Ce este pacatul împotriva Duhului Sfânt?

În Matei 12:31, Isus spune, “De aceea, vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula
împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” Acest păcat de hulă sau într-o altă traducere, de blasfemie
împotriva Spiritului Sfânt este numit în mod obișnuit „păcatul de neiertat.” Evanghelistul Marcu citează
de asemenea cuvintele lui Isus referitoare la acest subiect: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt,
nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Articolul de față își propune să identifice
care este acel păcat atât de teribil, din care omul nu mai poate fi salvat. Poate el să fie comis de către
credincioși sau doar de către necredincioși? Sau poate fi comis de ambele caregorii de creștini? Putea fi
comis doar în timpul lui Isus sau în timpul apostolilor? Mai poate fi comis acest păcat și astăzi? Dar ce se
poate spune despre natura acestui păcat și cu ce este el diferit de celelalte păcate obișnuite? Unii neagă
existența acestui păcat, pe când alți spun că este o realitate izbitoare. Există și păreri conform cărora hula
împotriva Spiritului Sfânt este un păcat general pe când alți teologi afirmă că hula este un păcat specific.
Acestea sunt câteva dintre întrebările clare la care ne propunem să răspundem în cercetarea de față.

De asemenea, cercetarea își mai propune să examineze majoritatea soluțiilor care au fost propuse de
diverși teologi de-a lungul timpului,[1] și să examineze istoria interpretării acestui păcat.

       1. Istoria interpretării

În această secțiune a lucrării vom încerca să trecem în revistă istoria interpretării păcatului de neiertat în
evanghelii. Nu vom putea să redăm orice interpretare oferită de-a lungul timpului acestui subiect teologic,
însă este foarte important să observăm originea diferitelor interpretări, precum și dezvoltările și
modificările care au apărut ulterior.

1.1. Biserica primară

Diferitele puncte de vedere exprimate în biserica primară cu privire la păcatul de neiertat, pot fi însumate
în următoarele trei categorii.

1.1.1. Puncte de vedere nespecifice

Un anumit număr de părinți bisericești fac referire doar în trecere la păcatul de neiertat. Ei nu oferă nici o
explicație referitoare la natura acestui păcat; sau, dacă fac, poate că mai degrabă ridică întrebări decât
oferă răspunsuri. Este posibil ca cea mai timpurie referință cu privire la păcatul împotriva Duhului
Sfânt să o găsim în Didache: „De asemenea, nu testați și nu evaluați orice profet care vorbește în duhul,
căci orice păcat va fi iertat, dar acest păcat nu va fi iertat.”[2] Aparent, didahiștii coroborează păcatul
împotriva Duhului Sfânt cu încercarea, testarea sau judecarea profeților, pentru că profeția este o funcție
a Duhului Sfânt.
Irineu (130-200) pare să facă o legătură între acest păcat și negarea darului profeției, fiind astfel, ceva
similar cu ceea ce se spune și în Didache.[3] Oricum, Irineu a considerat orice învățătură eretică cu
privire la Duhul Sfânt ca fiind păcatul de neiertat. Acest lucru se poate întâlni și în cazul altor scriitori
care l-au secondat pe Irineu.

Tertullian (160-225), un alt părinte bisericesc nu discută deloc despre păcatul împotriva Duhului Sfânt,
cu excepția faptului că spune în dreptul lui Hymenaeus și a lui Alexandru din 1Timotei 1:20 că au comis
un astfel de păcat.[4]

În ceea ce îl privește pe Ciprian, episcop de Cartagina între 248-258, și pe oponentul său Novațian, un
prezbiter conducător din Biserica Romei în această perioadă, ei spun că păcatul împotriva Duhului Sfânt
este egal cu respingerea credinței creștine, deși detaliile sunt neclare. Novațian, de fapt mai pe la
începuturi a crezut că toți aceeia care au abandonat credința creștină în timpul persecuției lui Decius, au
comis păcatul păcatul de neiertat. Bineânțeles că Ciprian i-a respins punctul lui de vedere dus la extreme.
Iar Origen(185-254) nu identifică natura exactă a acestui păcat. Dar insistă asupra faptului că poate fi
comis doar după salvare (botez).[5] Însă acest concept conform căruia păcatul împotriva Duhului Sfânt
este un păcat post-baptismal, a fost de fapt o interpretare care sa găsit și la scriitorii patristisci de după
Origen.

1.1.2.  Un păcat generalizat

Se pare că majoritatea scriitorilor patristici care discută natura păcatului de neiertat în evanghelii îl
abordează la modul general. Tendința lor este aceea de a include un număr de acte specifice sub titlul
păcatului împotriva Duhului Sfânt. Chiril de Ierusalim(315-387) de exemplu, spune că: „Un om ar
trebui ca adesea să se teamă să spună, fie din ignoranță sau reverență asumată, ceea ce este nepotrivit
despre Sfântul Duh, astfel venind sub această condamnare.”[6] Astfel, potrivit cu cele spuse de Chiril,
păcatul este de natură generală și include orice lucru nepotrivit care se poate spune despre Duhul Sfânt.
Interesant este faptul că o abordare asemănătoare a probemei în discuție în această subsecțiune, poate fi
întâlnită și în scrierile altor părinți bisericești precum Basil (330-379 d.Hr.), Gregore de Nyssa (330-395
d.Hr.), și a lui Ambrose (339-279 d.Hr.).[7]

Deci pentru acest grup de teologi, aproape orice afirmație falsă despre persoana Duhului Sfânt este
echivalentă cu păcatul împotriva acestei persoane. Astfel, în concepția lor multe persoane au și săvârșit
deja acest păcat.

1.1.3. Un păcat specific

Majoritatea părinților bisericești înțeleg acest păcat pe care îl tratăm în lucrarea de față într-un sens foarte
specific. Însă în mod interesant, scriitorii din această categorie oferă o analiză destul de detaliată a acestui
păcat.

În omilia sa asupra evangheliei după Matei, Ioan Hrisostom (347-407 d.Hr.) afirmă că păcatul împotriva
Duhului Sfânt a fost comis de către evreii care au spus că Isus scoate demonii afară cu puterea lui Satan.
[8] În ceea ce privește această interpretare a lui Hrisostom, aceasta în mod obișnuit a fost înțeleasă ca
însemnând că păcatul împotriva Duhului Sfânt ar fi putut fi comis doar în timp ce Isus era pe pământ.
[9] Și deși Hrisostom nu face practic o asemenea afirmație, acest lucru s-ar putea deduce, spune William
Combs, deoarece el nu își avertizează audiența întru evitarea unui asemenea păcat. El scrie multe
avertizări audienței sale, însă niciuna nu se referă la comiterea păcatului împotriva Duhului Sfânt.

Ieronim (345-420 d.Hr.), se pare că susținea un punct de vedere asemănător cu cel al lui Hrisostom.
Bineânțeles că a respins punctul de vedere a lui Novațian conform căruia toți aceia care și-au negat
credința creștină au comis acest păcat de neiertat. Ieronim, mai degrabă argumentează: „Este clar apoi că,
acest păcat implică blasfemia / hula, numindu-l pe cineva Belzebub pentru acțiunile lui, a cărui virtuți îl
dovedesc a fi Dumnezeu.”[10] Însă este cu adevărat dificil să stabilim dacă Ieronim a crezut că păcatul
acesta se poate comite și după moartea lui Hristos, din moment ce el nu face referire la aceasta în mod
direct.

