Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Tehnologia Alimentelor

Departamentul Alimentație și Nutriție

Lucrării de laborator la disciplina

Toxicologie şi securitate alimentară

Lucrare de laborator nr.1

DETERMINAREA NITRAŢILOR PRIN METODA IONOMETRICĂ ÎN FRUCTELE ŞI
LEGUMELE PROASPETE

Efectuat: Popovschii Marina

Gr.TMAP-191

Verificat: Paladi Daniela

Chișinăui, 2022
 LUCRAREA DE LABORATOR NR.1

DETERMINAREA NITRAŢILOR PRIN METODA IONOMETRICĂ ÎN FRUCTELE ŞI

LEGUMELE PROASPETE

1.1. Sursele de nitraţi şi nitriţi şi acţiunea lor toxică

Nitraţii şi nitriţii sunt componenţi naturali ai solului, ce provin din mineralizarea substanţelor
organice de origine vegetală şi animală. Sursele de nitraţi în alimentaţie sunt:

1. Apa potabilă constituie prima sursă de consum al nitraţilor. Norma acceptabilă a nitraţilor în
apa potabilă este de 50 mg ion NO 3/l. Dacă conţinutul nitraţilor este cuprins între 50 şi 100
mg/l, apa este distribuită doar după avertizarea populaţiei. La un conţinut de nitraţi peste 100
mg/l, apa nu este potabilă.
2. Legumele reprezintă a doua sursă importantă de nitraţi în alimentaţie. Formele chimice ale
azotului constituie verigi metabolice normale şi indispensabile. Leguminoasele se deosebesc
prin fixarea directă a azotului din aer de către bacteriile simbiotice, pe când în alte specii
vegetale au loc o serie de reacţii în flux, care conduc azotul mineral absorbit din sol prin
rădăcină la sinteza aminoacizilor, apoi a proteinelor. Unele plante acumulează nitraţii şi nitriţii,
dar nu-i metabolizează complet, deoarece la acest fenomen participă o serie de factori cum ar
fi:
- factorii genetici, care sunt proprii pentru fiecare plantă în parte;
- factorii de eliminare, care condiţionează intensitatea fotosintezei şi sinteza
moleculelor cu valoare energetică mare;
- factorii de nutriţie, care favorizează aportul de oligoelemente indispensabile în
enzimele ce acţionează în procesul de fotosinteză.
3. Aditivii alimentari sunt a treia sursă de nitraţi în alimente. Ei se folosesc la conservarea
mezelurilor. Nitraţii nu interacţionează singuri, ci în acţiune de sinergie cu clorura de sodiu.
Aceşti aditivi sunt utilizaţi cu mai multe denumiri cum ar fi: antimicrobieni, stabilizatori de
culoare, aromatizatori etc.

Acţiunea toxică a nitraţilor constă în inducerea methemoglobinemiei (oxidarea

hemoglobinei, care pierde capacitatea de a transporta oxigenul), formarea compuşilor
cancerigeni (nitrozaminelor), apariţia efectelor antivitaminice (vit. A, B1, B6, B9) şi efectului
antitiroidian de inhibare a procesului de captare a iodului de către glanda tiroidă.
FAO/OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Organizaţia pentru Agricultură şi
Alimentaţie a ONU) au stabilit norma săptămânală pentru nitraţi – 1532 mg şi pentru nitriţi –
56 mg sau 220 mg nitraţi/zi şi 8 mg nitriţi/zi. În Republica Moldova, norma zilnic admisibilă
de nitraţi este de 5 mg/kg masă corp. Sau 300 mg/zi pentru un adult cu masa corporală de 60
kg.Intensificarea tehnologiei creşterii legumelor şi fructelor prin folosirea îngrăşămintelor
azotoase duce la acumularea nitraţilor în materia primă agricolă.
Ministerul Ocrotirii Sănătăţii a stabilit cantităţile admise de nitraţi pentru produsele
agricole, mg/kg: cartofi – 250, varză albă timpurie – 900, varză albă târzie – 500, morcov
timpuriu – 400, morcov târziu – 250, roşii – 150, castraveţi teren deschis – 150, castraveţi teren
închis – 400, ceapă teren deschis – 600, ceapă teren închis – 800, sfeclă de masă – 1400,
dovlecei – 400, ardei dulce teren deschis – 200, ardei dulce teren închis – 400, salată timpurie
teren închis – 3000, salată timpurie teren deschis – 2000, struguri de masă – 60, mere proaspete
– 60 etc.
Legumele şi fructele crescute în gospodăriile agricole, destinate păstrării în stare proaspătă
 sau prelucrării industriale, trebuie să fie însoţite de un certificat de calitate în care se indică
conţinutul de nitraţi. De asemenea, conţinutul de nitraţi se controlează permanent în materia
primă recepţionată la fabricile de conserve.
Pentru determinarea nitraţilor în legume şi fructe se folosesc, de regulă, metodele
ionometrică şi fotometrică. La fabricile de conserve pe larg se foloseşte metoda ionometrică, ca
fiind cea mai simplă şi mai rapidă.
Scopul lucrării: Studierea metodei ionometrice şi a echipamentului utilizat pentru
determinarea conţinutului de nitraţi în fructe şi legume.
Principiul metodei de determinare a nitraţilor: Metoda constă în extragerea nitraţilor cu
o soluţie de alaun de aluminiu şi potasiu – AlK(SO 4)2·12 H2O şi măsurarea ulterioară a
concentraţiei de nitraţi cu ajutorul unui electrod ionoselectiv. Metoda nu se acceptă dacă în
materialul analizat conţinutul de cloruri depăşeşte mai mult de 25 ori conţinutul de nitraţi, când
concentraţia lor ajunge până la 50 mg/kg şi 50 ori la concentraţii de nitraţi mai ridicate. Limita
inferioară de identificare a nitraţilor – 6 mg în 1 dm3 soluţie analizată. Limita sigură de
determinare a nitraţilor în proba analizată – 30 mg/kg. Metoda se foloseşte la determinarea
nitraţilor în produsele agricole.
Planul de lucru: Determinarea nitraţilor în produsele analizate se efectuează în
următoarea consecutivitate: pregătirea soluţiilor de comparare a ionometrului; gradarea
ionometrului; pregătirea probelor pentru analiză; testarea probelor destinate cercetării;
calcularea conţinutului de nitraţi.
Determinarea conţinutului de nitraţi în legume şi fructe cu ajutorul testerului “МОРИОН
ОК 2u”
Avantajele şi dezavantajele metodei expres
Determinarea conţinutului de nitraţi în legume şi fructe cu utilizarea testerului “МОРИОН ОК
2u” este rapidă şi foarte comodă.
Avantajele metodei expres constau în următoarele: probele cercetate (fructe şi legume
proaspete) nu necesită o pregătire specială; nu sunt utilizaţi solvenţi chimici, deci metoda este
ecologică;
 în urma determinării conţinutului de nitraţi, produsul alimentar poate fi utilizat (nu suferă
deteriorări esenţiale);
 pentru efectuarea metodei nu este nevoie de un laborator chimic bine dotat;
 aplicarea metodei şi efectuarea calculelor (pentru o probă) necesită aproximativ 10-15
minute.
Dezavantajul metodei expres constă în faptul că la utilizarea ei există riscul erorii rezultatelor
de până la 10-15%.
Testerul este destinat pentru expres-controlul: stării sănătăţii omului; conţinutului de nitraţi în
legumele şi fructele proaspete; indicilor cantitativi ai acidităţii solului.
Modul de lucru al testerului
- Se pregătesc legumele şi fructele în care vor fi determinaţi nitraţii.
- Se apasă butonul de calibrare ce corespunde produsului în care trebuie să determinăm
cantitatea de nitraţi.
- Prin rotire stabilim săgeata ecranului la indicaţia „100”.
- În momentul când lăsăm liber butonul de calibrare, săgeata ecranului trebuie să revină la
indicaţia „0”.
- Se scoate capacul de protecţie.
- Se introduce sonda în produs, orientându-l spre centru la adâncimea nu mai mică de 15 mm.
- Se citeşte indicaţia de pe ecran (în %).
- Se deconectează testerul.
N =A*DLA/100,%
 unde: A – indicaţia testerului, %;
DLA – doza-limită admisibilă, mg/kg.

