UNVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT
Departament Drept Public

REFERAT
Tema: Apariția și evoluția dreptului

CHIȘINAU 2022
 Cuprins
INTRODUCERE..............................................................................................................................................3
CAPITOLUL 1. Conceptul dreptului.....................................................................................................6
1.1 Accepțiunile noțiunii de „drept”..................................................................................................................6
1.2 Definiția și fenomenul dreptului..................................................................................................................9
CAPITOLUL 2. ORIGINEA DREPTULUI...........................................................................................10
2.1 Trăsăturle sistemuui juridic.......................................................................................................................10
2.2. Trăsăturile generale ale sistemului.........................................................................................................11
Capitolul 3. APARIȚIA DREPTULUI...................................................................................................12
3.1 Primele legiuiri............................................................................................................................................12
3.2. Dimensiunea socială a dreptului..............................................................................................................12
3.3. Esenţa dreptului, conținutul și forma dreptului.....................................................................................14
CONCLUZII....................................................................................................................................................15
BIBLIOGRAFIE.............................................................................................................................................16
 INTRODUCERE

Istoria rămâne „cartea a popoarelor”, cum scria Mihai Kogălniceanu, iar „trebuința de istorie
națională”, spune tot el in 1843 „ne este neapărat”.
Omenirea se află într-un proces în care, treptat, distanțele dintre popoare se vor reduce, dar tot astfel
cum, statele cele mai avansate s-au încadrat proceselor-verbale apropriere și unificare păstrându-și
trăsăturile proprii și probabil pentru încă o lungă vreme și noi trebuie să ne încadram lor ca români,
intrând cu zestrea noastră spirituală în hora națiunilor, continentului european și a întregii umanității.
Istoria are încă menirea, pe care i-o dădea eruditul Miron Costin „ca să nu se uite lucrurile și cursul
țării”. Lipsiți de o cunoaștere și înțelegere clară a propriei lor deveniți, românii ar fi grav afectați de
complicatele și complexele procese în fata căror ei se află. În acest context, utilitatea acestui curs apare
evident într-o logică educațională ce caută în permanentă să legitimeze prezentul prin intermediul
evocării experiențelor trecutului. Într-un asemenea context, studiul diferitelor epoci istorice organizate
politic și înzestrate cu instituții juridice corespunzătoare ne oferă material de cercetare și valorificare a
tradiției în materie către un sistem juridic mai bun, evitând erorile omise.
Istoria statului și dreptului au funcții de studiu de cercetare, care cu ajutorul metodelor și tehnicilor
moderne, oferă cunoașterii sistematice și științifice idei, reguli, principii și concluzii despre instituțiile
politice și juridice românești. Aparținând, sistemului științelor sociale contemporane, Istoria Statului și
Dreptului are ca obiect de studiu cunoașterea și înțelegerea evoluției statului și dreptului de la origini și
pana în prezent. Având în vedere că studiul instituțiilor juridice în dinamica și devenirea lor istorică,
sunt strâns legate de organizarea statală, o periodizare a acestora trebuie să țină seama de voința
istorică a acestei forme de organizare politică.
Istoria dreptului a apărut odată cu știința legilor sau a dreptului în a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea. Începuturile acestei științe le aflam în prelegerile juridice ținute în „academiile”, sau
„liceele domnești” de jurisconsulții statului sau avocați precum: D. Scheletti, CHr. Felectenmacher, D.
Bojncă, I. Bărbătescu, C. Brăiloiu, C. Moroiu, V. Petroni, LE. Rădulescu, G. Barițiu, Alexandru Papiu
Ilarian, P. Dobra. De asemenea, contribuții de seamă la întemeierea acestei științe au avut mari
personalități ca, Miron Costin, Dimitrie Cantemir și B.P Hașdeu, care au lăsat posterități lucrări
valoroase asupra originilor vechiului drept românesc.
Așadar, este vorba despre vorba de sfârșitul epocii medievale românești, dominate de ideile iluministe
și de dezvoltarea societății, când istoriografia juridică și concepțiile despre stat și drept s-au amplificat
continuu în învățământul despre „științele legilor” și în publicistica vremii, proces care odată cu
răspândirea concepțiilor despre instituțiile politice și juridice autohtone a creat treptat o terminologie
științifică adecvată domeniului științelor juridice românești. Depășind limitele inerente începuturilor,
știință dreptului - înfăptuiește unirea tuturor ideilor iluminismului pozitivist cu metodele și tehnicile
necesare studiului sistemului juridic modern, devenind, astfel, o teorie coerentă a activității sociale și
politice, destinată realizarii idealurilor democratice ale poporului român.
Astfel, B.P. Hașdeu își consacră cercetările asupra obiceiurilor juridice pământene la români (1866), P.
Negulescu asupra instituțiilor politice românești (1880), A.D Xenopol asupra justiției sub fanarioți
(1866), C.D. Dissescu asupra originilor vechiului drept românesc (1890), I. Hodas asupra Constitutilor
Transilvaniei (1871) etc. Dacă A.D.Xenopol situa fenomenul juridic românesc la intersecția dintre
faptele de „repetiție” și cele de „serie”, marele savant Nicolae Iorga va privii instituțiile juridice din
vremea sa ca o continuare firească, logică, a vechiului drept românesc. Sub influența studiilor marelui
istoric Nicolaie Iorga consacrate vechiului drept românesc, precum și a cercetărilor întreprinse de
