A.

O schiță pentru o teorie și o istorie a experienței estetice

1. CE ÎNSEAMNĂ EXPERIENȚĂ ESTETICĂ?

- Pe prima treaptă a experienței estetice (strîns legată de receptare) întîlnim (conform

lui
H.R. Jauss) „perspectiva unei alte lumi, dincolo de realitatea cotidiană.” (p48)

- La nivelul următor, cel al reflexivității experienței estetice, putem vorbi despre

asumarea conștientă a rolului de spectator, care identifică în opera de artă situații/emoții din
propria lui viață, judecîndu-le prin prisma plăcerii estetice. Wilhem Bush: „Ceea ce în viață ne
supără, ne desfată în imaginație.” În acest caz avem de a face cu o „eliberare la modul ludic”
(p49) sau o „estetică a jocului”(p49).

- În paradigmă umanistă, poezia e superioară filosofiei atunci cînd e vorba de morală

dar și de retorică (ceea ce trebuie făcut, respectiv ceea ce trebuie – și cum trebuie – spus). Însă
relația poezie realitate implică și un tipar inversat: presupozițiile generate de literatură sînt puse
în fața unei realități neconcesive (Don Quijote, Madame Bovary – cu diferențele specifice). Tot
în cadrul aceleeași clase întîlnim identificarea naivă. Goethe, în cea de-a doua ediție a romanului
Suferințele tînărului Werther a scris (ca urmare a valului de sinucideri din Germania care a urmat
primului tiraj) Fii bărbat, și nu fă ca mine. „Ceea ce relevă și comunică așa-numitele passions de
l’ âme [pasiuni ale sufletului] nu este decît experiența estetică.”(p53) Iar identificarea cititor
(receptor) – personaj se poate face de jos în sus (identificarea cu eroul) dar și invers: cazul
balului mascat: aici întîlnim cu precădere trei tipologii: cavalerul, păstorul și pungașul. Acestea
sînt rădăcinile a tot atîtea direcții literare tradiționale: eroicul, bucolicul și picarescul. „Ele
corespund necesității profunde a individului de către alteritate și reprezintă de aceea mai mult
decît măști ale unor roluri arbitrare.” (p53)

- Caracterul revelator al experienței estetice sau imaginația anticipativă (în plan intern,
poetic – fără trimitere la un plan real, extern). Un personaj masculin se îndrăgostește de o femeie

1
pe care nu a văzut-o încă niciodată (despre care i s-a povestit sau a cărui chip l-a văzut doar
pictat).

- Pentru artistul modern, natura nu e altceva decît materie primă, la fel cum e blocul de
piatră pentru sculptor.
În modernism, memoria capătă funcție estetică. Adulții trebuie să-și amintească ceea ce
pe copii îi uimește, apărîndu-le nou; iar poetul e cel mai în măsură să facă acest lucru. Ideea îi
aparține lui Baudelaire și va fi preluată atît de Freud cît și de Proust: „…re-cunoașterea unor
trăiri de mult îngropate în sine, către timpul pierdut spre a fi regăsit, dă adevărta dimensiune
profundă a experienței estetice!”.

La nivelul receptivității, experiența estetică se diferențiază de realitatea obiectivă prin

caracterul temporalității ei cu totul aparte: elimină orice tip de constrîngere cronologică. Din
perspectivă comunicativă, experiența estetică permite atît distanțarea de rol cît și identificarea
ludică, făcînd accesibil ceea ce inaccesibil în realitate. Facultatea productivă a artei este
evidentă în superioritatea ei atît prn prisma diferențierii diacronice dinte poet și meșteșugar cît și
prin „capacitatea poetului de a spune în chip desăvîrșit ceea ce altfel, în virtutea convențiilor
cotidiene, ar rămîne nespus.” (p55) Goethe: „Iar dacă pe om suferința-l amuțește,/ un zeu m-a
făcut să dau glas acestei suferințe.” Facultatea productivă se află în strînsă conexiune cu efectul
kathartic.