Atanasius (297-372 d.Hr.), pe de altă parte credea că păcatul împotriva Duhului nu era de fapt împotriva
Lui. El credea că referinţa privitoare la Duhul Sfânt se referă de fapt la dumnezeirea lui Isus Christos. A
huli pe Fiul Omului (umanitatea lui Hristos) este un păcat care poate fi iertat, dar a-L huli pe Duhul Sfânt
(dumnezeirea lui Hristos) ar însemna un păcat de neiertat.[11]

Și nu în ultimul rând, Augustin (354-430 d.Hr.), dintre toți scriitorii bisericii timpurii, oferă cea mai
detaliată descriere și analiză a hulei împotriva Duhului Sfânt. El se referă la acest subiect în multe dintre
lucrările sale, dar cea mai detaliată descriere se găsește în predica sa asupra textului din Matei 12:32.
[12] El spune că multe persoane care hulesc împotriva Duhului Sfânt, în sensul că fac afirmații false,
nepotrivite sau cu caracter de sacrilegiu în dreptul persoanei și lucrării Sale, mai târziu totuși sunt iertați și
devin parte din Biserică. Așadar, hula împotriva Duhului Sfânt din Matei 12:32 trebuie să fie o un fel
special de hulă. Și de vreme ce toate păcatele sunt iertate în momentul în care cineva primește darul
Duhului Sfânt, hula împotriva Lui, în dreptul căreia nu există iertare, trebuie să fie lipsa sau nedorința de
pocăință și de a fi iertat. În final Augustin definește hula împotriva Duhului Sfânt ca fiind persistența
continuă în actul de nepocăință / impenitență, o persistență care poate continua până la sfârșitul vieții.[13]

Concluzia la care ajungem la sfârșitul acestui subcapitol din lucrare este aceea că printre părinții bisericii
primare nu exista un consens în ceea ce privește înțelegerea păcatului / hulei împotriva Duhului Sfânt. Cei
care l-au urmat pe Origen credeau că doar creștinii pot comite păcatul acesta, în timp ce aceea care au
moștenit gândirea lui Augustin gândeau că păcatul acesta se poate aplica doar necredincioșilor.

1.2.  Evul Mediu

Evul Mediu nu a fost un timp în care să fi avut loc o dezbatere detaliată a Scripturii. Teologii s-au
concentrat mai mult asupra clarificării a ceea ce au spus părinții bisericești. Însă a avut loc și o oarecare
dezvoltare a doctrinelor acestora. Iar acest lucru este adevărat în special în ceea ce privește
Scolasticismul, care a fost dominant între secolele 11-14. Doi reprezentanți majori ai acestui sistem sunt
Petru Lombard și Toma D`Aquino. Ei sunt reprezentanții cei mai de seamă în materie de interpretare a
hulei împotriva Duhului Sfânt.

1.2.1. Petru Lombard (1100-1160 d.Hr.)

Petru Lombard a fost numit „părintele teologiei sistematice din Biserica Catolică.”[14] Cele Patru Cărți
ale Sentinței (Libri Quaruor Sententiarum) lui Lombard, au devenit textul teologic standard până spre
secolul al XVII-lea. El nu a negat punctul de vedere a lui Augustin, conform căruia impenitența este un
păcat împotriva Duhului Sfânt. Însă din punctul lui de vedere impenitența nu era singurul păcat de neiertat
împotriva Duhului Sfânt. Precum alți teologi medievali, Petru Lombard a divizat păcatul în trei categorii:
ignoranță, slăbiciune sau pasiune și maliție deliberată (certa malitia).[15] El gândea că orice păcat comis
datorită unei răutăți determinate este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Interesant este faptul că Petru
Lombard ne oferă o listă cu șase păcate de neiertat: disperarea, îngâmfarea, impenitența, încăpățânarea,
împotrivirea față de adevăr, și invidia în dreptul unui bun spiritual al aproapelui. Însă nici unul din aceste
păcate nu este în sensul absolut de neiertat, dar pot fi încadrate în această categorie pentru că pun un
obstacol în calea iertării care adesea este inaccesibilă.

1.2.2. Toma D`Aquino (1225-1274 d.Hr.)

Cel mai mare filozof scolastic și teolog al Evului Mediu a fost Toma D`Aquino, care a apărut pe scena
teologică cu un secol mai târziu după Petru Lombard. În monumentala sa operă, Suma Teologica,
D`Aquino recunoaște trei folosințe legitime ale conceptului de păcat împotriva Duhului Sfânt. În primul
rând ar fi păcatul evreilor care au atribuit lui Satan lucrarea pe care Hristos a făcut-o prin Duhul. În al
doilea rând, ar fi ideea impenitenței finale, învățată de Augustin. Iar în al treilea rând, este păcatul comis
datorită unei anumite maliții. D`Aquino mai recunoaște și cele șase păcate împotriva Duhului Sfânt pe
care le-a enumerat înainte mergătorul său Petru Lombard, în dreptul cărora spune că Dumnezeu ar putea,
printr-un miracol să treacă peste ele, dar de obicei El nu face acest lucru.

În concluzie, atât Toma D`Aqino cât și Petru Lombard au fost de acord cu Augustin, conform
căruia impenitența este un păcat împotriva Duhului Sfânt, însă ei au extins această concepție afirmând că
și alte păcate comise prin maliție deliberată se pot încadra în această categorie de „păcate de neiertat.”

1.3.  Reformațiunea

Odată cu apariția Reformei Protestante s-a reînoit interesul în materie de Biblie. Numeroasele probleme
exegetice și teologice, incluzând și hula împotriva Spiritului Sfânt au fost reexaminate în lumina Bibliei.
Luther, Calvin și Arminius, toți trei au discutat problema hulei împotriva Duhului Sfânt, interpretările lor
având un efect imens asupra interpreților de mai târziu.

1.3.1.   Martin Luther

Precum ceilalți scolalstici, Luther a făcut o distincție între păcatele comise din ignoranță și cele comise
prin voință deliberată în lumina adevărului divin; iar precum ei, Luther a plasat păcatul / hula împotriva
Duhului Sfânt în ultima categorie de păcate. Este dificil să stabilim care anume este acel păcat în teologia
lui Luther, întrucât la un moment dat scriindu-le lui Zwingli și lui Oecolampadius cu privire la Euharistie,
le spune că refuzul lor de a-i accepta punctul de vedere cu privire la prezența reală, corporală a lui Hristos
în elementele Cinei, acesta ar fi păcatul împotriva Duhului Sfânt.[16] În comentariul său asupra textului
din 1Ioan 5:16 Luther descrie acest păcat teribil ca fiind „încăpățânare în răutate, un asalt împotriva
adevărului știut, un refuz continuu de nepocăință despre care vorbește Matei 13:22.”[17] Într-o altă parte
Luther spune că eșecul de a crede în iertarea păcatelor este păcatul împotriva Duhului Sfânt.[18] De
asemenea Luther a mai ținut o predică asupra textului din Matei 12:31-32 în care a spus că „păcatul
împotriva Duhului Sfânt nu este nimic altceva decât a huli lucrarea și funcția Sa.”[19]

În ciuda diferitelor explicații pe care Luther le dă cu privire la acest păcat, diverși teologi precum Von
Loewenich au efectuat cerectări serioase în corpusul scrierilor lui și a concluzionat că în concepția
reformatorului acest păcat este definit ca „rezistență împotriva harului lui Dumnezeu”[20] iar Plass crede
că la Luther, păcatul de neiertat este „o sfidare huluitoare / calomniatoare a harului lui Dumnezeu”
împreună cu „o respingere malițioasă a unui adevăr deja cunoscut.”[21] În cartea sa Plass mai adaugă și
cuvintele lui Luther spuse în dreptul textului din Matei 12:31-32: „Natura acestui păcat împotriva
Spiritului Sfânt, este aceea de a rezista împotriva a ceea ce este cunoscut a fi un adevăr curat.”[22]

În final, în ceea ce privește întrebarea dacă creștinii de astăzi mai pot comite acest păcat sau nu, Luther nu
ne oferă un răspuns explicit, deși scrierile sale lasă această impresie.[23]

1.3.2.   John Calvin (1509-1564 d.Hr.)

Calvin a respins punctul de vedere a lui Augustin despre păcatul împotriva Duhului Sfânt și la definit ca
fiind „o încăpățânare persistentă până la moarte, fără credința într-o posibilă iertare.[24] Potrivit cu
spusele lui Calvin care îl citează pe Hristos, acest tip de păcat nu va putea fi iertat în veacul acesta.

