NOŢIUNI GENERALE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A TUBULUI DIGESTIV

1.1 ANATOMIA INTESTINULUI SUBTIRE

Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente:
cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subtire şi intestinul gros. Aceste
segmente se inlănţuie sub forma unui tub continuu de calibru diferit, începând de la orificiul
bucal, pe unde pătrund alimentele, până la orificiul anal, prin care sunt eliminate reziduurile.
Intestinul subţire este porţiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac şi intestinul
gros. Este un tub elastic şi moale de muşchi şi membrane intestinale, care sta strâns rasucit in
cavitatea abdominala. Are o lungime de 6-8 m, un diametrul de 4-5 cm la nivelul duodenului si
de 2-3 cm la nivelul jejuno-ileal şi prezintă o porţiune iniţială fixă, care descrie un segment de
cerc numită duoden şi o porţiune mobilă numită jejun-ileon.

Duodenul. Duodenul este porţiunea iniţială a intestinului subtire şi este delimitat la

început de pilor, se îndreaptă spre vezica biliară, unde coteşte devenind deşcendent. La acest cot
se formează flexura duodenală superioară. Ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteşte din
nou, formând flexura duodenală inferioară. În continuare, trece anterior de coloana vertebrală L4,
vena cavă inferioară şi aortă după care coteşte a treia oară, devenind ascendent şi urcă pe flancul
stâng al coloanei până la L2, unde se termină la nivelul flexurii duodeno-jejunale.
Are o forma de C, fiind situat ca o potcoavă cu concavitatea în sus în care se află capul
pancreasului. Lungimea sa la adult este de 30 cm, şi este impărţit în patru părţi:
 porţiunea superioară, între pilor şi vezică biliară;
 porţiunea descendentă, între vezica biliară şi polul superior al
rinichiului drept;
 porţiunea transversă ţine de polul inferior al rinichiului drept
până la flancul stâng al coloanei vertebrale;
 porţiunea ascendentă continuă porţiunea precedentă şi sfârşeşte
la flexura duodeno-jejunală.
Duodenul I are o lungime de 5 cm, este situat imediat in continuarea pilorului, iar partea
sa iniţială se mai numeşte şi bulb duodenal.
Duodenul II măsoară 7- 10 cm şi este in imediata vecinătate a capului de pancreas. La
acest nivel se găseşte papila Vater, unde se intâlnesc canalul pancreatic, ce aduce sucul
pancreatic în duoden, şi canalul biliar, care aduce bila (fierea) secretată de celulele hepatice.
Duodenul III, de 10 cm., se situează chiar în faţa coloanei vertebrale, având de asemenea
vecinătate cu cele mai importante vase din abdomen: vena cavă inferioară şi artera aortă.
Duodenul IV, cu o lungime de 5 cm se va situa din nou în vecinătatea pancreasului şi se
continuă cu jejunul.
Duodenul, prima parte a intestinului subţire, este extrem de important in desfăşurarea
procesului de digestie, pentru că aici este neutralizată aciditatea gastrică, cu ajutorul
bicarbonatului secretat de glandele intestinale şi de pancreas. Enzimele digestive nu işi pot
desfăşura activitatea decât in mediu alcalin.
Tot aici este locul unde glandele anexe ale tubului digestiv (ficatul si pancreasul) işi varsă
secreţiile, esenţiale pentru procesul de digestie si absorbţie a substanţelor nutritive. Se realizează,
prin activitatea motorie, de propulsie a conţinutului intestinal, amestecul acestuia cu secreţiile
digestive.
 Absorbţia nutrienţilor in duoden este minimă, următorul segment al intestinului subţire
(jejunul), fiind cel specializat pentru absorbţia celei mai mari părţi din substanţele rezultate din
procesul de digestie.