Între atitudinea estetică și cea religioasă există o deosebire fundamentală, și anume accea
că cea dintîi nu reprezintă o instituție impusă – „adevărul ei nu poate fi combătut prin dogme și
nici falsificat prin logică.”

2. CRITICA ESTETICII NEGATIVE A LUI ADORNO

Estetica negativității e conceptul centrral al Teoriei estetice a lui Theodor Adorno,

publicată postum, în 1970, la un an după moartea filosofului german.

2
 „Negativitatea caracterizează opera literară și de artă ca pe un obiect ireal care, pentru a
imagina Realul, – o realitate dată, – trebuie să-l nege” (p60) Însă conceptul de negativitate se
aplică și istoriei literaturii (atît la nivel de producere cît și de receptare) în măsura în care o operă
literară contravine tradiției (negînd-o). „Operele de artă au devenit ceea ce sînt doar negîndu-și
originile.” (Adorno, Ästetische Theorie, p12)
În plus, arta (negativă) are un rol important în procesul de emancipare socială. „După
Adorno, arta își dobîndește rangul său social odată cu autonomia; negîndu-și orice obligație
socială, ea devine prin excelență socială. Datorită legii estetice a formei, arta rămîne în raport cu
realitatea socială o pură aparență; tocmai de aceea însă ea poate deveni instanță a adevărului
social față de care se demască falsele aparențe ale facticității, neadevărului și contradicțiilor din
realitatea societății”. (p61) Înțeleasă astfel ca negativitate, arta, adică ceea ce nu este, devine
promisiune.
Prin cele spuse mai sus, teoria lui Adorno combate falsa antinomie (cu rădăcini în secolul
al XIX-lea) dintre arta pentru artă și arta angajată.

Însă negativitatea și pozitivitatea nu reprezintă standarde fixe, adesea transformîndu-se în

contrariile lor – ca rezultat al schimbării de paradigmă la nivel de receptare – întocmai ca în
teoria lui Thomas Kuhn, referitoare la schimbarea paradigmelor științifice: „operele negative își
abandonează negativitatea inițială pe parcursul procesului de receptare în măsura în care devin
clasice, adaptîndu-se instituțiilor din partea cărora dobîndesc recunoaștere oficială și întărind
acea tradiție autoritară pe care au sfidat-o la apariție.” (p63) „Clasicitatea poate fi atinsă numai
cu prețul unei a doua schimbări de orizont, anulînd negativitatea celei dintîi.” – ideea îi aparține
lui H. R. Jauss, care combate astfel încercarea de definire a artei prin prisma categoriei
negativității, așa cum o face Th. Adorno.

3. DESFĂTAREA ESTETICĂ ȘI EXPERIENȚELE FUNDAMENTALE:

POIESIS; AISTHETIS ȘI KATHRSIS

3
 În Poetica, atunci cînd vorbește despre satisfacția produsă de reprezentări ale urîtului sau
ale răului (capitolul IV), Aristotel atribuie fenomenului o dublă semnificație: a) admirația pentru
o tehnică desăvîrșită a imitației (ideea lui Jauss – totuși știm că, prin mimesis, Aritotel îngelege
imitarea naturii în procesul său creator, nu imitația elementelor din natură așa cum apar ele) și b)
bucuria recunoașterii modelului; spectatorul/cititorul se poate identifica cu personajele în
acțiune, trăind emoțiile lor și totodată eliberîndu-se de ele (efectul de katharsis).
O altă explicație îi aparține Sfîntului Augustin, care distinge între folosirea simțurilor
pentru plăcerea pură (coluptas) și pentru satisfacerea curiozității (curiositas). Primei categorii îi
corespund frumosul, armoniosul, ceea ce place simțurilor, iar celei de-a doua categorii contrariul
celor de mai sus: fascinația unui corp mutilat, un animal devorînd alt animal, etc.
Gorgias, chiar înainte de Aristotel, face o analogie cu termenul (pe atunci utilizat în
special de pitagoreici, cu sens medical) de katharsis. Însă Gorgias nu pune accentul pe trăirile
simultane ale spectatorului ci pe pregătirea lui prin discurs.
Însă doctrina antică (afirmă Jauss) valorifică conceptul de katharsis doar din perspectivă
psihologică, neglijînd-o pe cea, la fel de importantă, a comunicării (care ar trebui căutată mai
degrabă în tradiția retoricii).