reputați juriști istorici ca, A.D. Xenopol, I. Tanoviceanu, A.Rădulescu, M.Djuvara, s.a., în prima
jumătate a secolului al XX-lea, istoria dreptului românesc se formează ca disciplină autonomă în
cadrul științelor juridice naționale contemporane. În domeniul acestei ştiinţe autonome se remarcă: Ion
Peretz autorul primului tratat de istoria dreptului românesc (4 tomuri, 1921-1925), cu încercări de
utilizare a metodei comparate în studiul instituțiilor juridice autohtone; Andrei Rădulescu, împreună cu
colectivul său îşi continuă activitatea de cercetare în cadrul Academiei Române prin elaborarea unor
lucrări asupra originii vechiului drept românesc, asupra juriştilor din spațiul românesc, precum şi
asupra rapor- turilor dreptului român modem cu alte sisteme juridice.Amploarea cercetărilor
interdisciplinare realizate în perioada interbelică au condus la concluzia .ca,,dreptul românesc are
origini autohtone, pământene, dar... este aproape tot aşa de original ca şi a altor popoare latine".La
concluzii asemănătoare ajunge şi George Fotino pe o bază metodologică similară celei aplicate cu un
secol în urmă de B.P.Haşdeu, şi anume prin reconstituirea vechilor obiceiuri juridice româneşti,,,care
se reflectă însuşi geniul nostru naţional".Tot în perioada interbelică se remarcă şi contribuțiile aduse în
domeniul acestei ştiinţe prin cursurile predate în instituțiile de învăţământ superior din România, de
ilustre cadre di- dactice ca: A.Rădulescu, C.A.Spulber, D.C.Arion, V.Onişor, V.Moldovan şi alţii. Alt
exemplu îl constituie marele jurist român S.G.Longinescu care îşi continuă prodigioasa activitate cu
două volume ale cursului său susţinut la Universitatea Bucureşti (1926-1928), căruia îi urmează C.
Stoicescu cu valoroase studii asupra influenței dreptului român asupra instituțiilor juridice româneşti
(1935).
În perioada postbelică deși, cercetarea ştiinţifică în acest domeniu a cunoscut constrângeri impuse de
ideologia comunistă, totuși au fost elaborate o serie de lucrări valoroase, între care se remarcă Tratatul
de istorie a dreptului românesc, (3 tomuri, 1980-1984) sub coordonarea profesorului doctor docent
loan Ceterchi.Istoria Statului şi Dreptului Românesc are sarcina de a prezenta ramurile dreptului şi a
instituţiilor juridice în legătură cu Statul în cadrul căruia ele există. Revine istoriei statului şi a
dreptului românesc misiunea de a prezenta evoluţia multimilenară a sistemului statului şi dreptului în
întregul său de la origini până în prezent, parcurgând epocile străvechi şi vechi, medievale, modeme şi
contemporane. Pe această bază, definim, Istoria Statului şi Dreptului Românesc ca fiind o disciplină
de bază pentru înţelegerea apariției şi evoluţiei statului şi a instituţiilor fundamentale ale dreptului
românesc, în scopul formării juriştilor patrioți necesari statului de drept.Istoria Statului şi Dreptului
Românesc fiind ştiinţa unui domeniu atât de complex în sistemul său de idei, concepţii, reguli, metode
şi tehnici din cele mai variate ştiinţe, precum: arheologia, epigrafía, sigilografía, politologia şi
altele.De asemenea, are raporturi interdisciplinare cu ştiinţe juridice ca: Teoria generală a dreptului,
Sociologia juridică, Dreptul penal, Dreptul procesual penal, Dreptul civil, Dreptul procesual civil,
Dreptul constituţional, ş.a. Ştiinţa autonomă interdisciplinară, Istoria Statului şi Dreptului Românesc
există şi se dezvoltă continuu cu ajutorul metodelor şi tehnicilor sale proprii de cercetare, dar utilizează
în cercetarea sistematică a instituțiilor juridice metode şi tehnici din ştiinţele arătate mai sus. Dominată
de raporturile interacționiste proprii ştiinţelor modeme contemporane, Istoria Statului şi Dreptului
Românesc dobândeşte din domeniul altor ştiinţe sociale idei, reguli şi concepţii necesare cunoaşterii
adevărului istoric. În acest sens, sunt relevante raporturile interacţioniste existente între Istoria Statului
şi Dreptului Românesc şi Istoria Românilor, pe de o parte și pe de alta parte a raporturilor
interacţioniste cu geografia juridică, antropologia ju ridică, filozofia dreptului, sociologia juridică
românească, etc. In virtutea acestor raporturi, proprii ştiinţelor interdisciplinare, la rândul ei, Istoria
Statului şi Dreptului Românesc oferă altor ştiinţe idei, reguli, concepţii şi concluzii despre domeniul
său. În acelaşi cadru al clasificării unor noțiuni generale se impune delimitarea dintre conceptele de
metodă şi tehnică.
Prin,,metodă" se înţelege procedeul folosit pentru realizarea unui lucru sau atingerea unui scop, iar
prin ,,metodologie", totalitatea procedeelor practice folosite pentru cunoaşterea unui domeniu care face
obiectul unei discipline autonome în sistemul ştiinţelor româneşti. Aşadar, putem defini metodologia
cercetării dreptului românesc ca fiind acea parte a istoriografiei istorice şi juridice, care cuprinde
ansamblul metodelor şi tehnicilor necesare cunoaşterii sistematice a Istoriei Statului şi Dreptului
Românesc.Tehnica sau procedeul nu constituie, prin urmare, decât o anumită metodă de acţiune. Felul
practic, procedural, în care se realizează o metodă sau alta de cercetare se numeşte tehnică, conchid
specialiştii.
Aceasta şi explică de ce aflaţi în faţa unei asemenea panoplii a mijloacelor de cercetare în ştiinţele
sociale, aceeaşi denumire este folosită atât cu privire la metodă, cât şi pentru a desemna tehnica de
realizare a cercetării. În studierea statului și dreptului românesc, istoriografia istorică şi juridică
foloseşte în cadrul metodelor generale proprii:
a) metoda raţională permite cercetarea caracterului normativ a instituțiilor juridice în toate ipostazele
sale, cercetătorul utilizând categoriile şi legile logicii;
b) metoda experimentală, cu ajutorul căreia se poate cunoaşte rolul, scopul şi funcţiile sistemului
juridic propriu fiecărei epoci istorice;
c) metoda istorică;
d) metoda comparată.
Utilizarea acestor metode ne permite să cunoaştem trecutul glorios al istoriei statului şi dreptului
românesc, la a cărui evocare avem datoria să fim sensibili şi, totodată să determine pe oamenii
de,,drept şi lege" să aibă în vedere la aplicările practice o interpretare tehnico-juridică în spațiul
românesc.
CAPITOLUL 1. Conceptul dreptului