Tester SOEKSZ
Măr-LNA-60 mg/kg
X1-26-mg/kg
X2-22-mg/kg .........22,3 mh/kg
X3-19-mg/ kg
Cartof-LNA-250 mg/kg
X1-151 mg/kg
X2-185 mg/kg..........175 mg/kg
X3-190 mg/kg
Banane -LNA -200 mg/kg
X1-103mg/kg
X2-119 mg/kg.........98,6 mg/kg
X3-74mg/kg
Vănătă-LNA-300mg/kg
X1-46mg/kg
X2-17 mg/kg...........39 mg/kg
X3-54 mg/kg
Nectarină-LNA-60 mg/kg
X1-48 mg/kg
X2-62 mg/kg...........58 mg/kg
X3-66 mg/kg
Pară-LNA-60 mg/kg
X1-76 mg/kg
X2-89 mg/kg............86 mg/kg
X3-93 mg/kg
Morcov-LNA-250 mg/kg
X1-131 mg/kg
X2-138 mg/kg..........103,3 mg/kg
X3-122 mg/kg
Svecla-LNA-140mg/kg
X1-142 mg/kg
X2-145 mg/kg..............143 mg/kg
X3-142 mg/kg
Concluizie:
În urma efectuări lucrări de laborator nr.1,sa determinat nitrați ,prin metoda idometrică cu ajutorul
aparatului tester ,,Soeksz,, ,norma de nitrați la fructe și legume. S-a determinat doza medie de nitrați
la fructe și legume: măr-22,3 mg/kg;cartof-175 mg/kg;banana-98,6 mg/kg; vănătă-39
mg/kg;nectarine-58 mg/kg;pară-86- mg/kg;morcov-120,3 mg/kg ;sfeclă rosie -143 mg/kg.În urma
determinari volumul de nitrați am observant la majoritatea fructelor și legume este în normă cu
norma de consum, dar am mai observant că la nectarine este sub pragul admis de normă fiind de
58mg/kg (60-mg/kg-norma),iar la para depășește norma admisă de consum ,fiind de 86
mg/kg(60mg/kg).Putem cocluziona că fructele și legumele sunt admise în conformitate cu norma
fiind bune spre consum. Dar la nectarine și pară nu corespunde cu datele admisibile effectuate din
lot.nu sunt admise spre consum.
 Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Tehnologia Alimentelor

Departamentul Alimentație și Nutriție

Lucrării de laborator la disciplina

Toxicologie şi securitate alimentară

Lucrare de laborator nr.2

DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE ANHIDRIDĂ SULFUROASĂ ÎN
FRUCTELE USCATE

Efectuat: Popovschii Marina

Gr.TMAP-191

Verificat: Paladi Daniela

Chișinăui, 2022
 LUCRAREA DE LABORATOR NR.2
DETERMINAREA CONŢINUTULUI DE ANHIDRIDĂ SULFUROASĂ ÎN FRUCTELE
USCATE

Sursele de anhidridă sulfuroasă şi acţiunea ei toxică

Dioxidul de sulf sau anhidrida sulfuroasă (SO2) este un gaz incolor, mai greu decât aerul, cu
miros caracteristic înţepător şi cu efecte iritante asupra mucoaselor. În industria alimentară se
utilizează în formă gazoasă sau în soluţii apoase cu scopul menţinerii calităţii unui şir de
produse. Substanţele generatoare de dioxid de sulf sunt sulfitul de natriu (Na2SO3), sulfitul de
potasiu (K2SO3), bisulfitul de natriu (NaHSO3), bisulfitul de potasiu (KHSO3), bisulfitul de
calciu (Ca (SO3H)2), metabisulfitul de sodiu (Na2S2O5), metabisulfitul de potasiu (K2S2O5).
Anhidrida sulfuroasă se utilizează pe larg în industria alimentară în scopul menţinerii calităţii
unui şir de produse cum ar fi semipreparatele din legume (dee exemplu, cartofii curăţaţi),
fructelor uscate (stafide, caise uscate, smochine şi altele), vinuri din struguri de viţă-de-vie ş.a.
SO2 şi acidul sulfuros au un spectru larg de acţiune asupra bacteriilor, mucegaiurilor şi
drojdiilor. Dioxidul de sulf este utilizat pe larg în conservarea fructelor, pastelor, sucurilor,
dulceţurilor, marmeladelor, în vinificaţie şi în tratarea unor fructe şi legume înainte de a fi
supuse uscării.
Concomitent cu efectul antiseptic, dioxidul de sulf exercită şi o acţiune de blocare a activităţii
enzimelor oxidante: polifenoloxidazei, peroxidazei şi ascorbatoxidazei, ceea ce permite păstrarea
culorii naturale, dar şi a conţinutului de vitamine uşor oxidabile (acid ascorbic, ß-caroten etc.).
FAO/OMS a stabilit doza zilnică acceptabilă de circa 50 mg SO2. Vinul se consideră principalul
furnizor de acid sulfuros în alimentaţia umană. Efectele ingerării anhidridei sulfuroase depind de
doza ingerată şi de sensibilitatea individuală a persoanelor: între 50-100 mg – dureri de cap,
dureri corporale, senzaţii de vomă, diaree; 245 mg – vomă şi diaree; între 310-620 mg –
tulburări digestive, albuminurie; peste 1000 mg – vomă, diaree, cianoză, surditate etc. În cazul
administrării SO2 în doze mari s-a înregistrat colaps, insuficienţă cardiacă, reducerea respiraţiei,
dilatarea pupilei, pierderea reflexelor şi moartea. Doza minimă letală (DML) reprezintă
cantitatea cea mai redusă, care a putut cauza moartea unui individ adult. Pentru sulfiţi şi
metabisulfiţi, DML este de circa 10-20 g pe cale orală.
Organismul dispune de mai multe posibilităţi de detoxifiere, calea principală fiind calea
enzimatică cu participarea sulfitoxidazei, enzimă esenţială pentru metabolizarea dioxidului de
sulf. Aceasta este prezentă în ficat, rinichi, inimă, fiind disponibilă în cantităţi suficiente. Astfel,
sulfiţii absorbiţi la nivelul intestinului sunt rapid şi complet oxidaţi în sulfaţi şi eliminaţi în
decurs de 24 ore prin urină.
Sensibilitatea organismului la acţiunea dioxidului de sulf depinde de starea de sănătate,
statutul nutriţional, prezenţa altor substanţe ce necesită detoxifiere (alcool, pesticide etc.). De
exemplu, în cazul insuficienţei vitaminei B1, reacţia la dioxidul de sulf este mult mai pronunţată
decât în cazul unei alimentaţii echilibrate.
Scopul lucrării : Studierea metodei de determinare a anhidridei sulfuroase în unele produse
alimentare (ex.: fructe uscate).
Principiul metodei : Principiul metodei constă în formarea, în urma reacţiei dintre bisulfatul
de natriu (NaHSO3), hidroxidul de natriu (NaOH) şi acidul clorhidric (HCl), care duc la
formarea acidului sulfuros (H2SO3) ce este instabil şi se descompune în apă şi anhidrida
sulfuroasă. Ultimul component se oxidează în prezenţa iodului în acid sulfuric (H2SO4):

