NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE Şl SEMIOLOGIE

LEUCOCITELE (globulele albe) sunt reprezentate de:

o GRANULOCITE (neutrofile, bazofile si eozonofile)
o LIMFOCITE (limfocite B si limfocite T)
o MONOCITE - macrofage

1
GRANULOCITELE
Formarea granulocitelor are loc tot în măduva osoasă, din celule stem. După tipul de
granulaţie se deosebesc granulocite neutrofile, eozinofile şi bazofile. Aceste celule
au viaţă scurtă, în medie 10 ore şi sunt distruse în vase, în două sectoare:
circulant şi marginal.

Neutrofilele (4 200/mmc) au nucleul polilobat, granulaţii fine, bogate în enzime

hidrolitice (lizozom) şi au un rol important în fagocitoză. (Proces de înglobare și
de digerare a bacteriilor și a altor corpuri străine din organism de către
fagocite) – au rol in apararea antibacteriana

Eozinofilele (200/mmc) au nucleul bilobat, granulaţii mari, funcţii fagocitare şi

înglobează complexele antigen-anticorp. – rol in apararea antiparazitara

2
Bazofilele (50/mmc) prezintă granulaţii mari, neregulate, negre; sunt bogate în
serotonină, heparină şi histamină şi joacă rol în hipersensibilitatea întârziată.

Măduva osoasa este bogată în granulocite (65%) iar raportul eritrocite/granulocite

este de 1/3. Scăderea granulocitelor (granulocitopenia) interesează de obicei
neutrofilele şi apare în febra tifoidă, hepatita virală, paludism. Scăderea eozinofilelor
se întâlneşte în unele boli infecţioase.

Creşterea granulocitelor se numeşte granulocitoză. Neutrofilia (cresterea Ne)

însoţeşte, aproape întotdeauna, o infecţie bacteriana. Eozinofilie se întâlneşte în
bolile alergice, parazitoze. Bazofilia este caracteristică pentru policitemia vera (este
un tip rar de cancer in care corpul produce prea multe celule rosii) şi leucemia
granulocitară cronică.

Când granulocitoza este foarte pronunţată şi în sânge apar elemente tinere,

starea se numeşte leucemoidă.

Numărul leucocitelor este de 5000 - 8000/mmc. Numărătoarea lor (formula

leucocitară sau leucograma) se face citind frotiul sanguin. Valorile normale (limitele
pot sa difere in functie de analizator) sunt:

GRANULOCITE
NEUTROFILE 60 – 70 % 3000-6000/ mmc
- Segmentate 40 – 65 %
(mature)
- Nesegmentate 2–5%

EOZINOFILE 1–4% 50-300/ mmc

BAZOFILE 0–1% 0-50/ mmc

LIMFOCITE 20 – 30 % 1000-3000/ mmc

MONOCITE 2–6% 100-600/ mmc

Creşterea numărului de leucocite peste 9 000 - 10 000 se numeşte leucocitoză (sau

hiperleucocitoză) iar scăderea sub 4 000 - 5 000, leucopenia.

3
LIMFOCITELE ŞI PLASMOCITELE sunt strâns înrudite, plasmocitele fiind
ultima fază de specializare a unor limfocite.
Plasmocitele, limfocitele şi macrofagele alcătuiesc sistemul imunologic.

Deşi limfocitopoieza la adult are loc în splină şi ganglionii limfatici, rezervorul

de celule stem se află tot în măduva osoasă.

Organele limfatice se împart în centrale (timusul şi bursa epitelială) şi periferice

(ganglioni limfatici, splină şi limfocitele circulante).

După locul unde iau naştere, limfocitele se împart în limfocite T (timodependente),

localizate în zonele paracorticale din ganglionii limfatici şi pulpa albă splenică, cu
rol în imunitatea celulară (hipersensibilitatea întârziată, imunitatea pe termen lung,
imunitatea anti-cancer, imunitatea de transplant, reacţia grefă contra gazdă) şi
limfocite B care se transforma în plasmocite şi au deci rol în imunitatea umorală
(plasmocitele secretă anticorpi, care sunt imunoglobuline).

Sistemul imunologic, format din limfocite, plasmocite (limfociele B mature,

secretoare de Ac) şi macrofage apără organismul de agresiuni externe.