1.1 Accepțiunile noțiunii de „drept”

Într-un prim sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa dreptului, adică totalitatea ideilor, noţiunilor,
conceptelor şi principiilor care explică dreptul şi prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.În
accepţiunea sa de „drept obiectiv”, dreptul este definit ca ansamblul normelor juridice elaborate de stat
în scopul desfăşurării normale a vieţii în comun a oamenilor. Dreptul obiectiv conţine norme juridice
obligatorii ce se adresează tuturor oamenilor, astfel încât societatea să fie apărată de excese.Regulile de
conduită în acest caz au un caracter general, întrucât ele se adresează fie tuturor subiecţilor de drept, fie
numai unor categorii de subiecte de drept. O altă trăsătură caracteristică acestor reguli de conduită se
referă la faptul că ele sunt obligatorii, putând fi aduse la îndeplinire prin forța de constrângere a
statului, în cazurile în care nu au fost respectate de bună voie.Dreptul obiectiv cuprinde norme juridice
impersonale abstracte, care nu se adresează unei persoane anume. Dreptul obiectiv se clasifică în:
a) Drept public care cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi raporturile
dintre ele.
b) Drept privat - cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor fizice sau juridice şi raporturilor
dintre ele.

În accepţiunea de Drept subiectiv, termenul de drept, desemnează prerogativa (posibilitatea)

recunoscută unei persoane fizice sau juridice de a pretinde ceva de la un alt subiect de drept.
Prezentând câteva exemple de drepturi subiective vom observa că acestea sunt infinite ca număr, ele
sunt recunoscute unei persoane fizice sau juridice şi pot avea o natură juridică diferită, corespunzătoare
unor ramuri de drept. Astfel, o persoană fizică poate afirma: am dreptul să pretind prețul pentru
autoturismul vândut şi predat (domeniul dreptului civil); am dreptul să mă căsătoresc întrucât am
împlinit vârsta de 18 ani (domeniul dreptului familiei); am dreptul să mă înscriu în anul I de studii,
fiindcă am fost declarat admis la examen (domeniul dreptului administrativ). Observăm faptul că
drepturile subiective sunt legate intrinsec de persoană, iar esența prerogativelor constă în a pretinde
ceva de la altcineva. Între cele două accepțiuni (drept obiectiv şi drept subiectiv) există o legătură
logică, în sensul că drepturile subiective există şi se pot exercita numai dacă sunt recunoscute şi
reglementate de dreptul obiectiv. În accepțiunea de Drept pozitiv termenul de drept se înfăţişează ca
fiind totalitatea normelor juridice în vigoare la un moment dat, într-o societate dată. Dreptul pozitiv
este în concret dreptul care se aplică imediat şi continuu, obligatoriu şi susceptibil de a fi adus la
îndeplinire, atunci când este nesocotit, prin forța de coerciție a statului. Dreptul național este dreptul
obiectiv al unui stat anume, aplicat de autorităţile abilitate ale statului respectiv. Exemple: dreptul
american, dreptul român, dreptul italian etc. Dreptul internaţional desemnează totalitatea normelor
juridice cuprinse în tratatele internaţionale care sunt definite ca acordurile de voinţă realizate între
două sau mai multe state prin care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale.
Dreptul comunitar desemnează normele juridice cuprinse în prevederile tratatelor Comunităţii
Europene şi celorlalte acte fundamentale (legislația primară), care reglementează diferite domenii ale
statelor membre ale Comunității Europene (economic, politic, militar, monetar, social etc.). Dreptul ca
artă. Privit ca artă, dreptul ni se înfăţişează ca totalitatea mijloacelor, procedelor şi instrumentelor pe
care le folosesc atât organele care crează dreptul, cât şi cele care le aplică. Arta legiuitorului rezidă în
abilitatea pe care acesta o probează în identificarea şi selectarea din totalitatea nevoilor societății, pe
acelea care sunt cu adevărat cele mai importante, cele mai presante în momentul sau pentru perioada
respectivă.
 Cuvântul "drept" provine din latinescul "directus", ceea ce în traducere înseamnă drept - orizontal sau
vertical-de-a dreptul, diect, linie dreaptă. In limbă însă, cuvântul care corespunde substantivului drept,
era just (drept, dreptate, legi). Cuvântul este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificație droit, la
francezi, dritti - la italieni, dereche la spanioli; reght - la germani, right - la englezi. Expresia aceasta
nu o găsim la romani, care numeau dreptul jus. De unde vine cuvântul jus? După unii, jus ar veni de la
jubere, a porunci. După alţii între care şi Ihering, jus ar veni de la sanscritul ju, legătură, dreptul fiind
cea care leagă pe toată lumea. "Oricare ar fi ipoteza pe care am accepta-o, dreptul înseamnă ceea ce
este obligatoriu, ceea ce leagă, fiind conform cu regula" Cuvântul justiție - susține în continuare
profesorul Alexandru Vallimärescu "vine de la latinescul juristare, a se baza pe drept. Lex, lege, ar
veni de la legere, ceea ce se citeşte, ceea ce este scris, după unii; după alții, de la ligare, a lega, ceea ce
leagă. În acest caz, lex ca şi jus ar fi ambele bazate pe ideea de legătură, deci de obligatoriu.
Obligativitatea este, aşadar, de esenţa dreptului, sub orice formă". În viaţa de toate zilele cuvântul
drept este folosit în mai multe sensuri şi anume:
a) dreptul ca o categorie de norme sociale ce reglementează anumite do- menii de activitate socială,
domenii care, ca regulă, prezintă un interes sporit pentru societate;
b) dreptul - ca un sistem de reguli generale şi obligatorii de conduită garan- tate, în caz de necesitate,
de către stat;
c) dreptul - ca posibilitatea recunoscută unei persoane de a pretinde ceva de la o altă persoană;
d) dreptul ca ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viața juridică a societății, luată în
complexitatea ei;
e) dreptul ca sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor având acest caracter, incluzând în
cadrul acestuia: conștiința juridică, normele juridice, raporturile juridice şi formele instituționale cu
caracter juridic:
f) dreptul - ca arta binelui şi a echităţii.

Cuvântul "drept " este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală
(de exemplu, om drept, acțiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). Cuvântul,,drept", de asemenea, poate fi
utilizat în sens de adverb (de exemplu: a procedat drept). Cuvântul drept cunoaşte multe accepțiuni,
cum ar fi, de exemplu:

dreptul obiectiv, dreptul subiectiv, dreptul pozitiv;

dreptul național, dreptul străin, dreptul internațional; dreptul public, dreptul privat ş.a.

Vorbind de drept obiectiv şi subiectiv, menționăm faptul că cuvintele "obiectiv" şi "subiectiv" în