Propria interpretare a lui Calvin privitoare la acest păcat este aceea conform căreia „aceia păcătuiesc
împotriva Duhului Sfânt, care cu rele intenții se opun adevărului lui Dumnezeu, deși sunt atinși de
strălucirea lui, și nu pot pretinde ignoranța. Rezistența în sine doar, constituie păcatul.”[25] Iar mai târziu
Calvin a adăugat că „aceia care se opun iluminării Duhului Sfânt se luptă împotriva Lui.”[26]Motivul
pentru care păcatul acesta nu este iertat este acela că Dumnezeu împietrește inimile acelora care comit
acest păcat, așa că ei niciodată nu vor mai avea dorința de a se pocăi.”[27] Însă pentru Calvin, păcatul
acesta poate fi comis doar de către necredincioși. Astfel, în concepția lui Calvin, hula împotriva Duhului
Sfânt în Evanghelii este exact același păcat care este descris sub formă de apostazie în Evrei 6:4-6.[28]

1.3.3.   James Arminius (1560-1609 d.Hr.)

Precum Calvin, Arminius a respins punctul de vedere augustinian pentru același motiv. Arminius
definește păcatul precum urmează:

Păcatul împotriva Duhului Sfânt este respingerea și refuzarea lui Isus Hristos, printr-o maliție
predeterminată și printr-o ură împotriva lui Hristos care, prin mărturisirea Duhului Sfânt, a fost cu
certitudine recunoscut ca Fiu a lui Dumnezeu…[29]
Însă spre deosebire de Calvin, Arminius a crezut că acest păcat poate fi comis atât de către credincioși cât
și de către necredincioși.[30] La acest răspuns a ajuns în urma studierii capitolului din Evrei 6, despre
care spunea el, că vorbește de asemenea despre hula împotriva Duhului Sfânt. Iar în ceea ce privește
motivul pentru care acest păcat este de neiertat, acest lucru se datorează faptului că aceia care îl comit, nu
se pocăiesc, iar motivul pentru care ei nu se pocăiesc este pentru că păcatul acesta este atât de odios lui
Dumnezeu încât El le reține harul divin necesar pentru a se pocăi.[31]

În concluzie, Luther, Calvin și Arminius, au respins explicația augustiniană a păcatului împotriva Duhului
Sfânt. Toți trei au fost de acord cu idea că este un păcat care poate fi comis în timpul vieții unei persoane
care va rămâne fără nici o speranță de iertare. În ceea ce privește natura acestui păcat, în primul rând este
vorba de o respingere a unui adevăr cunoscut și clarificat în mintea individului. De aceea nu este atât de
mult un păcat împotriva persoanei Duhului, ci un păcat împotriva actelor Lui pline de har. Interesant este
că punctele de vedere ale acestor trei teologi medievali se găsesc și astăzi în teologia Luterană, Reformată
și Arminiană.

1.4.  Biserica Modernă

De la Reformațiune până în zilele noastre, numeroase puncte de vedere despre blasfemia / hula împotriva
Duhului Sfânt au fost propuse. Majoritatea dintre ele nu sunt noi; multe dintre ele sunt doar dezvoltări
ulterioare sau șlefuiri a ideilor mai vechi. Totuși, varietatea de interpretări face ca clasificarea lor să fie tot
mai dificilă. Însă o categorizare împătrită este posibilă, așa cum vom observa în continuare.

1.4.1.   Negarea păcatului

Cu toate că există câțiva interpreți care caută să nege ideea de blasfemie sau de hulă împotriva Duhului
Sfânt ca păcat de neiertat, totuși Evangheliile înregistrează că acest fapt este posibil. Rees, de exemplu,
crede că idea unui păcat pe care Dumnezeu nu-l va ierta, ar însemna „abandonarea omului eternei
condamnări,” ceea ce ar însemna înfrângerea lui Dumnezeu.[32] Și din moment ce acest lucru este
inacceptabil el spune că Hristos a fost incorect în momentul pronunțării ideii că acest păcat este de
neiertat. O abordare diferită este și cea a lui McNeile. El apelează la diferite pasaje din Vechiul
Testament, precum și la un pasaj din scrierile lui Philo, după care spune că în frazeologia iudaică păcatul
grav era adeseori de neiertat.[33] În final există o mulțime de interpreți care într-un mod foarte simplist
insistă asupra faptului că afirmațiile lui Isus privitoare la hula / blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu sunt
autentice.[34] Pentru diferite motive ei sunt de acord că Isus nu ar fi putut și nici nu a făcut vreo afirmație
despre blasfemia împotriva Spiritului Sfânt ca fiind „păcatul de neiertat.” Răspunsul lui Scrogg este unul
tipic:

Oricare ar fi fost vorbele originale, cu greu pot fi ele o rostire autentică a lui Isus. Evidențele ne conving
că Isus niciodată nu a vorbit despre Duhul lui Dumnezeu decât ca fiind în legătură cu El sau cu ucenicii
(biserica).[35]

1.4.2. Un păcat comis la sfârșitul vieții

Deși punctul de vedere a lui Augustin despre păcatul de neiertat a devenit dominant în Evul Mediu, este
clar că a pierdut mult teren de la Reformațiune încoace. De fapt, este foarte dificil să găsim un interpret
din perioada modernă a bisericii care să identifice în mod definitiv blasfemia împotriva Duhului Sfânt ca
și impenitență finală. Dar totuși sunt câțiva, iar aceștia aparțin tradiției Romano-Catolice.[36] Însă,
ocazional vom descoperi și câte un interpret protestant care să creadă că Augustin a avut dreptate în ceea
ce a spus despre păcatul acesta.[37]

1.4.3. Un păcat comis în timpul zilelor lui Isus

Un anumit număr de interpreți biblici cred că blasfemia împotriva Duhului Sfânt ar fi putut fi comisă doar
în timpul zilelor lui Isus.[38]Motivul pentru care ei spun acest lucru are o legătură directă cu modul în
care înțeleg ei păcatul în sine. Teologul Chaefer explică:

Trebuie să notăm că acest păcat împotriva Duhului Sfânt consta în afirmarea faptului că lucrările lui
Hristos care erau făcute de Duhul Sfânt, ar fi fost săvârșite din contră de Satan. O asemenea potrivire nu
ar putea fi găsită astăzi din moment ce Hristos nu se află în lume, ca și cum a fost atunci, și nici nu face
asemenea fapte prin Duhul Sfânt. De aceea este imposibil ca acest păcat particular să fie comis astăzi.
[39] Pentru că păcatul a fost limitat la timpul sau la dispensațiunea în care Hristos a fost pe pământ,
această interpretare este adeseori numită perspectiva dispensaționalistă. O interpretare similară a fost
avansată și de către teologul Broadus. El înțelege că păcatul în discuție constă în a vorbi împotriva puteri
creatoare-de-minuni a Duhului Sfânt.[40] Iar din moment ce această putere creatoare-de-minuni era activă
și în zilele apostolilor, atunci păcatul acesta s-ar fi putut înfăptui atât în perioada apostolică cât și în
timpul activității lui Isus. Interesant este să descoperim că John Wesley a susținut un punct de vedere
aproape identic cu această „abordare dispensaționalistă.”[41]

1.4.4. Un păcat de neiertat care poate fi comis astăzi

Cel mai mare grup de interpreți biblici înțeleg blasfemia / hula împotriva Duhului Sfânt ca fiind un păcat
care poate fi comis de către cineva într-un anumit punct din viața sa, iar ca rezultat, acea persoană rămâne
fără posibilitatea de a fi iertată vreodată. Bineânțeles că printre acești teologi există și neânțelegeri cu
privire la natura acestui păcat, la momentul când poate fi comis, și dacă poate fi comis sau nu de către
credincioși, necredincioși sau dacă îl pot comite ambele categorii.[42] Deși niciodată nu-l menționează pe
Atanasius, interpretul Albert Barnes a adoptat punctul de vedere al părintelui Bisericesc și a înțeles în
acest context că expresia „Duhul Sfânt” se referă la natuara divină a lui Hristos.[43] De aceea potrivit lui
Barnes, hula împotriva Duhului Sfânt nu este un păcat împotriva celei dea treia persoane a Trinității, ci
„un atac hulitor sau blasfemiator asupra puterii divine și în dreptul naturii lui Hristos,” incluzând și
negarea divinității Sale.[44]

În ceea ce-i privește pe interpreții din câmpul Reformat, majoritatea l-au urmat pe Calvin și au definit
păcatul împotriva Duhului Sfânt ca fiind – apostazia.[45] O importantă caracteristică a acestui punct de
vedere este credința că Evrei 6:4-6 și 1 Ioan 5:16 sunt câteva „texte surori” cu cele din Evanghelii care
vorbesc despre același păcat. O altă caracteristică a acestui păcat este atestată de teologul sistematician
Berkouwer:
Păcatul împotriva Duhului Sfânt nu este un păcat particular și nu are nici o aluzie la vreuna dintre
poruncile lui Dumnezeu; nici nu poate fi localizat într-o formă spectaculoasă.[46]

Accentul pe acest păcat în interpretarea de față cade asupra respingerii adevărului clar al Scripturii care a
fost făcut pe deplin înțeles de lucrarea Spiritului. Interesant este faptul că avocații acestui punct de vedere
neagă că acest păcat ar putea fi comis de vreun credincios adevărat.

