacenţi sau a
organelor învecinate

 10%, dacă tumora s-a răspândit la nivelul ficatului, plâmanilor sau oaselor
(metastaze la distanţă)

Stadializarea preoperatorie a cancerului de colon are rolul de a orienta strategia

terapeutică, dar stadializarea finală nu se poate face decât în urma intervenţiei chirurgicale şi
după examinarea anatomo-patologică a piesei de rezecţie şi a ganglionilor din statiile limfatice
satelite (este important de menţionat necesitatea examinării a cel puţin 12 gangioni limfatici,
pentru o corectă stabilire a stadiului N).

Prognosticul bolii este determinat de profunzimea penetrării tumorii în peretele colonic

(stadiul T, T1-T4), de invazia ganglionară loco-regională (stadiul N, N1-N2) şi de prezenţa sau
absenţa metastazelor la distanţă (M0/M1). Aceste trei criteri alcătuiesc sistemul de clasificare
TNM, elaborate de UICC (Union International Contre le Cancer) şi AJCC (American Joint
Committee on Cancer).

Invazia tumorală (T)

T0 – fără tumoră primară

Tis – carcinoma în situ

T1 – tumora invadează submucoasa

T2 – tumora invadează muscularis propria

T3 – tumora depăşeşte muscularis propria şi pătrunde în subseroasă sau în ţesuturile

neperitonealizate pericolice sau perirectale

T4 – tumora perforează peritoneul visceral sau invadează direct alte organe şi structure

Limfonodulii regionali

35
 Nx – limfonodulii regionali nu pot fi evaluate

N0 – fără metastaze în limfonodulii regionali

N1 – metastaze în 1-3 limfonoduli pericolici sau perirectali

N2 – metastaze în 4 sau mai mulţi limfonoduli pericolici sau perirectali

N3 – metastaze în orice limfonoduli de-a lungul unui trunchi vascular

Metastaze la distanţă

Mx – prezenţa metastazelor la distanţă nu se pot evalua

M0 – fără metastaze la distanţă

M1 – cu metastaze la distanţă

Stadiile sistemului TNM sunt:

STADIUL TNM PARAMETRII TNM

Stadiul 0 Tis N0 M0
Stadiul I T1 N0 M0
T2 N0 M0
Stadiul II A T3 N0 M0
Stadiul II B T4 N0 M0
Stadiul III A T1 N1 M0
T2 N1 M0
Stadiul III B T3 N1 M0
T4 N1 M0
Stadiul III C Oricare T N2 M0
Stadiul IV Oricare T Oricare N M1

36
 O a doua clasificare populară şi mai mult utilizată în practică este cea elaborată de
Dukes:

 Stadiul A – tumora localizată la submucoasă, fără penetrarea muscularei

 Stadiul B1 – tumora ce penetrează muscular proprie

 Stadiul B2 – tumora invadează întreg peretele colonului pânţ la seroasa sau o

depăşeşte; oricare stadiu Dukes B presupune lipsa afectării ganglionare

 Stadiul C – tumora cu prinderea ganglionilor loco-regionali; se subdivide în

funcţie de gradul de penetrare a peretelui: C1 respectiv C2

 Stadiul D – metastaze în organism la distanţă

37
 În afara stadiului TNM, o mulţime de alţi factori mai sunt implicaţi în prognosticul bolii
pe termen lung, ţinând în principal de tipul histologic al tumorii dar şi de unii factori clinici
(vârsta la diagnostic, modalitatea de prezentare a tumorii).

7. COMPLICAŢII

Complicaţiile cele mai frecvente ale cancerului de colon sunt:

 Metastazele locale (în abdomen) sau la distanţă (oase, ficat, plamani, suprarenale, creier)

 Icter prin metastaze în ficat

 Ascită (lichid în burtă) prin metastaze în abdomen

 Anemie

 Ocluzie intestinală

 Tromboflebite repetate

 Fistule abdominale

 Invazie în vezica urinară cu hematurie (sânge în urină) , sau metroragii (sângerare

genitală)

 Denutriţie (slabire accentuată)

8. TRATAMENT

În tratamentul cancerului de colon s-au folosit: metode chirurgicale, iradierea,

chimioterapia şi imunoterapia. Cel mai eficient tratament este cel chirurgical. El îşi propune să
ridice leziunea, îndepartând suferinţa pacientului, prevenind sau tratând complicaţiile legate de
existenţa tumorii. Aceste obiective trebuie atinse fără riscuri mari. Din acestă cauză tratamentul
chirurgical trebuie continuu adaptat la stadiul evolutiv al bolii, la starea generală a bolnavului şi

38
la posibilitatea aplicării unor metode complementare. Vindecarea chirurgicală a cancerului de
colon necesită excizia în totalitate a cestuia.

Prima etapă în tratamentul cancerului colorectal este excizia chirurgicală a tumorii. În

cazurile diagnosticării precoce, este suficient efecturea unei colonoscopii sau sigmoidoscopii cu
îndepărtarea polipilor suspecţi împreună cu o parte din ţesutul alăturat. În majoritatea cazurilor,
este necesară efectuarea unei intervenţii chirurgicale laborioase, în care este îndepărtat o porţiune
întreagă din colon sau rect. Dacă tumora are şi determinări secundare (metastaze) sunt necesare
anumite intervenţii chirurgicale suplimentare(efectuate destul de rar).

Este necesară investigarea la microscop a testului anatomopatologic excizat chirurgical,

pentru a stabilii tipul tumorii precum şi stadiul acesteia. Stadializarea tumorii este necesară
pentru a se stabilii extensia tumorii şi ajută medicul să decidă asupra celui mai potrivit tratament
pentru fiecare caz în parte.

TRATAMENTUL INITIAL

Acesta este decis alături de medicul oncolog, în funcţie de evoluţia tumorii.

Tratamentul chirurgical, este folosit în scopul îndepărtării tumorii. În cazul în care

pacientul este diagnosticat într-un stadiu incipient (când tumora este limitată strict la nivelul
intestinului), poate fi necesară o procedură terapeutică simplă, precum polipectomia realizată în
timpul efectuării unei colonoscopii sau sigmoidoscopii.

În cazul tumorilor mari, care nu se pot exciza prin metoda prezentată mai sus, sunt
necesare intervenţii chirurgicale laborioase, precum rezecţia intestinală cu sau fară excizia
ganglionilor limfatici adiacenţi. Cele două capete intestinale rămase libere sunt apoi saturate
pentru restabilirea funcţionalităţi acestuia. În unele cazuri cănd este excizată o porţiune mai mare
a intestinului, nu este posibilă restabilirea tranzitului intestinal normal şi este necesară realizarea
unei colostomii.

TRATAMENTUL DE INTRETINERE

După tratamentul iniţial, sunt obligatorii controalele medicale periodice (la un interval
de timp stabilit împreună cu medicul curant). Reevaluările sunt efectuate de medicul de familie,

39
medicul generalist, oncolog, radioterapeut sau chirurg, în funcţie de particularităţile fiecărui caz
în parte. De asemenea pot fii necesare unele investigaţii, precum:

 Examenul clinic general este necesar la fiecare reevaluare (mai multe ori în primii 5 ani
de la diagnostic). Frecvenţa reevaluarilor este stabilită de medic pentru fiecare caz în
parte, în funcţie de particularităţile acestuia

 Colonoscopia, pentru reevaluarea lumenului intestinal, identifică recidivele tumorii la

acest nivel

 Determinarea antigenului carcinoembrionar, precum şi alte teste sanghine, pot evalua

eficienţa tratamentului şi apariţia recidivelor

 CT-ul şi RMN-ul identifică cu precizie metastazele tumorale

TRATAMENTUL ÎN CAZUL AGRAVĂRII BOLII

Cancerul colorectal poate recidiva, în special dacă diagnosticul iniţial a fost tardiv
(stadiul avansat). Cancerul recidivant nu poate fi vindecat, este mai greu de tratat, dar poate
prelungii viaţa (tratament paliativ).

TRATAMENTUL AMBULATOR (LA DOMICILIU)

Există diferite metode de tratament ambulator care pot diminua efectele secundare
cancerului colorectal sau a tratamentul acestuia. Orice tratament ambulator trebuie avizat de
medic. O viaţă sănatoasă cu o dietă echilibrată,odihnă suficientă şi exerciţiu fizic regulat pot
controla aceste manifestări neplăcute.

TRATAMENT MEDICAMENTOS

Tratamentul chimioterapic n neoplasmul colorectal este n majoriatate cazurilor folosit n

diferite combinaţii deoarece este mai eficient decat tratamentul medicamentos singular (un
singur chimioterapic).

Chimioterapicele cele mai frecvent folosite în tratamentul cancerului de colon, sunt:

 Fluorouracil (5-FU) în combinaţie cu Leucovorin

40
  Fluorouracil (5-FU) în combinaţie cu Leucovorin sau Oxaliplatin

 Capecitabina uneori în combinaţie cu Irinotecan sau Oxalipaltin

 Irinotecan uneori în combinaţie cu 5-FU

 Oxaliplatin uneori în combinaţie cu 5-FU

TRATAMENTUL EFECTELOR SECUNDARE

Alopecia este un efect advers întalnit în special în tratamentul chimioterapic. Alte efecte
secundare chimioterapiei sunt, gura uscată, diaree, greaţă şi vărsături. Dintre medicamentele
folosite în controlul greţurilor şi vărsăturilor, amintim: antagonişti de serotonină (ondansetron,
granisetron) dar folosite numai împreună cu medicaţia corticosteroida (dexametazona);
metoclopramidul.
TRATAMENTUL CHIRURGICAL

Tratamentul chirurgical este indispensabil în majoritatea cazurilor de neoplasm

colorectal. Tipul intervenţiei, depinde de localizarea şi dimensiunea tumorii.

Tratamentul chirurgical realizat prin excizia tumorii se realizează ăn stadiile incipiente

ale cancerului de colon, atunci cănd tumora poate fii îndepărtată în timpul unei colonoscopii sau
sigmoidoscopii. Chirurgul extirpă tumora ( în acest caz, polipul) şi tesutul învecinat acestuia
(limita de siguranţa). Acestă manevră nu necesită incizia chirurgicală a abdomenului, în unele
cazuri fiind suficientă polipectomia (piesa excizata este întotdeauna examinată din punct de
vedere anatomopatologic).

Rezecţia intestinală este o procedura mai complicată, care implică excluderea

segemnetului intestinal afectat de tumoră. După extirparea tumorii, capetele libere intestinale se
suturează la loc pentru a restabilii funcţionalitatea acestuia. Există două metode de a realiza
acest procedeu chirurgical şi anume:

 Rezecţia intestinală simplă, care necesită realizarea unei incizii mari abdominale în
scopul excizării tumorii, este metoda de electie în tratamentul chirurgical al
neoplasmului rectal

41
  Chirurgia laparoscopică, necesită un numar de 3-6 incizii mici la nivelul abdomenului,
prin care sunt introduce in cavitatea abdominală o serie de instrumente necesare excizării
tumorii (camera video cu sursa luminoasă, dioxid de carbon necesar expansionării
cavităţii abdominale, precum şi instrumentarul chirurgical necesar intervenţiei). Metoda
laparoscopică este recomandată pacienţilor cu cancer colorectal şi necesită un timp relativ
scurt de recuperare postoperatorie.