cazul de față nu sunt aplicate în sensul lor strict filosofic. Astfel, în sens filozofic strict, cuvântul
"obiectiv" desemnează o în- suşire inalienabilă a obiectelor şi fenomenelor de a exista în afara
conştiinţei omului şi independent de ea; în timp ce "subiectiv" desemnează o însuşire care depinde de
voința umană, se bazează pe o judecată părtinitoare. Fiind o categorie socială, dreptul este un produs
social complex în care se întruchipează voința umană. Aceasta permite de a spune că dreptul este o
reflec- tare subiectivă a intereselor sociale. Din aceste considerente rezultă că: categoria "drept
obiectiv" e chemată să sublinieze o realitate socială, o necesitate fără de care societatea nu poate fi
concepută la o anumită etapă de dezvoltare istorică Astfel, indiferent de voința umană dreptul se
impune societății în scopul organi zării vieţii în comun a acesteia. Dreptul este acela ce contribuie la
disciplinarea societății, la ocrotirea ei de anumite excese. În lucrarea sa "Lupta pentru drept" Ihering
menționa: "expresiunea de drept se întrebuinţează după cum se ştie în îndoit înțeles: obiectiv şi
subiectiv. Dreptul în înțelesul obiectiv însemnează suma tuturor principiilor de drept, aplicate de către
un stat, ordinea legală a vieții. Dreptul în înțeles subiectiv e un rezultat concret a unei reguli abstracte
printr-o îndrituire concretă a persoanei".' Dreptul obiectiv se prezintă ca o totalitate de norme adoptate
sau sancționate de stat. După cum menționează Nicolae Popa, "el îmbină necesitatea şi libertatea.
Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din chiar scopurile generale ale vieții sociale,
scopuri prefigurate în ansamblul normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El
priveşte aceea coordo- nare imperativă prin norme ..., fiind premisa necesară a coexistenței libertă-
ților. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un cadru minim de legitimitate pentru a putea
fi condiția existenței posibile a comunității". Între cele două sensuri există o legătură indisolubilă,
legătură care constă în aceea că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în care
sunt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind
totalitatea normelor juridice ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de titularul
lui. În timp ce dreptul obiectiv include reguli de drept, care, cât de multe ar fi ele la număr sunt totuşi
limitate la număr, drepturile subiective sunt infinite ca număr. Relația dintre dreptul obiectiv şi dreptul
subiectiv a dat naştere la diverse dis- cuții. În viziunea unor autori în prima jumătate a secolului al
XIX-lea, în relația "drept obiectiv" -,,drept subiectiv" primordial este dreptul subiectiv. Se lămu- reşte
acest lucru prin faptul că fără un drept al cuiva față de alt cineva nu poate fi înţeleasă existenţa normei.
Norma nu face decât să constate drepturile părţilor şi. prin urmare, norme, dreptul obiectiv rezultă din
dreptul subiectv. O altă concepţie reprezentată prin germanul Iellinec şi francezul Duguit afir- mă
contrariul: principalul e dreptul obiectiv şu nu cel subiectiv. Astfel, Iellinec afirma ca nu am putea avea
un drept, dacă nu ar exista o normă. Din această discuție credem că se poate trage o concluzie. Dreptul
obiectiv şi dreptul subiectiv sunt două fețe logice ale unei și aceleaşi realităţi şi nu se poate vorbi de o
prioritate a uneia față de cealaltă.Una din manifestările realității juridice a societății este dreptul
pozitiv. Drep- tul pozitiv se înfăţişează ca "totalitatea normelor juridice în vigoare (active) din- tr-un
stat; un drept aplicabil imediat şi continuu, obigatoriu şi succeptibil a fi adus la îndeplinire printr-o
forță exterioară (coercițiune statală), ca o îndreptățire legitimă a unor instanțe sociale special abilitate".
Dreptul pozitiv, scria Mircea Djuvara "este dreptul care se aplică într-o soci- etate dată la un moment
dat, sub auspiciile statului respectiv"2 Aşadar, dreptul pozitiv este dreptul care activează într-o
societate. Când se consideră că legislația anterioară este insuficientă, se modifică dreptul pozitiv.
Fiecărui stat este caracteristic un anumit sistem de reguli de conduită care alcătuiesc dreptul obiectiv
(pozitiv). Acest drept se încadrează şi în formula "siste- mul național de drept" sau dreptul național.
Față de dreptul național, ce acţionează într-un stat, sistemele dreptului național din alte state se prezintă
ca drept străin. Paralel cu dreptul național, dreptul străin, termenul "drept" cunoaşte şi o aşa accepțiune
cum ar fi drept internațional. Dreptul internațional cuprinde norme- le juridice ce se conțin în diverse
izvoare internaționale (tratate, declarații, pacte, convenții, acorduri, memorandumuri, protocoale etc.).
Spre deosebire de dreptul internațional care este un rod al activității unui stat luat în parte, dreptul
interna- țional apare ca un rezultat al activității întregii comunități umane.Aparent "dreptul național"
(intern), "dreptul străin" şi,,dreptul internațional" ar putea fi considerate ca nişte categorii separate fără
legătură între ele. Aceste trei accepțiuni, în realitate, se află într-o strânsă legătură: mai întâi, pentru că
legea națională a unui stat este cea care îngăduie că în țara respectivă în condițiile, limitele şi materiile
prestabilite chiar de normele sale, să se aplice legea națională a altui stat; în al doilea rând, pentru că
legea națională care permite aplicarea unei legi străine, la rândul ei, pe baza de reciprocitate şi în
condițiile limitele şi materiile prestabilite de normele unei legi străine, să se aplice în țara al cărei
organ legis- lativ a emis acea lege (străină); în al treilea rând, normele juridice cuprinse în legile
uniforme la care un stat este parte nu sunt chiar străine de legea națională a acelui stat de vreme ce şi
voinț acelui stat este încorporată de normele acesteia. Evident, sunt şi alte aspecte ce subliniază
legătura strânsă dintre ceea ce poate fi denumit "drept intern" ("legea națională" şi "drept
internațional"), "drept străin" şi "drept internațional". În ceea ce priveşte accepțiunile dreptului - "drept
public" şi "drept privat" asupra acestei probleme vom reveni la tema "Sistemul dreptului". 1.2 Definiția
și fenomenul dreptului Ce este dreptul? lată întrebarea care a brăzdat existenţa milenară a dreptului şi
continuă să fie extrem de actuală. S-au formulat şi sute de definiții?. Unele mai simplu exprimate,
altele foarte elaborate şi mai dificil de înțeles de oamenii de rând. Definiţiile formulate au evoluat în
funcţie de realitatea juridică existentă. Românii au definit dreptul raportat la morala,,Jus est ars bani et
aequi" (Celsus), respectiv,,arta binelui şi a echității”, exprimând faptul că dreptul se află încă sub tutela
moralei. În lucrarea,,De Republica", Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.H.)¹º celebru filozof, jurist,
orator şi om politic al Romei înţelegea dreptul ca,,o lege adevărată, dreaptă rațiune, conformă cu
natura, răspândită în toţi, constanta eternă. Acestă lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate
deroga de la ea. Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, cu o singură lege şi
eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toți oamenii în toate timpurile". Observăm că Cicero defineşte:
ce este dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toți oamenii...);de unde vine dreptul, cum trebuie să fie
dreptul (etern şi schimbător). Pentru Cicero, dreptul este mai presus decât rațiunea. Aici, în demersul
explicativ al celebrului orator roman, găsim începuturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată
de Hugo Grotius. Cea mai vehementă contestare a teoriei dreptului natural a reprezentat-o Școala
istorică Germană a dreptului, care considera dreptul un produs istoric.Savigny, principalul artizan al
teoriei, scria în anul 1892: „în momentul în care găsim o istorie bazată pe documete, recunoaştem în
ele, un drept cu caracter propriu poporului căruia el se aplică, ca şi limba şi obiceiurile acelui popor.
G.Fr. Puchta, profesor la Universitatea din Leipzig, reprezentant al aceleiaşi şcoli istorice, afirma în
lucrarea „,Curs asupra instituţiilor" (1875): „precum viaţa popoarelor se schimbă de-a lungul
veacurilor, tot astfel dreptul, ramură a acestei vieți, se schimbă şi el cu vremea, se dezvoltă odată cu
poporul căruia îi aparţine şi se adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui. În dreptul român
contemporan, prof. Nicolae Popa defineşte Dreptul astfel: „ansamblul regulilor asigurate şi garantate
de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii
din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale
ale omului şi justiţiei sociale". Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligații juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă
coercitivă a statului. Fenomenul dreptului (fenomen, de la grecescul phainomai, phainomenon, a
apărea, aparenţă) surprinde dreptul în ceea ce el se dezvăluie a fi la prima vedere, cercetarea acestuia
vizând ce ţine de drept în mod evident, ce se relevă imediat a fi de domeniul său. Ideea dreptului
reprezintă ceea ce fundamentează această realitate imediată, ceea ce îi oferă îndreptățire. Folosim astfel
termenul de „,drept" când opunem legea, dreptului, când legalitatea nu este totuna cu justiţia. Deoarece
noi avem în vedere aici deocamdată doar o perspectivă practică simplă, asupra dreptului, nu vom
aborda ideea dreptului, mai bine zis, potrivit formulării lui Pescatore,,,ideea critică a dreptului",
rezumându-ne la a arăta care sunt prima facie elementele distinctive ale fenomenului numit,,drept".
Dreptul este un ansamblu de reguli publice de conduită, generale şi abstracte, având ca fundament
coeziunea grupului social şi fiind susceptibile de regulă de sancțiune, care, structurând ansamblul
raporturilor intersubiective, asigură coexistenţa libertaților într-o societate organizată.

