ECONOMIE MONETARA Curs

UNIVERSITATEA PETROL GAZE DIN PLOIESTI
DEPARTAMENTUL DE INVATAMANT LA DISTANTA SI CU FRECVENTA REDUSA
MIHAIL VINCENȚIU IVAN
ECONOMIE MONETARĂ
BUCUREȘTI
2018
CUPRINS
UNITATEA DE INVATARE I (3 ore) .......................................................................................................4
CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI ..............................................................................................4
1.1. Conceptul de monedă ......................................................................................................................... 4
1.2. Funcţiile monedei .............................................................................................................................. 7
1.2.1. Moneda, instrument unic de schimb ........................................................................................... 7
1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate ....................................................... 8
1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii .......................................................................................... 8
1.2.4. Moneda ca instrument de plată ................................................................................................... 9
1.2.5. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor ................................................................................... 9
1.2.6. Moneda, bază a creditului ......................................................................................................... 10
1.3. Evoluţia monedei ............................................................................................................................. 10
1.4. Semnele monetare ........................................................................................................................... 11
1.5. Puterea de cumpărare a monedei ..................................................................................................... 12
1.6. Test de evaluare ............................................................................................................................... 13
1.7. Lucrare de evaluare ......................................................................................................................... 14
1.8. Bibliografie ...................................................................................................................................... 14
UNITATEA DE INVATARE 2 (3 ore) .....................................................................................................15
MASA MONETARĂ...................................................................................................................................15
2.1. Conţinutul şi structura masei monetare ........................................................................................... 15
2.2. Agregatele monetare ........................................................................................................................ 16
2.3. Titluri de creanţe negociabile .......................................................................................................... 18
2.4. Test de evaluare ............................................................................................................................... 23
2.6. Bibliografie ...................................................................................................................................... 25
CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ ................26
3.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei ................................................................................... 26
3.2. Convertibilitatea monedei................................................................................................................. 28
3.3. Modalităţi şi instrumente de plată..................................................................................................... 29
3.3.1. Plăţi în numerar ........................................................................................................................ 30
3.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament .............................................................................................. 31
3.3.2.1. Ordinul de plată ....................................................................................................................32
3.3.2.2. Cambia ..................................................................................................................................33
3.3.2.3. Cecul .....................................................................................................................................35
3.3.2.4. Cardul ...................................................................................................................................37
3.4. Test de evaluare ............................................................................................................................... 38
3.6. Bibliografie ...................................................................................................................................... 40
SISTEME MONETARE ............................................................................................................................. 41
4.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar ............................................................................. 41
4.2. Evoluţia sistemelor monetare .......................................................................................................... 42
4.3. Teste de evaluare ............................................................................................................................. 45
4.5. Bibliografie ...................................................................................................................................... 46
BĂNCILE, INSTITUŢII DE CREDIT REPREZENTATIVE ................................................................ 47
5.1. Rolul şi funcţiile băncilor ............................................................................................................... 47
5.2. Sectorul bancar românesc în economia de piaţă ............................................................................... 48
5.2.1. Banca – întreprindere................................................................................................................ 49
5.2.2. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune .................................................. 52
5.2.3. Băncile în economia de piaţă .................................................................................................... 59
5.3 Teste de evaluare ................................................................................................................................ 61
5.4. Lucrare de evaluare ........................................................................................................................... 62
5.5 Bibliografie ..........................................................................................................................................62
PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE DE PASIV .......................................................................63
6.1. Operaţiunile de constituire a capitalului social şi a diferitelor categorii de fonduri de rezervă .........63
6.2. Operaţiunile de primire de depozite ...................................................................................................65
6.3. Operaţiunile de refinanţare de la Banca Centrală ...............................................................................67
6.4. Operaţiunile pe piaţa interbancară ......................................................................................................68
6.5. Operaţiunile de emisiuni de titluri proprii ..........................................................................................69
6.6. Teste de evaluare ............................................................................................................................. ...71
6.7. Lucrare de evaluare ......................................................................................................................... ...72
6.8. Bibliografie ..................................................................................................................................... 73
PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE DE ACTIV ......................................................................74
7.1.Operaţiunile de creditare ......................................................................................................................74
7.2.Operaţiile privind achiziţia de efecte publice şi acţiuni ........................................................................76
7.4. Lucrare de evaluare ........................................................................................................................ 78
7.5. Bibliografie ...................................................................................................................................... 79
UNITATEA DE INVATARE 8 (2 ore) ......................................................................................................80
CREDITUL BANCAR ................................................................................................................................ 80
8.1. Conţinutul, funcţiile şi principiile creditului bancar ........................................................................ 81
8.2. Tehnica determinării costului capitalului ........................................................................................ 82
8.4.Lucrare de evaluare........................................................................................................................... 88
8.5.Bibliografie ....................................................................................................................................... 89
UNITATEA DE INVATARE 9 (2 ore) ......................................................................................................90
CREDITAREA AGENȚILOR ECONOMICI………………………………………………………….90
9.1. Elemente de creditare a agenţilor economici ................................................................................... 91
9.2.Tehnica constituirii resurselor de creditare ....................................................................................... 92
9.3.Teste de evaluare .............................................................................................................................. 96
9.4.Lucrare de evaluare........................................................................................................................... 96
9.5.Bibliografie ....................................................................................................................................... 97
UNITATEA DE INVATARE 10 (3 ore)………………………………………………………………..98
DOBÂNDA………………………………………………………………………………………………..98
10.1. Tehnica formării dobânzii la credite………………………………………………………………99
10.2. Calculul dobânzii…………………………………………………………………………………100
10.3. Teste de evaluare ........................................................................................................................... 105
10.4. Lucrare de evaluare ....................................................................................................................... 106
10.5. Bibliografie………………………………………………………………………………………...107
UNITATEA DE INVATARE 1
CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI
1.1. Conceptul de monedă