9. PROFILAXIE

PROFLIAXIA PRIMARA

Prevenirea cancerului colorectal, la populaţia asimptomatică, se pote realiza prin

adoptarea unui anumit stil de viaţă, cu respactarea urmatoarelor indicaţii:

 Pâstrarea unei greutăţi normale, deoarece studiile medicale au dovedit că neoplasmul

colorectal apare mai frecvent în rândul persoanelor supraponderale(obeze), în special
persoanele cu exces de ţesut adipos la nivelul abdomenului (obezitate de tip androgin);

42
  Alimentaţia sănătoasă. Consumul unui varietăţi cat mai mari de alimente, în special fructe
şi legume. O alimentaţie bogată în legume, fructe, carne de pasăre, peşte şi cereale, poate
prevenii apariţia cancerului colorectal. Trebuie exclus din alimentaţie grasimile de
origine animală. Suplimentele alimentare cu acid folic şi calciu, au o valoare pozitivă în
prevenţia neoplasmului colorectal;

 Reducerea cantităţii de alcool consumate, deoarece s-a dovedit că persoanele care

consumă mai mult de 2 pahare de băutură pe zii au un risc crescut de a dezvolta cancer
colorectal;

 Abandonarea fumatului, pentru ca fumătorii cronici au un risc crescut de cancer

colorectal;

 Activitatea fizică. Persoanele care sunt active fizic sunt mai puţin predispuse la apariţia
afecţiunii decat persoanele sedentare.

PROFILAXIA SECUNDARĂ

Profilaxia secundară este o măsură ce depistează foarte precoce leziunile precanceroase

(polipi, boala Crohn, rectocolita ulcerohemoragică) pe care le tratează sau le eradichează. Tot în
această categorie se situează şi depistarea anomaliilor genetice la rudele de gradul I ale
pacienţilor cu cancere ereditare sau familiale. Aceşti indivizi sunt consideraţi că au risc crescut
de a face cancer colo-rectal..

Efectuarea anumitor teste de screeaning pot prevenii apariţia cancerului colorectal.

Aceste teste vizează diagnosticarea şi tratarea anumitor afecţiuni care pot duce la apariţia
neoplasmului colorectal şi sunt recomandate să fie efectuate regulat după vârsta de 40 de ani în
rândul persoanelor cu risc crescut pentru afecţiune şi după vârsta de 50 de ani în rândul celorlalte
persoane.

Sunt consideraţi pacienţi cu risc uşor de a face cancer colo-rectal toţi indivizii peste 50
de ani, deoarece 90% din cazurile de cancer colo-rectal survin la pacienţii peste această vârstă.
La aceştia se recomandă detectarea hemoragiilor oculte în scaun, anual, rectoscopie sau
irigiscopie la interval de 5 ani, sau colonoscopie la interval de 10 ani.

43
 Din categoria de pacienţi cu risc moderat fac parte rudele de gradul I (fraţi, surori,
parinţi, copii) ai pacienţilor cu cancer colo-rectal descoperit după vârsta de 50 de ani, sau rude de
gradul I a bolnavilor cu polipi colonici diagnosticaţi la vârstă tânară. La aceştia se cercetează
anual prezenţa sângelui în scaun - Proba Adler (hemoragiile oculte în scaun) şi periodic la 4-5
ani colonoscopie.

Pacienţii cu risc foarte crescut sunt reprezentaţi de cei care au în familie cancere
ereditare sau neereditare la rudele de gradul I, dar care au apărut la o vârstă mult mai tânară. La
aceştia se recomandă testarea moleculară pentru depistarea anomaliilor genetice, tehnica care din
păcate nu a intrat încă în investigaţiile curente nici în ţările occidentale dar care reprezintă indici
foarte valoroşi în depistarea cancerului precoce, verificarea prezenţei sângelui în scaun şi
colonoscopii la interval de 1-2 ani.

O altă categorie de bolnavi care au risc mare pentru cancer colo-rectal sunt cei operaţi
de cancer colo-rectal, care au şanse mari de a face fie o recidivă fie un al doilea cancer colonic.
La aceştia se efectuează examinări anuale pentru un marker tumoral, antigenul carcino-embrionic
(ACE), colonoscopii iniţial la 6-12 luni, apoi anual sau mai rar. Tot în această categorie se
situează şi bolnavii cu rectocolită ulcerohemoragică şi boala Crohn de colon cât şi cei cu polipi
colonici care se pot maligniza şi necesită ablaţie endoscopică.

Acestă supraveghere va permite depistarea precoce a cancerului, operaţia-rezecţia în

timp util. Atunci când nu există metastaze şi extinderea cancerului este limitată supravieţuirea
este foarte mare.

44
 CAPITOLUL III
ÎNGRIJIRI ACORDATE PACIENŢILOR CU CANCER DE COLON

1. INTERNAREA ÎN SPITAL

Spitalul este o instituţie sanitară destinată îngrijirii bolnavilor şi organizată pentru

servicii permanente. În spital se internează bolnavii în stare gravă care necesită o îngrijire şi
supraveghere permanentă şi o atenţie deosebită din partea asistentei medicale.

Spitalul cuprinde urmatoarele părţi componente funcţionale :

 serviciul de primire unde începe pregatirea psihică a pacientului. El este primit cu

zâmbetul pe buze şi cu cuvinte de încurajare, esenţială fiind cucerirea încrederii
bolnavului în profesionalismul cadrelor sanitare. Pacieţii vor fi dezbrăcaţi şi examinaţi.
La nevoie pacientul este ajutat de asistentă şi aşezat în poziţia necesară examinării.
 prelucrări sanitare - aici se face deparazitarea şi îmbăierea bolnavului, după care acesta va
fi îmbrăcat în lenjerie curată şi condusă pe secţia cu paturiş
 secţia cu pături este partea componentă a spitalului înzestrată cu paturi şi sala de
tratamente, unde se asigură asistenţa corespunzătoare a bolnavilor spitalizaţi.

45
 După ce medicul hotăraşte internarea bolnavului, asistentul completează biletul de
internare, foaia de observaţie şi trece datele pacientului în registrul de internări.

Bolnavul este condus de asistent în salonul prealabil hotărât de către medic. Salonul se
alege în funcţie de starea pacientului (diagnostic, gravitatea şi stadiul bolii) şi sex. Asistentul
conduce bolnavul în salon, îl ajută să-şi aranjeze obiectele personale în noptieră şi să se instaleze
comod şi în poziţia indicată de medic în pat.

Bolnavului i se aduce la cunoştinţă regulamentul de ordine interioară a secţiei precum şi

indicaţiile medicului referitoare la alimentaţie, poziţie indicată dacă este cazul şi scopul acestuia.
Asemenea i se explică necesitatea şi modul recoltări de produse biologice şi patologice în
vederea efectuării analizelor de laborator indicate de medic.

Se vor asigura condiţiile de mediu necesare ameliorării şi vindecării bolii. Pentru a crea
un mediu de securitate şi confort şi pentru a diminua factorii de stres este indicat ca saloanele să
aibă o capacitate de 4 , max. 6 paturi cu o temperatură de 18-20°C să fie curate, liniştite şi bine
aerisite cu aer umidificat.

Asistentul va completa o anexă la foaia de alimentaţie pe care o va trimite la blocul

alimentar, astfel noul pacient va primi alimentaţia necesară înca din prima zi de internare.
Bolnavilor l-i se acordă o pregatire preoperatorie şi postoperatorie în vederea asigurării
condiţiilor optime necesare intervenţiei şi a procesului de vindecare precum şi pentru evitarea
unor complicaţii grave şi nedorite.

Asistentul observă şi este obligat să consemneze aspectul general, înălţimea, greutatea,

vârsta, aspectul tegumentelor şi mucoaselor, faciesul şi starea psihică a bolnavului. Ea va urmării
necesităţile pacientului, manifestările de dependenţă în vederea satisfacerii acestora.

Se vor nota datele privind antecedentele familiale, chirurgicale şi patologice ale

pacientului precum şi bolile care au influenţă asupra anesteziei şi intervenţiei (afecţiuni
pulmonare, cardiace, diabet zaharat, epilepsie etc.)

2. SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI CU CANCER DE COLON

A. Pregatirea patului şi accesoriile lui

Patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiunile potrivite care să satisfacă atât
cerinţele de confort a pacientului, cât şi a personalului de îngrijire. Trebuie să îi permită

46
pacientului să se poată mişca în voie, să nu îi limiteze mişcările, să poată la nevoie să coboare
din pat, să poată sta ân poziţie şezând, sprijinindu-şi picioarele comod la podea. Patul trebuie să
permită ca asistenta să poată efectua tehnicile de îngrijire, investigaţie şi tratament cât mai
comod, să fie uşor de manipulat şi curăţat, prevăzut cu rotiţe, dispozitiv de ridicare şi la nevoie
apărătoare. Patul va fi acoperit cu un cearşaf, muşama şi aleză. Pacientului i se oferă două perne
şi o patură din lână moale, uşor de întreţinut. Lenjeria trebuie să fie din bumbac cu cat mai puţine
cusături. Cearşaful trebuie să fie suficient de mare să intre sub saltea.

B. Schimbarea lenjeriei de pat

Schimbarea patului pacientului – are ca scop asigurarea igienei şi confurtului

pacientului dar şi îndepărtarea lenjeriei murdare , folosite sau pătate de sânge, dejecţii, secreţii.
Este nevoie de lenjerie curată, sac pentru colectarea lenjeriei murdare dar şi mănuşi de caucic.
Asistenta strânge lenjeria murdară, apoi îşi spală mâinile şi îşi pune mănuşi. Cearşaful trebuie
întins foarte bine fară cute şi se fixează bine pe colţuri iar dacă este mai mic se fixează la
picioarele pacientului.

C. Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimaentare a pacientului

Înaintea intervenţiei chirurgicale, bolnavul este capabil să îşi efectueze singur igiena
corporală. În seara dinaintea intervenţiei se face o baie generală a bolnavului şi se va pregătii
tubul digestiv pentru intervenţie prin efectuarea unei clisme evacuatore urmată de un duş. La
pregătirea bolnavului pentru actul operator se va acorda atenţie deosebită cavităţii bucale mai
ales la cei care urmează să fie intubaţi. Se pregăteşte tegumentul regiunii pe care se va opera prin
spălare cu apă şi săpun, degresare şi dezinfectare cu alcool. Dacă regiunea prezintă pilozităţi,
acestea vor fii rase cu aparatul de ras individual. Regiunea astfel pregătită va fii protejată cu
pansament steril. Se îndepărtează bjuteriile bolnavului, proteza dentară, dacă există. Bolnavul va
fii îmbrăcat cu lenjerie curată, se verifică starea de curăţenie în regiunea inghinală, ombilic,
axile, spaţii interdigitale, unghii.