NaHSO3+NaOH=Na2SO3+H2O;
Na2SO3+2HCl=H2SO3+2NaCl;
 SO2+I2+2H2O=2HI+H2SO4.

Deoarece în extrasele obţinute din produsele de origine vegetală se conţin substanţe capabile să
se oxideze sub acţiunea iodului, se face corecţie pentru prezenţa lor în soluţii. Cu acest scop,
anhidrida sulfuroasă se leagă cu formalina, iar celelalte substanţe care participă în reacţiile de
oxidare se titrează cu soluţie de iod.
Reactivi şi material: Microbiuretă de 2 ml, pahar chimic de 200 ml, baghete de sticlă,
colbe de 250 ml, mojar, pipetă de 1 şi 5 ml, soluţie de 20% NaCl, soluţie tampon (pH 4,2-4,6),
soluţie 1N NaOH, soluţie HCl 6N, soluţie de iod de 0,01N, soluţie de amidon de 1%, soluţie de
formalină de 40%, hârtie de filtru, dopuri de cauciuc, cuţit de bucătărie.
Modul de lucru: Produsul alimentar se taie mărunt:
a) se mărunţeşte în mojar, apoi într-un pahar se cântăresc 25 g probă;
b) se adaugă 90-100 ml de soluţie de 20% de NaCl şi 5 ml soluţie bufer cu pH
4,2-4,6;
c) se amestecă minuţios, componenţa paharului se transferă cantitativ într-o
ritortă de 250 ml cu ajutorul soluţiei de NaCl, se aduce până la cotă şi se
filtrează.
În două colbe identice se iau câte 50 ml de filtrat, adăugând în fiecare câte 2 ml de soluţie Na
OH 1N. Probele se astupă cu dopuri şi se lasă în repaus 1-2 minute. Apoi în fiecare probă se
adaugă câte 2 ml HCl 6N. Proba nr.1 se titrează imediat cu soluţie de iod de 0,01N, utilizând în
calitate de indicator 1 ml de soluţie de amidon de 1%. La proba nr.2 se adaugă 1 ml soluţie de
formalină de 40%. Se lasă în repaus timp de 10 minute, apoi se titrează în condiţii identice cu
prima probă.
Modul de calcul:
M=((V1-V2)·K·0,00032·100·250)/g·50, %,
unde: M – conţinutul de anhidridă sulfuroasă, %;
V1 – volumul soluţiei de iod de 0,01 N consumat la titrarea probei nr.1, ml;
V2 – volumul soluţiei de iod de 0,01 N consumat la titrarea probei nr.2, ml;
K – coeficientul de recalculare pentru 0,01n a soluţiei de iod =1;
0,00032 – coeficientul de recalculare a soluţiei de iod în anhidrida sulfuroasă;
g – masa probei, g;
250 – volumul colbei, ml;
50 – volumul filtratului luat pentru titrare, ml.

Notă. Cantitatea de anhidridă sulfuroasă (DLA)pentru fructele uscate nu trebuie să depăşească

0,002%.
M=((V1-V2)·K·0,00032·100·250)/g·50, %,

M=((0,2-0,15)*1*0,00032*100*250)/25*50=0,00032%

Concluzie:

În urma efectuări lucrări de laborator nr. 2 s-a determinat conținutul de anhidridă sulfuroasă în
fructele uscate,care în cazul acesta am folosit stafidele.Scopul acestei lucrări fiind studierea
metodei de determinare a anhidridei sulfuroase în stafide .În urma tuturor determinărilor a fost
obținut o cantitate de 0,00032% ,cee ace nu depășește norma de 0,002 ,de aici putem comfirma
că produsul este inofensiv pentru sănătatea umană.
 Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Tehnologia Alimentelor