1.2 Definiția și fenomenul dreptului

Ce este dreptul? lată întrebarea care a brăzdat existenţa milenară a dreptului şi continuă să fie extrem
de actuală. S-au formulat şi sute de definiții?. Unele mai simplu exprimate, altele foarte elaborate şi
mai dificil de înțeles de oamenii de rând. Definiţiile formulate au evoluat în funcţie de realitatea
juridică existentă. Românii au definit dreptul raportat la morala,,Jus est ars bani et aequi" (Celsus),
respectiv,,arta binelui şi a echității”, exprimând faptul că dreptul se află încă sub tutela moralei. În
lucrarea,,De Republica", Marcus Tullius Cicero (106-43 Î.H.)¹º celebru filozof, jurist, orator şi om
politic al Romei înţelegea dreptul ca,,o lege adevărată, dreaptă rațiune, conformă cu natura, răspândită
în toţi, constanta eternă. Acestă lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea.
Nici nu este alta la Roma, alta la Atena, alta acum, alta mai târziu, cu o singură lege şi eternă şi
neschimbătoare va cârmui pe toți oamenii în toate timpurile". Observăm că Cicero defineşte: ce este
dreptul, ce face dreptul (cârmuieşte pe toți oamenii...);de unde vine dreptul, cum trebuie să fie dreptul
(etern şi schimbător). Pentru Cicero, dreptul este mai presus decât rațiunea. Aici, în demersul
explicativ al celebrului orator roman, găsim începuturile şcolii dreptului natural, care a fost dezvoltată
de Hugo Grotius. Cea mai vehementă contestare a teoriei dreptului natural a reprezentat-o Școala
istorică Germană a dreptului, care considera dreptul un produs istoric.Savigny, principalul artizan al
teoriei, scria în anul 1892: „în momentul în care găsim o istorie bazată pe documete, recunoaştem în
ele, un drept cu caracter propriu poporului căruia el se aplică, ca şi limba şi obiceiurile acelui popor.
G.Fr. Puchta, profesor la Universitatea din Leipzig, reprezentant al aceleiaşi şcoli istorice, afirma în
lucrarea „,Curs asupra instituţiilor" (1875): „precum viaţa popoarelor se schimbă de-a lungul
veacurilor, tot astfel dreptul, ramură a acestei vieți, se schimbă şi el cu vremea, se dezvoltă odată cu
poporul căruia îi aparţine şi se adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui. În dreptul român
contemporan, prof. Nicolae Popa defineşte Dreptul astfel: „ansamblul regulilor asigurate şi garantate
de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele relaţii
din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale
ale omului şi justiţiei sociale". Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau
recunoscute de puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
cetăţenilor în cadrul celor mai importante relaţii din societate, conform valorilor sociale ale societăţii
respective, stabilind drepturi şi obligații juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţă
coercitivă a statului.
Fenomenul dreptului (fenomen, de la grecescul phainomai, phainomenon, a apărea, aparenţă)
surprinde dreptul în ceea ce el se dezvăluie a fi la prima vedere, cercetarea acestuia vizând ce ţine de
drept în mod evident, ce se relevă imediat a fi de domeniul său. Ideea dreptului reprezintă ceea ce
fundamentează această realitate imediată, ceea ce îi oferă îndreptățire. Folosim astfel termenul de
„,drept" când opunem legea, dreptului, când legalitatea nu este totuna cu justiţia. Deoarece noi avem în
vedere aici deocamdată doar o perspectivă practică simplă, asupra dreptului, nu vom aborda ideea
dreptului, mai bine zis, potrivit formulării lui Pescatore,,,ideea critică a dreptului", rezumându-ne la a
arăta care sunt prima facie elementele distinctive ale fenomenului numit,,drept". Dreptul este un
ansamblu de reguli publice de conduită, generale şi abstracte, având ca fundament coeziunea grupului
social şi fiind susceptibile de regulă de sancțiune, care, structurând ansamblul raporturilor
intersubiective, asigură coexistenţa libertaților într-o societate organizată.

CAPITOLUL 2. ORIGINEA DREPTULUI

2.1 Trăsăturle sistemuui juridic

Această problemă este deosebit de complexă, şi lucrarea de faţă, dat fiind caracterul său de introducere
generala în drept, nu are pretenţia să o rezolve. Intenţia este mai degrabă de a sugera problemele, decât
de a oferi soluţiile. Dificultatea vine, în primul rând, dintr-o anumită lipsă de unitate terminologică a
teoriei. Noţiunile de sistem, structură, ordine sunt înțelese când ca sinonime, când ca opunându-se,
stabilindu-se diverse raporturi între ele, când ca reale, când ca modele de înţelegere, ceea ce face
riscantă utilizarea lor fără o prealabilă definire, care însă nu poate fi aprofundată aici.În al doilea rând,
dificultatea vine din „,strania ontologie a dreptului"¹³, potrivit expresiei lui Amselek, care provine din
natura de instrumente mentale a normelor juridice şi din natura lor de instrumente de direcţionare a
conduitelor umane.Doar prin extensiune metaforică „,ne putem servi de aceste cuvinte ca «regulă» şi
<<normă>> pentru a desemna instrumente care dau de asemenea măsura unui anumit lucru, dar
instrumente de textură pur mentală, ideală, instrumente constituite din pure conţinuturi de
gândire". ,,Normele juridice nu se prezintă deloc ca instrumente finite, ca instrumente cu contururi fixe
şi definitive, create odată pentru totdeauna şi puse în circulație de legiuitor; ele nu ies, pentru a spune
astfel, gata înarmate din mintea, şi gura sau de sub pana legiuitorului, cum zeiţa Atena a ieşit din capul
lui Zeus deja dotată cu ansamblul atributelor sale... Este vorba de obiecte „,cutextură deschisă",
potrivit fericitei expresii a lui Herbert Hart: chiar consistența lor depinde de interpretarea care va fi
făcută discursului legislativ de către cetățeni şi mai ales de către organele oficiale de interpretare, ca
tribunalele, această interpretare putând de altfel să varieze la fel de bine sincronic, de la un individ la
altul, cât şi diacronic, de la o epocă la alta. Prin acest fel de fluiditate sau de elasticitate, normele
juridice ne fac să ne gândim nu la acele rigle de plumb care erau utilizate în arhitectură la Lesbos şi
care puteau, prin flexibilitatea lor, să îmbrățișeze formele pietrei, ci la instrumente de mercur, acest
metal cu textură în mod particular mişcătoare". Această realitate stranie a normelor juridice, de unde
rezultă şi stranietatea relațiilor lor cu realitatea, face grea generalizarea trăsăturilor unui sistem juridic.