Un alt grup de interpreți susțin un punct de vedere similar cu cel reformat. Ei de asemenea înțeleg păcatul
ca pe o respingere voitoare a unui adevăr cunoscut.[47] De asemenea și interpretările Luterane în ceea ce
privește blasfemia împotriva Duhului Sfânt au câte ceva în comun cu punctul de vedere reformat. Ca și
reformați, interpreții luterani cred că textele din Evrei 6:4-6 și 1 Ioan 5:16 se ocupă de același păcat, care
apare și în evanghelii. Însă în ceea ce privește natura acestui păcat, nu există prea multă uniformitate
printre interpreți. Unii, precum Pieper, înțeleg esența acestui păcat ca fiind respingerea adevărului divin
de care cineva a devenit convins.[48] Müller îl definește ca fiind „o ură față de orice lucru divin și
sacru.”[49]

Tot în ceea ce privește esența acestui păcat alți doi cercetători sunt de părere că miezul păcatului
împotriva Duhului Sfânt este „apostazia.”[50] Însă mai există o teorie cunoscută la scară mondială în
teologie care afirmă că în ceea ce privește blasfemia împotriva Duhului Sfânt aceasta ar însemna în mod
practic „etichetarea deliberată a binelui ca rău.” Așa cum explică Guthrie „păcatul împotriva Spiritului
este o încercare deliberată și malițioasă de a nega toate valorile adevărate – a vedea răul ca pe un bine, și
binele ca pe un rău.”[51] Acest păcat este de neiertat pentru că distruge abilitatea omului de a distinge
între bine și rău și astfel face pocăința imposibilă.

Un alt grup de interpreți încearcă să înțeleagă natura acestui păcat coroborând-o cu lucrarea de convingere
a Spiritului Sfânt. Buswell o definește ca fiind „respingerea irevocabilă a harului lui Dumnezeu în ceea ce
privește ispășirea lui Hristos oferită oamenilor pierduți prin lucrarea de convingere a Duhului Sfânt,” și
adaugă că evreii din relatarea lui Marcu erau vinovați de acest păcat.[52] Deci, acest păcat poate fi comis
doar de necredincioșii care dea lungul timpului au eșuat în a răspunde apelurilor Duhului.

Mai sunt și unele interpretări individuale demne de notat aici, precum cea a lui Cox, care definește
blasfemia împotriva Spiritului Sfânt ca „un mod de a păcătui în mod progresiv împotriva propriei
conștiințe, și care poate fi comis atât de credincioși cât și de necredincioși.”[53] Iar Foster, pe de cealaltă
parte crede că păcatul acesta este „un atac deliberat, vicios și continuu asupra persoanei lui Hristos și a
Spiritului Sfânt.[54]

 2. Examinarea datelor Biblice – Matei 12:22-23

Acest pasaj face parte din contextul lucrării publice a lui Isus care începe în Matei 4:12. Locul se numește
Galilea. Odată cu trecerea timpului s-a manifestat o opoziție crescândă în ceea ce privește lucrarea lui
Isus, iar în capitolul 12 această opoziție s-a agravat în mod serios. Matei ne prezintă o serie de evenimente
care descriu natura ostilității fariseilor față de Isus. În primul rând are loc controversa cu privire la Sabat
(12:1-21), iar în cel de-al doilea rând în contextul imediat Matei înregistrează spusele lui Isus despre
blasfemia împotriva Duhului Sfânt.

2.1.  Minunea lui Isus, vv. 22-23[55]

Este interesant să observăm că afirmația lui Isus despre blasfemia împotriva Spiritului Sfânt se află în
contextul înfăptuirii unui miracol – vindecarea unui demonizat. Comentatorul Whitcomb a demonstrat că
scopul primar al miracolului înfăptuit de Isus a fost acela de „a se identifica pe Sine însuși cu adevăratul
Mesia a lui Israel, și pentru a confirma o nouă revelație.”[56] Minunile lui Hristos și mai târziu cele ale
apostolilor au avut rolul de ai autentifica ca și reprezentanți ai lui Dumnezeu. Deci aceste minuni nu mai
sunt necesare de vreme ce mesagerii și-au transmis deja mesajul.[57]

2.2. Acuzația fariseilor, v. 24[58]

În contrast cu punctul de vedere al mulțimii care afirma că Isus ar putea fi Mesia, fariseii spuneau că Isus
scoate demoni cu ajutorul lui Belzebul, domnul demonilor. Deci fariseii erau incapabili să infirme
minunea înfăptuită de Isus, dar totuși sperau că îl vor putea discredita pe Isus sugerând că El a înfăptuit-o
cu ajutorul lui Belzebul. Isus, argumentau ei, era capabil de a înfăptui exorcisme pentru că făcea parte din
legiunea Satanei.[59] Atitudinea fariseilor, care au pronunțat această acuzație împotriva lui Isus este
nejustificată. Ei erau cu bună voie ignoranți în ceea ce privește adevărul.

2.3. Respingerea acuzației de către Isus, vv. 25-30

Isus le-a respins acuzația fariseilor, arătându-le acestora, în versetele 25-26 că este absurd să spună că El
ar scoate demoni cu ajutorul lui Beelzebul.[60] Atunci este ca și cum Satan s-ar lupta împotriva lui însuși.
Iar în versetul 27 Isus demonstrează că acuzația fariseilor nu era doar absurdă ci și necorespunzătoare,
[61] spunându-le că „dacă Eu scot afară dracii cu ajutorul lui Beelzebul, fiii voştri cu cine-i scot?” Dacă
Isus era capabil să scoată afară demoni pentru că se afla în legiunea Satanei, atunci și fariseii ar fi trebuit
să concluzioneze în mod logic că fiii lor, care înfăptuiau exorcizări, ar fi scos demoni tot prin puterea
Satanei.[62]

Exorcismul era o practică acceptată de evrei în timpul lui Isus, precum este și astăzi. Și atâta timp cât
fariseii nu vroiau să recunoască că fiii lor fac parte din legiunea Satanei, apoi, tocmai acești fii ai
fariseilor demonstrează că acuzația lor conform căruia Isus se află în coaliție cu Satan este invalidă.
Oricum, exocismul practicat de Isus era adevărat, iar fariseii niciodată nu au mai infirmat acest lucru. În
concluzie, faptul că Isus scotea afară demonii, ne arată că el nu făcea parte din legiunea Satanei, ci mai
degrabă era un dușman al acestuia.

2.4.  Acuza Blasfemiei, vv. 31-32[63]

Versetul 31 începe cu expresia „de aceea” (δια τουτο). Deci Isus face referire la ceva din contextul
anterior. Problema constă în faptul că acuzația fariseilor era o dovadă de blasfemie împotriva Duhului
Sfânt.[64] Mustrându-i pe farisei și avertizând mulțimea indiferentă în versetul 30, Isus pare să-i acuze pe
acești farisei de faptul de a se fi făcut vinovați de unul dintre cele mai grave păcate, păcatul împotriva
Duhului Sfânt, care nu va fi iertat.

Versetul 31 face o distincție între păcat în general și păcatul specific, blasfemia împotriva Duhului Sfânt.
Substantivul grecesc βλασϕημια, folosit de două ori în versetul 31, poate avea un câmp mai larg de
semnificații decât termenul englez blasphemy sau cel românesc blasfemie, care se limitează în general la
acte de ofensă sau ireverență. În Greaca clasică βλασϕημια se traduce cu „limbaj abuziv / insultător /
injurios.” Acest limbaj poate fi direcționat către Dumnezeu sau către om.[65] Atât sensul clasic mai slab
al limbajului defăimător direcționat către om cât și sensul mai grav al ofensei aduse lui Dumnezeu apar în
Noul Testament. La prima sa apariție în versetul 31 (orice păcat și orice hulă / blasfemie) termenul
βλασϕημια poate fi folosit la sensul general de „limbaj abuziv / insultător” dar este mult mai probabil,
spune Combs, ca acest termen să fie folosit aici cu referire la defăimarea direcționată spre Dumnezeu;
astfel cuvântul blasfemie din versetul 31 este sinonim cu cuvântul englez blasphemy.[66] De fapt acesta
este singurul sens descoperit în Septuaginta, și se pare că predomină și în Evanghelii. Așadar blasfemia /
hula nu este trăsătura caracteristică a păcatului de neiertat. Cu siguranță că hula este prezentă în mod
implicit, dar natura hulei este aceea care ne poate ajuta să înțelegem acest păcat.