Departamentul Alimentație și Nutriție

Lucrării de laborator la disciplina

Toxicologie şi securitate alimentară

Lucrare de laborator nr.3

DETERMINAREA VALORII INDICELUI DE PEROXID ÎN ULEIURILE VEGETALE

Efectuat: Popovschii Marina

Gr.TMAP-191

Verificat: Paladi Daniela

Chișinăui, 2022

LUCRAREA DE LABORATOR NR.3

DETERMINAREA VALORII INDICELUI DE PEROXID ÎN ULEIURILE VEGETALE

Procesul de râncezire a lipidelor şi efectele negative ale produşilor obţinuţi

Lipidele din categoria trigliceridelor suferă degradări hidrolitice sau oxidative în urma cărora
se alterează. Această alterare a grăsimilor se numeşte râncezire. Procesul are loc în prezenţa
aerului şi luminii. E de menţionat că nu toate grăsimile râncezesc (de exemplu, cerurile nu suferă
niciodată astfel de degradări), ci doar gliceridele.
Există două feluri de rânceziri: râncezirea hidrolitică şi râncezirea oxidativă.
Râncezirea hidrolitică este specifică gliceridelor care conţin acizi graşi saturaţi de
consistenţă lichidă (butiric, capronic, caprilic, caprinic, lauric, miristic) sau nesaturaţi - în cazul
uleiurilor vegetale nerafinate. Hidroliza care conduce la râncezire este determinată de activitatea
lipazelor. Sub acţiunea acestor enzime, glicerina se desparte de acizii graşi, apoi, atât glicerolul,
cât şi acizii graşi, se oxidează, formându-se aldehide, cetone şi hidroxiacizi cu miros şi gust
neplăcut. Principalul produs alimentar care se alterează prin râncezire hidrolitică este untul.
Râncezirea β-oxidativă este cauzată de microorganisme, fiind caracteristică grăsimilor care au în
componenţă acizi graşi cu 6-12 atomi de carbon. Râncezirea oxidativă prin formarea de peroxizi
este cea mai răspândită formă de râncezire, fiind specifică trigliceridelor ce posedă acizi graşi
nesaturaţi (oleic, linomic, linolenic, arahidonic etc.). Sub acţiunea oxigenului din aer are loc
oxidarea dublelor legături, rezultând compuşi cu miros şi gust neplăcut. Fenomenul are loc prin
fixarea oxigenului la nivelul dublelor legături în formă de peroxizi. Peroxizii lipidici formaţi
determină reacţii în lanţ, iniţiind şi întreţinând stresul oxidativ. Cel mai uşor râncezesc pe
această cale seminţele oleaginoase şi uleiurile presate la rece.
Pe lângă faptul că alimentele râncezite sunt depreciate sub aspect calitativ, ele influenţează
în mod negativ şi sănătatea. După cum se ştie, principalele grăsimi (lipidele) alimentare sunt
formate din glicerină şi acizi graşi. Lipidele râncezite prin eliberarea acizilor graşi, care
degradează mai departe, au efecte defavorabile asupra vaselor de sânge şi asupra inimii. Dar mai
nocivă se dovedeşte a fi glicerina care, desprinzându-se din trigliceride, se deshidratează (pierde
apa), transformându-se în acroleină, substanţă hepato-toxică şi cancerigenă.
Peroxidul format în timpul râncezirii oxidative, datorită acizilor graşi nesaturaţi, se comportă în
organism ca un radical liber.
În concluzie putem menţiona că râncezirea de orice tip este un proces chimic aerob. De
asemenea, lumina contribuie la accelerarea alterării. Din acest motiv se recomandă păstrarea
uleiurilor şi grăsimilor în condiţii favorabile, la întuneric şi la rece. Orice produs alimentar la
care se constată iniţierea procesului de râncezire se va exclude din alimentaţie, deoarece conţine
derivaţi nocivi sănătăţii. Prin încălzirea uleiurilor şi grăsimilor în contact cu aerul (prăjire), în
special în cazul alimentelor cu conţinut mare de acizi graşi nesaturaţi, se iniţiază deja reacţia de
oxidare cu formarea de peroxizi, chiar dacă acest lucru nu este perceptibil prin simţuri.
De aceea, această metodă culinară nu este recomandată când se urmăreşte o alimentaţie
sănătoasă. Deoarece uleiurile vegetale nerafinate sunt mai instabile şi conţin lipaze, ele trebuie
păstrate cu grijă, în condiţii optime. Acestea nu se vor utiliza niciodată încălzite, căci în
condiţiile creşterii temperaturii, din produse sănătoase, ele devin chiar mai periculoase decât
uleiurile rafinate.
Scopul lucrării: Studierea metodei de determinare a indicelui de peroxid, care exprimă
numărul de moli echivalenţi de peroxid la 1 kg materie grasă. Este frecvent utilizată cu scopul de
a stabili gradul de oxidare lipidică, deşi pentru aceeaşi valoare a indicelui de peroxid, gustul
alterat la diferite produse poate avea intensităţi variabile.
Principiul metodei: Principul metodei se bazează pe reacţia de interacţiune dintre substanţele
de oxidare a uleiurilor vegetale (peroxizi şi hidroperoxizi) şi iodura de potasiu (KI) în soluţie de
acid acetic anhidru sau glacial (CH3- COOH) şi cloroform (CHCl3), ca rezultat determinându-se
cantitatea de iod separată la titrarea cu soluţie de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3) prin metoda
titrimetrică conform GOST 26593-85.
Aparate şi reactivi : Colbe de 250 ml, colbă de 1000 ml, pahare cilindrice din sticlă, biurete,
pipete, pahare cilindrice de 25 ml şi 100 ml, soluţie de acid acetic (CH3-COOH) glacial, soluţie
de iodura de potasiu (KI) cu concentraţia 50-55%, soluţie de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3) cu
concentraţia 0,002 mol/dm3, soluţie de amidon de 0,5%, apă distilată.
Pregătirea soluţiilor
1. Soluţia de amidon: 5 g amidon se amestecă cu 30 cm3 apă şi se adaugă în 1000 cm3 apă
clocotindă şi se fierbe timp de 3 minute. Apoi soluţia se răceşte până la temperatura camerei.
2. Soluţia de tiosulfat de sodiu de 0,1N: se utilizează fiola de titru-standard cu reactiv de
tiosulfat de sodiu, conţinutul căreia se transferă atent într-un balon cotat cu volumul de 1
dm3. Volumul balonului se aduce până la cotă cu apă distilată, se amestecă, se închide bine şi
se păstrează în veselă întunecată.
Modul de lucru: Pentru efectuarea determinărilor, într-o colbă conică se cântăresc 2 g emulsie
alimentară cercetată în care se adaugă 10 cm3 de cloroform (CHCl3) şi se amestecă bine. Apoi se
toarnă 15 cm3 acid acetic glacial (CH3-COOH) şi 1 cm3 iodură de potasiu (KI) cu concentraţia
de 50-55%. Colba se închide cu dop, amestecând timp de 1 min., apoi se lasă pentru 5 min. într-
un loc întunecat la t=15-25oC. În conţinutul dat se adaugă 75 cm3 apă distilată, se amestecă
minuţios, după care se adaugă soluţia de amidon până la apariţia unei nuanţe pal- albăstruie.
Iodul separat se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3)=0,002 mol/dm3 până la
apariţia unei culori bej-albuie, stabile timp de 5 sec. Paralel cu proba de bază se pregăteşte proba
de control sau de referinţă, unde în loc de emulsie alimentară cercetată se adaugă 2 ml H2O dist.
În proba dată conţinutul de tiosulfat de sodiu (Na2S2O3)=0,002 mol/dm3 utilizat la titrare nu
trebuie să depăşească 0,05 cm3.