D. Efectuarea toaletei generale

Asistenta va colecta date referitoare la starea pacientului, dacă se poate spală singur sau
nu. Cu acestă ocazie se observa şi starea tegumentelor şi apariţia unor eventuale modificări. Se
verifică temperatura ambientă (20-21*C) şi se evită curenţii de aer. Bolnavul va fii izolat cu un
paravan de anturajul său. Se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei, schimbarea

47
lenjeriei patului, lenjeriei bolnavului ţi materialele necesare pentru prevenirea escarelor.
Temperatura apei trebuie să fie de 37-38*C.

Bolnavul va fi dezbrăcat complet şi se va acoperii cu un cearşaf şi pătură. Se descoperă

progresiv numai partea care va fii spalată. Se stoarce bine buretele sau mănuşa de baie pentru a
nu se scurge apa în pat sau pe bolnav. Se săpuneşte regiunea după care se clăteşte ferm, dar fară
brutailitate. Apa caldă trebuie să fie din abundenţa, să fie schimbată ori de câte ori este nevoie.
Se insistă la pliuri, sub sâni, la mâini, spaţiile interigitale, la coate şi axilă. Se mobilizează
articulaţiile în toată amplitudinea lor şi se masează zonele predispuse escarelor.

La toaleta pe regiuni la patul bolnavului, patul va fii protejat cu muşama şi aleză în

funcţie de regiunea pe care o spălăm. La toaleta pe regiuni cu bolnavul în pat se va respecta
următoarea succesiune: faţă, gât, urechi, braţe şi mâini, partea anterioară de torace, abdomen,
faţa anterioară a coapsei. Apoi bolnavul va fii întors în decubit lateral şi se vor spăla fesele, faţa
posterioară a coapselor. Bolnavul va fi adus înapoi în poziţie iniţială, decubit dorsal, şi se spală
gambele şi picioarele.

Toaleta pe regiuni:

Îngrijirea ochiilor - are ca scop prevenirea infecţiilor şi îndepărtarea infecţiilor, dar şi

menţinerea ochiului umed la pacientul cu paralizie. Pacientul poate să fie cooperant, comatos sau
conştient. I se prezintă pacinetului intervenţia şi i se explică paşii. Ingrijirea se poate realiza în
cadrul toaletei zilnice sau, după caz, independet. Pacientul trebuie să fie aşezat în decubit cu
capul uşor întors spre ochiul care va fii primul spălat. Procedura se efectuează astfel :
îndepărtează secreţiile sau crustele ştergând uşor de la comisura externă spre cea internă folosind

un tampon steril îmbibat în ser fiziologic. Pentru fiecare ştergere se foloseşte un tampon nou,
dupa care se repeat procedura si pentru celalat ochi.

Îngrijirea mucoasei nazale – are ca scop menţinerea permeabiliatăţii căilor respiratorii

superioare dar şi prevenirea leziunilor în infecţii nazale, leziuni de presiunea determinată de
sonda pentru oxigen, pentru evacuarea sucului gastric sau pentru alimentaţie. Pacientul este
informat despre intervenţie şi este aşezat în decubit sau pe scaun, cu capul deflectat şi uşor într-o
parte. Procedura se realizază astfel: se curăţă fosele nazale cu tampoane umezite cu ser
fiziologic, se îndepărtează crustele, iar pentru fiecare nara se foloseste cate un tampon nou. Daca

48
sonda este montata, se deslipeste plasturele dupa nas sau fata, se retrage sonda 5-6cm si se curate
urmele de banda adeziva, schimbandu-se pozitia sondei.

Îngrijirea urechilor – are ca scop menţinerea stării de igienă a conductului auditiv

extern, îndepărtarea depozitelor de cerumen sau a celor patologice, dar şi pentru aplicarea unor
tratamente. Pacientul este informat şi rugat să coopereze. Procedura este realizată astfel: se
curăţă conductul auditiv extern cu un tampon uscat, efectuând cu blândeţe mişcări de rotaţie, se
observa eventualele iritaţii sau secreţii, se curăţă pavilionul urechi cu mănuşa de bumbac iar la
şfarşit, dacă pacientul agrează, se pune un tampon de vată.

Îngrijirea cavităţii bucale - are ca scop evaluarea stării de sănatate orală, îndepărtarea
gustului şi mirosului neplăcut al cavităţii bucale dar si promovarea confortului. Pacientul
inconştient este aşezat în decubit lateral, toracele uşor ridicat, iar dacă nu este posibil se întoarce
capul iîtr-o parte. Procedura se realizează astfel: patul este protejat de prosop ţi se aşează taviţa
renala şi seringa de aspiratie. Se fixează maxilarele cu ajutorul deschizătorului de gură, se perie
suprfaţa externă a dinţilor folosind o cantitate mică de pastă, se aspiră lichidul cu seringa. Se mai
foloseşte spatula lingură şi tampoane pentru îndepărtarea obrajilor şi buzelor pentru igiena
mucoasei bucale.

Îngrijirea unghiilor – are ca scop asigurarea igienei pacientului şi îndeparatarea

depozitului subunghial care conţine germeni patogeni. Procedura se realizează astfel: unghiile se
spală cu apă, săpun şi periuţă. Pentru spalarea piciorului, acesta va fii introdus într-un lighean.
După spălare se face tăierea unghiilor cu mare atenţie pentru a nu tăia ţesuturile din jur.
Intrumentele după acestea sunt dezinfectate.

Îngrijirea părului – are ca scop pregătirea pentru operaţii in zona feţei, pregătirea
pentru EEG, spălarea igienică a pacientului internat timp îndelungat, precum şi pentru starea de
bine a pacientului. Procedura se realizează astfel: temperatura camerei trebuie să fie într 22-
24*C. Poziţia bolnavului trebuie să fie în funcţie de starea sa: şezând pe scaun cu capul în faţă,
şezând în pat şi în decubit dorsal oblic. Se protejează patul cu muşama şi aleză. Se aşează patul
în funcţie de pozitia bolnavului astfel încat părul să ajungă în lighean, se umezeşte părul, se
şamponează, se maseaza uşor pielea capului, se limpezeşte, se usucă şi se piaptană.

49
E. Supravegherea poziţiei pacientului

Adus de la sala de opeaţie, bolnavul va fii aşezat în pat şi acoperit cu pătură, fără pernă
până la trezire. El va sta în decubit dorsal, cu capul întors într-o parte cu tăviţa medicală lângă
cap pentru a capta eventualele vome. După trezirea bolnavului, asistenta îi va pune perna, îl va
servii cu ceai sau apă dacă nu sunt contraindicate. După intervenţii intraabdominale, în general,
bolnavii tind să adopte o poziţie antalgică de decubit dorsal cu genuchii flectaţi, numită poziţie
Fowler, acesta fiind o poziţie care asigură relaxarea musculaturii abdominale şi deci ameliorează
durerea locală.

F. Schimbarea poziţiei şi imobilizarea pacientului

Schimbarea poziţiei poate fi activă sau pasivă, cu ajutorul asistentei. La mobilizarea

pacientului rebuie respectate unele principii: sunt necesare două asistente, prinderea pacientului
trebuie să fie fermă şi sigură, exerciţiile se fac întotdeauna înainte de masă, aceste exerciţii fizice
trebuiesc intercalate cu exerciţi de respiraţie, mobilizarea se începe încet şi se continuă în funcţie
de răspunsul fizic al pacientului. Scopul mobilizării este mişcarea pacientului în vederea
preveniri escarelor ce pot să apară din cauza imobilizării şi pentru recaştigarea independenţei.
Schimbarea poziţiei pacientului imobilizat se face din 2 în 2 ore, masându-se zonele de presiune
predispuse escarelor. Mobilizarea precoce a pacientului favorizează menţinerea mobilităţii
articulare, normalizarea tonusului muscular şi stimuleaza metabolismul. De asemenea
favorizează cirulaţia sângelui, prevenind tromboflebitele şi pneumoniile. Bolnavii operaţi vor fii
mobilizaţi precoce şi gradat. La început se va efectua mobilizarea activă în pat, înlăturându-se
astfel contracţiile peretelui abdominal.

G. Supraveghera funcţiilor vitale

Supravegherea funcţiilor vitale în hemoragiile masive se face din oră în oră. Asistenta
supraveghează bolnavul, va înregistra dacă respiraţia este modificată, cu salturi sau dacă se face
cu dificulate. Buna desfăşurare a evoluţiei postoperatorii se urmărşte după graficul temperaturii,
al pulsului şi înregistrarea tensiunii arteriale.

Respiraţia – se măsoara în scopul evaluării funcţiei respiratorii a pacientului, fiind

indiciu al evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al prognoticului. Elementele de apreciat

50
sunt: tipul respiraţiei, amplitudinea mişcărilor respiratorii, ritmul şi frecvenţa. Materiale
necesare: ceas secundar, creion de culoare verde, foaie de temperatură. Asistenta aşează
pacientul în decubit dorsal. Plasează mâna cu faţa palmară pe suprafaţa toracelui şi numară
inspiraţiile timp de un minut. Respiraţia se notează cu culoarea verde. Fiecare linie orizontală,
corespunde la două resipraţii. Valorile normale pentru adulţi sunt de 16-18 resp/min iar la
vârstnici 15-25 resp/min.

Temperatura – este rezultatul proceslor oxidative din organele generatoare de căldură

prin dezintegrarea alimentelor energetice. Măsurarea temperaturii axial: se aşează pacientul în
decubit dorsal sau şezănd. Se ridică braţul bolnavului, se şterge axial prin tamponare cu prosupul
pacientului, se aşează pacinetul cu rezervorul de mercur în central axilei paralel cu toracele şi se
apropie braţul pe trunchi cu braţul flectat pe suprafaţa anterioară a toracelui. Termometrul se
menţine 10 minute. Măsurarea temperaturii în cavitatea bucală: se introduce termometrul în
cavintatea bucală sub limbă sau pe latura externă a arcadei dentare. Pacientul este rugat să
închidă gura şi să respire pe nas. Termometrul se menţine 5 minute. În cazul măsurării
temperaturii pe cale rectală se face prin lubrifierea termometrului. Se aşează pacientul în decubit
lateral cu membrele inferioare în semifelxie asigurându-I intimitatea. Se introduce bulbu
termometrului în rect prin mişcări de rotaţie şi înaintare. Se menine 3 minute. După aceste
minute se scoate, se şterge cu o compresă şi se dezinfectează.

Pulsul – se masoară pentru determinarea numărului de bătăi cardiace pe minut,

obţinerea de informaţii despre activitatea inimii şi despre starea arterelor. Materiale necesare:
ceas de mână cu secundar, culoare roşie şi fişa de observaţii. Pacientul se aşează într-o poziţie
conforabilă în funcţie de stare de sănatate – decubit dorsal cu membrul superior întins pe langă
corp, articulaţia mâinii în extensie, mâna în supinaţie sau în poziţie – semişezând, antebrţul în
unghii drept sprijinit pe suprafaţa patului, mâna în supinaţie sau în extensie. Procedura are loc
astfel: se reperează artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară
(internă), în şanţul radial aflat în prelungirea policelui, se plasează degetele index, mediu şi inelar
(2,3,4) deasupra arterei radiale reperate, se exercită o presiune uşoară asupra arterei pe osul
radius, astfel încât să se perceapă sub degete, pulsaţiile sângelui, se fixează un punct de reper pe
cadranul ceasului de mână, se numără timp de 1 minut pulsaţiile percepute sub degete, sau 30

51
secunde şi înmulţite cu do, numărul pentru a obţine rata pulsului pe minut. Valorile normale ale
pulsului sunt: la adult 90-100 de pulsatii/minut iar la varstnici 80-90 pulsatii/minut.