În versetul 32 Isus continuă să trasese o distincție între hula împotriva Fiului Omului și hula împotriva
Duhului Sfânt spunând că:„Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi
împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”  A vorbi împotriva Fiului
Omului este practic egal cu a hula împotriva Fiului Omului,[67] căci acest lucru se poate deduce din
versetul următor unde a vorbi împotriva Duhului este egal cu a huli sau blasfemia împotriva Lui. De
asemenea este foarte clar că Isus crează aici o distincție între El și cea de-a treia persoană a Trinității –
Duhul Sfânt. Deci contrar cu ceea ce spunea mai devreme Barnes expresia „Duhul Sfânt” nu se referă la
natura divină a lui Hristos. De fapt nicăieri în Noul Testament cuvintele πνευμα άγιον nu se referă la
natura divină a lui Hristos, ci în orice caz se referă la persoana Duhului Sfânt.[68] Isus întotdeauna a
preferat să se auto-numească „Fiu al Omului,” iar acest titlu este de fapt un titlu al divinități Sale. „De
aceea este posibil ca să fie hulit Fiul Omului, deoarece Fiul Omului este divin.”[69]

Interesantă este concluzia la care ajunge Combs în acest context. El spune că hula împotriva Fiului
Omului este extrema maximă care mai poate fi iertată în ceea ce privește hula. [70] Însă întrebarea pe care
o ridică acest teolog este cum putem face distincție între hula împotriva Fiului Omului și hula împotriva
Duhului Sfânt, de vreme ce prin puterea Duhului Sfânt scotea Isus demonii? În cazul de față este
imposibil să distingem între cele două pentru că fariseii au hulit atât împotriva Fiului Omului cât și
împotriva Duhului Sfânt. Dar oricum, nu tot ceea ce Isus a făcut sau a spus a implicat puterea miraculoasă
a Duhului Sfânt. Iar din contextul larg al învățăturilor lui Isus, era posibli ca Isus să fie hulit iar Spiritul
Sfânt nu. Titlul de Fiu al Omului referindu-se la Mesia în umilința lui putea fi adeseori și cu ușurință
înțeles greșit iar oamenii timpului puteau să-l ofenseze sau să-L defaime destul de ușor. Acest lucru este
jalnic, dar „era de iertat.”[71] Însă motivul pentru care hula împotriva Duhului Sfânt este de neiertat este
în ultimul rând legată de natura păcatului în sine, pe care o să o dezbatem mai târziu.

3. Interpretarea păcatului
 Urmărind istoria interpretării păcatului împotriva Duhului Sfânt și observând datele biblice relevante, ne
vom îndrepta acum spre o nouă și proaspătă analiză a acestui păcat. Iar domeniile majore de dezbatere pot
fi aranjate în mod convenabil sub forma a patru întrebări: Care este natura precisă a acestui păcat? De ce
este păcatul de neiertat? Cine poate comite acest păcat? Poate acest păcat să fie comis și astăzi?

3.1. Care este natura precisă a acestui păcat

3.1.1.  Negarea păcatului

Deși sunt foarte diferite, majoritatea interpretărilor hulei împotriva Duhului Sfânt conduc la același
rezultat: o negare a conceptului de păcat de neiertat. Unii refuză să-l accepte. Rees, de exemplu, crede că
acest concept intră în coflict cu „harul salvator a lui Dumnezeu.”[72] Însă în mod contrar cu ceea ce
spune Rees, nu există nici un conflict aici. De fapt, pentru a rezolva această problemă Rees sugerează că
Isus ar fi greșit când a afirmat că păcatul acesta este impardonabil. Iar dacă Isus a greșit în acest punct,
apoi mai puține sau mai multe din învățăturile Sale pot fi supuse erorii, chiar și acelea care vorbesc despre
„harul salvator a lui Dumnezeu.” Deci obiecțiunea lui Rees este total nefondată.

Un alt grup de interpreți neagă realitatea acestui păcat, însă nu veridicitatea cuvintelor lui Isus, ci pe
autorii Evangheliei. Ei cred că Isus nu a rostit o asemenea afirmație despre hulă ci aceasta este o
formulare a bisericii primare pe care scriitorii evangheliilor au atribuit-o lui Isus. [73] Acest punct de
vedere poate fi de asemenea respins pentru că nu avem nici o evidență istorică care să ne sugereze că
autorii evangheliilor nu au redat cu fidelitate afirmațiile lui Isus, sau că ar fi fabricat noi concepte pentru a
le pune în seama lui Isus.[74]

Iar în final, mai există câțiva interpreți care acceptă acuratețea relatărilor din evanghelii, dar care cred
că Isus s-a exprimat hiperbolicîn ceea ce privește păcatul de neiertat.[75] McNeile, de exemplu, apelează
la textele din Numeri 15:30, 1 Samuel 3:14 și Isaia 22:14 ca dovezi unde frazelologia iudaică folosește
hiperbole pentru a descrie păcatele grave, ca și cum acestea ar fi de neiertat. Însă este incert dacă vreunul
dintre aceste texte vechi-testamentare citate de McNeile ar fi cu adevărat niște exemple de hiperbolă.
[76] Și chiar dacă ar fi, nu există nimic în contextul spuselor lui Isus care să sugereze că El ar fi vorbit
figurativ.

3.1.2.  Un păcat generalizat

Cum am observat deja, majoritatea scriitorilor patristici au privit din mai multe perspective acest păcat.
Tendința acestor scriitori era aceea de a sugera că aproape orice afirmație falsă despre persoana sau
lucrarea Duhului Sfânt ar putea fi calificată ca hulă împotriva Lui. Chiril de Ierusalim a mers atât de
departe încât a spus că oricine face afirmații din ignoranță poate fi dovedit a fi vinovat de acest păcat.
Acest punct de vedere nu mai este valid astăzi, deoarece generalizează păcatul. Iar această înțelegere a
păcatului pare să facă o distincție între membrii trinității. Astfel se cochetează cu ideea că Spiritul Sfânt
este mai sfânt sau mai divin decât Hristos. Așa că cineva ar trebui să se păzească bine în ceea ce spune
despre Spiritul Sfânt.
Însă teologii medievali au generalizat și mai mult acest păcat. Iar lucrul acesta s-a făcut pe baza a două
presupoziții false: în primul rând scriitorii patristici au generalizat păcatul acesta extinzând
semnificația hulei împotriva Duhului Sfânt prin includerea în această categorie a oricărui păcat grav, deși
cu greu le-ar fi putut considera cineva păcate împotriva Duhului Sfânt. Îar în al doilea rând, erudiții
scolastici precum Petru Lombard și Toma D`Aquino l-au abordat și ei destul de diferit: în primul rând
stabilind că hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat de neiertat, ei s-au dispensat de conceptul
de păcat împotriva Duhului Sfânt. În această categorie aceștia au inclus păcate pe care doar ei le
considerau de neiertat, dar care de fapt nu aveau nici o legătură cu hula împotriva Duhului Sfânt. Iar o a
doua ipoteză de la care s-a plecat și care a permis o abordare mai generală a acestui păcat a fost credința
că toate păcatele comise dintr-o răutate / maliție deliberată ar fi fost cumva direcționate în mod special
împotriva Duhului Sfânt.[77]

3.1.3.  Respingerea adevărului clar

Punctul de vedere al reformaților în ceea ce privește acest păcat este exprimat prin cuvâtul  apostazie:
decăderea sau respingerea adevărului de către acele persoane nerenăscute sau neregenerate, care la un
moment dat și-au profesat credința. Din această perspectivă se poate spune că blasfemia împotriva
Duhului Sfânt constă în respingerea adevărului din creștinătate, care le-a fost făcut cunoscut prin lucrarea
Duhului Sfânt. Deci esența acestui păcat ar consta în respingerea clară a adevărului.[78] Însă problema cu
această interpretare este că deși este o bună explicație a versetelor din Evrei 6:4-6, eșuează în a lua în
calcul și caracteristicile distincte ale pasajelor din evanghelii, referitoare la acest păcat. De fapt tendința
acestui punct de vedere este aceea de a ignora pasajele din evanghelii și a explica păcatul doar în termenii
întâlniți în Evrei 6:4-6.[79] De asemenea s-a argumentat deja că Evrei 6 nu face referire la blasfemia
împotriva Duhului Sfânt din evanghelii. Nu există nici o indicație în pasajele din evanghelii cum că
fariseii ar fi fost părtași la experiențele spirituale îngrozitoare care sunt descrise în Evrei. Oricum, fariseii
nu erau apostaziați cu totul, dar totuși se pare că nici nu credeau în Hristos.

