Managementul calității în sistemul sanitar românesc

În actualul context al sistemului sanitar românesc, se simte din ce în ce mai des nevoia unei
aprecieri calitative a actului medical.

Serviciile medicale, ca orice serviciu public, au în componenta lor atât un prestator, reprezentat
de personalul medical, cât și un cadru în care se desfășoară activitatea acestora. De aceea, pentru o
gestionare calitativă a acestor servicii, trebuie ținut cont, pe de o parte, de calitatea actului medical în
sine, iar pe de altă parte de modul în care este gestionată resursa materială, prin intermediul căreia sunt
furnizate  serviciile respective.
Ca și în cazul producerii unui bun material – un autoturism, de exemplu – pentru furnizarea unui
serviciu, fie el și medical, constatăm că este nevoie de un concept, de un proiect, de o fabrică, de materii
prime și de forță de muncă. Partea conceptuală, de proiectare și de organizare, intră în competența
instituțiilor statului, reprezentate de Ministerul Sănătății, de casele de asigurări și de direcțiile sanitare.
Aceste instituții sunt responsabile, pe lângă elaborarea și aplicarea politicilor sanitare, de asigurarea
resurselor materiale și de controlul modului în care acestea sunt folosite. În același timp, împreună cu
asociațiile profesionale, organismele centrale sunt răspunzatoare de elaborarea protocoalelor diagnostice
și terapeutice, care să reprezinte scheletul pe care se construiește un act medical de calitate.

Din păcate, în cadrul instituțiilor medicale (mai ales în spitale, atât publice, cât și private),
calitatea managementului este apreciată, de cele mai multe ori, doar în funcţie de factorul economic.
Încadrarea în buget, echilibrul între venituri și cheltuieli ș.a.m.d. sunt factori determinanți în clasificarea
unei echipe manageriale ca fiind performantă sau nu. Se omite faptul că unitățile sanitare nu sunt
fabrici… Produsul acestora nu poate fi apreciat prin ecuația prețul de vanzare minus cel de producție egal
profitul. Și asta dintr-un motiv foarte simplu: sănătatea nu are preț. Dar obținerea, respectiv păstrarea ei,
se fac cu un anume preț, mai mare sau mai mic, în funcție exact de cei doi factori în discuție: calitatea
actului medical și managementul de calitate al acestuia. Actualul mod de finanțare, în condițiile
absenței unui pachet minimal de servicii, fie prin plata în sumă fixă, pe caz rezolvat, fie în funcție
de complexitatea cazului, prin sistemul DRG (o preluare neadaptată la realitățile românești a
sistemului australian), aruncă buna finalizare a cazului în curtea unor calcule seci,
contabile. Pentru a se “acoperi” de hârtii, medicii au tendința de a face un exces în prescrierea
investigațiilor paraclinice. Conform unor statistici, doar cca. 25% dintre investigatiile paraclinice prescrise
au valori modificate, cu semnificație patologică. Asta înseamnă risipirea resurselor în detrimentul
tratamentului.