Modul de calcul

IP=(1,3-0,03)*0,002*1000/2=10mmol/kg
Proba de referință-Vref.=0,03
Vprob. Ulei de masline-1,3
unde: IP – indicele de peroxid, mmol peroxid/ 1 kg mat. grasă;
Vpr – volumul sol. de tiosulfat de sodiu consumat la titrarea probei cercetate, ml;
Vref – volumul sol. de tiosulfat de sodiu consumat la titrarea probei de referinţă, ml;
Ntios – concentraţia sol. de tiosulfat de sodiu utilizată la titrare = 0,002mol/dm3;
1000 – coeficientul de recalculare din mol/g în mmol/kg; mpr – masa probei cercetate, g.

Notă. Cantitatea limită admisibilă (NLA) de peroxizi în uleiurile vegetale nu trebuie să

depăşească 10 mmol/kg.
Concluzie:
În urma lucrări de laborator nr.3 s-a analizat indicele de peroxide în uleiul de măsline.cantitatea
limită admisibilă de peroxizi în uleiurile vegetale nu trebuie să depășească 10 mmol/kg.În urma
analizei am obținut 10mmol/kg,încadrănduse în limită ,dar pentru consum nu este de recomandat
fiind aproape de limită și fiind termenul de vabilitate expirat.
 Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Tehnologia Alimentelor

Departamentul Alimentație și Nutriție

Lucrării de laborator la disciplina

Toxicologie şi securitate alimentară

Lucrare de laborator nr.4

STUDIEREA CONŢINUTULUI DE MICOTOXINE ÎN DIFERITE PRODUSE

ALIMENTARE

Efectuat: Popovschii Marina

Gr.TMAP-191

Verificat: Paladi Daniela

Chișinăui, 2022
 LUCRAREA DE LABORATOR NR.4
STUDIEREA CONŢINUTULUI DE MICOTOXINE ÎN DIFERITE PRODUSE
ALIMENTARE

Noţiunea şi sursele alimentare de micotoxine

Micotoxinele sunt produşii metabolici ai mucegaiurilor şi fungilor, pe larg răspândiţi în furaje şi
produsele alimentare, ce sunt păstrate în condiţii neadecvate. Micotoxinele reprezintă un pericol
serios pentru oameni şi pot cauza mari pierderi economice în viticultură, creşterea vitelor,
datorită ratei înalte a îmbolnăvirilor.
Pentru a evita o intoxicaţie alimentară nedorită, disbacterioză sau altele, trebuie reţinute
următoarele:
Produsele alimentare (crupele, făina, pâinea, pastele făinoase, legumele, fructele, nucile,
arahidele ş.a.) afectate cu micotoxine nu se folosesc pentru prepararea bucatelor, deoarece
micotoxinele practic nu se distrug la încălzire.
Intoxicaţia provocată de micotoxine poate să apară peste mai mult timp după acumularea lor
în organism, conducând la apariţia diverselor boli, inclusiv a celor oncologice.
Sunt cunoscuţi circa 100 compuşi toxici produşi de mucegai, iar micotoxinele sunt prezente
nu numai acolo unde există mucegai şi putrefacţie, dar şi în tot produsul.
Produsele alimentare (de ex.: crupele, făina etc.) se păstrează în locuri uscate cu scopul
prevenirii mucegăirii şi dezvoltării microflorei toxicogene, îndeosebi a genurilor Penicillium şi
Aspergillus. Este contraindicată utilizarea boabelor, făinii sau crupelor afectate de mucegai sau
cu miros de mucegai. Nu se folosesc nucile curăţate sau arahidele cu termen de păstrare depăşit
sau miros de mucegai.
Se evită utilizarea oricăror produse mucegăite inclusiv caşcavalul şi mezelurile. Este periculoasă
utilizarea pâinii afectate după tăierea porţiunii alterate. Este contraindicată folosirea fructelor,
pomuşoarelor şi legumelor afectate de mucegai pe jumătate sau superficial, deoarece micotoxinele
se găsesc nu numai în produsele mucegăite, dar şi în produsul întreg.
Ceapa afectată de mucegai ciuperca Stahibotris conţine o micotoxină foarte periculoasă. Ciuperca
are un gât gros, care la atingere eliberează o cantitate mare de spori. La ceapa afectată de mucegai se
înlătură straturile afectate, inclusiv 2-3 straturi.
Identificarea micotoxinelor Pentru identificarea micotoxinelor în diferite produse alimentare sunt
folosite metode şi aparate acreditate şi certificate de Comisia Europeană. Firma NATURAN este
unica distribuitoare a aparatelor pentru identificarea cantitativă a micotoxinelor.
Aparatele sunt destinate pentru analiza produselor alimentare (boabe, furaj ş.a.). Metoda a fost
aprobată de Organizaţia Mondială a Chimiştilor (OMC) şi de Ministerul Agricol al SUA. În SUA
circa 80% din toate boabele exportate sunt controlate prin metoda dată.
Rezultatul cantitativ după pregătirea probei se obţine în timp de 15 min. Firma VICAM garantează
veridicitatea rezultatelor obţinute în cazul utilizării fluorimetrelor firmei şi unica utilizare a coloanei.
Tipurile de teste propuse spre utilizare
Sunt propuse spre utilizare următoarele tipuri de teste:
Afla-Test – permite identificarea şi extragerea aflatoxinelor B1, B2, G1, G2 în furaje, boabe, nuci
în concentraţii de la 2 până la 500 mg/kg, aflatoxina M1 este depistată în lapte în cantitate de 0,5-5,0
mg/kg.
Fumoni-Test – permite identificarea şi extragerea fumonizinei B1 şi B2 în porumb şi furaje de la
5 până la 10 mg/kg.
Ochra-Test – permite depistarea şi extragerea ochratoxinelor A în materia primă de boabe, în
furajele combinate cu un conţinut de 5-1000 mg/kg.
 DON-Test_TAG – permite identificarea şi extragerea dezoxinivalenolului în materia primă de
boabe şi furaje combinate cu un conţinut de la 0,5 până la 5,0 mg/kg.
Zearala-Test – permite identificarea şi extragerea zearalenonului în boabe (materie primă), în
furajele combinate în concentraţii de la 0,2 până la 100,0mg/kg.
Dozele-limită admisibile ale unor micotoxine în boboase şi alimente pe bază de boboase sunt date în
anexa 3.
Principalele genuri de microorganisme responsabile de sinteza micotoxinelor sunt Aspergillus,
Penicillum (în fructe, legume, cereale, cafea ş.a) şi Fusarium (în cereale). Caracteristic este că în
ţările cu climă caldă predomină genul Aspergillus, iar în ţările cu climă rece – Penicillum.
Prezenţa micotoxinelor se manifestă prin apariţia petelor de mucegai şi putrefacţie pe produsele
alimentare (de ex: Patulina, Citrina). Unele micotoxine nu influenţează aspectul exterior al
produselor, dar influenţează esenţial mirosul (de ex: Geosmina şi 2- metilizoborneol-ul conferă
produselor, obţinute în urma prelucrării strugurilor din viţă-de-vie şi mere, miros de sol).
Efectele toxice ale unor miceţi asupra macroorganismelor sunt date în anexele 3 şi 4.
Concluzii
Problema micotoxinelor a căpătat un caracter global, începând cu anii 60 ai secolului XX, în
legătură cu dezvoltarea ecologică (în micocenoze), prin utilizarea avansată a tehnologiilor în
gospodăria agricolă şi din cauza folosirii fito-oxidanţilor în rate mari. Din această cauză, plantele au
pierdut rezistenţa faţă de fito- patogeni. Apariţia micotoxinelor în produsele agricole este legată, de
asemenea, de utilizarea largă a îngrăşămintelor pe bază de azot, pesticidelor (fungicide, insecticide,
ierbicide).
Micotoxinele au efecte cancerigene, mutagene şi afectează sistemul nervos şi imun al organismului.
Ele afectează rinichii, ficatul, sistemul sangvin, tractul digestiv, provoacă boli ale sângelui, anghină
septică, dermatite, epilepsii, boli acute, stări de ebrietate adâncă, dezechilibru hormonal, afectează
funcţiile de reproducere. Pericolul micotoxinelor constă în faptul că intoxicaţia poate să se acutizeze
peste ani, acumulându-se puţin câte puţin în organism.Problema micotoxicozelor se agravează în
fiecare an. Toxigenii se adaptează rapid la noile tehnologii şi la pesticidele moderne, concomitent
majorând producerea micotoxinelor de sute de ori. La momentul de faţă nu există metode chimice
efective de luptă contra contaminării produselor cerealiere cu micotoxine.