1.2. Funcţiile monedei
1.2.1. Moneda, instrument unic de schimb
1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate
1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii
1.2.4. Moneda ca instrument de plată
1.2.5. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor
1.2.6. Moneda, bază a creditului
1.3. Evoluţia monedei
1.4. Semnele monetare
1.5. Puterea de cumpărare a monedei
1.6. Test de evaluare
1.7. Lucrare de evaluare
1.8. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Insusirea conceptului de moneda
- Intelegerea functiilor monedei
- Constientizarea evolutiei monedei si importantei acesteia in economie
TERMENI CHEIE: moneda, rezerva, plata, putere de cumparare, bani, valoare
REZUMAT:
De-a lungul secolelor, moneda și banii, în general, au influenţat foarte puternic

economia, modul ei de organizare şi desfăşurare.
În abordarea problematicii monedei, nu este suficient să cunoaştem numai
conţinutul, evoluţia, formele şi procesul monetar, ci şi aspectele legate de natura şi esenţa
economiei (de schimb sau autarhică, de piaţă sau planificată etc.), sistemele monetare,
puterea de cumpărare, inflaţia, politicile şi tehnicile monetare, instrumentele şi formele de
plată.
Conceptul de monedă este complex, subtil, esenţial pentru orice economie
modernă. Moneda se intersectează în conotații cu banii, cu avuţia, bogăţia sau veniturile.
Valoarea banilor depinde şi de modul cum sunt ei acceptaţi, utilizaţi şi cum servesc
circulaţiei celorlalte bunuri. Ea depinde de modul în care sunt îndeplinite funcţiile
monedei.
Moneda poate fi definită prin rolul şi funcţiile sale în economie, în special în
economia de piaţă.
Din cele de mai sus, rezultă că banii şi moneda au aproximativ același înţeles
deoarece au acelaşi rol şi funcţii.
Fluxurile monetare însoţesc procesele economice şi contribuie la modificarea şi
dezvoltarea acestora. Moneda se întrepătrunde permanent cu economia, ea este în centrul
vieţii economice a unei ţări şi pe planul prim al economiei mondiale.
1.1. Conceptul de monedă
Moneda se manifestă, se situează în centrul vieţii economice sociale. Este utilizată
permanent de către toţi agenţii economici, toate instituţiile şi persoanele fizice.
Moneda este un bun ce reprezentă un drept de creanţă şi constituie un instrument cu
putere liberatorie generală, nedeterminat şi imediat.
Moneda se găseşte actualmente în forme foarte variate, care au evoluat şi continuă să
evolueze în sensul dematerializării. Se poate afirma că moneda este o instituţie.
Actualmente, este foarte utilizat termenul de monedă virtuală sau dematerializată. Prima
formă a monedei dematerializate a fost moneda de hârtie.
Moneda scripturală care se numeşte aşa, pentru ca are înscrisă instituţia emitentă (de
regulă, o bancă), sub forma deschiderii unui cont către un client. Această deschidere de
cont dă naştere unui depozit la vedere, care reprezintă o recunoaştere a datoriei pe care
titularul de cont o contractează la bancă. Deci moneda scripturală circulă doar în
înscrisuri, în documente şi prin ea sunt efectuate cele mai multe plăţi.
Circulaţia prin monedă scripturală se efectuează prin instrumente diverse şi anume:
1) cecul bancar(un ordin de plată scris);
2) viramentul bancar;
3) cărţile bancare în cazul în care informaţiile privind contul bancar al
plătitorului sunt conţinute direct şi încorporate în carte;
4) moneda electronică(dreptul de creanţă asupra emitentului înregistrat pe un suport
electronic şi acceptată peste tot la plată) ;moneda electronică are şi ea două forme:un card cu
microprocesor(port monnaie electronique PME) şi care poate fi independentă sau asociată unei
cărţi bancare;
5) portmoneul virtual(le port monnaie virtuel-PMV) care înseamnă că datele sunt
stocate în memoria unui calculator personal sau într-un server accesibil la distanţăşi care
permite efectuarea de plăţi la distanţă, utilizând reţele electronice de tip internet.
Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent sub ce formă se prezintă. că
se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cele mai multe
bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii
au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi continuu. Cu cât
banii sunt mai mult folosiţi, cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de
mărfuri.Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice. La începuturi,
banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai intense şi
recunoscută pe zone geografice cât mai întinse. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor
de schimb, de bani, dar şi pe cea normală lor şi anume de utilizare sau de consum.
Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin
metale preţioase – aur sau argint.
În perioada când banii se găseau sub formă de monedă metalică, ei aveau o latură
comună cu celelalte bunuri economice, deci erau consideraţi monedă marfă. Era cazul
îndeosebi, al monedelor de aur şi argint, care aveau o valoare proprie apropiată de
valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.
Există deci, pe lângă valoarea lor legală, adică cea imprimată de stat sau de organul
de emisiune, o valoare comercială dată de valoarea metalului preţios conţinută. De aceea,
nu era necesară simpla numărare în procesul schimbului, ci şi cântărirea, deci
determinarea valorii reale. Se poate afirma că această deosebire între marfă şi monedă,
concretizate în acelaşi bun economic se mai practică şi acum, chiar dacă nu mai este
aproape nici o legătură între monedă şi aur. De exemplu, de curând au fost emise de către
BNR, monezi de aur şi argint, care înglobau în valoarea lor nominală, atât valoarea
metalului preţios, cât şi valoarea numismatică. Evident că înainte de 1974 (când a fost
eliminat etalonul aur) această practică era mult mai frecventă, deşi banii de hârtie
deveniseră atotputernici în circulaţie.
Aurul şi argintul puteau fi cumpărate ca marfă, chiar dacă se găseau sub formă de
monedă, ca urmare a utilizării lor în industrie, ca bijuterii, în medicină etc.
Limita dintre marfă şi monedă era stabilită precis prin lege (se putea schimba la
bancă o anumită cantitate de aur şi se putea obţine o anumită cantitate de monedă, sau
altfel spus, monedă de o anumită valoare). Deci aurul nu avea întotdeauna calitatea de
monedă, ci doar când lua forme monetare, precis stabilite prin lege.
În definirea banilor nu putem face abstracţie de un element extrem de important şi
anume că ei au în principal destinaţia de a folosi la circuitul normal, la schimbul altor
bunuri şi de a stabili valoarea acestora. Banii nu sunt un scop în sine, ci sunt utilizaţi într-
un scop bine determinat. Ei au un rol imens în economie, aceasta neputând exista fără
bani.
De-a lungul secolelor, moneda și banii, în general, au influenţat foarte puternic
economia, modul ei de organizare şi desfăşurare.
În abordarea problematicii monedei, nu este suficient să cunoaştem numai
conţinutul, evoluţia, formele şi procesul monetar, ci şi aspectele legate de natura şi esenţa
economiei (de schimb sau autarhică, de piaţă sau planificată etc.), sistemele monetare,
puterea de cumpărare, inflaţia, politicile şi tehnicile monetare, instrumentele şi formele de
plată.
Conceptul de bani este complex, subtil, dar esenţial pentru orice economie
modernă. Moneda se intersectează în conotații cu banii, cu avuţia, bogăţia sau veniturile.
Valoarea banilor depinde şi de modul cum sunt ei acceptaţi, utilizaţi şi cum servesc
circulaţiei celorlalte bunuri. Ea depinde de modul în care sunt îndeplinite funcţiile
monedei.
În teoriile monetare moderne, banii nu sunt definiţi numai ca monedă. Banii au o
sferă mai largă decât moneda.
Banii cuprind nu numai moneda propriu-zisă, ci şi depozitele şi disponibilităţile din
conturi (cecurile).
Banii sunt depozite esenţiale, iar moneda este o formă redusă de exprimare a
sistemului monetar. De pildă, oamenii de afaceri nu utilizează numerarul, ci în principal,
fluxul, transferul fără fir, adică prin mesaje.
Banii nu pot fi confundaţi nici cu avuţia pentru că nu cuprind acţiunile,
obligaţiunile şi alte forme de avuţie.
Moneda poate fi definită prin rolul şi funcţiile sale în economie, ăn special în
Prin cele de mai sus, banii şi moneda au acelaşi aproximativ înţeles deoarece au
acelaşi rol şi funcţii.
Fluxurile monetare însoţesc procesele economice şi contribuie la modificarea şi
dezvoltarea acestora. Moneda se întrepătrunde permanent cu economia, ea este în centrul
vieţii economice a unei ţări şi pe planul prim al economiei mondiale.
Conţinutul monedei s-a modificat de îndată ce moneda-marfă a fost eliminată din
mecanismele monetare şi din circulaţia monetară propriu-zisă, fiind înlocuită cu moneda-
semn.
1.2. Funcţiile monedei

