Poveste

Era primul meu an în învățământul special și eram speriată la propriu.

Simțeam, pe propria piele, că tot ceea ce studiasem în facultate despre modul de abordare și
despre metodele folosite cu acești elevi nu pot fi aplicate în niciun fel la clasă (cel puțin în clasa
aceea).
Veneam dintr-o școală de masă și încercam să descopăr asemănprile dintre elevi.
Plecând de la principiul potrivit căruia fiecare elev are dreptul la educație și poate fi educat, eu
nu eram în stare să identific nicio modalitate în care să pot face ceva pentru acești copii.
Cum ajungeam acasă, citeam tot ce ține de caracteristicile cognitive și comportamentale ale
tipologiilor elevilor ce-i aveam în clasă (autism, tetraplegie spastică, Sindrom Down, ADHD).
Pe măsură ce căutam să cunosc mai mult, mai greu mi se părea lucrul efectiv cu acești elevi. Nu
găseam scris niciunde cum să fiu atentă la autistul ce obișnuia să se plimbe prin clasă,
deschizând ușa la balcon în timp ce eu pictam sau scriam cu cel cu ADHD, cu mâinile
tetraplegicului îmi cerșeau ajutorul în timp ce elevul cu Sindrom Down mă voia doar la
dispoziția lui. Se pare că nimeni nu fusese în situația aceasta vreodată (așa credeam atunci).
Cu fiecare zi care trecea, mă gândeam să renunț și să îmi caut altceva în alt sector.
Eram invidioasă pe colegele mele ce păreau așa relaxate și stăpâne pe situație și mă întrebam:
„Oare cum pot face față unei clase de 5-7 elevi cu diferite afecțiuni și cum reușesc să ducă la
bun sfârșit o lecție?”.
Pentru a primi răspunsurile la aceste întrebări, am ales să vin în clasă inclusiv în programul
colegei mele de dimineață (eu eram profesor educator,program de la 12 la 16). Colega mea
avea o vechime de cel puțin 10 ani în școală.
Da, aveam în față un adevărat profesionist de la care aveam ce învăța, mai ales abilitatea de a-și
adapta conținuturile la potențialul fiecărui elev și blânda fermitate în disciplinarea clasei.
Părea a avea mai multe perechi de ochi și cam 10 mâini. Eu...speriată rău!
Fiecare zi se termina cu un oftat lung și cu nădejdea că mâine va fi mai simplu, sau
măcar va fi mai puțin dificil (speranță insuflată de colega mea).
Zi după zi, s-a scurs și luna octombrie a acelui an cu toate activitățile planificate sau nu,
cu Sărbătoarea Recoltei și cu toate celelalte puse în practică.
Pentru că petreceam foarte multe ore în clasă, printre copii, ajunsesem să fiu mereu
obosită și descurajată de propria-mi prestanță la clasă, comparandu-mă mereu cu colegele
mele care nu păreau a avea probleme de acest gen.
 Într-una din zile, când am simțit că nu mai pot continua așa, i-am spus colegei că a doua
zi urma să vin doar de la ora 12 și așa am făcut.
Toată oboseala, nemulțumirea sau neputința s-au spulberat instantaneu când perechile
de ochi senini m-au săgetat încă din prag și salutul meu a avut drept ecou tot felul de strigăte,
urmate de o îmbrățișare colectivă (a celor ce au reușit să se ridice mai repede din bancă.