În acest context mai menționăm că majoritatea luteranilor și câțiva alți interpreți, identifică de asemenea
esența acestui păcat cu respingerea adevărului clar, care în viziunea lor este „adevărul
creștinătății.”[80] Ei folosesc termenul de apostazie pentru a-și denumi intrepretarea proprie. La fel, ei
promovează și ideea că păcatul acesta poate fi comis atât de către credincioși cât și de către necredincioși,
și explică păcatul în termenii din Evrei 6:4-6.

Astfel, această interpretare este supusă acelorași obiecții care au fost aduse împotriva punctului de vedere
reformat.[81]

3.1.4.  Etichetând „răul” ca „bine”

„Etichetarea răului ca bine” este cea mai populară opinie în materie de interepretare a păcatului împotriva
Duhului Sfânt.[82] Însă în ciuda popularități ei, această înțelegere trebuie respinsă. În primul rând, cu
siguranță că fariseii erau vinovați datorită faptului că ei etichetau „binele” ca fiind „rău,” lucru care poate
fi cu siguranță iertat.[83] Hula împotriva lui Fiului Omului constă tot în a numi binele rău, iar Isus a spus
că acest păcat poate fi iertat. Iar în al doilea rând, acest punct de vedere nu este de fapt o explicare a
naturii păcatului, ci a naturii persoanei care îl comite. Iar acest lucru este vizibil din explicațiile date de
către avocații acestei interpretări. Massie, de exemplu, spune:

Orice om care, cu o asemenea demonstrație în fața ochilor, a declarat că această putere este imorală
(Marcu 3:30), în mod fățiș denunțând ca fiind rău ceea ce în mod clar este bine, a dat dovadă de o stare a
inimii fără nici o speranță, și departe de influența divină.[84]

În alte cuvinte, ideea de a eticheta „binele” ca „rău” este cu adevărat un indiciu în a identifica pe cineva
care a comis acest păcat de neiertat.

Probabil că cea ce face ca această explicație a păcatului să fie atât de populară este faptul că oferă ceva ce
pare a fi un răspuns logic la întrebarea de ce nu poate exista nici o iertare a acestui păcat. Ceva s-a
petrecut în interiorul păcătosului (pe plan psihologic sau spiritual) care-l face să fie incapabil de pocăință;
el confundă binele și răul.[85] Ceea ce este important să notăm aici este tocmai faptul că perspectiva
aceasta asupra blasfemiei a câștigat popularitate prin îndreptarea atenției de la întrebarea referitoare la
esența acestui păcat la o explicație logică a altei întrebări dificile: De ce este acest păcat de neiertat?

3.1.5. Respingerea lucrării de convingere a Duhului

Un alt număr de interpreți cred că blasfemia împotriva Duhului Sfânt este comisă de către necredincioșii
care resping și rezistă în fața lucrării de convingere a Duhului care le aduce salvarea. [86] Adevărul este că
nu putem fi siguri că în contextul de față Isus s-a referit la acest lucru. Este destul de dificil să afirmăm
că blasfemia / hula ar consta în respingerea lucrării de convingere a Duhului Sfânt în acest context din
evanghelii.[87] Acest punct de vedere accentuează și respingerea mesajului salvării. Însă pe de altă parte,
putem afirma că dacă o parte din oamenii necredincioși sfârșesc viața aceasta prin respingea lucrării de
convingere a Duhului Sfânt, ei se fac vinovați de păcatul respingerii lucrării de convingere a celei dea
treia persoane a trinității.

3.1.6. Atacând puterea divină și natura lui Hristos

În mod contrar tuturor interpretărilor blasfemiei împotriva Duhului Sfânt, acest punct de vedere
postulează ideea conform căreia păcatul acesta nu are nici o legătură cu persoana Duhului Sfânt. Prin
expresia „Duhul Sfânt”, Isus s-ar fi referit la propria sa natură divină. Astfel păcatul acesta aste un atac
asupra divinității lui Isus sau o respingere a naturii Sale divine. De fapt, așa cum am observat mai la
început, acest punct de vedere este caracteristic în biserica primară lui Atanasius, iar în perioada modernă
lui Albert Barnes.[88]

Argumentul principal, dar nevalidat din punct de vedere biblic, este acela conform căruia trebuie făcută o
distincție între blasfemia / hula împotriva Fiului Omului și hula împotriva Duhului Sfânt din Matei 12:32
și din Luca 12:10. Hula împotriva Fiului Omului ar fi de iertat pentru că este doar un atac asupra
umanității Sale, în timp ce hula împotriva „Duhului Sfânt” este de neiertat deoarece este un atac asupra
divinității Sale. Problema și obiecția principală care poate fi adusă la această interpretare este aceea că ne
este imposibil să înțelegem că expresia „Duhul Sfânt” se referă la natura divină a lui Isus Hristos.
3.1.7.  Atribuind lucrarea Duhului Sfânt lui Satan

Așa cum deja am observat, celelalte interpretări de până acum au în comun o slăbiciune: nu au acordat
suficientă atenție contextului istoric al evangheliilor, în care s-a făcut afirmația despre acest păcat. Însă
acest lucru nu se poate spune și în dreptul acestei interpretări de față. Fariseii atribuiau în mod clar
lucrarea Duhului lui Satan. Totuși, și această interpretare are un defect. Nu este destul de specific care
este natura lucrării Duhului Sfânt, care odată atribuită lui Satan, l-ar face pe cineva vinovat de acest păcat.
Avocații acestei interpretări afirmă că Duhul Sfânt nu mai înfăptuiește aceleași miracole și astăzi, ca în
timpurile lui Isus, sau în primul secol, ci ei cred că „miracolul” nașterii din nou și apoi în continuare
lucrarea de sfințire a Duhului Sfânt sunt ambele „miracole” și situații în care Spiritul poate fi hulit; astfel
păcatul poate fi comis și astăzi.[89]

Însă noi știm că nașterea din nou și lucrarea de sfințire care o secondează nu sunt „minuni.” Dar acestea
pot fi uneori contrafăcute de către falși experți în domeniu.

3.1.8.  Atribuind minunile lui Hristos Satanei

Această interpretare a blasfemiei împotriva Duhului Sfânt este aproape identică cu punctul de vedere
anterior, care spune că păcatul acesta constă în atribuirea lucrării Duhului Sfânt lui Satan. Însă în
interpretarea de față lucrarea Duhului Sfânt este limitată la minunile lui Isus Hristos care au fost înfăptuite
prin puterea Duhului în timpul existenței Sale pământești. Iar acei teologi care expun această interpretare
cred că păcatul acesta putea fi comis doar în timpul vieții lui Isus. Avocații acestei interpretări sunt cu
toții dispensaționaliști.[90]

Interpreți acestui punct de vedere au interpretat în mod corect situația istorică, căci fariseii în mod clar
atribuiau minunile lui Hristos Satanei. Dar se pare că este incorect să limităm păcatul împotriva Duhului
Sfânt doar la lucrarea lui Hristos. În primul rând, nu putem deduce din cuvintele lui Isus din Matei 12:32
și Luca 12:10 că ar fi necesară prezența lui Isus pentru ca acest păcat să fie comis. El spune că păcatul
acesta este o blasfemie împotriva Duhului Sfânt, nu o blasfemie împotriva lui Însuși. Iar în al doilea rând,
discuția din Luca 12:20 ne arată că Isus i-a informat pe ucenicii săi că blasfemia împotriva Duhului Sfânt
ar putea fi comisă de lungul întregii lor slujiri.