Tensiunea arterială – este folosită pentru determinarea presiunii sistolice şi diastolice

la internare pentru a compara starea curentă cu valorile normale, evaluarea stării pacientului în ce
priveste volumul de sânge, randamentul inimii și sistemul vascular, aprecierea răspunsului
pacientului la tratamentul cu fluide sau/și medicamente. Scăderea tensiunii arteriale asociate cu
alte semene pot indica o complicaţie hemoragică. Materiale necesare pentru măsurare: aparat
pentru măsurarea tensiunii arteriale, stetoscop biauricular, tampoane de vată şi alcool pentru
dezinfectarea olivelor stetoscopului şi creion sau pix roşu pentru însemnarea valorilor în foaia de
observaţie. Există două metode de măsurare: metoda auscultatorie presupune pregatirea psihică
a pacientului, asigurarea repausului fizic şi psihic timp de 15 minute; spălarea pe mâini; se aplică
manşeta pleumatică pe braţul pacinetului, sprijinit şi în extensie; se fixează membranele
stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei; se introduc olivele
stetoscopului în urechi; se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul perei de cauciuc
până la dispariţia zgomotelor pulsatile; se decomprimă progresiv aerul din manşeta prin
deschiderea supapei, până când se percepe primul zgomot arterial(care reprezintă valoarea
tensiunii arteriale maxime); se reţine valoarea indicată de coloane de mercur sau acul
manometrului, pentru a fii consemnată, se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale
devenind tot mai puternice, se reţine valoare indicată de coloana de mercur sau de acum
manometrului, în momentul în care zgomotele dispar, aceasta reprezintă tensiunea arterială
minimă. Metoda palpatorie presupune determinarea tensiunii arteriale prin palparea arterei
radiale, nu se foloseşte stetoscopul biauricular, etapele sunt identice cu cele de la metoda
auscultatorie. Prezintă ca şi drept dejavantaj, obţinerea unor valorii mai mici decăt cele din
realitate.

Diureza – este importantă în vederea stabilirii bilanţului hidric. Pentru măsurarea

diurezei, urina se colectează pe 24h în recipiente cilindrice, gradate, cu gât larg, spălate şi clatite
cu apă distilată. Colectarea se începe dimineaţa la o anumită oră şi se termină a doua zi la
aceeaşi oră. Pentru prevenirea fermentaţiei se vor aduga la urină cristale de timol. Diureaza se
notează în foaia de temperatură.

3. PREGĂTIREA PENTRU EXPLORĂRI SI INVESTIGAŢII

52
 Testele de screening sunt foarte importante în depistarea precoce a cancerului de colon.
Screeningul înseamnă detectarea bolii înaintea apariţiei semnelor clinice ale bolii, acest lucru
fiind deosebit de important deoarece oferă şansa unui diagnostic precoce, care are un prognostic
favorabil. Pentru depistarea precoce, în cancerul de colon, sunt necesare urmatoarele investigaţii:

Pregătirea pentru colonoscopie

Colonoscopia presupune examenul vizual al colonului cu ajutorul unui colonoscop

flexibil unde se vizualizează, colonul sigmoid, transvers, ascendent până la cec. Colonoscopul
este un tub flexibil din fibre optice flexibile, lung de 135-185 cm, el se poate adapta şi la camera
video pentru urmărirea imaginilor obţinute pe un ecran Tv. Pentru investigaţie este nevoie de
următoarele materiale: muşama, aleză, comprese mici sterile, casoletă cu câmpuri sterile, mănuşi
de cauciuc, pensă de biopsie, recipient pentru prelevări histlogice, colonoscop cu sursă de lumină
şi sistem de aspiraţie, vaselină, silicon pentru lubrifiere, recipient cu apă pentru curăţirea
colonoscopului după utilizare, recipient cu substanţe pentru dezinfectarea aparatlui; medicamente
pentru sedarea pacientului. Interveniţia debutează cu explicarea pacientului despre investigaţie,
este încurajat şi îi este explicată tehnica, durata ţi necesitatea investigaţiei. Pregătirea fizică a
acestuia presupune ca trei zile la rând, seara şi dimineaţa, să se efectueze câte doua clisme
evacuatorii simple, înalte, la interval de două ore, cu câte doi litri de apă călduţă, iar ultima
clismă se face în dimineaţa examinării, cu 3-4 ore înainte. În prima şi a doua seară de pregătire,
se administrează un purgativ. În cele trei zile de pregătire, pacientul va ingera doar lichide, la
nevoie i se pot administra lichide prin perfuzie i.v., în scopul combaterii sau prevenirii
deshidratării. Seara, înaintea examinării, se administrează un somnifer iar în dimineaţa examiării,
i se administrează 1fiola de scobutil, cu 30-60 de minute înaintea începerii colonoscopiei. La
intervenţie este necesară prezenţa a două asistente medicale. Una dintre asistente linitete
pacientul, îi solicită acestuia pe cât se poate de mult cooperarea şi să stea cât mai relaxat; îi
urmăreşte semnele vitale şi îl aşează pe pacient în poziţie de decubit lateral stâng, cu genuchii
flctaţii, şi este acoperit cu un câmp steril, prevâzut cu un orificiu central. Cea de a doua asistentă,
verifică colonoscopul, asigurandu-se că este adaptat corect la sursa de lumină şi ca are insuflaţia
şi aspiraţia bune; lubrifiază vârful tubului cu vaselină îi introduce, încet, în anus.

Pregătirea pentru sigmoidoscopie

53
 Există doua tipuri de instrumente cu care se realizează sigmoidoscopia. Cel mai
frecvent utilizat este sigmoidoscopul flexibil, care permite medicului să evalueze toate zonele
curbate ale colonului. Sigmoidoscopul flexibil oferă o imagine mai bună a colonului inferior şi,
de obicei examinarea este mai confortabil.

Sigmoidoscopul rigid a fost înlocuit în majoritatea cazurilor cu versiunea flexibilă şi

este folosit mai rar. Acesta permite medicului să vizualizeze rectul şi partea inferioară a
colonului, dar nu poate pătrunde în colon, în aceeaţi măsură ca şi sigmoidoscopul flexibil.

Sigmoidoscopia este bine tolerată de către majoritatea oamenilor. Procedura se face de

obicei în cabinetul unui medic fară a fi nevoie de sedare sau anestezie. Medicul vă poate
recomanda un laxativ puternic pentru a vă golii conţinutul intestinului de fecale înainte de
sigmoidoscopie. Sunt disponibile mai multe medicamente pentru curăţarea intestinului, în urma
cărora se declanşează diareea, care poate fi inconfortabilă.

În cazul în care intestinul nu este golit de fecale, testul poate fi limitat şi ar putea fi
nevoie să fie repetat la o dată ulterioară. Cu aproximativ o ora înainte de procedură se va face
clismă. Dieta şi clisma vor curăţa intestinul, iar medicul va putea analiza colonul cu atenţie.

Pe parcursul sigmoidoscopiei flexibile, pacientul va purta doar un halat. Analgezicele şi

sedativele nu sunt necesare.

Pacientul va sta culcat pe o parte, pe masa de examinare, de obicei cu genunchii

îndreptaţi spre piept. Medicul va introduce un sigomidoscop în rect. Sigmoidoscopul conţine un
tub cu o sursă luminoasă, prin care se va pompa aer în colon pentru ca mucoasa din colon să fie
mai bine vizualizată. În cazul în care se mişcă sigmoidoscopul sau când se introduce aer,
pacientul poate să aibă crampe ambdominale sau să resimta nevoia de a defeca.

Sigmoidoscopul conţine şi o cameră video la unul din capete, care va oferi imagini pe
un monitor extern, astfel încat medicul să poată studia interiorul colonului. O examinare cu un
sigmoidoscop flexibil durează aproximativ 15 minute. Dacă este recoltat tesut pentru biopsie
poate dura mai mult.

4. ALIMENTAŢIA

Regimul alimentar în cancerul de colon nu este extrem de restrictiv, şi trebuie să fie

personalizat de către medicul curant pentru fiecare pacient, şi în funcţie de faza în care se află;

54
sunt situaţii când, la acelaşi pacient unele alimente pot fi permise, iar alteori contraindicate sau
neindicate.

Dacă a aveţi diaree severă se recomandă câteva zile regim bogat în lichide (pentru a le
înlocui pe cele pierdute prin diaree) la început cu 5-6 mese zilnic constând în:

 apa plată (apa minerală balonează şi irită colonul)

 ceaiuri de mentă neîndulcite şi reci sau călduţe

 supe de legume cu un gălbenuş de ou

 supe cu orez ţi morcovi

 şunca de pui slabă, tocată şi fiartă în supe

 brânza telemea cu cheag

 pâine prajită

 biscuiţi simpli

 banane bine coapte

 mere coapte fără a se adauga zahăr

 sarea poate fi în cantitate normală – dacă nu există şi alte boli care impun regim fară sare
(boli cardiace, hipertensiune, boli de rinichi, etc); în caz de diaree, în funcţie de
rezultatele analizelor, se poate chiar indica un regim cu mai multă sare, care se pierde
prin scaune.

În cazurile fară diaree şi cu o toleranţă digestivă bună, regimul alimentar poate fi mult
mai lax, în principiu format din:

 Supe şi ciorbe: (de preferinţă câte o jumătate de porţie de supe de zarzavaturi îngroşate cu
făinoase ca: griş, orez, fulgi de ovăz, tăiţei, găluşte de griş;

 Pâine: pâine albă  veche de o zi.

 Carne:

o Carne slabă de vacă sau viţel, preparată rasol. Rasol de găină sau de pui.

o Perişoare sau chifteluţe fierte la aburi sau în sosuri dietetice.

55
 o Grătar preparat cu carne mai întâi fiartă şi friptă la cuptor fără coajă.

o Mâncăruri de carne preparate dietetic: musaca, chiftele marinate, ardei umpluţi.

 Peşte :peşte alb slab, rasol sau perişoare de peşte fierte la aburi.

 Ouă sub forma de

o zdrenţe de albuş în supă,

o omletă dietetică numai din albuş

o albus cu zahăr,

o cremă de albuş cu lapte,

o bezele.

o gălbenuşul e permis numai o dată sau de două ori pe săptămână în preparate.

 Brânzeturi:

o brânză de vaci,

o telemea desărată (indicată numai la bolnavii fără edeme sau ascită),

o urdă,

o caş slab nesărat şi nefermentat

 Făinoase:

o orez

o griş

o macaroane

o tăiţei

o fidea, foarte bine fiarta şi limpezita în apă fierbinte, preparata mai ales sub formă
de budinci sau albuş bătut.

 Mămăligă moale, bine fiartă

 Zarzavat şi legume:

o Pireuri, sosuri, budinci de zarzavaturi, preparate cu albuş bătut spumă.