Imunitatea este celulară - mediată de limfocite T -şi umorală - mediată de

plasmocite, adica limfocite B mature. Plasmocitele secretă anticorpi, care sunt
imunoglobuline (Ig.G, Ig.A,Ig.D, Ig.M, Ig.E).

Pătrunderea în organism a unui antigen duce la încorporarea acestuia de către

macrofage (monocite care se gasesc in tesuturi). Antigenul, prelucrat de către
macrofag, sensibilizează fie plasmocitele, cu producere de imunoglobuline adica Ac
(imunitate umorală), fie limfocitele T, cu declanşarea reacţiilor de imunitate
celulară.

Limfocitele circulante sunt în număr de 2500/mmc. Creşterea limfocitelor

(limfocitoză) se întâlneşte preponderent in boli virale (în parotidita epidemică,
varicelă, hepatita virală) dar si in neoplasme (prin cresterea limfocitelor T).
Scăderea imunoglobulinelor (deficit imun) apare în mielomul multiplu, leucemia
limfocitară cronică etc.

Sistemul imunologic deţine inventarul antigenic al ţesuturilor proprii.

Dereglarea acestei funcţii duce la nerecunoaşterea antigenelor proprii de către

4
sistemul imunologic; astfel apar autoanticorpii (anemia hemolitică autoimună,
lupusul eritematos diseminat etc.).!!!!

MONOCITELE Şl MACROFAGELE
Locul de formare este măduva osoasă prin celule stem. Nu există rezervor de
monocite în măduvă. Durata de viaţă în sânge este de 32 de ore. Monocitele sunt
celule imature, ele devenind mature în ţesuturi, unde poartă denumirea de
macrofage. Deci, monocitele şi macrofagele sunt stadii funcţionale ale aceluiaşi tip
de celulă.

Macrofagele poartă diferite denumiri, după locul unde se găsesc: microglie,

macrofag alveolar, splenic, celulă Kupffer (celule fagocitare fixe înglobate în
sistemul reticulohistiocitar, care marginesc sinusoidele hepatice), melanofag,
osteoclast etc. Durata lor de viaţă este de câteva luni.

Macrofagele au trei funcţii importante:

1) fagocitoza eritrocitelor lezate imunologic,
2) componentă a sistemului imunologic şi
3) rol în apărarea împotriva unor infectii.
Monocitele se găsesc în sânge în număr de 400/mmc.
Monocitoza se întâlneşte în infectii bacteriene sau virale, in cancere sau boli de
collagen etc., iar scăderea numărului - în insuficienţele medulare.

TROMBOCITELE(plachetele sanguine)

Etapele de evoluţie a trombocitelor sunt: megacarioblast, promegacariocit,

megacariocit granulat şi megacariocit trombocitogen. Trombocitele sunt fragmente
granulate de megacariocite, iar viaţa lor durează 10 zile.Trombocitopoieza are loc în
măduva osoasa (celule stem) şi se află sub controlul trombocitopoietinei. 2/3 din
trombocite se află în sânge şi 1/3 în splină.

Trombocitele sunt mici celule anucleate, cu granulaţii şi echipament enzimatic

bogat. Ele joacă un rol important în hemostaza, protejează endoteliul vascular,
formează cheagul alb primar, contribuie şi la coagularea plasmatică şi produc
retracţia cheagului (trombostenina). Se găsesc în număr de aproximativ
250.000/mmc. Scăderea numărului apare în leziuni medulare, splenomegalii, iar
creşterea - în trombocitoze şi trombocitemie. Există şi alterări calitative ale
trombocitelor.

GRUPELE SANGUINE – HEMOLIZA

5
Hematiile conţin substanţe numite aglutinogene, iar plasma substanţe numite
aglutinine, care sunt anticorpi naturali, denumiţi şi izoanticorpi.

După repartiţia aglutinogenelor şi aglutininelor se deosebesc patru grupe sanguine.

Cei din grupa 0 (I) se numesc donatori universali, iar cei din grupa AB (IV) primitori
universali. In afara acestor antigene se mai cunoaşte şi factorul Rhesus, antigen care
se găseşte la aproximativ 85% din oameni.