2.2. Trăsăturile generale ale sistemului

Trăsăturile generale ale sistemului sunt următoarele: claritatea, coerenţa, consistenţa şi

completitudinea. Ca să vedem dacă dreptul este un sistem, trebuie să ne referim mai întâi la aceste
trăsături:
1. Claritatea. Pentru a fi clar, sistemul trebuie să fie logic. Cu alte cuvinte, el trebuie să fie axiomatic
şi formalizat. Pentru a obține un sistem axiomatic, trebuie urmate principiile: ,,a) se postulează un
număr finit de termeni (noțiuni) numiţi termeni primi (noțiuni prime) şi regulile de definiție a celorlalţi
termeni, numiți temeni derivați (noțiuni derivate);b) se postulează un număr de propoziții prime numite
axiome și regulile de deducţie a celorlalte propoziţii (numite termene)". Pentru a putea analiza logic
dreptul, el trebuie formalizat. Prin formalizare înțelegem ,,înlocuirea unui proces de gândire intuitiv
(bazat pe sensul cuvintelor) cu un proces, de gândire pur formal (abstracție făcând de conținutul
cuvintelor, al simbolurilor).
2. Coerenţa. Prin coerenţă a sistemului juridic se înţelege non-contradicţia elementelor sale interne.
Coerenţa în drept este particulară: în fond cum putem să afirmăm coerenţa sau incoerenţa unui act de
voinţă? Astfel, antinomiile în drept sunt nu doar frecvente, ci şi în mare parte, inevitabile. De aceea
dreptul însuşi creează anumite „reguli conflictuale" care să „repare" aceste incoerenţe. În general,
aceste reguli reuşesc să facă dreptul coerent.Totuşi există cazuri în care ele îşi dovedesc limitele,
regulile de soluţionare a conflictelor de norme în timp, în spaţiu şi în ordinea sistematică intrând în
conflict chiar între ele: cazul antinomiei între o normă,,anterioară – superioară” şi una „posterioară –
inferioară” sau între una ,,anterioară specială” şi alta „posterioară generală" sau între una „,superioară
– generală” şi alta,,inferioară - specială". Alteori normele conflictuale nu pot fi aplicate: contradicția
există între două contemporane situate la același nivel ierarhic şi cu acelaşi grad de specialitate. În nici
un caz însă judecătorul nu poate refuza judecata, el va trece deci de antinomia pur formală, pentru a
judeca conflictul de norme în echitate; va face în fond o operă de legiuitor.
3. Consistența. Un sistem deductiv este consistent dacă toate deducțiile sale sunt corecte. Dreptul ar fi
complet dacă ar fi un sistem axiomatizat şi declarativ. În cazul dreptului această proprietate este însă
mai mult teoretică. Dreptul este plin de zone inconsistente, el se pierde de multe ori intr-un ocean de
„vag". Această inconsistență rezultă atât din natura sa lingvistică, cât şi din complexitatea realităţii
căreia dreptul trebuie să-i răspundă.
4. Completitudinea. Un sistem juridic este complet pentru că nu conține lacune şi poate determina cu
ajutorul ansamblului elementelor sale statutul juridic al oricărei fapte. Această completitudine a
sistemului juridic este postulată de Codul civil, care arată că judecătorul care va refuza să judece sub
pretext că nu există lege sau că este întunecată va fi răspunzător de denegare de dreptate. Cu alte
cuvinte, dacă legea poate avea lacune, dreptul nu. În lipsa reglementării, el va recurge la principiile
generale ale dreptului.

Capitolul 3. APARIȚIA DREPTULUI

3.1 Primele legiuiri

Istoria Dreptului este la fel de fascinantă ca şi istoria întregii civilizaţii şi culturi universale; este, în
fond, o secvență la fel de tulburătoare şi impresionantă ca și istoria statului, ca şi istoria militară, arta și
cultura popoarelor lumii. Dreptul dobândeşte prestigiu și autoritate prin dimensiunea sa istorică, el are
o vârstă absolut respectabilă, el a evoluat firesc în conjuncție cu aspiraţiile umanităţii. Dreptul s-a
născut în Orientul Antic. Prima mare civilizaţie a antinchității s-a format în teritoriul roditor, mărginit
de fluviile Tigru şi Eufrat, în Mesopotamia (teritoriul aproximativ al Irakului de azi), unde s-au
întretăiat trei popoare; sumerienii, akkadienii şi asirienii. Trei mii de ani au coexistat și s-au împletiti
aceste trei culturi ce şi-au găsit sinteza în civilizaţia mesopotamiană (aproximativ acum 6000 de ani).
Civilizaţia şi cultura mesopotamiană cunoaşte apogeul său, timp de aproape 2000 de ani, în cei mai
important centru economic, politic şi cultural din Orient: Babilonul35. Cel mai ilustru reprezentant al
dinastiei ce a domnit în Babilon a fost Hammurabi (1728-1686 Î.H.) care a rămas în istoria civilizației
prin celebrul COD de LEGI (Codul lui Hammurabi)³, conservat ca printr-o minune şi descoperit în
anul 1901 la Sousa. Acest cod conţine atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale,
religioase, pe care le regăsim în cele 282 articole referitoare la norme de drept civil şi penal, de drept
administrativ, comercial şi al familiei.

3.2. Dimensiunea socială a dreptului

Alături de dimensiunea istorică pe care am prezentat-o în paginile anterioare, dimensiunea socială a