Jejuno-ileonul. Jejun-ileonul este porţiunea liberă (mobilă) a intestinului subţire care are
o lungime de 4-7 metri mentinându-se variaţii intre 3-l0 metri . Este limitat de unghiul duodeno-
jejunal proximal şi de valvula ileo-cecală distal.
Diametrul jejun-ileonului descreşte progresiv de la unghiul duodeno-jejunal (3-4 cm)
până la valvula ileo-cecală(Bauhin) (2-3 cm). Jejun-ileonul descrie 15-l6 bucle, numite anse
intestinale, avand forma de „U\".
Jejunul ocupă aproximativ 2/5 din lungimea intestinului subţire, având dispoziţia anselor
predominant orizontală. Ileonul ocupă aproximativ 3/5 din lungimea jejun-ileonului, având
dispoziţia anselor predominant verticală.
Jejun-ileonul ocupă spaţiul visceral al cavităţii peritoneale proiectându-se pe peretele
abdominal la 4-5 cm supraombilical, în sus şi la nivelul pubelui, în jos ; 40% din anse sunt
latero-vertebral in stânga, 40% în pelvis şi 20% latero-vertebral drept .
Este legat de peretele posterior al duodenului prin mezenter, de unde şi numele de intestin
mezenterial.
Jejuno-ileonul este legat de peretele posterior al abdomenului printr-un lung mezou
peritoneal, numit mezenter.
 Raporturile jejun-ileonului se realizează între ansele intestinale şi viscerele
invecinate.Fiecare ansă intestinală are două feţe în raport cu ansa vecină. Prezintă o margine
aderentă, concavă pe care se inseră mezenterul (marginea mezenterică sau mezostenică) şi o
margine liberă în raport cu cavitatea peritoneală.
Raporturile jejun-ileonului cu viscerele sunt:
• anterior cu omentul mare;
• posterior cu organele retroperitoneale (coloana vertebrala, vasele mari, uretere, plexuri
nerase, pancreas, splina, rinichi stang);
• in sus cu colonul şi mezocolonul transvers;
• in jos cu viscerele pelvine ( rect, uter);
• in dreapta cu cecul şi colonul ascendent;
• in stânga cu colonul descendent şi sigmoid.
Mezenterul este mijlocul de fixare a intestinului subţire la peretele abdominal posteriori.
Mezenterul este rezultatul reflexiei peritoneale de pe peretele abdominal pe intestin pentru a
reveni pe peretele abdominal posterior. Se constituie astfel o dublă lamă peritoneală care prezintă
două feţe şi două margini. Feţele sunt anterioară şi posterioară. Marginile sunt fixă şi liberă.
Marginea fixa (radacina) are intre 15-l8 cm lungime incepe din stanga corpului vertebral
L2 şi se intinde până la valvula ileo-cecală.
Rădăcina mezenterului prezintă o bază mai largă de inserţie. Astfel intestinul este silizat
şi se previne torsionarea sa in jurul pediculului vascular .
Marginea liberă se desface ca un evantai, este lungă şi conţine jejun-ileonul. Intre cele
două foiţe peritoneale ale mezenterului se găseşte: ţesut grăsos, arterele si venele mezenterice
superioare, nervii intestinului subţire, nodurile şi vasele limfatice.
Mezenterul este mai lung în porţiunile centrale şi are tendinţa de creştere în lungime în
raport cu vârsta.
 1.1.1 STRUCTURA INTESTINULUI SUBTIRE

Macroscopic prezintă patru straturi - seroasa, musculara, submucoasa şi mucoasa.