56
 o Cartofii se vor da de preferinţă fierţi în coajă.

o Măncăruri din zarzavaturi ca dovlecei, morcovi, , fasole verde, preparate cu sosuri

dietetice.

o Toate legumele vor fi bine fierte şi în cantităţi moderate, de preferinţă servite cu

garnitură lângă rasol sau friptură

Sarea este permisa în cantitate moderată, daca nu exista alte contraindicatii mentionate
anterior.

Urmatoarele alimente sunt mai greu tolerate de unii pacienţi, deci contraindicate sau
administrate cu prudenţă:

 băuturile gazoase chiar şi apa gazoasă

 condimentele, ceapa, usturoiul, ridichile

 prăjelile

 dulciurile concentrate -dulceaţă, gem, marmeladă, rahat, miere, halva, ciocolată, etc

 afumăturile

 conservele

 tocăturile grase (ciorbele de perişoare de pasşre în general sunt tolerate)

 fructele si legumele crude şi uneori şi cele fierte

 legumele uscate – fasole, mazăre, linte

 fructe uscate- nuci, alune, fistic, seminţele uleioase-, prunele, perele

 pâinea proaspată din făina integrăla

 mâncărurile tip fast food

 băuturile alcoolice

 salatele cu oţet, de roşii

 maionezele

 vinetele

 icrele

57
  ciocolata, cacao

 tutunul

 untura

5. ADMINISTRAREA TRATAMENTULUI; PREGĂTIRI PREOPERATORII ŞI

ÎNGRIJIRI POSTOPERATORII

Intervenţia chirurgicală constituie o formă de agresiune, determinând din partea

organismului un răspuns caracterizat fie prin manifestări minore fie printr-un sindrom reacţional
sistemic, denumit sindrom postoperator sau boală postoperatorie.

Reacţia organismului operat şi traducerea ei clinică sunt variabile în intensitate în

funcţie de amploarea şi durata intervenţiei, calitatea anesteziei, terenul individual, vârsta,
afecţiunea de bază pentru care s-a intervenit, calitatea îngrijirilor preoperatorii ţi postoperatorii.

Îngrijirea bolnavilor înainte de intervenţiile chirurgicale, în scopul pregătirii lor, variază

în raport cu motivul pentru care se face intervenţia, cu starea generală a bolnavului şi cu timpul
avut la dispoziţie până în momentul operaţiei.

Îngrijiri preoperatorii

Ansamblul îngrijirilor care se efectuează la pacienţi înainte de a fii supuşi unor

intervenţii chirurgicale.

Primirea pacientului, constă în liniştirea pacientului explicând derularea intervenţiei,

etapele operatorii, anestezia, în tot acest timp asistenta medicală trebuie să fie deschisă
întrebărilor pacientului.

Pregătirea cutanată a pacientului operat, are ca scop, diminuarea la maxim a florei

bacteriane tranzitorii prezente pe pielea pacientului, pentru a prevenii infecţia în timpul inciziei şi
contaminarea mediului din blocului operator.

Igiena corporală presupune ca în seara ţi în dimineaţa intervenţiei, pacientul va face duş

cu săpun antiseptic, se va insista la nivelul pliurilor de flexiune, regiunilor inghinale, ombilicului
şi picioarelor – această procedură este realizată de pacient după ce este informat cum trebuie să
procedeze. Dacă pacientul este dependent, igiena corporală va fi efectuată de asistenta medicală,

58
la pat sau în camera de baie. După efectuarea igienei corporale , lenjeria pacientului este
schimbată, la fel şi cea a patului.

Depilarea, nu este o procedură sistematică, ci este în funcţie de tipul, locul, modul de

intervenţie şi de protocoalele secţiei. Depilarea este efectuată de asistentă sau de infirmieră. Pot
fii folosite două metode : crema depilatoare şi tunsoarea. Raderea mecanică este interzisă fiindcă
creşte riscul efracţie cutanată a zonei operatorii. Se recomandă tunderea pilozitţăii cu maşina de
tuns, apoi se face duşul pacientului.

Bilanţul preoperator se efectuează prin prelevări de sânge pentru: grup sanguin şi factor
Rh, ionograma sanguină, uree, creatinină, TS, TC, HLG şi alte examene prescrise de medic.
Pentru intervenţiile importante, se realizează şi alte examene: radiografie pulmonară, ECG; se
notează constantele vitale: P, T, TA, diureza; se aplică recomandările anestezistului; reanimator:
o eventuală transfuzie, antibioterapie, reechilibrare hidro-electrolitică.

În ziua intervenţiei:

-se linişteşte pacientul, se susţine psihic;

-se verifică să fie nemâncat, să nu bea, să nu fumeze;
-se verifică igiena corporală şi depilarea zonei operatorii;
-se verifică absenţa lacului de pe unghiile de la mâini şi de la picioare;
-se îndepărtează protezele dentare, ochelarii, bijuteriile, lentilele de contact;
-se notează constantele vitale pentru a avea date de referinţă, pe parcursul operaţiei;
-se administrează premedicaţia conform prescripţiei medicale;
-se verifică dosarul pacientului, să fie complet cu rezultatele examenelor efectuate, tipul de
anestezie, tipul de operaţie, datele de identificare.

Îngrijiri postoperatorii

Acestea sunt acordate în cazul unei evoluţii postoperatorii fară complicaţii.

După operaţie, pacientul va fi transportat, fie în salonul de trezire, fie în secţia de terapie
intensivă sau la salon, în funcţie de tipul de intervenţie chirurgicală şi de anestezie la care a fost
supus şi de tarele asociate de care suferă.

59
 Transportul pacientului din sala de operaţie se face cu brancardul. Este indicat că pe
timpul transportului pacientul sa fie însoţit de medicul anestezist care să-i asigure o ventilaţie
optimă.

Asistenta din secţia în care este adus pacientul trebuie să ceara informaţii despre: tipul
de operaţie, pierderea de sânge estimată, tuburăile de dren, diagnosticul postoperator şi
complicaţiile intraoperatorii.

Patul trebuie să fie curat şi încălzit. În secţia de terapie intensivă când pacientul este
încăă sub efectul anesteziei este indicat ca patul să fie dotat cu bare de protecţie laterală care să
împiedice căderea.

În apropierea patului trebuie să se gasească: tensiometru, stetoscop, aspirator, apăsător

de limbă, pipa împotriva înghiţirii limbii, tăviţa renală, set de traheotomie, sursa de oxigen.

Poziţia bolnavului în pat trebuie să permită mişcările respiratorii şi eliminarea

secreţiilor. Pentru bolnavii încă adormiţi după operaţie este recomandabil decubitul lateral cu
membrul pelvin flectat şi gura orientată în jos astfel încât să se evite aspiraţia secreţiilor şi
vărsăturilor. Decubitul lateral este recomandat şi pentru cei cu supuraţii drenate. Poziţia
trendelenburg este adoptată în caz de ciculaţie cerebrală deficitară sau în caz de extensii
ortopedice. Pozitia fowller, semişezândă cu spatele sprijinit şi cu un sul trecut pe sub genunchi
flectaţi poate fi adoptată din seara zilei de operaţie. Este o poziţie odihnitoare a membrelor
inferioare.

Poziţia pacientului trebuie obligatoriu schimbată odată la maxim 2 ore.

Înregistrarea datelor despre bolnav. Asistenta trebuie să fie pregatită să dea datele despre
starea pacientului, valorile pulsului, tensiunii arteriale, temperaturii, drenajului, aspiraţiei
nasogastrice, diurezei, precum şi despre eventualele alterări ale semnelor vitale.

Odată cu depăşirea perioadei critice postoperatorii imediate, riscul apariţiei

complicaţiilor scade, iar pacientul este transferat din ATI în secţia de chirurgie.

Asigurarea necesarului de lichide se realizează prin perfuzii intravenoase în perioada

imediat postoperatorie. Administrarea lichidelor per-os se face îndata ce toleranţa digestivă o
permite.

60
 În prima zi postoperator se poate da apă, ceai neîndulcit, limonadă, zeamă de compot. A
doua zi se poate da supa de legume strecurată şi apoi lapte.

Asigurarea aportului alimentar. Reluarea alimentativă trebuie făcută trepatat, având în

vedere ca în primele 72 ore postoperator pacinetul se găseşte în ileus paralitic postoperator. Din
ziua a doua postoperator pacientul poate primi piureuri de legume, carne rasol pasată, ou fiert.
Odată cu reluarea tranzitului intestinal, alimetaţia poate fi făcută fară restricţii cu excepţia celor
operaţi pe tubul digestiv la care trebuie respactate schemele speciale de alimentare.

Pacienţii operaţi pe stomac trebuie să mănânce mese mici s’şi respectate la intevale scurte.

Restabilirea tranzitului intestinal. Primul semn al reluării peristaltismului intestinal îl

reprezintă reluarea tranzitului pentru gaze.

Primul scaun trebuie să apară la 48-72 ore postoperator. Dacă acesta nu apare spontan se
pot folosi purgative uşoare şi clisme evacuatorii. La pacienţii operati pe colon, rect şi anus se
recomandă întarzierea primului scaun până la 5-6 zile prin administrarea unui regim hidric şi a
constipantelor. La aceşti pacienţi nu se fac clisme pentru a nu pune în tensiune anastomozele.

Retenţia de urină poate aparea în perioada postoperatorie datorită clinostatismului

prelungit, durerilor locale exacerbate de mişcări, unei hidratări deficitate sau a unor complicaţii
postoperatorii.

Micţiunea poate fi obţinută uneori prin măsuri simple cum ar fi conducerea pacientului
la toaletă asigurându-i astfel intimitatea, lăsarea unui robinet deschis etc. Barbaţii urinează mai
uşor în ortostatism. Dacă după aceste măsuri pacientul (corect hidratat) nu urinează el va fi
sondat de către medic.

Asigurarea confortului psihologic este benefic pentru o evoluţie postoperatorie

răspunzându-i la întrebări legate de operaţie, pierderea unei părţi a corpului, viitorului.

6. EDUCAŢIA PENTRU SĂNĂTATE

Profilaxia bolii – cancerul colorectal poate fii deseori asociat cu anumiţi factori de risc.
Majoritatea factorilor de risc pot fi evitaţi, însă nu pot fi controlaţi:

Alimentaţia
Se estimează că alimentaţia, lipsa efortului fizic şi obezitatea sunt responsabile pentru

61
30% din totalul cancerelor umane. În ţările mai puţin dezvoltate pe lângă aceşti factori mai
contribuie şi deficienţele alimentare. Studiile epidemiologice sugerează că dieta hipercalorică cu
conţinut ridicat de grăsimi şi conţinut scăzut de fructe şi legume creşte riscul apariţiei cancerului
de colon. De asemenea, unele alimente conţin substanţe cu potenţial carcinogen, astfel iniţiază şi
promovează apariţia tumorilor.

Iată câteva dintre recomandările nutriţionale pentru prevenţia cancerului:

- Activitate fizică constantă, 18 – 27 ore pe săptămână.
- Menţinerea indicelui de masă corporală între 18 şi 25; fluctuaţiile greutăţii corporale nu trebuie
să depăşească 5 kg.
- Consumul a 400 – 800 g/zi de legume sau fructe şi 600 – 800 g/zi cereale integrale.
- Evitarea cărnii roşii şi a zahărului rafinat.
- Limitarea consumului de grăsimi la 15% din aportul energetic, de preferat grăsimi nesaturate.