dreptului implică o analiză specială. Acesta analiză se referă la locul dreptului şi a realității juridice în
societate, precum şi legăturile acestora cu celelalte componente ale societăţii. Dreptul este un produs al
societății. Normele juridice intervin în organizarea şi desfăşurarea tuturor proceselor din societate, de
la cele mai simple la cele mai complexe. Dreptul, prin toate ramurile sale, este interesat de fiecare act
al vieţii noastre cotidiene. Libertatea noastră, a oamenilor, este deplină numai dacă nu afectează
libertatea semenilor noştri. Dreptul este instrumentul în substanța căruia se întâlnesc în corelaţie
necesară drepturi şi îndatoriri ale oamenilor. Raporturile simple şi complexe, care se stabilesc și se
derulează între oameni, trebuie să aibă ca suport legea, astfel că ordinea în societate să fie asigurată.
Dreptul intervine, este prezent, în situații care, la o simplă, privire, ni se par banale. De exemplu,
intrând într-o librărie şi cumpărând o carte, cetățeanul cumpărător se află într-o situație jurifdică. Între
el şi vânzător intervine un contract, de vânzare-cumpărare a unui obiect (carte), un contract care
presupune drepturi şi obligații reciproce între cele două părţi ale econtractului. Exemplul dat este un
exemplu real, el face parte din ceea ce numim realitatea juridică.Realitatea juridică este o componentă,
o secvență, a realității sociale". Realitatea juridică are în componența sa următoarele: conștiința
juridică, dreptul şi relaţiile juridice (ordinea de drept).1. Înainte de a fi o realitate normativă, adică de a
fi o sumă de norme juridice elaborate pentru a reglementa un domeniu anume al realității sociale,
dreptul este o stare de conştiinţă¹³. Aceasta înseamnă că înainte de a se elabora o normă juridică
referitoare la o anume situație concretă, acestă situație este trecută prin conştiinţa legiuitorului, care
analizează, evaluează şi valorizează acea situaţie, după care elaborează efectiv norma sau normele
juridice corespunzătoare.Conştiinţa juridică a legiuitorului este o conştiinţă specializată, pentru că
există şi o conştiinţă comună, respectiv a poporului. Conştiinţa juridică, în cele două forme, ni se
înfăţişează ca un receptor și ca un tampon. Considerăm conştiinţă juridică drept receptor pentru faptul
că aceasta primeşte semnalele, mesajele pe care le emite societatea. Semnalele şi mesajele sunt
sistematizate şi analizate. Rolul de tampon al conştiinţei juridice se materializează în capacitatea de a
opri, de a bloca calea spre reglementare juridică, spre editarea de norme juridice, a unor aspecte,
probleme, situații impuse în mod nejustificat de unele forțe sociologice creatoare ale dreptului. Cu alte
cuvinte, dreptul nu poate să elaboreze norme juridice orbeşte, cedând presiunilor ce se exercită de unii
factori artificiali, de grupuri de presiune sau grupuri de interese ce pot fi manipulate de forţe ca au
interese contrare principiilor dreptului. Conştiinţa juridică este ajutată să se manifeste în deplinătatea
atributelor sale de conştiinţa omului, privit ca individ, ca actor pe scena realității juridice. Conştiinţa
individului se derulează pe trei vectori principali: cognitiv, acțional și cultural axiologic. Omul, privit
ca individ, are aşadar preferințe faţă de unele sau altele dintre elementele pe care le constată în
realitatea pe care o supune propriei cunoaşteri. Valoarea unui lucru, unei situații este validată de o
comunitate umană. Valorizarea se constituie nu la nivelul individului, ci la nivelul colectivității.
Valorizarea răsare din actele depreferinţă individuală. Valorile îi obligă pe indivizi să coopereze, îi
intregrează în societate, fiind în cele din urmă factori care provoacă oamenii să creeze, să acționeze, să
cunoască mai profund domeniile respectivelor valori şi să anticipeze evoluția acestora. Dreptul, prin
normele juridice elaborate îi înfăţişează omului valorile pe care le apără, şi implicit valorile pe care
omul trebuie să le respecte. O primă categorie de valori sunt cele general-umane care răspund unor
nevoi şi aspiraţii universale ale tuturor oamenilor, pe care aceştia le-au prețuit în întreaga istorie (viață,
proprietate, sănătate etc.). Există, de asemenea, un sistem de valori pentru fiecare comunitate umană,
care se pot modifica şi ierarhiza pe firul evoluției istorice în funcție de criteriile de valorizare care
operează într-o anumită epocă şi într-o anumită comunitate. A doua componentă a realității juridice o
constituie Dreptul privit ca sistem de reglementări şi instituții. Este în fond substanța concretă,
conținutul realității juridice, componenţa lui materială, palpabilă. Aici găsim norme juridice
aparţinătoare tuturor ramurilor şi subramurilor dreptului (drept constituțional, drept penal, drept civil,
drept administrativ, drept comercial etc.). Aici identificăm instituții juridice reglemetate prin norme
juridice: instituția proprietății, a familiei, a căsătoriei, a persoanei juridice, a preşedenţiei etc.) A treia
componentă a realității juridice o constituie Realitățile juridice¹7 care cuprind raporturile juridice și
situațiile juridice, cele care probează, dovedesc eficienta dreptului. În acest segment, regăsim
raporturile în care oamenii (ca indivizi sau comunități umane) participă în calitate de subiecți de drept
valorificându-şi sau apărându-şi, pe cale legală, interesele şi drepturile. Acestă componentă mai este
denumită şi Ordinea de drept, care poate fi definită ca rezultat al desfăşurării raporturilor juridice în
deplină conformitate cu prevederile legale. Ordinea de drept este consecința, finalitatea derulării
armonioase a raporturilor juridice dintre oameni. Aici trebuie să precizăm un lucru: omul gândește,
trăiește și acţionează într-o ambianţă socială. Omul intră astfel în numeroase raporturi cu semenii săi,
iar suma acestor raporturi alcătuiesc adevăratul fundament al dretului. Dreptul aparţine organic
realității sociale. Dimensiunea socială a dreptului este esenţială pentru faptul că dreptul suportă
influenţe puternice din partea componentelor sistemului social (economia, politica, morala) a cadrului
fizic înconjurător şi a factorului uman.
3.3. Esenţa dreptului, conținutul și forma dreptului

Termenul de Esență, potrivii Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, desemnează ,,ceea ce

exprimă principalul și stabilul din obiecte şi din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care
nu este dată sau perceptibilă nemijlocit: ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a
lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii". A cerceta esenţa dreptului presupune
pătrunderea înlăuntrul său, descoperirea legăturilor intime care-i conferă relativa stabilitate,
identificarea calităților sale interne. Ca orice fenomen, dreptul reprezintă, este expresia, unității unor
laturi calitative şi cantitative. A preciza esența dreptului înseamnă a pune în evidență existenţa acestor
laturi. Astfel, principala calitatea o reprezintă calitatea juridică a voinței exprimate în drept şi calitatea
interesului care conduce la elaborarea şi adoptarea normelor juridice. Acestă calitate fundamentală
rămâne neschimbată oricât de multe şi profunde modificări ar cunoaşte un sistem juridic. Operăm,
aşadar, cu două categorii: voinţa şi interesul. Voinţa este o categorie psihologică care în drept are o
dublă semnificație: mai întâi este voința generală, respectiv a grupurilor sociale sau a întregii societăţi
care este determinată de anumite interese şi care tinde să se oficializeze prin intermediul activității
statului şi, apoi, de voinţa individuală respectiv capacitatea omului de a stabili scopuri, de a planifica,
organiza, realiza şi controla activitățile pe care le desfăşoară. Când cercetăm esența dreptului avem în
vedere voința generală care se exprimă în legi sau cutume, care au ca scop subordonarea voințelor
individuale. Voinţa generală nu reprezintă suma aritmetică a voințelor individuale, ea exprimă poziţia
şi interesele generale ale grupurilor şi structurilor sociale. Esența dreptului o constituie voința generală
oficializată, devenita Voința juridică, exrimată în legi şi apărată de stat. Pentru a exista, societatea are
nevoie de coordonarea activității indivizilor în cadrul unei cooperări și a unei ordini care să răspundă
interesului general. Esenţa dreptului consta în calitatea voinței juridice exprimată liber de electorat
reprezentat de organele legislative în norme juridice și în interesul în jurul căruia, gravitează activitatea
normativ-juridică într-o anumită etapă.Cuvântul „interes" desemnează suma de preocupări pentru
satisfacerea idealurilor oamenilor, constituiți în comunități (popor, națiune, naționalităţi). Conţinutul
dreptului implică în esența sa, dar nu se reduce la aceasta. Conţinutul este mai stufos, mai mobil şi mai
dinamic. Conţinutul dreptului îl constituie totalitatea elementelor, laturilor şi conexiunilor care
exprimă în mod concret voinţa intereselor sociale care reclamă oficializarea şi garantarea lor decătre
stat. Componenta cea mai importantă a conținutului dreptului o constituie Sistemul nomelor juridice,
adică totalitatea regulilor de conduită pe care statul le elaborează şi le garantează într-o anumită
perioadă de timp. Mobilitatea conţinutului dreptului este dată de capacitatea acestuia de a reglemeta
noi aspecte şi domenii ale socialului, care apar şi se dezvoltă în dinamica societății. Conţinutul
dreptului nu este imuabil, el. având puterea de a exprima în norme juridice nevoile schimbătoare ale
societăţii. Conținutul dreptului român de astăzi, se deosebeşte fundamental de conţinutul pe care acesta
l-a avut în urmă cu 10-15 ani. Esenţa dreptului rămâne aceeași, pentru că este expresia voinței juridice,
dar conținutul este radical modificat. Continutul dreptului are o componentă statică în care sunt plasate
constantele dreptului, respectiv normele juridice și instituțiile care au continuitate, au o anume
vechime (ex. Norme şi instituţii de drept civil, dreptul familiei, dreptul penal etc.).Cealaltă componentă
a conținutului dreptului o constituie secvența dinamică, respectiv normele juridice noi, elaborate ca
expresie a voinței juridice și intereselor societății faţă de noi domenii ale realităţii juridice. Forma
dreptului se referă la organizarea interioară a structurii conținutului său şi aspectul exterior al acestuia.
Forma internă a dreptului reprezintă interacţiunea ramurilor dreptului, gruparea normelor juridice pe
institeții, subramuri şi ramuri de drept. Forma exterioară a dreptului este analizată:
a) din punct de vedere al modalităților de exprimare a voinţei legiuitorului: izvoarele dreptului
reprezentate de legi, hotărâri de guvern etc.
b) din punct de vedere al modului în care sistematizează legislaţia: codificări, încorporări.