Dacă nu se respectă grupele sanguine, în cursul transfuziilor pot apărea accidente de

hemoliză, uneori mortale. Accidente hemolitice mai pot apărea şi la nou-născutul al
cărui tată este Rh-pozitiv, şi mama Rh-negativă. (daca mama a mai avut o sarcina
inainte cu un fat Rh +)

Hemoliza este însă şi un fenomen normal. Durata vieţii unei hematii fiind de 120 de
zile, în fiecare zi se distruge aproximativ o sutime din numărul total al eritrocitelor,
eliberându-se hemoglobina. In stările patologice, hemoliză se exagerează. Când
hemoliza este brutală, apar anemii acute şi tubulonefrite acute; când este lentă, apar
anemie şi icter: icter hemolitic sau anemie hemolitică.

Diagnosticul de anemie hemolitică acută se bazează pe asocierea scăderii brutale a

hematiilor cu hemoglobinurie şi tubulonefrită.

Semnele de laborator ale hemolizei se grupează în două categorii:

- unele sunt comune oricărei hemolize: hiperbilirubinemie indirectă (Bilirubina
este produsa in macrofage prin catabolismul enzimatic al fractiunii hem din
diverse hemoproteine. Aproximativ 80% din bilirubina circulanta deriva din
eritrocitele imbatranite.), urobilinurie şi reticulocitoză,
- altele sunt specifice unei forme. Astfel, în caz de fragilitate globulară scade
rezistenţa osmotică a hematiilor;

DONEAZA PRIMESTE
GRUPA AGLUTINOGEN AGLUTININA SANGE LA: SANGE
DE LA:

O(I) --- ab Toate O

grupele

A ( II ) A B A si AB A si O

B ( III ) B A B si AB B si O
6
AB ( IV ) AB --- AB Toate
grupele

7
SEMNE SI SIMPTOME GENERALE IN BOLILE HEMATOLOGICE

Examenul clinic este foarte important în bolile sângelui şi ale organelor

hematopoietice. Interogatoriul trebuiesă precizeze profesia bolnavului (o intoxicaţie
profesională poate fi cauza unei boli de sânge), medicamentele primite
(Aminofenazona, sulfamidele, Metiltiouracilul etc. deprimă măduva).

Simptomele prezentate de bolnav sunt de asemenea utile stabiliri diagnosticului:

- astenia intensă sugerează o leucoză; slăbire exagerată, o neoplazie;
-hemoragiile, o anemie; hemoragiile care însoţesc o adenopatie, o leucoză acută.
- Paloarea evocă o anemie; hipercoloraţie, o poliglobulie; elementele purpurice,
diateza hemoragică.

Purpura
-Adenopatia se întâlneşte frecvent în bolile sângelui (boala Hodgkin, leucoze,
mononucleoze infecţioase), în cancer, sifilis, tuberculoză etc.
Şi aspectul ganglionilor oferă informaţii: adenopatia tuberculoasă este moale, cea
din boala Hodgkin este fermă şi de obicei unilaterală, în neoplazii este dură, iar în
leucemia limfoidă bilaterala, simetrică şi voluminoasă; adenopatia axilară se
întâlneşte în procese inflamatorii ale membrului toracic, boala Hodgkin, neoplasme
(bronşice la bărbat şi de sân la femeie); adenopatiile inghinale sunt uşor de
recunoscut, fiind superficiale. După etiologie pot fi inflamatorii (pornind de la o
inflamaţie a membrului pelvian, a organelor genitale sau a regiunii anale),
tuberculoase, secundare unui cancer al rectului, veneriene etc.

-Adenopatiile generalizate se întâlnesc de obicei în boala Hodgkin (predomină în

regiunea cervico-axilară), leucoză limfatică (simetrice şi voluminoase) şi boala Bril-
Symmers. (limfom non-Hodgkin)

8
-Splenomegalia (mărirea de volum a splinei) însoţeşte de asemenea numeroase boli
de sânge şi boli ale sistemului reticulohistocitar.

Diagnosticul bolilor sângelui şi ale organelor hematopoietice se bazează în mare

măsură pe explorări de laborator: hemoleucogramă, mielogramă, timp de sângerare
şi de coagulare. Uneori sunt indispensabile însă şi alte examene: electroforeza
proteinelor, puncţia-biopsie ganglionară, puncţia splenică.