Unul dintre conceptele centrale aduse în discuție de H. R. Jauss (alături de cel, mai
complex – compus – de experiență poetică) e cel de desfătare, despre care filosoful german
afirmă că a fost devalorizat de literatura și poetica recentă și relativ recentă. „Experiența estetică
este privită astăzi ca autentică doar atunci cînd suprimă orice urmă de desfătare, pentru a se putea
ridica la nivelul mai înalt al reflexiei estetice [ceea ce e comprehensibil și posibil de transpus în
concepte].” (p78) Pentru Adorno, desfătarea estetică ține de snobism. Literatura și pictura de
avangardă (de după cel de-Al Doilea Război Mondial) au contribuit prin opacitatea lor la
distanțarea și mai mare de ideea de desfătare estetică. În detrimentul acesteia a cîștigat tot mai
mult teren actul comprehensiunii.
Însă în ce constă experiența estetică primară? Care e deosebirea dintre desfătarea
estetică și alte tipuri de plăcere? Jauss afirmă că sensul contemporan a lui a se desfăta se află în
raport de opoziție atît cu a munci, cît și cu a cunoaște și a acționa. Conform teoriei kantiene,
procesul delectării elementare anihilează eul, fiindu-și suficient sieși și izolîndu-se de orice
realitate exterioară. Spre deosebire de aceasta, satisfacția estetică implică „un moment

4
suplimentar, o luare de poziție, ce exclude calitatea existențială a obiectului și îl transformă astfel
în obiect estetic.” (p83)
Atitudinea estetică nu este aceeași cu atitudinea teoretică. Sper deosebire de aceasta din
urmă, în care obiectul distanțat (concept care trimite la obiectul de artă reprezentat în conștiința
imaginativă a receptorului) e analizat la modul strict teoretic, atitudinea estetică presupune ca,
prin desfătare contemplatorul să participe la (cu statut de creator) la constituirea sa ca obiect
imaginar. Ideea este analizată și de Jean Paul Sartre, care argumentează că e necesară (la nivelul
receptării) negarea lumii obiective (a modelului preexistent creației artistice).

„Comportamentul desfătării în raport cu obiectul estetic reprezintă mai curînd un joc

alternativ între subiect și obiect, prin care devenim tot mai interesați de propriul nostru dezinteres
[înțeles ca distanțare, ceea ce implică un aspect necesar receptării creative]. Acest interes estetic
se explică cel mai lesne prin aceea că, în măsura în care face uz, în raport cu obiectul estetic
ireal, de libertatea sa de a lua atitudine, subiectul se poate desfăta atît cu obiectul pe care
satisfacția i-l relevă tot mai în profunzime, cît și cu propriul eu, căruia această activitate îi dă
sentimentul descătușării de existența sa cotidiană. De aceea, desfătarea estetică se desfășoară
doar prin dialectica relației dintre desfătarea de sine și desfătarea cu Altul.” (p84-85)
Desfătarea, ca parte a comportamentului estetic, presupune atît desfătare de sine
(subiectul se cunoaște pe el însuși în cadrul procesului creator-de-receptare) cît și desfătare de
Celălalt (prin experimentarea unui sens al lumii). Comportamentul estetic implică inclusiv
ipostaza aleterității, înțeleasă ca putere de empatie – a te imagina în locul altei persoane
(personaj).
Desfătarea estetică poate avea loc inclusiv în relație cu categoriile negative (urîtul,
bestialul, monstruosul), însă nu sub forma aprecierii acestora, ci ca apreciere a funcționalității
propriilor facultăți afectate de ele. Nu este vorba de un katharsis în înțelesul aristotelic al
termenului – eliberare de emoții negative, ce are ca rezultat imunizarea spectatorului
(receptorului). „Propriile facultăți afectate devin ele însele Altul, prin care subiectul, intact în
esența sa, este în măsură să se desfete datorită libertății lui de a lua o atitudine.” (p86)
„În teoria lui Freud, desfătarea-estetică-de-sine-în-desfătarea-cu-Altul nu se limitează
de aceea la o reluare în orizont psihanalitic a doctrinei despre katharsis a lui Aristotel. (…) Este
vorba de experiența estetică rezultată din șocul defulării: regăsirea așteptărilor și dorințelor