Metode pentru determinarea micotoxinelor și controlul

contaminării alimentelor. Acțiunea micotoxinelor asupra corpului
uman
 Cunoastem metoda screening Metoda biologică Metoda elisa Metoda nas electronic și altele

Micotoxinele (din grecescul mykes - ciupercă și toxikon - otravă) sunt metaboliți secundari ai
matrițelor microscopice cu proprietăți toxice pronunțate. Pericolul ridicat al micotoxinelor se exprimă
prin faptul că au un efect toxic în cantități extrem de mici și sunt capabili să se difuzeze foarte
intens în adâncimea produsului.

Aflatoxinele fac parte din cel mai periculos grup de micotoxine cu hepatotoxine puternice și
proprietăți cancerigene. Aflatoxinele sunt produse de diferite tulpini de doar două specii de
Aspergillus (Aspergillus flavus și Aspergillus parasiticus), care sunt răspândite în întreaga lume.
Controlul asupra conținutului de micotoxine este obligatoriu la certificarea materiilor prime
alimentare și a produselor alimentare. În Rusia, au fost adoptate standarde sanitare și igienice
pentru conținutul de micotoxine din alimente,

Metode de determinare a micotoxinelor

Metode moderne Detectarea și determinarea micotoxinelor din alimente și furaje includ metode de

screening, metode analitice cantitative și metode biologice.

Metode de screening Acestea sunt rapide și convenabile pentru analiza loturilor, permițându-vă

să separați rapid și fiabil probele contaminate și necontaminate. Metodele de screening includ
cromatografia în strat subțire (metode TLC), o metodă de fluorescență pentru determinarea
boabelor contaminate cu aflatoxine.

Metodele analitice cantitative pentru determinarea micotoxinelor sunt prezentate prin metode
chimice, radioimunologice și de imunoanaliză enzimatică. În prezent, cele mai frecvente sunt
metodele chimice, care includ două etape: etapa de izolare și etapa de determinare cantitativă a
micotoxinelor. Etapa de izolare include extracția (separarea micotoxinei de substrat) și purificarea
(separarea micotoxinei de compuși cu caracteristici fizico-chimice similare). Separarea finală și
cuantificarea micotoxinelor se efectuează folosind diferite metode cromatografice. Cromatografia în
strat subțire (TLC) este o metodă universală pentru determinarea tuturor tipurilor de micotoxine.

Metodele chimice pentru detectarea și identificarea aflatoxinelor individuale se bazează pe

fluorescența lor specifică la lumina UV (aproximativ 365 nm), pe diferențele de mobilitate în timpul

Metodele de arbitraj pentru determinarea cantitativă a micotoxinelor sunt următoarele:

Cromatografie gaz-lichid (pentru toxina T-2);

Cromatografie lichidă de înaltă performanță (HPLC) utilizând un detector fotometric UV (pentru

deoxinivalenol și patulină);

HPLC utilizând un detector fluorescent (pentru aflatoxine; și zearalenonă).

Metoda HPLC se bazează pe separarea extractului analizat în faza staționară a unei coloane
cromatografice (Figura 3) (coloanele C8 și C18 sunt mai des utilizate pentru analiza micotoxinelor)
și identificarea lor ulterioară și determinarea cantitativă folosind detectoare speciale. Cele mai
frecvente detectoare pentru analiza micotoxinelor de astăzi sunt ultraviolete și fluorescente.
Limitele de sensibilitate ale metodelor HPLC care utilizează aceste detectoare pot fi de până la 1
μg / kg de probă.
Dezvoltarea metodelor HPLC pentru analiza simultană a micotoxinelor multiple a fost raportată în
literatura de specialitate. Micotoxinele trichotecene, în special trichotecenele, sunt analizate cu
succes în acest mod.

În practică, pentru studiul furajelor și alimentelor pe teren, condițiile de producție și laboratoarele de

testare, sunt necesare metode care să permită cercetări cantitative și rapide număr mare probe
pentru prezența micotoxinelor, dacă este posibil cu cel mai mic cost al efortului și resurselor
financiare.
Toate aceste caracteristici sunt îndeplinite prin metode bazate pe reacții imunologice. Metodele
imunologice disponibile în comerț pentru analiza micotoxinelor se bazează pe utilizarea anticorpilor
monoclonali și policlonali specifici împotriva anumitor toxine și sunt, în general, împărțite în:
§ metoda bazată pe coloane de imunoaffinitate (IAC, IAC);
§ test imunosorbent legat de enzime (ELISA, ELISA)