3.1.9.  Hulind minunata putere lucrătoare a Duhului Sfânt

În cadrul cercetării subiectului de față am ajuns la concluzia că aceasta este interpretarea corectă a ceea ce
a vrut Isus să spună cu privire la blasfemia împotriva Duhului Sfânt. Această interpretare nu numai că se
potrivește contextului istoric din evanghelii, dar rezistă și în fața obiecțiilor pe care le-am adus și discutat
în dreptul interpretărilor anterioare. Fariseii într-adevăr huleau puterea minunată a Duhului Sfânt prin care
El săvârșea minuni, prin acuzația că minunile lui Isus erau înfăptuite prin puterea lui Satana mai degrabă
decât prin puterea minunată a Sfântului Spirit.

Dar ce putem spune despre natura acestui păcat? În primul rând nu este un act de moment. Nu este o
simplă remarcă impulsivă care nu se mai repetă. Doar o eșuare în vorbire sau o vorbă spusă accidental nu
l-ar face pe cineva vinovat de acest păcat. Cuvintele lui Müller sunt demne de notat aici:
Este imposibil pentru un om, fie prin cuvinte magice fie prin alte anumite cuvinte, care nu izvorăsc din
adâncul inimii lui, să comită cel mai grav dintre păcate, și să se auto-abandoneze în mod iremediabil
ruinii eterne.[91]

Faptul că evanghelistu Marcu folosește timpul imperfect în 3:22 („Și cărturarii… ziceau”) și în 3:30 („ei
ziceau”) ne arată faptul că acuzațiile hulitoare / blasfemiatoare ale liderilor religioși au fost făcute de mai
multe ori. În al doilea rând hula împotriva Duhului Sfântnu este un păcat comis din ignoranță. Acuzațiile
aduse de fariseii nu au fost acuzațiile unor persoane bine intenționate. De fapt, Isus – așa cum
înregistrează Matei (12:25-26) și Marcu (3:23-26) le-a demonstrat cât de ridicole și de absurde erau
acuzațiile lor. Acești oameni nu erau dezinformați sau informați greșit ci erau în mod voit ignoranți cu
privire la adevăr. William Combs a observat că minunile făcute de Isus „erau prezentate minții umane cu
atâta forță și cu o așa claritate, că nimeni nu era capabil să le nege.” [92]Blasfemia sau hula împotriva
Duhului Sfânt este o încercare de a disputa ceea ce este indisputabil. Este un efort conștiincios de a nega
ceea ce nu poate fi negat. Iar cel care comite acest păcat este pe deplin conștient de ceea ce face.

3.2.  De ce este păcatul de neiertat?

Primul pas pe care-l facem în a oferi un răspun la această întrebare mult reverberată este acela că hula
împotriva Duhului Sfânt este de neiertat pentru că persoana care-l comite niciodată nu se pocăiește de
acest păcat. Toată lumea este de acord că adevărata pocăință aduce iertare. Persoana care comite hula
împotriva Duhului Sfânt nu caută iertarea. Persoana care comite acest păcat niciodată nu găsește iertarea
pentru că nu nutrește nici o dorință de a fi iertat. Dar de ce o persoană care a comis acest păcat nu caută
iertarea? Nu este suficient să spunem că acea persoană pur și simplu refuză să caute iertarea pentru un
raționament neexplicat. Nici o persoană care are o rațiune sănătoasă nu-și permite propria condamnare.
Motivul pentru care persoana respectivă nu caută iertarea este acela pentru că nu este capabilă să facă acel
lucru. Păcatul este de neiertat datorită incapacității păcătosului.

Un punct de vedere comun a mai multor teologi care dezbat problema aceasta este acela că incapacitatea
este produsă de acel care comite păcatul acesta. În timpul comiterii acestui păcat inidividul își face ceva
lui însuși care îl inhibă sau îl oprește de la a mai căuta iertarea.[93] Acea persoană care comite păcatul în
discuție, își pierde abilitatea de a discerne adevărul spiritual[94] și niciodată nu mai are capacitatea de a
se pocăi și crede. Motivul pentru care acei care comit hula împotriva Duhului Sfânt nu se pocăiesc și nu
găsesc iertarea este și acela al propriei lor depravări. Incapacitatea lor este resultatul depravării lor. Însă
păcatul de neiertat nu o face pe persoana care l-a comis și mai depravat. Păcatul împotriva Duhului Sfânt
în același timp nu produce o schimbare în om care să-l facă pe Dumnezeu incapabil de-al schimba.

Și nu în ultimul rând, motivul pentru care hula împotriva Duhului Sfânt este de neiertat, este pentru că
Dumnezeu permite ca omul care a luat această hotărâre să rămână în propria lui condiție depravată.
[95] Iar în ceea ce îi privește pe farisei, ei nu aveau nici un motiv să afirme că exorcismele lui Isus ar fi
fost făcute prin puterea lui Satan. Așadar, cine comite acest păcat caută să nege minunata putere de
netăgăduit a Duhului Sfânt. Și deși fariseii știau care era adevărul, ei insistau în a atribui aceste minuni
puterii lui Satan. Aceasta este hula împotriva Duhului Sfânt din punct de vedere biblic și în contextul în
care am studiat-o.

3.3.  Cine poate comite păcatul?

În final, întrebarea în dreptul căreia trebuie să decidem este dacă păcatul acesta poate fi comis de către
necredincioși, necredincioși și credincioși, sau doar de către credincioși. În general, vorbind, doar atunci
când hula împotriva Duhului Sfânt din relatările evangheliilor este asociată ci pasajele din Evrei 6:4-6 și 1
Ioan 5:16 se poate spune că păcatul acesta poate fi comis de către credincioși. Însă, în contextul relatărilor
din evanghelii (Matei 12 și Marcu 3) este destul de clar că Isus i-a acuzat doar pe fariseii necredincioși de
hula împotriva Duhului Sfânt. William Combs spune că doar persoanele nerenăscute din nou pot comite
hula împotriva Duhului Sfânt.[96]

[1] Nu este posibil ca în lucrarea de față să discutăm toate interpretările care au fost oferite cu privire la
păcatul împotriva Duhului Sfânt. Unele sunt chiar ilogice și nedemne de luat în considerare. De exemplu,
un evanghelist (adventist) pe nume D. E. Venden învăța că „refuzul păzirii Sâmbetei ca zi de Sabat ar fi
păcatul de neiertat.” (J. K. VanBaalen, The Chaos of the Cults (Grand Rapids: Eerdmans, 1962), 253).

[2] „Didache”, 11.7, în The Apostolic Fathers (Michael W. Holmes ed.; Grand Rapids: Baker, 1989), 156.
Deși datarea cărții Didacheeste dezbătută, majoritatea cercetătorilor o plasează în primul secol sau în
prima parte a celui de-al doilea secol.

[3] I. Haward Marshall, „Hard Sayings – VII”, T 67 (1964): 66.

[4] Irineu, „On Modesty”, în The Apostolic Fathers, 13.

[5] Origen, „Comentary on John”, în The Apostolic Fathers, 2.6.

[6] „Catecheses”, 16. 1 în The Works of Saint Cyril of Jerusalem ([Bernard M. Peebles ed.;2

vols.]Washington, D.C.: Catholic University Press, 1970), 2:76.

[7] William W. Combs, „The Blasphemy against the Holy Spirit”, DBSJ 9 (2004): 59.

[8] „The Gospel of Matthew”, 41. 5 în The Apostolic Fathers.

[9] Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1941), 252.

[10] Philip Schaff and Henry Ware, eds. A Select Library of Nicene and Post-Nicene Fathers (14 vols.;
Grand Rapids: Eerdmans, 1979), 6:56.

[11] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 60.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Philip Schaff, History of the Christian Church (8 vols.; Grand Rapids: Eerdmans, 1950), 5:631.

[15] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 61.

[16] Martin Luther, „Word and Sacrament”, în Luther’s Works ([Robert H. Fisher ed.; 37 vols.]
Philadelphia: Fortress, 1961), 3:20. Oricum aceste cuvinte au fost scrise în focul controversei cu privire la
Euharistie, de aceea probabil nu reflectă adevăratul punct de vedere a lui Luther.

[17] Jaroslav Pelikan, ed. „The Catholic Epistles”, în Luther’s Works, 30:325.

[18] Martin Luther, „Word and Sacrament”, în Luther’s Works ([Theodore Bachmann ed.; 35 vols.], 1:14.

[19] Edward M. Plass, What Luther Says (3 vols.; St. Louis: Concordia, 1959), 3:1321.

