Rezumat Candid - Voltaire

Tânărul Candide Thunder-ten-Tronckh trăieşte în Vestfalia, Germania. El

trăieşte fericit alături de baronul Thunder-ten-Tronckh , cu fiul şi fiica lui,
Cunigunda, în castelul acestuia. Rudă săracă, el nu este văzut prea bine, el este
desconsiderat de lumea din jur, totuşi este fericit pentru că este îndrăgostit de
domnişoara baroană, de Cunigunda. Candide are o fire blândă şi este
entuziasmat de învăţătorul său, maestrul Pangloss, cu care este de acord în toate.
Pedagogul este convins că "pe lumea asta perfectă, totul este perfect". Într-o zi
Candide are curajul s-o sărute pe Cunigunda, dar fapta are ca urmare alungarea
lui de la castel. În final personajele care au rămas în viaţă după întâmplările ce
au urmat se adună la o fermă. Aventurile care s-au derulat între aceste două
momente pot fi împărţite în două. Până la capitolul Eldorado personajul
principal este condus de împrejurări, apoi evenimentele se succed conduse fiind
de Candide. Eroul alungat de la castel nimereşte în războiul bulgaro-avar. El
suportă destul de bine instruirea sa pentru luptă - de aceasta va profita mai târziu
- dar fuge imediat ce poate din măcelul numit război. Următoarea escală este
Olanda, unde face cunoştiinţă cu anabaptistul Jacques şi îl reîntâlneşte pe
maestrul Pangloss. Ei se alătură lui Jacques şi ajung în Portugalia. Aici ei devin
martori şi participanţi care suferă în urma cutremurelui. La Lisabona Pangloss
este spânzurat, dar o bătrână îl salvează pe Candide. O reîntâlneşte pe
Cunigunda, care acum este întreţinuta înaltului incvizitor şi al unui bancher
evreu. Candide îl înjunghiază pe bancher şi trebuie să fugă cu toţii. Ei ajung la
Avacena, apoi la Cadiz unde se îmbarcă pe un vapor care merge în America de
Sud. Din cauza unor probleme materiale la Buenos Aires Candide trebuie să se
despartă de Cunigunda şi de bătrână. El, împreună cu sluga sa Cacambo merg în
Paraguay, unde îl întâlnesc pe fratele Cunigundei pe care îl credeau mort şi care
aici este un conducător militar. Ei rămân timp de o lună în ţara asta ideală care
păzeşte comorile vechiului imperiu incaş, apoi plini de bogăţii, ajung în colonia
olandeză Suriname. Candide îşi ia un nou tovarăş de călătorie, pe bătrânul om de
ştiinţă Martin. Împreună cu el şi cu comoara sa în scădere porneşte spre portul
francez Bordeaux. După o perioadă pe care o petrec la Paris ajung la Portsmouth
prin Dieppe, pentru ca peste două zile să meargă la Veneţia, unde eroul nostru
doreşte să se reîntâlnească cu Cunigunda.
Dar drumul nu se opreşte în oraşul italian ci continuă spre Constantinopole.
După întorsături de situaţie favorabile, în sfârşit se adună toată compania:
Candide, Pangloss care a reuşit să ocolească moartea, Cocombo, Martin şi
bătrâna. Ei închiriază o fermă pe malul mării şi de acum încolo vor trăi cu toţii
fericiţi. La sfârşitul cărţii Candide este consternat de aspectul Cunigundei.
Pentru ea s-a aventurat prin lume, pentru ea a suferit atât, dar clipele revederii
devin penibile pentru eroul nostru. Cu metamorfoza prin care trece Cunigunda,
Voltaire ne oferă filozofia idealului şi a realităţii: oare ce aspect va lua idealul
nostru pentru care am luptat, care ne-a condus viaţa până o vom atinge, când
ajungem în posesia ei. Cheia poveştii este Cunigunda, mai ales în episodul
Eldorado. "Ţara de aur" este oare structura statului ideal sau este întruparea
Statului visat de Platon, prin urmare o utopie negativă pentru Voltaire? Omul,
datorită însuşirilor sale, este de neînţeles iar una din ele este exprimat de
bătrână: ... dar eu iubesc viaţa. Această slăbiciune este poate cea mai gravă
dintre toate: nu este o prostie să purtăm povara asta pe care am putea-o arunca
oricând? În ultimul capitol Martin şi Pangloss ascultă cu o uşoară reţinere sfatul
dat de turcul bătrân: munca este cel mai bun mijloc de a ne apăra de trei rele - de
plictiseală, de păcat, de lipsuri. Povestitorul accentuează importanţa vieţii active.
Nu putem birui chaosul existent în lume, dar prin sârguinţă şi perseverenţă
putem coordona o mică parte după dorinţa noastră. Dacă primul capitol ne
aminteşte puţin ironic de alungarea din paradis, capitolul final e imaginea
satirică a reîntoarcerii în el. Terra nu este o Gădină a Edenului, dar nu este nici
Iadul. Dacă nu vrem să explicăm viaţa, ci s-o trăim, dacă în loc să facem
speculaţii alegem să muncim, poate vom atinge şi fericirea. Voltaire încheie
romanul "Candide sau optimismul" cu această învăţătură simplă dar de maximă
importanţă.