5
stîrnite în jocurile copilăriei și recunoașterea fericită a experiențelor uitate și a timpului pierdut.”
(p87)

Pentru Hegel, omul are nevoie să se simtă în lume ca la el acasă. Iar acest fapt este
posibil doar prin creația artistică.
Aisthesis este desfătarea estetică rezultată din privirea cunoscătoare (atitudine conștientă,
teoretică) și re-cunoașterea prin privire (atitudine care nu presupune intenția și nici aprecierea
prin intermediul conceptelor).
Conceptul de katharsis în viziunea (prearistotelică a) lui Gorgias presupune incitarea dar
și pregătirea propriilor afecte prin discurs sau prin poezie – fapt ce are ca rezultat desfătarea și-I
poate schimba spectatorului o convingere sau îl poate elibera de tensiunea interioară.
„Comportamentul estetic al desfătării, care înseamnă în același timp desfătarea de și
pentru ceva, se poate manifesta prin trei funcții: pentru conștiința productivă prin crearea unei
lumi ca operă proprie (poiesis), prin conștiința receptoare prin regenerarea capacității de a
percepe realitatea exterioară și interioară (aisthesis), și, în sfîrșit – prin adoptarea unei judecăți
determinate de operă sau prin identificarea cu norme de acțiune prescrise, urmînd a fi
concretizate de cel care și le asumă.” (p89)
Valențele comunicative ale experienței estetice țin de katharsis (așa cum reiese din
paragrafele anterioare) dar și de aisthesis – în măsura în care contemplația regenerează percepția,
„subiectul înțelegînd conținutul acesteia ca pe un mesaj din partea lumii celuilalt, sau dacă, prin
judecata estetică, el își însușește o normă de acțiune.” (p90)

„Această stare de balans între pura desfătare senzuală și reflexie n-a fost niciodată mai
bine surprinsă decît într-un aforism al lui Goethe, prin care autorul, – foarte aproape aici de
teoria modernă a artei, – anticipa deja conversiunea poietică a aisthesisului: Există trei categorii
de cititori: una a celor care se desfată fără să judece, o alta a celor care judecă fără să se
desfete, și una de mijloc, a celor ce judecă desfătîndu-se și se desfată judecînd; aceștia din urmă
recrează în fapt pe cont propriu opera de artă. (p90; Goethe – Scrisoare către J. F. Rochlitz, 13
iunie 1819; WA IV, vol. 31, p. 178)

6
7
 4. AMBIGUITATEA ȘI INSUBORDONAREA
FRUMOSULUI – RETROSPECTIVA MOȘTENIRII PLATONICE
(istoric al interpretărilor)