Moneda are următoarele funcţii:
- instrument unic de schimb;
- etalon al valorii;
- instrument de rezervă a valorii;
- instrument de plată;
- mijloc de transfer al valorilor;
- bază a creditului.
Manualul „Monedă, credit, bănci“, elaborat de catedra de monedă din ASE în
coordonarea profesor univ. dr. Cezar Basno, subliniază că cele mai importante funcţii ale
monedei sunt:
a) moneda - instrument unic al tranzacţiilor;
b) moneda - etalon al valorii;
c) moneda - rezervă a valorii.1
De altfel, moneda are mult mai multe funcţii, dat fiind rolul ei copleşitor în
Funcţiile acestea s-au consolidat de-a lungul vremii, pentru că moneda a urmat pas
cu pas dezvoltarea economică.
Necesitatea monedei a apărut şi s-a impus din nevoia schimbului produselor şi
serviciilor.
1.2.1. Moneda, instrument unic de schimb

Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării unui instrument
care să mijlocească schimbul economic. Acest instrument de schimb serveşte în acelaşi
timp ca măsură a valorii bunurilor schimbate.
Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operaţiuni:
M-B-M
BMB
Acestea se realizează continuu prin intervenţia monedei.
Marele economist Victor Slăvescu susţinea că „moneda este tot atât de necesară
schimbului de bunuri şi servicii economice, pe cât este de necesar graiul pentru
înţelegerea oamenilor între ei“.2
Mijlocirea schimbului este cea mai importantă funcţie a monedei, pentru că şi
economia de piaţă se bazează în cel mai înalt grad pe schimb. Economia de schimb este o
economie a banului.
Moneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura marfă general
acceptată. Fiecare din participanţii la schimb ştie că o poate ceda pentru a obţine un alt
bun de care are nevoie.
Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică.
1
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed.P. 1997, pag 8.
2
Victor Slăvescu, Curs de monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova 1932, pag.90.
Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a două produse.
Cu ajutorul monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare şi cumpărare,
despărţite în timp şi spaţiu. Prin monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acţiune
şi de mişcare.
Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei în schimbul
produselor şi serviciilor.
Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii
fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale şi monetare (vânzare), iar apoi în
fluxuri monetare şi fluxuri reale (cumpărare).
Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracţie de
rolul finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au nevoie în prealabil de încasări în
monedă pentru a avea capacitatea de a cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie
(inclusiv produse de investiţii).
1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

Desigur că mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri
ce se schimbă.
Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod
firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un
numitor comun între bunuri eterogene.
Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică şi
implicit diversificarea şi multiplicarea bunurilor.
Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau scade pentru
asigurarea unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o
posedă şi foloseşte celor ce o datorează. Dacă puterea monedei creşte (de cumpărare),
foloseşte celor ce o posedă şi dăunează celor ce o datorează.
Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu funcţia acesteia de
etalon al valorii şi cea de schimb de bunuri.
Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în
economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, dezavantajaţi.
În calitate de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este şi instrument
de plată.
Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toţi
„actorii“ de pe piaţă. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligaţiile între
aceşti actori. Moneda naţională unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată.
Statul şi autorităţile, agenţii economici şi persoanele fizice sunt datoare să o accepte la
plată.
Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru aceasta elaborează
politica monetară.
1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii
Moneda este un rezervor de valoare pentru că permite înmagazinarea valorii într-o
marfă compactă, acceptată unanim şi care poate fi păstrată în mod nedefinit, fără pierderi
(în condiţii de stabilitate).
Oamenii păstrează bani din mai multe motive (prudenţă, prevedere, vanitate).
Condiţia este ca moneda să poată fi păstrată vreme îndelungată, să-şi menţină valoarea şi
să poată fi schimbată oricând contra altor bunuri.
Moneda nu este niciodată marfă de ocazie. Ea este totdeauna egală cu ea însăşi şi
nu pierde nimic dacă este înmagazinată.
Moneda favorizează economisirea într-o formă foarte uşoară şi mobilă. Moneda
simbolizează bogăţia însăşi. În orice moment ea se poate schimba în oricare altă bogăţie.
Moneda nu numai că se păstrează, dar se şi înmulţeşte prin dobânzi, dividende etc.
Desigur că funcţia monedei de rezervă a valorii nu poate să dispară. De exemplu,
între două tranzacţii, orice firmă are o rezervă de valoare, fiind un instrument de
tezaurizare. Orice persoană fizică păstrează monedă pentru procurarea curentă de bunuri
de consum.
Pentru agenţii economici moneda este un activ ca oricare altul (depozite, acţiuni,
obligaţiuni, bunuri imobiliare). Moneda face parte din activele lichide (poate fi schimbată
în orice moment). Faţă de alte active, moneda prezintă avantajul că poate fi schimbată
imediat, cu costuri reduse de transformare şi cu un risc minim.
1.2.4. Moneda ca instrument de plată

Moneda este un instrument legal al fiecărui stat de efectuare a plăţilor. Plăţile în
moneda naţională sunt obligatorii pe teritoriul unei ţări (evident că doar pe piaţa internă şi
cu unele excepţii). Plăţile într-o anumită monedă sunt unanim acceptate.
Cu excepţia unor pieţe monetare internaţionale (de exemplu, zona euro), pe
teritoriul fiecărei ţări există o singură monedă cu curs legal şi a cărei valoare este stabilită
prin lege sau prin calcule complexe. Toţi „actorii“pieţei monetare sunt obligaţi să
primească moneda naţională ca plată. Evident că unele plăţi sunt legate de
convertibilitatea monedei naţionale. De exemplu, cu leul românesc încă nu se fac plăţi
internaţionale, întrucât are o convertibilitate limitată. Statul este obligat să asigure toate
condiţiile pentru ca moneda naţională să poată fi un mijloc de plată deplin.
1.2.5. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor

Această funcţie poate fi îndeplinită, întrucât moneda poate cuprinde o valoare mare
într-un volum mic. De asemenea, moneda are o valoare mai constantă, mai stabilă şi care
poate fi schimbată pe alte valori. Prin această funcţie, moneda permite transferul de valori
dintr-un loc în altul. De asemenea, când schimburile de mărfuri sunt inegale, se poate
face compensarea valorilor rămase neachitate.
Chiar avuţia unei persoane fizice poate fi mai uşor transferabilă în bani, decât în
bunuri.