Mucoasa ocupă două treimi din grosimea peretelui intestinului subţire. Celelalte trei -
seroasa, musculara si submucoasa doar o treime.
Acest raport este conform cu funcţiile intestinului subţire.
Mucoasa intestinului subţire este stratul situat spre lumen şi este alcatuită din:
-epiteliu;
- lamina proprie;
- musculara mucoasei.
Epiteliul tapetează vilozităţile intestinale si criptele Lieberkuhn.
În structura epiteliului intră următoarele celule: enterocitele, celulele caliciforme,
celulele Paneth, celulele enterocromafine si celulele nediferenţiate (stern).
Enterocitele sunt celule cilindrice care au in zona apicală o margine „in perie\" şi au un
nucleu bazal. Sunt responsabile de procesul de absorbţie.
La nivelul marginii „in perie\" există mari concentraţii de enzime, in principal
dizaharidaze.
Celulele caliciforme sunt prezente la nivelul vilozităţilor şi a criptelor. Secretă mucus
prin mecanism merocrin .
Celulele Paneth sunt localizate la baza criptelor. Funcţia lor nu este bine precizată. Par a
avea rol imun şi de secreţie a enterokinazei.
Celulele enterocromafine sunt localizate in criptele intestinului subţire. Au rol de a
secreta hormoni care au acţiune la distantă prin sânge sau mecanism paracrin.
Celulele nediferenţiate (stern) se găsesc la baza criptelor. Reprezintă cel mai frecvent tip
de celule. Au rol in regenerarea epiteliului putând genera orice celulă .
 In structura intestinului subţire există şi glandele Lieberkuhn. Se admite că secretă un
lichid hidro-electrolitic.
Acest lichid diluează produşii de digestie, ii izotonicizează favorizând absorbtia. Secreţia
lor este reglată prin mecanism reflex local, mienteric si umoral.
Duodenul. Peritoneul: prima porţiune din partea superioară a duodenului este învelită de
peritoneu, în rest este extraperitoneal, fiind acoperit de seroasă numai pe faţa anterioară.
Posterior se află o fascie de coalescenţă, rezultată din alipirea peritoneului de peretele posterior
al abdomenului ( fascia Treiz).
Stratul muscular: este format din fibre musculare netede dispuse în două straturi: unul
extern, mai subţire, format din fibre longitudinale şi altul intern, mai gros, din fibre circulare.
Stratul submucos: este format din ţesutul conjunctiv lax şi conţine vase sangvine,
limfatice, nervi, plexul submucos MEISSNER şi foliculi limfoizi. În submucoasă întâlnim şi
glande BRUNNER, caracteristice duodenului.
Mucoasa duodenală: are culoare cenuşie-roşiatică în perioadele de repaus şi devine roşie
în timpul digestiei. Pezintă plici circulare şi vilozităţi. Plicele circulare, numite şi valvule
conivente KERKRING, sunt cute transversale permanente. Lipsesc în prima parte a duodenului ţi
în ileonul terminal. Vilozităţile intestinale se prezintă ca nişte proeminenţi cilindrice sau conice,
întâlnite de- a lungul întregului intestin subţire.
Jejunul-ileonul. Peritoneul: la nivelul jejuno-ileonului, peritoneul îl înveleşte complet şi
se continuă cu mezenterul. Mezenterul se fixează prin rădăcina sa la peretele posterior al
abdomenului de-a lungul unei linii oblice care pleacă de la flancul stâng al vertebrei L2 şi ajunge
în fosa iliacă dreaptă.
Musculatura jejuno-ileală se aseamănă cu musculatura de la nivelul duodenului.
Submucoasa este formată din ţesutul conjunctiv lax şi conţine vase sangvinice, limfatice,
nervi, plexul submucos Meissner şi foliculi limfoizi.
Mucoasa jejuno- ileonului are o structură asemănătoare cu cea a duodenului.
 1.2 INTESTINUL GROS
1.2.1 ANATOMIA INTESTINULUI GROS

Intestinul gros se întinde de la tunica ileonului, marcat prin valvula ileocecală, până la
nivelul canalului anal, dar această definiţie morfofunctională trebuie să includă apendicele si
valvula Bauhin. Această concepţie caută să respingă o unitate funcţională integratoare, dar
individualitatea morfofunctională şi patologică a diferitelor porţiuni colice impun studiul
anatomic şi patologic pe porţiuni separate.
Lungimea intestinului gros variază intre 100 – 150 cm, cu o medie de 130 – 135,
creşterea in lungime se poate face pe seama intregului colon dar mai ales pe seama unor
segmente separate.Aceste alungiri pot fi congenitale sau câştigate de-a lungul vieţii, ducând la
dificultăţi in investigaţia radiologică atât in plenitudine cât şi in dublu contrast astfel sigmoidul şi
transversul au o lungime in jur de 50 cm, ascendentul 12 – 17 cm iar descendentul 14 – 20 cm.
 Calibrul intestinului gros prezintă o scădere progresivă incepând de la cec spre sigmoid
cu aproximativ 5 cm la cec si 2,5 cm la sigmoid dar in mod normal sau condiţii patologice, există
modificări de calibru prin spasme sau dilatări, creând astfel dificultăţi in investigarea colonului si
mai ales in punerea diagnosticuluiii.
Intestinul gros se deosebeşte de intestinul subţire prin mai multe caracteristici exterioare:
 este mai scurt dar mai voluminos decât intestinul subţire;
 se dispune sub formă de cadru, de unde şi numele de cadru
colic;
 este parcurs de nişte benzi musculare, numite teniile colonului,
în număr de trei la cec, colon ascendent, transvers şi descendent, două la colonul sigmoid; dispar
la rect;
 prezintă umflături transverse numite haustre, separate între ele
prin şanţuri transverse care proemină în lumenul intestinului sub formă de plici semilunare ale
colonului;
 prezintă ciucuri grăsoşi de culoare gălbuie, numiţi apendici epiploici, în jurul teniilor
musculare.
Intestinul gros este subîmpărţit în cec, colon şi rect. La rândul său colonul în segmente:
colonul ascendent, transversal, descendent şi sigmoid.