Coloanele de imunoafinitate sunt utilizate în mod obișnuit pentru a purifica o probă de testare din
matrici complexe și concentrația de toxine înainte de a detecta și evalua conținutul de micotoxină
utilizând o serie de metode analitice clasice, cum ar fi HPLC, cromatografie în fază gazoasă,
spectrometrie de masă, fluorometrie, HPTLC și TLC. Metoda constă în injectarea extractului de
probă într-o coloană care conține o matrice de imunoaffinitate care conține o fază solidă (de
exemplu, margele de agaroză) de care sunt atașați covalent anticorpii anti-micotoxină O analiză
imunosorbentă legată de enzime este frecvent utilizată pentru a monitoriza prezența micotoxinelor
peste un anumit nivel (sau lipsa acestora) într-o probă de testare. În prezent sunt disponibile o
serie de metode calitative, semicantitative și cantitative. Pe baza rezultatelor ELISA, probele
suspecte ar trebui verificate din nou folosind metode clasice. Disponibil diferite opțiuni ELISA
pentru analiza micotoxinei (de exemplu, teste de membrană, plăci de microtitrare și metode cu
tuburi). În mod tipic, ELISA se bazează pe un test concurent care utilizează fie micotoxine
conjugate cu enzime, fie anticorpi împotriva unei toxine specifice de interes (Figura 5). O secvență
tipică de reacții care utilizează reactivi gata gata în format de placă de microtitrare este după cum
urmează:
1. conjugat enzimatic se adaugă la extractul probei de testat;
2. amestecul se adaugă la anticorpii corespunzători aplicați pe suprafața godeurilor plăcii (de
exemplu, o placă de microtitrare, acoperită cu anticorpi);
3. cantitatea de conjugat legat de toxina legată de anticorpii imobilizați depinde de cantitatea de
toxină din probă; cu cât cantitatea de toxină din probă este mai mare, cu atât va fi mai mică
cantitatea de conjugat enzimatic atașat anticorpilor aplicați pe suprafața godeurilor plăcii și invers;
4. Activitatea enzimatică a conjugatului legat de anticorpii de suprafață este determinată de
adăugarea unui substrat adecvat, care duce la formarea de produse colorate, a căror concentrație
este invers proporțională cu concentrația toxinei din proba de testare.

Trebuie remarcat faptul că, cu indicatori practic egali ai limitelor de detecție, metodele de testare
imunosorbentă legată de enzime sunt mai productive și permit studiul selectiv al eșantioanelor
suspecte de ELISA prin metode instrumentale. De exemplu, folosind metoda ELISA, un asistent de
laborator poate analiza 10-100 de eșantioane într-o singură schimbare de lucru, în timp ce
utilizează HPLC, doar 1-10 eșantioane. În acest caz, imunoanaliza enzimatică durează de la 15
minute la 3 ore (prepararea probei până la 1 oră) și prin HPLC - 2-4 ore cu 1-3 zile de preparare a
probei.

窗体顶端

Atunci când se prelevează probe dintr-un lot de produse, sarcina principală este de a obține
o probă medie sau o probă medie, în ceea ce privește concentrația de micotoxine, care este
reprezentativă pentru întregul lot (probele prelevate trebuie să caracterizeze calitatea întregului lot).
Realizarea acestei sarcini depinde de natura și distribuția micotoxinelor, de caracteristicile
produsului (brut, procesat, cu curgere liberă, lichid, pastos etc.) și de metoda de preparare a
probei. De exemplu, contaminarea arahidelor cu aflatoxine este foarte eterogenă:
în boabele de arahide individuale, conținutul lor poate varia de la mii de miligrame la zeci sau mai
multe miligrame la 1 kg, adică variază cu 5-6 ordine de mărime. Din acest motiv, contribuția erorii
de eșantionare la eroarea analitică totală la determinarea aflatoxinelor din arahide este cea
principală și, în unele cazuri, poate fi mai mare de 90%.

Din punct de vedere al uniformității contaminării cu micotoxine, greutatea produselor poate fi

împărțită în două grupe: 1) produse cu un grad ridicat de eterogenitate (arahide decojite și necojite,
semințe oleaginoase, cereale integrale sau grosiere, nuci); 2) produse cu caracter uniform de
contaminare (lichide: lapte, uleiuri vegetale, sucuri, țărm; făină, făină măcinată).

Pentru a obține un eșantion mediu reprezentativ de produse din grupa 1, dimensiunea eșantionului
inițial trebuie să fie cât mai mare posibil (cel puțin 2 kg), în timp ce eșantionul mediu de laborator
trebuie izolat de eșantionul mediu măcinat (omogenizat).

Pentru produsele omogene din grupa a 2-a (gem, gem, sucuri de fructe în recipiente mici de tablă,
lapte condensat, produse lactate uscate etc.), probele trebuie prelevate în numărul de unități de
ambalare corespunzător dimensiunii eșantionului mediu (100 -200 g), cu condiția ca produsul să
provină din același lot.

Metodele chimice pentru detectarea și identificarea aflatoxinelor individuale se bazează pe

fluorescența lor specifică la lumina UV (aproximativ 365 nm), pe diferențele de mobilitate în timpul
cromatografiei în strat subțire, pe specificul spectrelor lor de absorbție și fluorescență.

Invenția se referă la industria alimentară și de prelucrare și poate fi utilizată pentru a determina

conținutul de micotoxine din produsele alimentare, cerealele, hrana animalelor și carnea pentru a
evalua siguranța acestora.

În prezent, nu au fost propuse metode pentru determinarea tuturor micotoxinelor standardizate

dintr-o probă. Sunt cunoscute metode pentru determinarea micotoxinelor individuale sau a claselor
individuale.

Deci, pentru determinarea zearalenonei, T-2, ochratoxinei A, cromatografia în strat subțire este
utilizată separat pentru fiecare toxină (GOST 28001-88. Metode de determinare a micotoxinelor T-
2, zearalenonei și ochratoxinei A. Cereale furajere, produse din prelucrare, furaje mixte). Metoda
este extrem de complexă, consumă mult timp și permite determinarea semi-cantitativă a
micotoxinelor indicate pentru fiecare dintr-o probă separată.

O metodă cunoscută pentru determinarea aflatoxinelor (B1, B2, G1, G2) prin cromatografie lichidă
de înaltă performanță cu detecție fluorometrică (GOST R 53162-2008. Produse alimentare.
Determinarea aflatoxinei B1 și a conținutului total de aflatoxine B1, B2, G1 , G2). Aflatoxinele sunt
extrase cu metanol, extractul este purificat și concentrat pe o coloană de imunoaffinitate, eluat cu
metanol, evaporat la un volum mic și cromatografiat. Tehnica este consumatoare de timp,
costisitoare și necesită utilizarea unei cantități mari de solvenți.

O metodă cunoscută pentru determinarea deoxinivalenolului (GOST R 51116-97. Furaje compuse,

cereale, produse de prelucrare a acestuia. Metodă de determinare a conținutului deoxinivalenol),
bazată pe extracția micotoxinei din proba cu acetonitril, purificarea extractului pe două coloane
succesive cu cărbune, eluare deoxinivalenol cu acetonitril, până la volumul de evaporare și analiză
prin cromatografie lichidă cu detector UV. Cu toate acestea, metoda propusă este consumatoare
de timp, laborioasă și nu permite determinarea simultană a tuturor micotoxinelor.

O metodă cunoscută pentru determinarea patulinei (brevetul RF nr. 2056044, G01N 33/02. Metodă
pentru determinarea cantitativă a patulinei în alimente), bazată pe extracția patulinei dintr-o probă
cu acetat de etil, purificarea extractului pe un adsorbant, concentrația extractului și analiza prin
cromatografie lichidă. Tehnica este lungă și necesită utilizarea unei cantități mari de solvenți.