Creditul reprezintă de fapt emisiune monetară. O dată ce a fost aprobat creditul, se
deschide un cont clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plăţi diverse.
Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală.
De asemenea, moneda serveşte pentru efectuarea unor plăţi amânate. Moneda
mijloceşte deci, creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor
încheiate între parteneri.
În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii şi circulaţiei titlurilor de credit
(obligaţiuni, cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominală, una de piaţă
etc., dar exprimate în monedă. În aceste tranzacţii este indicat ca moneda să aibă o
valoare cât mai constantă, bazată pe o putere de cumpărare relativ ridicată.
Creditul reprezintă de fapt emisiune monetară. O dată ce a fost aprobat creditul, se
deschide un cont clientului solicitant, iar acesta face din acest cont, plăţi diverse.
Banii din cont sunt bani reali, monedă scripturală.
De asemenea, moneda serveşte pentru efectuarea unor plăţi amânate. Moneda
mijloceşte deci, creditul. Achitarea unor bunuri se poate face ulterior, conform contractelor
încheiate între parteneri.
În al treilea rând, moneda stă la baza emisiunii şi circulaţiei titlurilor de credit
(obligaţiuni, cambii, bilete la ordin). Toate acestea au o valoare nominală, una de piaţă
etc., dar exprimate în monedă. În aceste tranzacţii este indicat ca moneda să aibă o
valoare cât mai constantă, bazată pe o putere de cumpărare relativ ridicată.
1.3. Evoluţia monedei

În perioadele de început ale schimburilor, funcţiile banilor erau îndeplinite de alte
bunuri economice, care în acelaşi timp serveau şi scopurilor de întrebuinţare sau consum
(animale, cereale, peşti, metale). Când banii au căpătat forma lor proprie şi precisă, ei au
devenit monedă.
Moneda a fost confecţionată mult timp din metale, îndeosebi metale preţioase.
Tocmai prin aceasta s-a diferenţiat mult faţă de alte bunuri, mărfuri.
Evoluţia monedei a fost determinată de însăşi funcţia pe care ea o îndeplinea în
viaţa economică.
În perioada când banul era reprezentat de moneda metalică, el mai avea o latură
comună cu celelalte mărfuri şi anume că materialul din care era confecţionat putea fi
socotit marfă.
Monedele de aur şi argint aveau o valoare proprie nu departe de valoarea metalului
preţios din care erau confecţionate.
Dar pe lângă valoarea legală imprimată şi fixată de stat, monedele metalice aveau şi
o valoare comercială egală cu valoarea metalului preţios ce îl conţinea. Diferenţele de
conţinut metalic atrăgeau după sine diferenţe de valoare. Apăreau incertitudini în
determinarea valorii reale a monedei, de aceea, schimbul se făcea prin cântărirea
monedelor, deci prin cantitatea de metal preţios conţinut de monedă. Aceste diferenţe au
condus la abuzuri în emiterea monedelor.
Monedele de aur şi argint puteau fi uşor apreciate şi cumpărate ca marfă. Moneda
era marfă, dar nu orice obiect (marfă) de metal preţios este monedă.
Deosebirea s-a accentuat şi a devenit definitivă o dată ce banul a luat forma proprie
de hârtie-monedă, adică bilete de bancă. Acestea nu mai au o valoare intrinsecă, ci doar
garanţia celor ce le-au emis, sau cea conferită de autoritatea statului care le punea pe
piaţă.
Pentru a se ajunge aici a fost nevoie de o lungă evoluţie istorică, de o puternică
dezvoltare economică şi de cadrul juridic bine precizat.
Prin ea însăşi, crearea de monedă nu aduce avantaje. De pildă, dacă creăm mai multe
bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine.
Dacă producem mai multă monedă, nu se poate spune acelaşi lucru. Cu toate
acestea, moneda şi instituţiile legate de ea au o mare însemnătate pentru economie.
Moneda este mai activă într-o societate cu o economie dinamică, dezvoltată. O dată
cu sporirea veniturilor primare sau derivate, fluxul de monedă sporeşte.
10
Fluxurile monetare influenţează puternic procesele economice, deţinând un rol
esenţial în mecanismul de funcţionare a acestora, în mecanismele autoreglării. Economia
nu poate fi despărţită de monedă, pentru că aceasta este prezentă permanent în
schimburile dintre persoane fizice, firme, stat, organisme financiare internaţionale.
Totuşi aurul nu a dispărut de pe piaţă, chiar dacă a fost eliminat ca bază a
sistemelor monetare. El este utilizat mai ales în tranzacţiile internaţionale şi ca rezervă
valutară în toate ţările.
1.4. Semnele monetare

