Pașoptismul românesc

Pașoptismul reprezintă perioada din istoria țărilor române, în

care s-a realizat schimbarea de la sistemul feudal, la cel capitalist
și trecerea de la vasalitate la independență.
Cea mai proeminentă parte a acestei perioadă reprezintă
anii 1820-1860, când au loc evenimente importante ce vor duce la
independența față de marile imperii și formarea statului român
modern.
Un rol important al acestei perioade îl are literatura, ce
influențează gândirea oamenilor. Aceasta se împarte în trei
perioade: perioada prepașoptistă, dominată de Ion Heliade
Rădulescu și Gh. Asachi; perioada apariției Daciei literare, o
publicație de bază pentru scriitori acestei perioade; și perioada
postpașoptistă, marcată de o evoluție a pașoptismului.
Punctul culminant al acestei perioade este în 1848, când
izbucnesc revoluții în toate țările românești, mai întâi la Iași, după
care la Blaj, în Transilvania și la final, în Țara Românească, la
Craiova, și mai târziu, București. Aceste revoluții au fost înăbușite
rapid de autorități în Moldova și Transilvania, însă în Țara
Românească, revoluționarii ajung la putere pentru o perioadă
scurtă de timp și implementează reforme benefice pentru stat, dar
conducătorii mișcării sunt arestați și se instaurează dominația
otomană.
Însă, cea mai importantă consecință a acestor revoluții
sprijinite de pașoptiști este introducerea în societatea
românească a idealurilor de emancipare, libertate și unire, ce vor
avea efecte semnificative în drumul țării spre libertate și unire în
perioada următoare.