Modulul 6

1. SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ

1.1. Definirea conceptului de „sănătate şi securitate în muncă”

Securitatea, în opinia Academiei Române, înseamnă a fi la adăpost de orice pericol,
protecţie sau apărare, iar sănătatea reprezintă starea unui organism în care funcţionarea tuturor
organelor se face în mod normal şi regulat.
Din conjugarea acestor doi termeni, aplicaţi unui sistem de muncă a luat naştere expresia
„securitate şi sănătate în muncă”, ce s-a transformat ulterior într-un concept amplu şi complex.
Preocupările statelor pentru crearea unui mediu de muncă sigur şi sănătos au crescut
odată cu intensificarea eforturilor de dezvoltare economică, socială şi morală şi, cu certitudine, şi
funcţie de nivelul de civilizaţie atins, respectiv de respectul pe care fiecare ţară l-a acordat
drepturilor fundamentale ale omului, între care şi cel la protecţie în muncă.
Uniunea Europeană (UE) constituie organizaţia cea mai activă de integrare multisectorială
a statelor semnatare ale tratatelor de constituire, în domeniile economic, social, politic, al
drepturilor cetăţeneşti şi al relaţiilor externe.
Prin "Actul Unic European" din 1987 s-a convenit ca în Europa dezvoltarea politicilor
armonizate să se realizeze prin reglementări tehnice şi standarde şi că în domeniul sănătăţii şi
securităţii în muncă se impune "armonizarea reglementărilor referitoare la sănătate şi securitate
în muncă pe baza unui nivel ridicat de protecţie" (art. 100A; directivele derivate se referă la
asigurarea unui nivel ridicat de securitate al produselor), precum şi stabilirea "cerinţelor minime în
scopul securităţii şi protecţiei sănătăţii salariaţilor în timpul muncii" (art. 118A; directivele derivate
sunt directive "sociale" şi se referă la aspecte ce vizează îmbunătăţirea progresivă a condiţiilor de
muncă).
Revizuirea Tratatului de la Roma, prin „Actul Unic European” şi introducerea articolelor
100A şi 118A a însemnat constituirea bazei juridice specifice a pieţei interne şi realizării securităţii
şi sănătăţii în muncă.
Directivele de securitate a produselor, derivate din art.100A, au ca obiectiv protecţia
utilizatorilor faţă de riscurile ce pot să apară la utilizarea produselor şi stabilesc cerinţele de
securitate pe care trebuie să le îndeplinească produsele, informaţiile ce trebuie să le însoţească
pentru libera circulaţie şi comercializare în UE, precum şi procedurile pe care producătorul sau
comerciantul trebuie să le urmeze pentru a certifica îndeplinirea condiţiilor obligatorii cerute şi
pentru a le putea identifica prin marcajul „CE”.
Astfel s-a creat baza juridică specifică asigurării securităţii şi sănătăţii în muncă a
lucrătorilor, sistemul legislativ instituit având caracter de „sistem de prescripţii minimale” ce lasă
libertate statelor membre de a impune reguli mai severe decât cele legiferate prin dreptul
comunitar.
Strategia Comisiei s-a bazat pe adoptarea, la 12 iunie 1989, a Directivei Cadru 89/391/CEE,
directivă de bază a UE ce are ca obiectiv acoperirea tuturor aspectelor privind securitatea şi
sănătatea în muncă şi asigurarea unui nivel de protecţie ridicat şi egal tuturor lucrătorilor din
Statele membre.
Din această directivă au decurs toate directivele particulare referitoare care conţin cerinţe
minime de securitate şi sănătate pentru domenii specifice.
Principiile generale de prevenire ale Directivei Cadru se referă la:
 a) evitarea riscurilor;
b) evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
c) combaterea riscurilor la sursă;
d) adaptarea muncii la om, în special în ceea ce priveşte proiectarea posturilor de muncă,
alegerea echipamentelor de muncă, a metodelor de muncă şi de producţie, în vederea
reducerii monotoniei muncii, a muncii cu ritm predeterminat şi a diminuării efectelor
acestora asupra sănătăţii;
e) adaptarea la progresul tehnic;
f) înlocuirea a ceea ce este periculos cu ceea ce nu este periculos sau cu ceea ce este mai
puţin periculos;
g) dezvoltarea unei politici de prevenire coerente care să cuprindă tehnologiile,
organizarea muncii, condiţiile de muncă, relaţiile sociale şi influenţa factorilor din mediul
de muncă;
h) adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecţie colectivă faţă de măsurile de
protecţie individuală;
i) furnizarea de instrucţiuni corespunzătoare lucrătorilor.
Securitatea şi sănătatea în muncă - ansamblul de activităţi instituţionalizate având ca
scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii,
integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la procesul de
muncă.