Cecul. Are formă de sac inchis in interior, iar superior se continuă cu colonul ascendent,
pe peretele postero-intern la unirea dintre cec si ascendent se află joncţiunea ileocecală prevazută
cu un sfincter, numită valvula lui Bauhil. La aproximativ 2 cm sub aceasta se află inserţia
apendicelui vermicular.
Cecul poate fi invelit în intregime de către peritoneu, situaţie intraperitoneală sau poate fi
acoperit numai pe faţa anterioară, situaţie când cecul este situat retroperitoneal, cu toate acestea
cecul este considerat una dintre cele mai mobile părţi ale colonului alaturi de transvers şi
sigmoidiii.
El este situat de obicei in fosa iliacă dreaptă dar poate fi situat şi inalt lombar, prerenal
sau jos in micul bazin.
 Ca aspect exterior el prezintă trei benzi musculare inguste care işi au punctul de plecare
la nivelul inserţiei apendicelui şi insoţesc colonul pe toată intinderea lui.
Aceste benzi musculare sunt dispuse anterior iar celelalte postero intern şi extern.Aceste benzi
determină formarea de boreluri suprapuse sau trei coloane de umflături.
Din punct de vedere radiologic cecul poate fi împărțit în douăiv:
-fundul cecal;
-corpul cecului.
Faţa anterioară a cecului vine în raport cu peretele anterior al abdomenului, faţa
posterioară vine în raport cu fosa iliacă, muşchiul psoas iliac şi nervul femural, care trece la acest
nivel.
Prin orificiul ileo-cecal ileonul se deschide în cec, la nivelul acestui orificiu se află
valvula ileocecală cu rol de supapă între intestinul subţire şi gros. La 2-3 cm sub orificiul ileo-
cecal se află un orificiu oval numit orificiul apendiculo-cecal prin care apendicelese deschide în
cec (are şi el o valvulă)
Colonul. Începe la nivelul valvulei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. Din
fosa iliacă dreaptă urcă spre faţa viscerală a ficatului (colon ascendent). La acest nivel coteşte
formând flexura colică dreaptă, de la care începe colonul transversal care străbate transversal
cavitatea abdominală până la nivelul splinei. Ajuns la acest nivel, coteşte din nou, formând
flexura colică stângă (colon descendent)v.
Ultima porţiune a colonului, în formă de „S”, coboară în bazin (colonul sigmoid), unde,
în dreptul vertebrei S3, se continuă rectul.
Colonul ascendent măsoară 8-15 cm lungime.
Este situat intre inserţia valvulei ileocecale şi a unghiului hepatic. Este situat
retroperitoneal şi prin intermediul fasciei lui Toldt vine in contact cu pătratul lombelor şi polul
inferior inferior al rinichiului drept.
In afară, interior şi anterior, colonul ascendent vine in contact cu ansele intestinale.
Colonul ascendent este una dintre cele mai fixe porţiuni ale colonului.
Configuraţia exterioară este asemănătoare cu a cecului, cele trei bandelete musculare
formează boselurile iar in interior ele determină formarea pliurilor falciforme si a cavităţilor
haustrale.
 Colonul transvers are o direcţie uşor oblică în sus spre stânga şi măsoară 40-60 cm. Este
cuprins între cele două flexuri ale colonului.
Este partea cea mai mobila a colonului, poseda un mezocolon cu marginea anterioara
inserata pe colon iar cea posterioara fixa, este inserata de la dreapta spre stanga pe portiunea
inferioara a rinichiului, de partea a doua a duodenului, corpul pancreasului si partea superioara a
rinichiului stang.
Acest mezocolon la extremitate dă naştere la două formaţiuni peritoneale şi anume
ligamentul frenocolic drept şi ligamentul frenocolic stâng care fixează cele două unghiuri colice
la peritoneul parietal.
Ligamentul gastrocolic il solidarizează de stomac. Configuraţia interioară şi exterioară
este asemănătoare cu cea de la cec şi colon ascendent cu singura deosebire că borelurile si
haustrele diminuă ca volum.