Deşi există suficiente studii legate de dietă, rolul specific pe care unele alimente l-ar
putea avea în prevenţia cancerelor rămâne un subiect de dezbatere, dar reducerea cantităţii totale
de calorii şi grăsime contribuie la profilaxia bolilor cardio-vasculare, prima cauză de deces la
nivel mondial.

Infecţiile
Dovezile privind implicarea infecţiilor în dezvoltarea cancerului au crescut în ultimul
deceniu datorită progresului în domeniul biologiei moleculare. Sume importante de bani au fost
alocate pentru dezvoltarea unui vaccin eficient împotriva agenţilor infecţioşi cunoscuţi pentru
potenţialul oncogenic (HBV, HPV). În prezent, numeroase ţări, printre care şi România,
desfăşoară campanii de vaccinare împotriva HPV la fete şi femei tinere. Raportul cost/beneficiu
al acestor campanii este nefavorabil, iar efectele pozitive ale vaccinării se vor observa abia peste
o perioadă lungă de timp, când incidenţa cancerului datorat HPV va scădea. Momentan,
eficacitatea acestei măsuri în prevenţia cancerului de col uterin este incertă.
Fumatul
Mortalitatea datorată fumatului la nivel mondial este în scădere, în schimb morbiditatea
este în creştere. Se estimează că aproximativ 500 de milioane de oameni suferă de afecţiuni

62
asociate fumatului (bronşită cronică, cancer bronho-pulmonar, boli vasculare). Fumatul este
carcinogenul ce poate iniţia, promova şi progresa o tumoră, fiind asociat cu cancerul bronho-
pulmonar, cancerul din sfera ORL, de vezică urinară, de pancreas, rinichi şi măduvă osoasă.

Pentru a reduce numărul fumătorilor şi efectele fumatului au fost iniţiate o serie de

măsuri:
- S-a facilitat accesul la terapiile de sistare a fumatului: preparate cu nicotină – spray, plasture cu
nicotină sau gumă de mestecat, ce şi-au dovedit eficienţa.
- S-a informat populaţia cu privire la riscurile la care se supun atunci când fumează.
- Au apărut restricţii privind fumatul în locuri publice sau la locul de muncă.
- Prin lege este limitat accesul persoanelor sub 18 ani la produsele din tutun.
- S-au desfăşurat campanii anti-fumat.

Medicamentele
Există medicamente cunoscute pentru rolul în etiologia cancerului, dar acesta este redus
şi, de obicei, riscul este mai mic comparativ cu beneficiul tratamentului. În orice caz, pacienţii
trebuie informaţi în privinţa acestor riscuri, decizia lor de a accepta terapia este importantă.
Majoritatea citostaticelor pot provoca un alt cancer, leucemie sau tumori solide.
Utilizarea anticontraceptivelor orale sau terapiile de substituţie hormonală pot provoca cancer
mamar, iar estrogenii şi tamoxifenul cancer endometrial. Două studii au raportat că reducerea
terapiei de substituţie homonală la femeile post-menopauză scade incidenţa cancerului mamar. În
2007, un alt studiu a demonstrat scăderea incidenţei cancerului mamar cu 13% din 2001 până în
2003, tot din această cauză.

În ultimii ani au fost luate o serie de măsuri pentru limitarea expunerii la carcinogenii
din medicamente: s-a informat personalul medical şi pacienţii cu privire la riscurile medicaţiei
potenţial carcinogene, s-a limitat expunerea muncitorilor la substanţele active în timpul
procesului de fabricaţie şi efectele secundare ale medicamentelor potenţial carcinogene se
urmăresc şi se tratează. Riscul carcinogenetic al medicamentelor depinde de doză, de calea de

63
administrare şi de durata de expunere. De asemenea fiecare pacient răspunde diferit la expuneri
similare, în funcţie de vârstă, sex, fond genetic sau starea generală de sănătate.

CAPITOLUL IV

PROCESE DE ÎNGRIJIRE

CAZUL I

Culegerea datelor:

 Nume : V

 Prenume: N

64
  Vârstă: 61

 Sex: M

 Naţionalitate: Română

 Religie: Ortodoxă

 Starea civilă: Casătorit

 Ocupaţie: Pensionar

 Comportament: Nefumător

 Alergii: Neagă

 Data internării: 01.05.2021

Motivele internării:

 Durere periombilicală

 Greaţă

 Vărsături

Antecedente heredocolaterale:

 Fără

Antecedente personale, fiziologice şi patologice:

 Colecistectomie – 2012

 Hernie inghinală stângă operată – 2013

 HTA

 Pancreatită acută – 2012

65
Istoricul bolii:

Pacient, cunoscut cu pancreatită acută şi litiaza biliară (colecitectomizat în 2012),

prezintă de aproximativ 2 luni dureri periombilicale cu caracter colicativ asociate cu greaţă şi
vărsături biloase. Se internează pentru investigaţii suplimentare.

Examene de laborator:

 Leucocite : 9200

 Hb : 12.7g/dl

 Uree : 20mg/dl

 Creatinină : 1.10mg/dl

 AST: 24 U/I

 ALT: 40U/I

Radiografie pulmonară:

 Fără leziuni active pulmonare

 Cord cu dimensiuni crescute

Radiografia abdominală pe gol:

 Două nivele hidroaerice colonice în FID

Colonoscopia:

 Hemoroizi interni gr II/III

 Ampula rectală cu mucoasă cu aspect normal

 Sigmoidul prezintă la cca 50cm de orificiul anal formaţiuni vegetante ulcerate, stenozantă
care nu permite trecerea colonoscopului

Diagnostic:

66
 Neoplasm de unghi splenic colonic stenozant. Ocluzie intestinală

Diagnostic de nursing:

 Dureri abdominale

 Risc de deschidratare

 Risc de alterare a funcţiilor vitale

 Anxietate postoperatorie

 Nutriţie alterată

 Risc de hipertermie

 Deficit de autoîngrijire

 Mobilitate fizică alterată

 Tulburări de ritm ale somnului

Plan de nursing

Manifestări de Diagnostic Obiective Intervenţii Evaluare

dependenţă de nursing *autonome-delegate
-plagă la nivelul -dureri -calmarea -se administrează la interval -durerea scade
abdomenului abdominale durerii regulat medicaţia antialgică în intensitate
(piafen, algocalmin) după
prescrisă de medic administrarea
*se asigură poziţie antalgică antialgicelor
*se pregătesc materialele
necesare pentru perfuzie
-risc de -reechilibrare -se administrează glucoză şi
deshidratare hidroelectroliti ringer conform FO
prin că -administrarea de O2 pe
vărsatură mască
*se asigură un microclimat
optim
-recoltarea de probe biologice
-risc de -menţinerea şi trimiterea la laborator -respiraţie

67
 alterare a funcţiilor regulată
funcţiilor vitale -tegumente
vitale normal colorate
-palpitaţii -anxietate -pacientul să -asigurarea suportului psihic -pacientul
postoperator fie liniştit -poziţionarea confortabilă prezintă o stare
ie -măsurarea funcţiilor vitale şi de linişte
notarea în FO

-nutriţie alterată -asigurarea -pacientul să -în primele zile postoperator -pacientul este
aportului fie echilibrat pacientul este perfuzat la echilibrat
alimentar nutriţional indicaţia medicului cu nutriţional
glucoza 10%, ringer
-se asigură un climat optim în
salon
-T = 38*C -risc de -scaderea -administrarea de antitermice -pacientul
hipertermie temperaturii, conform FO: paracetamol, prezintă
menţinerea algocalmin subfebriliate
temperaturii în -hidratare :ceai, apă T-37.3*C
limte normale,
hidratare
corespunzatoar
e
-imposibilitatea -deficit de -asigurarea -se asigură intimitate -pacientul
de a-şi asigura autoîngrijire autonomiei în -se efectuează toaleta pe colaborează cu
îngrijiri de asigurarea regiuni infirmiera la
igienă realizării -I se schimbă lenjeria ori de efectuarea
masurilor de cate ori este nevoie toaletei
igienă -este încurajat şi apreciat -pacientul îşi
personală pentru efortul depus menţine
tegumentele şi
mucoasele în
condiţii optime
de igienă
-imposibilitatea -mobilitate -asigurarea -este învăţat să se mobilizeze -pacinetul se
de a se mişca fizică unei mobilizări în pat ajutându-se de suportul mobilizează
alterată precoce pentru de la marginea patului ajutându-se de
a evita -este rugat să solicite ajutorul suport şi de soţie
complicaţiile -la 4 zile de la operaţie -pacientul este
pulmonare sau pacientul face mici plimbări mobilizat
circulatorii
-somn înterupt -insomnie -asigurarea -eliminaerea factorului cauzal -pacientul are un
unui somn prin acordarea suportului somn liniştit,
liniştit psihic reconfortant
-crearea unui climat favorabil

68
 şi liniştit
-se aşează într-o poziţie
confortabilă
-la indicaţia medicului se
administreză un sedativ uşor
la culcare

La 10 zile de la intervenţia chirurgicală, unde se practică – hemicolectomie stângă

radical cu colonastomoză – evoluţia este favorabilă, cu reluarea tranzitului intestinal şi a
tolerantţi digestive.

Pacientul echilibrat respirator şi hemodiamic, se externează, în curs de vindecare

chirurgicală cu următoarele recomandări:

 Regim igieno-dietetic

 Revine după rezultatul examinării histopatologice, în funcţie de care va fii trimis în

reţeaua oncologică pentru stabilirea tratamentului adjuvant

 Revine la control conform indicaţiilor

CAZUL II

Culegerea datelor:

 Nume: M

 Prenume: A

 Vârstă: 70 ani

 Sex: Masculin

 Naţionalitate: Română

 Stare civilă: Căsătorit

69
  Situaţie familială: Un baiat de 40 ani

 Locuinţă: Apartament, condiţii corespunzatoare

 Ocupaţia: Pensionar

 Data internării: 30.06.2021

Motivele internării:

Pacientul în vârstă de 70 de ani se prezintă la camera de gardă chirurgie, acuzând dureri

abdominale, scăderea în greutate, vărsături.