O dată cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse schimbului,
pe când producerea de monedă-marfă sau metalică (metalele preţioase) era limitată. A
apărut un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă marfă, ceea ce a avut drept efect
apariţia monedei de hârtie (fiduciare).
Moneda de hârtie se prezintă sub două forme:
- bancnotele (biletele de bancă);
- moneda de cont (scripturală).
Apariţia monedei de hârtie a avut precedente în efecte de comerţ sau scrisori de
schimb. Ea a apărut prima dată în Europa la sfârşitul secolului al XII-lea şi a avut drept
cauză, limitarea pericolului transportului de monedă metalică. Efectele de comerţ
propriu-zise sau tratele comerciale au apărut de fapt în secolele XVII - XVIII.
Scrisoarea de schimb şi tratele nu au o valoare intrinsecă. Ele sunt doar un
angajament de plată al celui ce le emite, pentru o anumită dată.
În aceeaşi perioadă apar primele bilete de bancă şi moneda de cont.
Moneda de hârtie sau biletele de bancă puteau fi schimbate oricând în monedă
metalică, la ghişeele băncii şi era garantată de rezerva de aur-monedă pe care o deţinea
banca emitentă. Moneda de hârtie s-a generalizat în secolul al XIX-lea.
Moneda de cont sau scripturală a apărut ca urmare a dezvoltării băncilor
comerciale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Băncile comerciale au creat moneda de cont, adică înscriau într-un cont suma de
bani deţinută de un client al său-titular de cont. Actualmente, sunt mult mai multe forme
ale monedei scripturale printre care amintim aici cecurile şi viramentele (ordinul de
virament, de plată).
Moneda scripturală şi moneda de hârtie sunt forme ale monedei semn, şi au aceleaşi
funcţii şi valoare precum moneda marfă.
Emisiunea monedei este un drept al statului, care deleagă în acest scop, o instituţie
de emisiune, care de regulă este banca centrală.
Treptat, moneda semn va lua locul monedei marfă.
Sub formă de valută, moneda semn preia şi rolul de a realiza tranzacţiile pe plan
internaţional, avându-se în vedere însă, convertibilitatea.
În epoca modernă, se face şi emisiune de monedă internaţională de către FMI
(DST) sau Sistemul Monetar European (ECU, EURO).
S-a ajuns şi la dispariţia (în unele cazuri) a suportului de hârtie al monedei
scripturale prin apariţia cărţilor electronice de plată şi de credit, care înlocuiesc cecurile
clasice.
11
1.5. Puterea de cumpărare a monedei
Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează
la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe
baza preţurilor.
Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea
bunurilor ce pot fi procurate diferă şi ele.
Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie de:
- perioade;
- loc;
- situaţii conjuncturale.
Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ.
Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că această fluctuaţie
este de fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori ia forme galopante. În
aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naţionale este greu de determinat şi se
schimbă rapid în sensul descreşterii ei.
Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea
puterii de cumpărare a unei monede naţionale. Această asanare poate fi efectuată şi prin
limitarea circulaţiei monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport raţional
între circulaţia monetară şi cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală.
Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de
valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult
exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din aur sau argint.
Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri
deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate în
circulaţie. De asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de
hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse de
cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai prin venituri
normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare parte sinonimă în această
situaţie, cu revalorizarea sau aprecierea monetară.
Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate
fi schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci
revenirea la situaţia iniţială, este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat.
O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa excedentelor bugetare
şi a balanţei de plăţi externe.
În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a
unei monede.
Puterea de cumpărare a unei monede se poate stabili pe plan naţional şi la nivel
internaţional. Şi în acest din urmă caz, puterea de cumpărare are la bază sistemul de
preţuri, dar prin raportare la alte monede naţionale prin cursul valutar sau rata de schimb.
Raportarea se face de cele mai multe ori nu în mod direct, ci pe baza unor monede de
referinţă cum ar fi: dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi
francul francez.
Pe plan internaţional, în stabilirea puterii de cumpărare a intervenit noţiunea de
standard al valorii. Standardul de valoare este moneda naţională într-o anumită perioadă
şi care se bazează pe funcţia banilor de mediu de schimb şi pe lichiditatea lor. Pentru
12
determinarea puterii de cumpărare sunt luate în consideraţie doar moneda, cecurile de
călătorie şi depozitele stocabile.
Alţi specialişti americani acordă o mai mare atenţie în determinarea puterii de
cumpărare a monedei, a raportului macroeconomic între venituri şi cheltuieli. De
exemplu, cheltuielile de consum sunt explicate cu ajutorul venitului disponibil, avuţiei,
investiţiilor şi ratelor dobânzii. Sau alt exemplu: schimbările în mărimea avuţiei
determină urmări majore asupra cheltuielilor consumatorilor.
În concluzie, se poate afirma că puterea de cumpărare a monedei, înseamnă de fapt
valoarea ei în raport cu un bun. Deci ce cantitate dintr-un bun poate fi achiziţionată cu o
unitate monetară sau cu un număr de unităţi monetare.
Teoria modernă privind puterea de cumpărare a monedei utilizată pe plan mondial,
cât şi în ţara noastră se bazează pe un „coş“, în care bunurile sunt ponderate în funcţie de
rolul lor în operaţiunile comerciale şi care la rândul lor au în vedere utilitatea produselor
luate în consideraţie. „Conţinutul“coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de
obiceiuri, necesităţi stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o
zonă geografică caldă, în coş nu va intra încălzirea apartamentelor pe timpul iernii.
În conformitate cu produsele pe care le cuprinde, coşul are un preţ, care poate fi
exprimat prin următoarea relaţie matematică:3
P = ∑aipi
în care:
P= preţul coşului;
ai = ponderea produsului „i“ în totalul operaţiunilor comerciale;
pi = preţul monetar al produsului i.
În final se stabileşte valoarea produsului „coş“, format din i produse şi care - aşa
cum am mai arătat, diferă de la o ţară la alta.
Rezultă că fiecare monedă naţională are o putere de cumpărare internă şi una
externă.
Aceasta din urmă are la bază cursurile reale de schimb, care sunt determinate de
organisme financiar-monetare internaţionale, de marile bănci sau de burse, pe baza unor
indicatori printre care: produsul intern brut, productivitatea muncii, inflaţia, dobânda,
riscul de ţară, creşterea economică, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe etc.
În practică, puterea de cumpărare a unei monede naţionale pe plan extern se
determină pe baza parităţii monetare.
1. Care dintre urmatorarele nu este o functie a monedei:

a. Functia de instrument unic de plata si de schimb
b. Functia de etalon al valorii bunurilor schimbate
c. Functia de rezerva a valorii
d. Functia de rezerva a cantitatii
2. Prin lichiditate monetara se întelege:
3
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit, pag. 22.
13
a. usurinta cu care anumite active sunt convertite în monedă, într-un interval
scurt de timp si cu costuri minime de conversiune.
b. dificultatea cu care anumite active sunt convertite în monedă, într-un
interval lung de timp si cu costuri maxime de conversiune.
c. usurinta cu care anumite active sunt cumparate, într-un interval scurt de
timp si cu costuri minime de conversiune.
d. Viteza de curgere a unui lichid in conditii stabile
3. Care dintre urmatoarele nu este o forma de existent a monedei?
a. Moneda metalica
b. Moneda lichida
c. Moneda scriptural
d. Moneda de hartie
4. In functie de unitatea emitenta distingem urmatoarele forme de moneda:
a. moneda creată de agentii economici;
b. Moneda emisa de persoane fizice
c. moneda creată de tezaur sau trezoreria statului;
d. moneda creată de bănci.
5. Dupa capacitatea liberatorie moneda poate fi:
a. moneda legală;
b. moneda facultativă;
c. Moneda antica
d. moneda fractionară.
Raspunsuri: 1d, 2a, 3b, 4b, 5c
1. Definiti conceptual de moneda.

2. Definiti conceptual de bani.
3. Ce reprezinta moneda scripturala?
4. Care sunt functiile monedei?
5. Definiti moneda de cont.
6. Explicati puterea de cumparare.
1.8. Bibliografie
1. Ivan Mihail Vincențiu, Tudorache Dumitru - Institutii de credit, produse şi

operaţiuni, Ed. Universitară, Buc., 2008
2. Ivan Mihail Vincențiu – Economia social de piață, Ed. Universitară, Buc., 2017
3. Manolescu Ghe. - Politica monetară în perspectiva globalizării, Editura
Universitară, Bucureşti, 2009
4. Pop, N. - Virtuţi ale politicii monetare, Editura Expert, Bucureşti, 2008
5. *** Anuarul Statistic al României, INS Bucureşti, ediţia 2015
6. *** Raportul anual al BNR, 2015, 2016, 2017
7. *** Rapoarte financiare de la băncile comerciale şi instituţiile de credit, 2015,
2016, 2017
14
MASA MONETARĂ
2.1. Conţinutul şi structura masei monetare

2.2. Agregatele monetare
2.3. Titluri de creanţe negociabile
2.6. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Cunoasterea continutului si structurii masei monetare
- Intelegerea agregatelor monetare
- Insusirea termenului de creante negociabile
- Intelegerea modului de functionare a biletelor de trezorerie
TERMENI CHEIE: masa monetara, agregat monetar, bonuri de tezaur, bilete de trezorerie
REZUMAT:
Masa monetară reprezintă o sumă de creanţe asupra sistemului bancar, chiar dacă se
găsesc la persoane fizice şi firme nebancare. Dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare
a făcut ca în ultimul timp să apară noi produse monetare, ceea ce a diversificat şi masa
monetară.
Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru
obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită
ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei
şi societăţii dintr-o ţară.
Masa monetară cuprinde următoarele active:
- numerarul (moneda efectivă) ;
- moneda de cont sau disponibilităţile în conturile curente;
- depozitele (sumele depuse la termen, de obicei la băncile de depozit);
- alte active monetare.
Agregatele monetare au tocmai rolul de a integra succesiv produsele monetare create
în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi nefinanciari.
M1 este agregatul care cuprinde toate mijloacele de plată sub forma monedei efective
şi depunerilor în cont curent.
M2 include agregatul M1, la care se adaugă plasamentele la termen şi cele în
vederea economisirii, dar care pot fi oricând transformate în lichidităţi (prin eliberare de
cecuri sau cărţi de plată cu preaviz). Deci M2 cuprinde pe lângă M1 şi lichiditatea
secundară.
M3 cuprinde agregatul M2, dar şi alte active cu grad diferit de lichiditate şi anume,
certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri
emise de firme pe piaţa monetară.
L cuprinde agregatul M3, dar şi titlurile emise pe termen lung şi mediu, negociabile
17
2.1. Conţinutul şi structura masei monetare
Moneda este o creanţă, o formă de avere. Dar nu toate creanţele sunt monedă, dintr-
un motiv foarte simplu şi anume, că ele nu pot circula libere (de ex.: depozitele bancare).
Averea monetară este utilizată pentru schimb, pentru procurarea altor active în
vederea obţinerii unui profit. De pildă, sunt cuprinse aici depozitele pe diferite termene sau
procurarea de valută.
În practică, de multe ori este dificil să separăm activele monetare de cele
nemonetare.
Moneda apare ca o creanţă în bilanţurile firmelor, agenţilor economici.
Activele monetare sunt formate în primul rând, din numerar şi depozite, dar şi din
rezervele în numerar ale băncilor şi depozitele băncilor la banca centrală şi de emisiune.
Cele de mai sus sunt creanţe monetare pentru că sunt creanţe asupra unor bănci, fie ele
bănci centrale sau bănci de depozite.
Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru
obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită
ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei
şi societăţii dintr-o ţară.
Masa monetară cuprinde următoarele active:
- numerarul (moneda efectivă) ;
- moneda de cont sau disponibilităţile în conturile curente;
- depozitele (sumele depuse la termen, de obicei la băncile de depozit);
- alte active monetare.
Cea mai mare parte a numerarului este deţinută de persoanele fizice şi agenţii
economici şi este utilizată pentru procurarea de produse şi servicii, deci în tranzacţiile
comerciale şi valutare (în ţara noastră, moneda naţională are o convertibilitate limitată).
Numerarul este activul monetar cel mai lichid, pentru că poate fi schimbat, folosit în orice
moment şi în mod nemijlocit.
Moneda de cont este dată de disponibilităţile din conturile curente. În limita acestor
disponibilităţi din conturi pot fi eliberate cecuri de plăţi sau pot fi achitate datoriile.
Moneda de cont poate fi transformată oricând în numerar, totuşi ea este mai puţin lichidă
decât numerarul, întrucât sumele trebuie mai întâi retrase din cont.
Depozitele prezintă o mare variaţie de forme, tipuri, termene de retragere. Spre
deosebire de moneda de cont, depozitele nu dau dreptul eliberării pe seama lor de cecuri
sau carduri.
Uneori însă, ele pot fi desfiinţate şi utilizate, cel mai des, pe baza unui preaviz.
Actualmente, depozitele au o pondere foarte mare în totalul activelor monetare, pentru că
sunt aducătoare de mari venituri reprezentate de dobândă. Totuşi, esenţialul este că depozitele
au un grad mai mic de lichiditate, întrucât nu pot fi utilizate oricând. În categoria alte active
sunt cuprinse cele plasate în diferite titluri de pe piaţa monetară. Ele cuprind cambiile şi
biletele la ordin, biletele de trezorerie şi bonurile de casă.
Acestea sunt pe termen scurt şi au un grad mai mare de lichiditate decât titlurile pe
termen lung şi mediu şi care sunt reprezentate de acţiuni şi obligaţiuni. Titlurile pe
termen scurt au o lichiditate mai mare pentru că pot fi valorificate înainte de termen, deci
sunt negociabile. Deţinătorii lor le pot vinde oricând pentru a-şi achita datorii sau pentru
mărfuri şi servicii. Chiar dacă diferă în funcţie de durata lor de viaţă, pe total, titlurile au
un grad de lichiditate mai mic decât alte active monetare.
Determinarea masei monetare este un proces complex, tocmai din cauza variaţiei
17
acestor forme sub care ea se găseşte în economie. De exemplu, în cadrul titlurilor, un
grad mai mare de lichiditate îl au bunurile de tezaur şi obligaţiunile. Motivul este tot
valorificarea lor înainte de termen.
Din cele afirmate mai sus se poate constata că în marea lor majoritate activele
monetare, masa monetară reprezintă o sumă de creanţe asupra sistemului bancar, chiar
dacă se găsesc la persoane fizice şi firme nebancare. Dezvoltarea produselor şi serviciilor
bancare a făcut ca în ultimul timp să apară noi produse monetare, ceea ce a diversificat şi
masa monetară.
2.2. Agregatele monetare