1.2. Obiectivul general al securităţii şi sănătăţii în muncă

Eliminarea tuturor accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale cu ajutorul prevenirii
reprezintă obiectivul general al securităţii şi sănătăţii în muncă. Acest obiectiv cuprinde, de
asemenea, reducerea consecinţelor în cazul producerii accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor
profesionale.
Prevenirea trebuie să cuprindă toate situaţiile care afectează sau pot afecta integritatea
sistemului de muncă şi continuitatea proceselor de muncă.
Acţiunea preventivă cuprinde ansamblul de mijloace umane, tehnice, economice şi
organizatorice cu efect pozitiv în rezultatul următoarei ecuaţii:
Pericol/Risc + Împrejurări favorizante = Accident/Incident
Aplicând acestei ecuaţii principiile generale de prevenire ale Directivei Cadru, se pot
determina următoarele obiective de urmărit:
- eliminarea pericolelor/ riscurilor sau reducerea consecinţelor potenţiale la sursă,
- eliminarea sau modificarea împrejurărilor favorizante în vederea scăderii probabilităţii
de producere a unui eveniment nedorit (accidente de muncă, îmbolnăviri
profesionale, incidente periculoase etc.),
- prevederea de măsuri şi mijloace adecvate pentru a face faţă situaţiilor de urgenţă.
Pentru obţinerea unei eficienţe cât mai mari a acţiunii preventive într-o organizaţie este
absolut necesară coordonarea adecvată a cunoştinţelor şi informaţiilor pe care le pot aduce cele
patru discipline de studiu: igiena industrială, ergonomia, psiho-sociologia muncii şi medicina
muncii.
2. ASPECTE GENERALE PRIVIND SECURITATEA ŞI SĂNĂTATEA ÎN MUNCĂ
2.1. Cadrul legislativ

CONSTITUŢIA ROMÂNIEI
SISTEMUL LEGISLAŢIEI DE
PROTECŢIE
SISTEMUL SOCIALĂ
LEGISLATIV NAŢIONAL

SUBSISTEMUL
LEGISLAŢIEI DE
SECURITATE SI SANATATE
IN MUNCA

Locul sistemului legislativ al SSM în sistemul legislativ naţional

Legislaţia de securitate şi sănătate în muncă este o componentă a sistemului naţional de

reglementări, care stabileşte responsabilităţile instituţiilor implicate, cadrul de înfiinţare şi
organizare a activităţii în domeniu şi asigură respectarea principiilor de prevenire a accidentelor de
muncă şi bolilor profesionale. Caracteristica ei fundamentală este aceea că se află într-un proces
de armonizare cu prevederile directivelor europene în domeniu.
Constituţia României, afirmând dreptul la protecţie socială, face referire şi la măsurile de
securitate şi igienă a muncii, iar Codul Muncii (Legea nr.53/2003) conţine prevederi juridice care,
prin aplicarea lor, contribuie la apărarea vieţii şi sănătăţii salariaţilor.
Sistemul legislativ în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă se fundamentează pe
prevederile Constituţiei, republicată, care stipulează:
art. 22(1) - ”Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanelor sunt
garantate ...” şi:
art. 41(2) - “Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc
securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim
pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele,
precum şi alte situaţii specifice”.
Sistemul legislativ din domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă reprezintă o componentă a
sistemului legislaţiei de protecţie socială, prin care se urmăreşte asigurarea protecţiei lucrătorilor
împotriva riscurilor de accidentare şi îmbolnăvire profesională generate de procesele de muncă.
Legislaţia în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă este armonizată cu legislaţia
europeană în domeniu şi este într-un continuu proces de transformare.
 Prin transpunerea Directivei Cadru (89/391/CEE) în Legea 319/2006 au fost introduse
principiile prevenirii enunţate anterior care, datorită abordării globale a securităţii şi sănătăţii în
muncă, determină schimbarea atitudinii angajatorilor şi lucrătorilor, prin implicarea lor în
prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale. Legea şi normele metodologice de
aplicare a acesteia, definesc cadrul organizatoric al securităţii şi sănătăţii în muncă, precum şi
atribuţiile instituţiilor statului privind coordonarea şi controlul acestei activităţi. Prevederile Legii
319/2006 se aplică în toate sectoarele de activitate, atât publice, cât şi private, angajatorilor,
lucrătorilor şi reprezentanţilor lucrătorilor cu excepţia forţelor armate, poliţiei şi a altor cazuri care
vin în contradicţie cu prevederile legii.
Pentru asigurarea cadrului necesar participării şi informării lucrătorilor cu privire la
aspectele de securitate şi sănătate în muncă, Legea nr.319/2006 prevede crearea comitetelor de
securitate şi sănătate în muncă la nivelul unităţilor economice cu peste 50 de salariaţi, obligând
totodată angajatorii de a asigura condiţiile de desfăşurare a activităţii acestora.