Interpretarea teoriei lui Platon permite deopotrivă compromiterea și superlativizarea

artei. Meritul ei (în viziunea lui Platon) este acela de a constitui o cale de acces spre lumea
Ideilor. Contemplarea frumosului contingent contribuie la posibilitatea amintirii (anamnesis)
Frumosului și Adevărului transcendent. Minusul artei stă în legătura sa indisolubilă cu domeniul
simțurilor. Înțelegînd-o și definind-o ca mimesis de gradul al doilea, Platon a contestat artei atît
calitățile ei cognitive cît și pe cele etice.
Pornind de la ipoteza platonică, părinții Bisericii au condamnat, împreună cu neadevărul
artei, poezia păgînă și vechea credință, numindu-le unelte ale diavolului.
Deși se înscrie în aceeași tradiție (platonică), interpretarea lui Plotin restituie artei
statutul său superior, prin aceea că înțelegerea (treptată) a lui Dumnezeu e posibilă prin
înțelegerea actului Creației. Astfel, artistul menține o legătură permanentă cu Ideea.
Polemica legată de teatrul clasic (sex XVII) (ce a culminat cu Tartuffe, Molière, 1664) a
avut ca punct de plecare ideea că spectatorii nu se eliberau de propriile moravuri (printr-un
proces asemănător katharsis-ului – mai degrabă în sensul pe care Gorgias îl atribuia termenului),
chiar dacă asta ar fi fost intenția autorului. Dimpotrivă, nu făceau altceva decât să se identifice cu
personajele caricaturizate.
Mai tîrziu, Kant, cel care atribuie artei rolul de mediator între natură și libertate,
senzualitate și raționalitate, i-a contestat (artei) orice funcție cognitivă, apropiind facultatea de
judecată estetică de terenul subiectivității.
Dante, prin Divina Comedie (1304 – 1321), reușește să autonomizeze arta, eliberând-o de
sub patronajul bisericii, printr-un artificiu la nivel de concepție: urmînd, în aparență, canonul
transcedental, a proiectat în lumea de dincolo universul teluric pe care l-a ridicat la statutul de
obiect al poeziei.
Puterea religioasă și/sau cea politică au impus vreme de secole un canon artistic,
condamnând ceea ce nu se conforma lui. Însă impunerea acestui canon a dus (în mod inconștient)

8
la apariția unor subterfugii estetice – adesea rezultate a unui proces natural: interzicerea unor
genuri artistice periculoase a dus la deplasarea compensatorie a artei către alte specii (acceptate),
cu un rezultat de multe ori neașteptat. Iar „sub masca utilității morale, revendicată în Evul Mediu
în partea introductivă a oricărui roman – pavăză sigură chiar și pentru istorioare frivole sau
scatologice – s-a putut răspândi de fapt literatură ficțională”. (p99)
Modernismul respinge în mod explicit metafizica platoniciană a frumosului. Cel mai
radical în acest sens este C. Baudelaire. Legătura dintre Frumos, Bine și Adevăr este negată,
fiecare dintre ele fiind revendicat de domenii autonome (literatura, etica și știința) și exclus de pe
teritoriul celuilalt. Experiența estetică = cognitivo sensitiva.
„Kant (…) opune plăcerea pozitivă pe care o provoacă Frumosul plăcerii negative
datorate sublimului. În perspectiva momentului libertății, sublimul [tentația limitei] ar fi superior
Frumosului atît prin obiect (nemărginirea în loc de mărginire), [dat fiind că obiectul frumosului
este natura]” cît și prin modalitatea tipică a experienței sale: în timp ce Frumosul conține
nemijlocit un intens sentiment vital, plăcerea negativă dă sufletului omenesc tăria de a se măsura
cu aparenta atotputernicie a naturii.” (p101)

POIESIS: LATURA PRODUCTIVĂ A EXPERIENȚEI ESTETICE

(CONSTRUIRE ET CONNAITRE)

În concepția lui Aristotel, poiesisul e subordonat praxisului (înțeles în legătură cu ceea ce

numim techne), ca rezultat al unei ierarhizări specifice a cunoașterii (în antichitatea greacă).
........................................................................

Dacă logica se ocupă cu construcția propozițiilor aevărate, etica de judecarea acțiunilor în

funcție de criteriile binelui și a răului, meșteșugul poietic indică ceea ce se poate face (Aristotel).
Cu alte cuvinte, prin termenul mimesis, se înțelege mai mult decît o simplă imitație a naturii (ca
model static).

9
10