Antecedente heredo-colaterale:

 Frate cu cancer de pancreas

Antecedente personale:

 Hipertensiune arteriăl

 Hepatită cronică

Examene de laborator:

 Uree: 20.4mg/dl

 Creatinină: 0.6mg/dl

 Glicemie: 88mg/dl

 Potasiu: 4.1mmol

 Sodiu: 133mmol

 Hemoglobină: 14.1g/dl

Radiografie pulmonara:

70
  Fără leziuni active pulmonare

Colonoscopia:

 Hemoroizi interni de gr II

 Ampula rectală fără leziuni

 Sigmoid, descendent, transvers, fără modificări de mucoasă

 La nivelul unghiului hepatic – formaţiune tumorală ulcero-vegetatntă, friabilă, care

sângerează spontan ţi la atingere, care nu stenozeaza lumenul colonului

 Cec, valve ileo-cecala de aspect normal

Examen computer tomograf:

 Formaţiune tumorală unghi hepatic

Diagnostic medical la internare:

Sindrom subocluziv, suspiciune tumora colon drept

Diagnostic de nursing:

 Durere la nivel abdominal

 Respiraţie ineficientă

 Mobilitate fizică alterată

 Deficit de autoingrijire prin incapacitate de a-şi asigura îngrijiri igienice

 Alterarea imagini de sine

 Comunicare ineficientă la nivel afectiv

 Nutriţie alterată

71
  Tulburări ale ritmului de somn

 Lezarea integrităţii tegumentelor

Plan de îngrijire

Apreciere Diagnostic de Obiective Intervenţi Evaluare

nursing *autonome
-delegate
Plaga la -durere la -diminuarea durerii -administrarea Scaderea durerii
nivelul nivelul plăgii medicaţiei in intensitate
abdomenului abdominale antialgice prescrisă după
de medic administrarea
-asigurarea poziţiei calmantelor
antalgice

-asigurarea unei -asigurarea unui

respiraţii normale micro climat -respiraţie
-respiraţie şi a oxigenării optim(salon aerisit, eficienta
ineficientă ţesuturilor curat, umiditate si -tegumente
temperatură normal colorate
optimă)
-oxigenoterapie pe
mască

-asigurarea unei -pacientul este

mobilizări precoce invatat sa se
pentru prevenirea mobilizeze in pat si Se mobilizează
-mobilitate complicaăiilor la marginea patului în pat, ajutându-
fizica alterata circulatorii, -se goleste punga se de suportul
pulmonare şi colectoare pentru de susţinere şi
tegumentare cofort ţi siguranţă sprijinindu-se
-este rugat sa de soţie
solicite ajutor

-asigurarea
intimităţii
-asigurarea -efectuarea toaletei
autonomiei în pe regiuni la pat
realizarea -încurajarea şi
-deficit de autoi măsurilor de igienă aprecierea pentru Face eforturi şi
îngrijire personală fiecare efort depus colaborează
manifestat prin pentru a ajuta
incapacitatea de infirmiera la
a-şi asigura efectuarea
îngrijirile toaletei

72
 igienice
Modificarea -alterarea -acceptarea noii -asigurară Întreabă de
schemei imaginii de sine scheme corporale intimitatea în îngrijirile
corporale timpul manevrelor ulterioare şi il
de îngrijire interesează cum
-este încurajat să-şi îi va afecta
exprime temerile şi viaţa, boala
-comunicarea -realizarea unei să intrebe orice
ineficientă la comunicări
nivel afectiv eficiente cu echipa -identificarea
medicală şi familia canalului de
comunicare Vorbeşte despre
-contact frecvent cu boala sa
pacientul, care va Este relaxat
fii tratat cu căldură Caută contact
-este încurajat să-şi vizual
exprime Vrea să
sentimentele în vorbescă cu
legătura cu boala sa familia

-nutriţie alterată -asigurarea -asigurarea de

aportului alimentar condiţii adecvate
cantitativ şi servirii
calitativ mesei(schimbarea
pansamentului, a Solicită
pungii colectoare) informaţii
-se ajută pacientul despre modul în
să se aşeaze într-o care alimentaţia
poziţie comodă- influeţează
informează boala
pacientul asupra Are rezerve în a
efectelor unor consuma
alimente alimente solide,
preferănd supa,
iaurtul, cei
care familiei
mancarea de
acasă
Anxietatea -tulburări ale -asigurarea unui -se identifica’ă Se trezeşte
manifestată ritmului de somn liniştit, factorii periodic pentru
prin oboseală, somn reconfortant declanşatori ai verificarea
iritabilitate, anxietăţii(frica de a pungii de dren
incapacitate de nu se dezlipi şi solicită
a se elibera de punga) golirea chiar
tensiuni -se aşeaăa într-o dacă conţinutul
poziţie mai comodă este minim

73
 -se aeriseşte salonl
-la indicaţia Adoarme
medicului se imediat ce se
administrează un asigură că este
sedativ bine fixată
Plaga Lezarea Vindecarea plăgii -pansamentul plăgii Plaga operatorie
operatorie integrităţii operatorii cu evoluţie
infiltrate la tegumentelor respectând tehnica satisfăcătoare
polul inferior aseptică Temperatură
-se masoară şi se normală –
notează 36.8*C
temperatura de
două ori pe zi

Pacientul se externează la 8 zile de la intervenţia chirurcicală (sa practicat colectomie

segmentară tip Hartman), cu urmatoarele recomandări:

 Regim igieno-dietetic

 Revine la control după 7 zile

 Revine după rezultatul biopsiei

Printr-o abordare globală a pacientului s-au obiţinut rezultatele dorite:

 Pacientul acceptă boala

 Atitudine cooperantă

 Pacientul şi-a insuşit tehnicile de îngrijire

 Familia îşi manifestă suportul

 Ştie unde poate să apeleze în caz de nevoie

CAZUL III

Culegerea datelor:

74
  Nume: M

 Prenume: I

 Vârstă. 38

 Sex: masculin

 Naiţalitate: Română

 Religia: Ortodox

 Stare civilă: Căsătorit

 Situaţie familială: un fiu – 9 ani

 Locuinţă: apartamet 3 camere, condiţii corespunzătoare

 Ocupaţie: Contabil

 Data internării:25.01.2021

Istoricul bolii:

Pacientul se prezintă la camera de gardă, chirurgie, acuzând dureri abdominale, scădere

ponderală, vărsături.

Examenul obiectiv:

 Stare generală influenţată

 Stare de nutriţie bună

o Înălţime: 170cm

o Greutate: 77kg

o T.A: 110/60 mm/Hg

o Puls: 38 bătai/minut

75
 o Frecvenţa respiratorie: 42 respiraţii/minut

o Tranzit intestinal absent

o Vărsătura alimentară

o Micţiuni fiziologice

Examen computer tomograf:

 Suspiciune tumorală de colon drept

Examen colonoscopic:

 Tumoră colon unghi hepatic

Intervenţia chirurgicală relevă o tumoră de circa 7 cm unghi hepatic

 Se efectuează o colectomie segmentară, colostomie iliacă dreaptă

 Postoperator pacientul e îngrijit în secţia de terapie intensivă unde:

o Protezarea colostomiei s-a realizat cu pungi nedrenabile, ceea ce

presupune schimbarea pungii chiar de mai multe ori pe zi

o Punga a fost schimbată de către infirmieră

 Începănd cu ziua a patra postoperatorie, pacientul a fost transferat în salon

 I s-a facut psihoterapie explicându-se cât de important este că treptat se va recupera şi va

duce o viaţă normală

Evaluarea situaţiei

 Pacientul a beneficiat de pregătire preoperatorie, referitoare la intervenţia ce urma a i se

efectua

 Intervenţia chirurgicală a avut un impact puternic asupra psihicului pacientului

76
  Nu acceptă vizitatori, cu excepţia copiilor şi soţiei, se consideră dezgustător, la
schimbarea pungii foloseşte masca de oxigen, nu mănâncă decât foarte puţin

Diagnostic:

Sindrom subocluziv, suspiciune tumorală colon drept

Diagnostic de nursing:

 Dureri abdominale

 Ineficienţă respiratorie

 Mobilitate fizică alterată

 Deficit de autoîngrijire prin incapacitatea de a-şi asigura îngrijiri igienice

 Alterarea imaginii de sine

 Comunicare ineficientă la nivel afectiv

 Nutriţie alterată

 Tulburări ale ritmului de somn

 Lezarea integrităţii tegumetelor

Plan de ingrijire

Apreciere Diagnostic de Obiective Intervenţii Evaluare

nursing autonome-delegate
Plagă la Durere la Diminuarea -administrarea Scăderea durerii
nivelul nivelul plăgii durerii medicţtiei antialgice ţn intensitate
abdomenului abdominale prescrisă de medic la după
intervale regulate(8h) administrarea
-asigurarea poziţiei antialgicelor
antalgice

Ineficienţa Asigurarea unei -asigurarea unui Tegumente

respiratorie respiraţii microclimate optim normal colorate;
normale şi a (salon curat, aerisit, Respiraţie
oxigenării temperatură şi eficientă

77
 ţesuturilor umiditate optimă)
-oxigenoterapie pe
mască, cu
intermitenţă

Mobilitate Asigurarea unei -este învăţat să se Se mobilizează

fizică alterată mobilizări mobilizeze în pat şi la în pat folosind
precoce pentru marginea patului suportul de
prevenirea -I se goleşte/schimbă susţinere şi
complicaţiilor punga colectoare sprijinindu-se de
pulmonare, pentru a-i oferii soţia sa
circulatorii şi confort şi siguranţă
tegumentare -este rugat să solicite
ajutor la nevoie

Deficit de Asigurarea -asigurarea intimităţii Colaborează şi

autoîngijire autonomiei în -efectuarea toaletei pe face eforturi
manifestat prin realizarea regiuni la pat pentru a ajuta
incapacitatea de măsurilor de -încurajări şi aprecieri infirmiera la
a-şi asigura igienă personală pentru fiecare efort efectuarea
îngirijiri depus toaletei
igienice
Modificarea Alterarea Acceptarea noii -asigură intimitate în Acceptarea că
schemei imaginii de sine scheme timpul manevrelor de este important că
corporale prin corporale îngijire trăieşte;
instituirea -I se explică faptul că Nu acceptă să
colostomei stoma este temporară atingă stoma;
-este rugat să Întreabă de
privească şi să atingă îngijirile
stoma cu ocazia ulterioare şi şl
schimbării pungii interesează cum
colectoare îi va afecta viaţa
-I se explică felul în
care stoma îi
afectează viaţa
-este încurajat să-şi
exprime temerile şi să
întrebe orice

Comunicare Realizarea unei -identificarea Devine relaxat,

ineficientă la comunicări canalului de caută contact
nivel afectiv eficiente cu cominicare vizual;
echipa medicală -contact frecvent cu Vorbeşte despre
şi familial pacientul, care va fi boala sa;
tratat cu căldura şi cu
sentimente pozitive

78
 -este încurajat să-şi
exprime sentimentele
în legatură cu stoma

Nutriţie alterată Asigurarea -asigură condiţii Solicită

aportului adecvate servirii informaţii despre
alimentar mesei(schimbarea modul în care
suficient calitativ pansamentului, a alimentaţia
şi cantitativ pungii de colostomă) influenţeazaă
-ajută pacientul să se eliminările
aşeze într-o poziţie colostomei;
comodă
-ţine cont de Are rezerve în a
preferinţele culinare consuma
ala pacientului alimente solide,
-face recomandări preferând supa,
privind alimentele ceaiul, iaurtul;
permise Solicită fiicei sa
-informează pacientul îi aducă mancare
asupra efectelor unor gatită de acasa,
alimente în ziua urmatoare
Anxietate Tulburări ale Asigurarea unui -se identifică factorii Se trezeşte
manifestată ritmului de somn declanşatori ai periodic pentru
prin oboseală, somn reconfortant, anxietăţii(frica de a verificarea
iritabilitate, liniştit nu se dezlipi punga) pungii de
incapacitatea -se aşează într-o colostomă şi
de a se elibera poziţie comodă solicită golirea
de tensiuni -se aeriseşte salonul chiar dacă
-la indicaţia conţinutul este
medicului i se minim;
administrează un Adoarme imediat
sedativ ce se asigură că
este bine fixată
Plaga Lezarea Vindecarea -Vindecarea plăgii, Plaga opeatorie
operatorie integrităţii plăgii, protezarea protezarea eficientă a cu evoluţie
infiltrată la tegumentelor eficientă a colostomei satisfăcătoare;
polul inferior colostomei Tegumentele
Colostoma peristomale
iliacă integre ca urmare
a unei protezări
eficace;
Subfebrilitate
37.5*C – 37.9*C