Colonul descendent. are o lungime de 14-20 cmvi.

Este situat profund retroperitoneal alipit de ansele intestinului subţire, se intinde de la
unghiul splenic până la o limită de demarcaţie convenţională corespunzătoare crestei iliace
stângi. Este segmentul cel mai strâmb al colonului şi dispune de o musculatură puternică.
Colonul sigmoid. măsoară 40-50 cm şi prezintă două segmente, unul iliac care ocupă fosa
iliacă şi altul plevin care vine în raport, în jos şi înainte cu vezica urinară la bărbaţi, iar la femei
cu uterul şi anexele, posterior vine în raport cu ampula rectală, iar în sus cu ansele intestinului
subţire.
Alături de cec şi transvers este una dintre cele mai mobile porţiuni a colonului iar prima
porţiune are o dispunere fixă ca a descendentului.
Prezintă un mezocolon sigmoidal care are o inserţie colică de două ori dând inflexiuni
sigmoidului, asemeni literei S.
Se găseşte in fosa iliacă stângă iar porţiunea pelvină vine in raport cu vezica şi rectul.
La nivelul sigmoidului există numai bandelete musculare longitudinale şi atunci el
prezintă două serii de boseluri diminuate ca volum in raport cu restul segmentului colonului.
Rectul. Rectul se întinde de la locul de terminare a colonului sigmoid până la linia
anorectală care este circulară şi desparte zona mucoasă de zona cutanată a rectului.
 Lungimea rectului este 11 – 15 cm iar diametrul transversal de 2,5 – 3 cm, in timpul
umplerii cu bariu se pot dubla diametrele şi apare fuziform dilatat în porţiunea mijlocie şi
ingustat la nivelul joncţiunii rectosigmoidiene şi la nivelul porţiunii perirenale.
In sens sagital rectul descrie o curbură superioară cu concavitatea anterior şi o curbura
inferioară cu concavitatea posterior iar in sens frontal o curbura inferioară cu concavitatea spre
dreapta.
Posterior vine în contact cu sacrul şi coccisul, feţele laterale sunt tapetate de peritoneu iar
anterior vine in contact cu organele genitale la femeie, prin fundul de sac al lui Douglas, iar la
bărbat este separet de vezica urinara tot prin acelaşi fund de sac.
Porţiunea perineală vine in raport cu fosa isteorectală şi uretra la barbat şi vaginul la
femei.
Rectul nu mai prezintă bandeletele musculare lipsind astfel boselurile şi haustrele.
Funcţionarea normală a anusului şi rectului permite evacuarea intestinului atunci când
împrejurările sociale o permit şi nu doar când materiile fecale au traversat întregul intestin gros.

Anusul. Reprezintă orificiul prin care deşeurilesolide din organism- denumite fecale-
sunt excretate.
Canalul anal are o lungime de aproximativ 3 cm, este delimitat superior de linia
anorectala si inferior de linia anoperineala.
 Diferenţa dintre rect şi anus: anusul reprezintă doar un canal îngust şi scurt, înconjurat de
un inel muscular care face joncţiunea cu rectul, porţiune inferioară a intestinului gros, pe partea
externă.
Principala funcţiune a anusului este menţinerea continenţei fecale în timp ce rectul
funcţioneză ca un rezervor pentru acesta.
Fecalele conţin în mod obişnuit aproximativ 75% apă şi 25% materii solide. O parte din
apă provine din mucusul ce lubrifiază canalul alimentar şi uşurează eliminarea materiilor fecale
din organism.
Dintre materiile solide, aproximativ o treime sunt bacterii, a treime grăsimi şi proteine
nedigerate şi o treime celuloză- componenta vegetală nedigerată.
Culoarea fecalelor se datorează pigmenţilor biliari denumiţi stercobilină şi bilirubină.
Aceşti pigmenţi biliari ajută de asemenea la sterilizarea şi deodorizarea fecalelor.
Mirosul fecalelor se datorează, în primul rând, acţiunii bacteriilor intestinale care produc
o varietate de compuşi azotaţi şi hidrogen sulfurat cu miros de ouă stricate.
La extremitatea canalului anal se găsesc 2 inele musculare- sfincterele intern şi extern. În
mod normal cele două sfinctere menţin anusul închis, dar în cursul defecaţiei ele se relaxează,
pentru a permite expulzarea acestora. Sfincterul intern sesizează prezenţa fecalelor şi se
relaxează, permiţând intrarea acestora în canalul anal. Sfincterul extern este menţinut închis în
mod deliberat până când apare un moment convenabil pentru defecaţie.