Există o metodă pentru determinarea simultană a micotoxinelor tricotecene și a zearalenonei în

cereale prin cromatografie gazoasă-spectrometrie de masă (Toshitsuga Tanaka at al.
Determinarea simultană a micotoxinelor trichotecene și zearalenonă în cereale prin cromatografie
în gaz-spectrometrie de masă / J. Chromatogr. A. 2000 882. P. .23-28). Esența sa constă în
extracția micotoxinelor din 10 g dintr-o porțiune cântărită de 100 ml acetonitril timp de 30 de minute,
îndepărtarea grăsimii prin extracție cu 20 ml hexan, evaporarea extractului acetonitril la sec,
dizolvarea reziduului uscat într-o amestec de metanol cu cloroform, purificarea extractului pe
coloană cu Florisil, evaporarea extractului la sec, dizolvarea reziduului în 2 ml de metanol,
derivatizarea cu tetrametilsilan și apoi cromatografie. Metoda consumă mult timp, necesită multă
muncă și este costisitoare.

O metodă cunoscută pentru determinarea simultană a aflatoxinelor, ochratoxinei A și a

zearalenonei în boabe prin cromatografie de înaltă performanță cu un detector fluorometric (Gobel
R., Lusky K. Determinarea simultană a aflatoxinelor, ochratoxinei A și zearalenonei în boabe prin
noua coloană imunoaffinity / lichid chimic cromatografie / contaminanți alimentari 2004.. V.87. Nr. 2.
P.411-418). Esența sa este extragerea micotoxinelor dintr-o probă de 25 g de 100 ml soluție de
acetonitril, purificarea extractului pe o coloană de imunoaffinitate, extragerea a 2 ml de metanol din
coloana de micotoxină, evaporarea extractului la sec, dizolvarea reziduului în hexan, derivatizarea
reziduu cu acid trifluoroacetic până la sec, se evaporă soluția la sec timp de 15 min. metanol și
determinarea micotoxinelor la diferite lungimi de undă (aflatoxine - 360-440 nm, zearalenonă - 276-
466 nm și ochratoxină A - 330-460 nm). Metoda este consumatoare de timp și laborioasă și
necesită o cantitate mare de solvenți.

REVENDICARE

O metodă pentru determinarea micotoxinelor în produsele de origine animală și vegetală, inclusiv

prelevarea de probe, extracția micotoxinelor cu acetonitril în prezența agenților de sărire,
purificarea extractului cu sorbenți în vrac (metoda de preparare a probei conform QuEChERS),
centrifugare și determinarea prin metode cromatografice, caracterizată prin aceea că extracția
micotoxinelor se efectuează din 2 g dintr-o probă, extractul purificat este împărțit în trei părți, câte 2
ml fiecare și utilizat ca dispersant în microextracția dispersivă lichid-lichid cu adăugarea la prima
parte (pentru determinarea aflatoxinelor, zearalenonei și ochratoxinei A) 300 μl de cloroform
conținând 0,05% iod, a doua (pentru determinarea micotoxinelor trichotocene, patulinei,
zearalenonei, ochratoxinei A) - 300 μl de cloroform conținând 50 μl de trifluoroacetic anhidridă,
până la al treilea (pentru determinarea patulinei și zearalenonei) - 300 μl de cloroform, apoi
amestecurile rezultate sunt injectate fiecare separat folosind o seringă în 5 ml de apă, situată în
centrifugă eticheta cu o capacitate de 15 ml cu fund conic, incubată timp de 30 s într-o baie cu
ultrasunete, centrifugată la 3000 rpm timp de 5 minute, straturile inferioare ale extractului sunt luate
în microflaconi, solventul este purjat cu azot și reziduul în primul și al treilea microflaconi se dizolvă
în 50 μl de acetonitril, în al doilea - în 50 μl hexan, în primul microflacon aflatoxinele (B1, B2, G1,
G2), zearalenona și ochratoxina A sunt determinate prin HPLC cu un detector fluorometric , în a
doua - micotoxine trichotocene (deoxinivalenol, nivalenol, NT-2, Tox-2, 13-, 15-
acetildeoxinivalenol), patulină, ochratoxină A și zearalenonă prin cromatografie gaz-lichid cu
detector de captare electronică, în a treia - patulină și zearalenonă prin HPLC cu un detector de
diode.

Ultimii ani s-au caracterizat printr-o atenție sporită la dezvoltarea unor metode de imunoanaliză
radioimunochimică și enzimatică foarte sensibile și foarte specifice pentru detectarea, identificarea
și cuantificarea micotoxinelor. Aceste metode se bazează pe obținerea de antiseruri la conjugatele
micotoxinei cu albumina serică bovină. Avantajul lor este sensibilitatea lor excepțională, care face
posibilă detectarea picogramelor de micotoxine și efectuarea de evoluții în direcția automatizării
procesului de determinare. Metodele biologice, care de obicei nu sunt foarte specifice și sensibile,
sunt utilizate în principal pentru detectarea micotoxinelor pentru care nu sunt disponibile metode
chimice de analiză sau ca teste de confirmare. Obiectele testate sunt diferite microorganisme,
embrioni de pui, multe animale de laborator, culturi de celule și țesuturi.

Concluzii. Studiile pentru identificarea contaminării furajelor cu micotoxine în această perioadă au

făcut posibilă diagnosticarea focarelor bruște de boli în mai multe ferme din republică, ceea ce a
făcut posibilă aplicarea unor măsuri adecvate și, prin urmare, reducerea pierderilor economice ale
producătorilor.
Costurile unui studiu în timp util al furajelor din propria noastră producție, și cu atât mai mult
achiziționate în alte țări, vor fi întotdeauna mai mici decât costurile efectuării diagnosticului de
urgență a unui focar de boală, luând măsurile necesare pentru utilizarea sau eliminarea hrana
contaminată, precum și pierderile cauzate de scăderea productivității și de moartea animalelor.

Literatură:
1. Bioaerosoli: evaluare și control, 24.1.3. - ACGIH, Cincinnati, OH 1999.
2. Standarde veterinare și sanitare pentru siguranța furajelor și a aditivilor pentru hrana
animalelor :: Nr. 48: aprobat. Ministerul Agriculturii și Alimentației din Republica Belarus din
28.04.08: contribuție. efectiv 28.04.08.
3. Rețeaua europeană de informații privind micotoxicologia. - http://www.mycotoxins.org
4. Regulamentul Comisiei Europene nr. 466/2001 din 8 martie 2001 „Stabilirea nivelurilor maxime
admise pentru anumiți contaminanți din alimente”. - JO L 77, 16.03.2001. - pag. 1.