Evaluarea cazului:

79
 Pacientul se externează la 20 de zile de la intervenţia chirurgicală cu colostoma
funcţională, protezată.

Printr-o abordare globală a pacientului s-au obţinut rezultatele stomacale:

 Pacientul acceptă nouă schema corporală

 Atitudine cooperantă

 Stoma este funcţională şi uşor de protezat

 Şi-a insuşit tehnicile de îngijire

 Familia îşi manifestă suportul

 Ştie unde poate să apeleze în caz de nevoie

80
 ANEXE

STATISTICĂ

Incidenţa cancerului de colon în România a crescut de trei ori de la Revoluţia din 1989.
În Europa, dintre toate tipurile de cancer, cel de colon este a doua cauză de deces. Anual, în lume
mor 700.000 de oameni din aceeaşi cauză. Numarul de cazuri noi depistate cu cancer de colon
sunt variabile de la un an la altul dar cu o tendinţă crescatoare pe termen mediu şi lung, în pofida
faptului că populaţia din Romania care generează aceţti bolnavi scade numeric în termeni
absoluţi. Cu alte cuvinte incidenţa cancerului de colon este în creştere la noi în ţară, estimându-se
chiar că aceste tendinţe de creştere a incidenţei se va manifesta cel puţin până să ajungă la
valorile raportate de ţările puternic industrializate.

Creşterea incidenţei cancerului de colon asociază creşteri atât ale prevalenţei, căt şi ale
mortalităţii prin acestă boală, ceea ce sugerează faptul, că metodele actuale de tratament doar în
puţine cazuri sunt curabilie efectiv, cu tendinţă la vindecare(forme citologice cu un grad bun de
diferenţiere, suprinse într-un stadiu precoce), restul fiind doar intervenţii de limitare
temporară(de la cateva luni la caţiva ani) a extensiei bolii neoplazice.

Incidenţa cancerului de colon este foarte apropiată de zero la vârstele tinere, creşte cu
peste un procent începând cu vârsta de 30 de ani şi atinge un maximum în intervalul de timp 75-

81
85 de ani. Incidenţa este calculată pe grupe de vârstă, astfel încât scăderea acesteia după vârsta
de 85 de ani nu poate fi pusă pe seama scăderii numărului total de persoane aflate în viaţă la
acestă vârstă. Pe de altă parte, expunerea vârstinicului la agenţii canceriogenetici din mediul
extern sau intern este lafel de importantă ca la vârste mai tinere. Mai mult decât atât constipaţia
cronică(care defavorizează descuamaţia/regenerarea celulelor alterate ale epiteliului colic) este
întalnită tot mai frecvent odată cu înaintare în vârstă. Probabil că la varste înaintate, într-un
context general care limitează apariţia şi dezvolatrea neoplasmului de colon, unele forme putând
rămâne chiar nediagnosticate.

La persoanele care trăiesc în zonele puternic industrializate, incidenţa cancerului de

colon este mai mare. Acest aspect se menţine şi la noi în tară, incidenţa cancerului de colon fiind
mai mare la persoanele care provin din mediul urban. Zonele cu incidenţele cele mai mari pentru
cancerul de colon sunt întalnite în judeţele Arad, Timiş, Ialomiţa, Brăilia, Braşov şi Alba.
Obiceiurile alimentare diferite, gradul de poluare a aerului atmosferic şi posibila acţiune
iradiantă a unor aparate electrocasnice/industrial sunt cei mai importanţi factorii suspectţti a fi
responsabili de incidenţele rurale şi urbane diferite pentru cancerulul de colon.

Prevalenţa cancerului de colon, exprimând numărul de bolnavi aflaţi în viaţă la suta de

mii de locuitori, are tendinţa crescătoare de la un an la altul. Evoluţia prevalenţei aste aşadar
strâns corelată cu variaţia incidenţei(numărul de cazuri noi) şi a mortalităţii bolii(cazuri mai
vechi, diagnosticate cu mai mult de un an în urmă). La peste 80-85 de ani incidenţa neoplasmului
de colon este în scădere, în timp ce prevalenţa acestuia are dimpotrivă un trend ascendent
accelerat. Acestă disociere ar putea fi expresia faptului că la vârste mai avansate neoplasmele
apar ceva mai rar şi au o evoluţie mult mai lentă. Numărul mare de comorbiditate pe care
bolnavii le au de regulă la acestă vârsta creează premise de deces prin alte cauze decât cele
neoplazice, fapt pentru care bolnavii ar putea rămâne în continuare în evidenţele oncologice
crescând nejustificat valorile prevalenţei pentru aceste grupe de vârstă.

Supravieţuirea la 5 ani de la diagnosticare, a pacienţilor cu CRC a cunoscut în ultmii 30

de ani o îmbunatăţire evident ca urmare a diagnosticării în stadii mai precoce şi a îmbunatăţirii
mijloacelor de tratament. Cu toate acestea, global, aproape 50% din pacienţi decedeaza în primii
5 ani.

82
 Cel mai folosit stadiu tumoral este supravieţuirea la 5 ani, care prezintă urmatoarele
prognosticuri:

A 90 - 100%
B1 75 – 90%
B2 65 – 80%
C1 40 – 65%
C2 9 – 50%
D 1 – 30%

Analizând repartiţia pe vârste, vom constata spre deosebire de prevalenţa vârstelor

înaintate un alt tip de urgenţe abdominale, ocluzive în special, faptul că majoritatea bolnavilor
noştrii se grupează în jurul adultului tânăr – adult matur.

Cancerul este o afecţiune care apare cu o incidenţă din ce în ce mai mare în ultmii ani şi
a devenit a II-a cauză de mortalitate în lume, după bolile cardiovasculare. Rezultatele terapeutice
în cazul neoplasmelor depind de stadiul în care este diagnosticatî maladia; astfel, cu cât stadiul
iniţial este mai puţin avansat, cu atât rezultatele tratamentului sunt mai bune. De aceea prevenţia
şi diagnosticul precoce sunt obiectivele cele mai importante care trebuie atinse pentru a
determina schimbarea tendinţelor evolutive actuale ale cancerului.

Anchetele epidemiologice au arătat că 80% din cancere sunt generate de factorii de

mediu şi modul de viaţă. În restul cazurilor factorii de risc pentru cancer aparţin gazdei, iar din
această categorie fac parte şi factorii genetici.

O serie de alterări genetice sunt asociate cu un risc crescut de dezvoltare a unei

neoplazii. Această probabilitate variază între diversele tipuri de tumori. Astfel, aproximativ 30%

83
din malignitatea care se dezvoltă în perioada copilăriei, apar la indivizi predispuşi gentic, în timp
ce, în cazul adulţilor, doar 5-10% dintre neoplazii sunt atribuite factorilor genetici.

În România, incidenţa cancerului colorectal (CCR) este considerată medie

(18.55/100000 locuitori), constatându-se, în ultmii 10 ani, o creştere marcată a acesteia, de la
10.1 în 1999 la 18.55 în 2009. Incidenţa CCR repezintă 8% din incidenţa neoplaziei, în general.
Atât la bărbaţi, cât şi la femei, este pe locul 3 în România după cancerul bronhopulmonar şi
gastric, şi respectiv, sân şi uter. Incidenţa pe grupe de vârstă, este mai mare decat media peste 50
de ani şi creşte apoi aproape exponenţial. Un alt element demn de semnalat este că acestă
neoplazie ocupă locul 3 în România la numărul de decese.

Distribuţia pe sexe este relativ egală, cu o uşoara preponderenţă masculină,

nesemnificativă.

Geografic, incidenţa este mai mare în majoriatatea judeţelor din Ardeal şi muncipiul
Bucureşti, afecţiunea fiind mai frecventă în mediul urban decât rural – raport 2/1 (aici trebuie
raportată la propria populaţie din cele 2 medii, care păstrează aceleaşi distribuţii).
Mortalitatea prin CCR are aproximativ aceleaşi caracteristici cu incidenţa: acceaşi
distribuţie pe sexe şi georgafică. A crescut în ultimii 10 ani similar cu incidenţa: de la 11.38 la
15.86 / 100.000.
Valoarea incidenţei mai mare decat mortalitatea în 2009 arată că, terapeutic, se poate
intervenii eficace în CCR.

Screeaningul se adresează unor categorii populaţionale stratificate pe niveluri de risc:

 Risc mediu - persoane de ambele sexe cu vârstă >50 de ani
 Risc mediu - antecedente personale patologice de adenoame sau CCR
-rudele de gradul I ale pacieţilor cu CCR/polipi adenomatoşi care au mai
mult de două rude de gradul I cu CCR nonereditar, la orice vârstă

84
  Risc foarte mare –sindroame genetice(polipoză adenomatoasă familială –FAP ) sau
HNPCC (Hereditary Non Polipos Colonic Cancer)
-boli inflamtorii colonice(Crohn şi colite ulcerative)

Metodele, general acceptate ca utile, în screeningul CCR, sunt: metode de detectare a

hemoragiiilor oculte în scaun (Fecal Ocult Blood Test – FOBT), sigmoidoscopia, colonoscopia,
irigografia, etc.
Fecal Ocult Blood Test(FOBT) evaluează prezenţa sângelui (hematina partial digerată)
în materiile fecale.
Mai jos sunt enumerate principalele recomandări elaborate de forurile internaţionale de
specialitate;
 FOBT anual
 Sigmoidoscopie flexibilă la 5ani
 FOBT anual + sigmoidoscopie flexibilă la 5ani
 Irigografia la 5ani
 Colonoscopie la 10ani
 Dovezi bune pentru FOBT anual sau la 2ani
 Dovezi moderate pentru sigmoidoscopie la 5ani
 Dovezi insuficiente pentru FOBT + sigmoidoscopie
 Dovezi insuficiente pentru colonoscopie

În mod concret, secvenţa de screening, care ar trebui urmată, implică: 3 teste

consecutive FOBT de efectuat acasă, anual sau bianual. Medicul de familie educă pacientul şi le
distribuie. În caz de pozitivitate, referire la medicul specialist gastroenterolog, care va efectua
colonoscopia diagnostic şi terapeutică, dupa caz. Pentru polipi, se face polipectomie şi
supraveghere ulterioară la 3 ani sau 4 ani. Pentru CCR, se intră în indicaţiile specifice de studio.

În concluzie, cancerul colorectal este una din puţinele afecţiuni maligne, care poate fi
prevenită printr-un screening eficient, prin aceasta beneficiind de un prognostic mai bun.
Metodele de screening riguros aplicate, în urma cărora se afirmă scăderea incidenţei şi
mortalităţii prin CCR.

85
86