CONCLUZII

Prin obiectul de investigație, disciplina mai sus precizată se încadrează armonic în domeniul
ştiinţelor sociale și are ca obiect studiul statului şi dreptului existente pe actualul teritoriu al țării
noastre, din momentul creării și până astăzi. Cum dreptul face etern pereche cu statul, ca, de
altfel, şi cu politica, fară îndoială chiar dacă disciplina noastră, potrivit programei de învăţământ,
se numeşte „Istoria statului şi dreptului românesc", a fost necesar a analiza, circumscris în temă,
şi anume probleme mai importante din existenţa statului, privit ca și categorie istorico-filozofică.
Istoria generală a statului şi dreptului are ca obiect de studiu statul şi dreptul istoriei universale,
anume ceea ce este mai tipic în această problemă.

Dreptul apare acolo și atunci când apare necesitatea instaurării unei ordini ca bază a unei
securității generale ce determină prezența unei forme de organizare superioară a societății -
statul. Însă, societatea nu determină de la sine apariția dreptului. Chiar și în prezent, un anumit
grup de oameni care locuiesc izolat de societate nu au nevoie în relațiile intersubiective de norme
juridice, ele fiind reglementate de norme cu caracter social nejuridic.

Istoria înseamnă cartea de căpătâi a unei nații și analiza sine ira et studio a trecutului, pentru a
ne ajuta la perceperea exactă și reală a prezentului şi pentru prospectarea constructivă a
viitorului. Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul, prezentul și viitorul
poporului român, înseamnă conştiinţa morală, politică şi juridică, precum şi instituțiile aferente
acestora, din comuna primitivă şi până astăzi.
 BIBLIOGRAFIE

1. Albici Mihail, Despre drept şi ştiinţa dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

2. Amuza Ion, Istoria statului și dreptului românesc, Editura Szlvi, Bucureşti, 2004.

3. Burcin Octavian, Ungureanu David, Chipăilă Silvia-Alexandra, Istoria statului şi dreptului

românesc, Editura Sitech, Craiova, 2009.

4. Dogaru Ion, Dănişor D.C., Drepturile omului şi libertățile publice, Zamolxe, Chişinău, 1998.

5. Corbeanu Ion, Corbeanu Maria, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

6. Enescu Gheorghe, Dictionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

7.Humă Ioan, Teoria generală a dreptului, Ed. Fundației Academice Danubius, Galaţi, 2000.

8. Voicu Costică, Teoria Generală a Dreptului, Curs universitar, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.

9. Voicu Costică, Tita C., Savu I., Rascanu A., Ciocoiu M., Teoria Generala a Dreptului, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2010.
 ÎNTREBARI GRILĂ

1. Ce este dreptul?

a) reprezintă un sistem de cunoștințe despre natură;

b) o totalitate de norme de conduita socială;
c) o totalitate de idei, notiuni, concepte și principii;
d) un sistem ce posedă un obiect independent;
Răspuns corect: c

2. Ce conține dreptul obiectiv?

a) norme juridice obligatorii ce se adresează tuturor subiectior;

b) protejarea valorilor sociale;
c) studierea detaliată a fenomenului drept;
d) științe sociale, juridice și politice;
Răspuns corect: a

3. Ce drept se clasifică în dreptul public și dreptul privat:

a) Drept subiectiv;
b) Drept obiectiv;
c) Drept international;
d) Drept civil;

Răspuns corect: b

4. Cum se traduce cuvantul drept în latină?

a) Boni;
b) Potest;
c) Directus;
d) Mancipato;
Răspuns corect: c

5. Care sunt trăsăturile generale ale sistemului?

a) Claritatea, coeranța, consistența și completitudinea;

b) Onologia, critica, euristica și cognitive;
c) Economice, socale, militare și religioase;
d) Unitatea, deplinătaea, indivizibilitatea și inalienabilitatea;
Răspuns corect: a

6. Unde sa născut dreptul?

a) Grecia antică;
b) Egipt;
c) Oriental antic;
d) Italia;
Răspuns corect: c

7. Ce reprzintă dimensiunea socială a dreptului?

a) Factori de ordin social, plitic, cultural și economic;

b) Totatitatea surselor, documentelor, lucrări ale istoricilor și jurisconsul ților;
c) Formele de exprimare a dreptului;
d) Lcul dreptulu și a realității în societate;
Răspuns corect: d

8. Ce este ordinea de drept?

a) Constituie modalitat unei persoane de a-și realiza preten țile prin mjloace proprii;
b) Constituie o concecință finalitate derulării armonioase a raporturilor juridice dintre
oameni;
c) Constituie modalitate unei personae de a se apăra împotriva preten țiilor cuiva;
d) Constituie acțiuni folosite cu scopul de a se proteja interesele particulare ale
persoanei;
Răspuns correct: b

9. Care sunt principalele calități în esența dreptului?

a) Calitatea superioară și inferioară;

b) Calitatea individuală și general;
c) Calitatea didactică și introductivă;
d) Calitatea juridică și interselor;
Răspuns corect d

10. Ce exprimă voința generă?

a) Poziția și interesele generale ale grupurilor și structurilor sociale;

b) Determină puterea absolută și perpetuă a poporului;
c) Activitatea oamenilor de a comanda, da ordine și prin necesitaea de a se supune
acestor comenzi;
d) Un system de metode și procedee de realizare a puterii în stat;
Răspuns correct: a