1.2.2 STRUCTURA INTESTINULUI GROS

Intestinul gros prezinta aceleasi straturi ca si intestinul subtire, mucoasa, submucoasa si

musculoasa.
Mucoasa
Este mai groasă, lipită de valvule conivente vilozităti şi plăci Pyer. Epiteliul este format
din celulele cilindrice, celulele calciforme , corionul este ţesut conjunctiv dens, conţine elemente
limfoide şi glande Lieberkuhn.
 Musculatura mucoasei conţine două straturi de fibre netede, unul interior circular şi al
doilea la exterior longitudinal, iar mucoasa canalului anal este de două tipuri, tip cilindric situat
deasupra liniei anorectale şi de tip malpighian situat sub linia anorectala ce face trecerea intre
mucoasa cilindrica si planul cutanat.

Submucoasa
Este formată din ţesut conjunctiv, prezintă plexuri vasculare, capilare, limfatice şi plexuri
nervoase.
Musculoasa
Prezintă un strat interior de fibre circulare şi exterior un strat de fibre longitudinale care
sunt concentrate in bandelete circulare sau tenii între care se găsesc pliurile semilunare sau
falciforme (boselurile).
Canalul anal prezintă o musculatură deosebită şi anume prezintă sfincterul intern care
este compus din fibre musculare striate ce prezintă un fascicol profund, gros şi mult mai
superficial subcutanat. Mai prezintă şi muschiul ridicător anal care intăreşte sfincterul extern.
Colonul
Peritoneul. În 80% din cazuri peritoneul înveleşte ceculvii. Uneori, peritoneul formează
un mezou (mezocec). Mai rar, cecul este acoperit numai anterior de peritoneu ( cec
retroperitoneal). La nivelul apendicelui, peritoneul îl înveleşte complet şi apoi bombează un
mezoapendice care se fixează pe cec şi ileon. La nivelul colonului ascendent şi descendent,
peritoneul înveleşte colonul numai anterior, posterior existând o foscie de coalescenţă, numită
Toldt. Colonul ascendent şi cel descendent sunt astfel retroperitonale. La nivelul colonului
transvers şi sigmoid, peritoneul înveleşte colonul şi se reflectă apoi pe peretele posterior al
cantităţii abdominale formându-se astfel mezocolonul şi respectiv mezosigmoidul care conferă
mobilitatea colonului transvers şi sigmoid.
Stratul muscular este constituit din fibre musculare netede, longitudinale în stratul extern
şi circulare în stratul intern. Fibrele longitudinale sunt dispuse sub forma celor trei tenii la
colonul ascendent, transvers şi descendent şi numai sub forma a două tenii la nivelul colonului
sigmoid. În stratul muscular există plexul mienteric Auerbach.
Stratul submucos este format din ţesutul conjunctiv lax şi conţine vase de sânge limfatice,
plexul submucos Meissner şi foliculi limfoizi.
 Tunica mucoasă este formată dintr-un epiteliu de suprafaţă unistratificat, din aparat
glandular şi din corion. Nu are plici circulare şi nici vilozităţi.

Rectul
Peritoneul acoperă numai jumătatea antero-superioară a ampulei rectale, apoi se reflectă la bărbat
pe vezica urinară şi la femei pe uter. În rest, rectul este învelit de o adventiţie formată din ţesutul
conjunctiv lax.
Stratul muscular este format din fibre musculare netede, care se disting în : longitudinale
la exterior şi circulare la interior. Fibrele longitudinale nu coboară toate până la anus.
Stratul circular se găseşte profund şi se întinde pe toată lungimea rectului. În jurul
canalului anal, fibrele circulare formează sfincterul intern al anusului. În afara lui se află
sfincterul extern al anusului, care are în structura sa fibre striate.
Stratul submucos este format din ţesutul conjunctiv lax şi este foarte bogat în plexuri
venoase a căror dilatare duce la formarea hemoroizilor.
Mucoasa este formată dintr-un epiteliu de suprafaţă din glande şi corion. Corionul este
infiltrat de formaţiuni limfoide.