[20] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 63.

[21] Edward M. Plass, What Luther Says, 3:1321.

[22] Ibidem.

[23] Julius Köstlin, The Theology of Luther (2 vols.; Philadelphia: Lutheran Publication Society, 1897),
2:468.

[24] John Calvin, Institutes of the Christian Religion (2 vols.; Philadelphia: Westminster, 1960), 1:617.

[25] Ibidem.

[26] Ibid., 1:618.

[27] John Calvin, Commentary on a Harmony of the Evangelists (3 vols.; Grand Rapids: Baker, 1979),
2:77.

[28] Calvin, Institutes of the Christian Religion, 1:616-617.

[29] James Arminius, Writings (3 vols.; Grand Rapids: Baker, 1956), 2:528-529.

[30] Ibid., 2:523-524.

[31] Ibid., 2:531-532.
[32] T. Rees, „Blasphemy”, în International Standard Bible Encyclopedia (1939), 1:486.

[33] Alan H. McNeile, The Gospel According to St. Matthew (Grand Rapids: Baker, 1980), 179.

[34] Eugene M. Boring, „The Unforgivable Sin Logion Mark 3:28-29 / Matthew 12:31-32 / Luke 12:10:
Formal Analysis and History of the Tradition”, Novum Testamentum 18 (1976): 276-277; Robin Scroggs,
„The Exaltation of the Spirit by Some Early Christians”,JBL 84 (1965): 361.

[35] Scroggs, „The Exaltation of the Spirit”, 361.

[36] John P. Meier, Matthew (Wilmington, DE: Michael Glazier, 1980), 135-136.

[37] George Smeaton, The Doctrine of the Holy Spirit (Edinburgh: Banner of Truth, 1974), 220.

[38] Lewis S. Chafer, Systematic Theology (8 vols.; Dallas: Dallas Seminary Press, 1948), 7:48; Paul
Enns, The Moody Handbook of Theology (Chicago: Moody Press, 1989), 265-266; Barnard Franklin,
„The Blasphemy Against the Holy Spirit”, Bibliotheca Sacra 93 (1936): 232-233.

[39] Chafer, Systematic Theology, 7:48.

[40] John A. Broadus, Commentary on the Gospel of Matthew (Philadelphia: American Baptist

Publication Society, 1886), 272.

[41] John Wesley, Explanatory Notes upon the New Testament (New York: Carlton and Porter, 1856), 44.

[42] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 68.

[43] Albert Barnes, Barnes’ Notes on the New Testament (Grand Rapids: Kregel, 1962), 59.

[44] Ibidem.

[45] William Hendriksen, Exposition of the Gospel According to Matthew (Grand Rapids: Baker, 1973),

528-529; Abraham Kuyper,The Work of the Holy Spirit (Grand Rapids: Eerdmans, 1941), 608-612.

[46] G. C. Berkouwer, Sin (Grand Rapids: Eerdmans, 1971), 350.

[47] William Dale, „Discussions and Notes on the Unpardonable Sin”, ET 3 (1892): 215-217.

[48] Francis Pieper, Christian Dogmatics (4 vols.; St. Louis: Concordia, 1950), 1:573.

[49] Julius Müller, The Christian Doctrine of Sin (2 vols.; Edinburgh: T. and T. Clark, 1885), 2:422.
[50] C. K. Barrett, Holy Spirit and the Gospel Tradition (New York: Macmillan, 1947), 106; Alan
Richardson, An Introduction to the Theology of the New Testament (New York: Harper and Brothers,
1958), 108.

[51] Donald Guthrie, Jesus the Messiah (Grand Rapids: Zondervan, 1972), 134.

[52] James O. Buswell, A Systematic Theology of the Christian Religion (2 vols.; Grand Rapids:
Zondervan, 1963), 2:109.

[53] Samuel Cox, „Sin Against the Holy Spirit”, E 3 (1882): 327-338.

[54] R. C. Foster, Studies in the Life of Christ (Grand Rapids: Baker, 1971), 554-555.

[55] Matei 12:22-23 „Atunci I-au adus un îndrăcit orb şi mut, şi Isus l-a tămăduit, aşa că mutul vorbea şi
vedea. Toate noroadele, mirate, ziceau: Nu cumva este acesta Fiul lui David?”

[56] John C. Whitcomb, Does God Want Christians to Perform Miracles Today? (Winona Lake: BMH
Books, 1973), 6.

[57] Ibidem.

[58] Matei 12:24 „Când au auzit fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu
Beelzebul, domnul dracilor!”

[59] Este destul de clar că expresia „domnul demonilor,” Beelzebul, este Satana. În pseudoepigrafele
iudaice, Satana, în mod clar este descris ca fiind domnul / liderul demonilor, iar demonii ceilalți sunt
supuși lui.

[60] Matei 12:25-26 „Isus, care le cunoştea gândurile le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei
însăşi, este pustiită; şi orice cetate sau casă, dezbinată împotriva ei însăşi, nu poate dăinui. Dacă Satana
scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci, cum poate dăinui împărăţia lui?”

[61] James M. Boice, The Gospel of Matthew (2 vols.; Grand Rapids: Baker, 2001), 1:213.

[62] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 74.

[63] Matei 12:31-32 „De aceea, vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula
împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar
oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.”

[64] Willoughby C. Allen, A Critical and Exegetical Commentary on the Gospel According to S.

Matthew (New York: Scribner’s, 1925), 136.
[65] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 76.

[66] Benjamin B. Warfield, „Misconception of Jesus, and Blasphemy of the Son of Man”, PTR 12 (1914):
399.

[67] Matthew Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts (Oxford: Clarendon Press, 1967),
195.

[68] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 77.

[69] Benjamin B. Warfield, „Misconception of Jesus”, 397.

[70] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 78.

[71] H. N. Ridderbos, Matthew (Grand Rapids: Zondervan, 1987), 241.

[72] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 85.

[73] Eugene M. Boring, „The Unforgivable Sin Logion”, 276-277.

[74] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 86.

[75] H. K. Luce, The Gospel According to St. Luke (Cambridge: At the University Press, 1949), 228.

[76] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 86.

[77] Ibid., 87.

[78] Ibidem.

[79] Edwin H. Palmer, The Person and Ministry of the Holy Spirit (Grand Rapids: Baker, 1974), 181-183
Abordarea lui Palmer este un bun exemplu în sensul acesta. După ce în primul rând discută despre ceea ce
nu este păcatul acesta, în al doilea rând explică natura acestui păcat aducând șase argumente care în mare
parte se bazează pe participiile din Evrei 6:4-6.

[80] Julius Müller, The Christian Doctrine of Sin, 2:423. Se pare că luteranii tind în a avea o perspectivă
și o descriere mai elaborată a acestui păcat decât teologii reformați.

[81] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 88.

[82] William Barclay, The Gospel of Matthew (2 vols.; Philadelphia: Westminster, 1975), 2:44; Leon
Morris, The Gospel According to St. Luke (Grand Rapids: Eerdmans, 1988), 231.
[83] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 88.

[84] Ibid., 89.

[85] Theodore H. Robinson, The Gospel of Matthew (London: Hodder and Stoughton, 1928), 113.

[86] R. Alan Cole, Mark (Grand Rapids: Eerdmans, 1989), 142; James O. Buswell, A Systematic
Theology of the Christian Religion, 2:109.

[87] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 90.

[88] Albert Barnes, Barnes’ Notes on the New Testament, 59.

[89] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 91.

[90] Louis A. Barbieri, “Matthew”, în The Bible Knowledge Commentary: New Testament (John F.

Walvoord și Roy B. Zuck eds.; Wheaton, IL: Victor, 1983), 47.

[91] Julius Müller, The Christian Doctrine of Sin, 2:419.

[92] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 93.

[93] Leon Morris, The Gospel According to St. Luke, 231.

[94] Robert Reymond, A New Systematic Theology of the Christian Faith (Nashville: Nelson, 1998), 450-
456 Fariseii nemântuiți de asemenea, nu aveau capacitatea în ei înșiși de a discerne adevărul spiritual (1
Corinteni 2:14). De fapt ei nu aveau în sinea lor capacitatea de a se pocăi și crede cu mult înainte de a
comite acest păcat (Ioan 6:44 și Romani 3:10-11).

[95] William W. Combs, „The Blasphemy against”, 95.

[96] Ibidem.