Au apărut ca instrumente de analiză a masei monetare, ca o necesitate de a dezvolta
şi poziţiona indicatorii legaţi de masa şi circulaţia monetară.
În activele nemonetare sunt cuprinse: aurul, devizele, creanţele asupra trezoreriei
statului, creanţe asupra economiei. Pentru a analiza masa monetară, cât şi evoluţia
acesteia este necesar să se ţină seama de cursurile flotante, şomaj, inflaţie, criză
economică.
Cei mai mulţi monetarişti şi îndeosebi cei americani consideră şi acum că moneda
are un rol dominant în viaţa economică, ceea ce înseamnă că instrumentele monetare şi
mai ales circulaţia bănească, inclusiv masa monetară influenţează economia.
Această influenţă poate fi determinată cu ajutorul indicatorilor monetari, care la
rândul lor nu au în vedere doar moneda, banii, ci şi procesele economice principale, adică
producţia, comerţul, preţurile, operaţiunile valutare, bugetul, balanţa de plăţi externe. De
altfel, această influenţă este reciprocă.
Conform monetariştilor, indicatorii monetari se împart în două grupe:
- indicatorii care determină evoluţia masei monetare;
- indicatorii ce estimează efectele politicii monetare asupra economiei.
Această împărţire este valabilă pentru ţările cu economii de piaţă dezvoltate.
Obiectivele şi caracteristicile monetare sunt definite, determinate cu ajutorul
indicatorilor ratei dobânzii şi agregatelor monetare.
Influenţa puternică a unor factori nemonetari a făcut ca mai demult, rata dobânzii să
nu mai fie un indicator suficient pentru analiza, structura şi evoluţia masei monetare. El
nu este atât de complex pentru a putea determina toate influenţele şi perturbările.
Deşi rolul indicatorului ratei dobânzii a rămas însemnat, acum se pune accent pe
indicatori de politică monetară, adică indicatori monetari cuprinşi în agregate monetare,
care la rândul lor sunt utilizate în modele de analiză a masei monetare şi a circulaţiei
monetare în general. Aceste modele complexe ţin seama şi de rata dobânzii.
Agregatele monetare se grupează în trei categorii şi anume:
1. Moneda primară sau moneda de rezervă (baza monetară). Această monedă este
creată şi controlată de banca centrală 5 şi se determină ca diferenţa între totalul activului
şi totalul pasivului bilanţului acestei bănci. Banca centrală creează moneda prin
distribuirea de credite băncilor şi altor instituţii de credit şi tezaurului, cât şi prin
reescontarea efectelor comerciale şi publice. Aceste creaţii monetare se regăsesc în
activul bilanţului.
Pasivul bilanţului băncii centrale arată volumul şi repartizarea pe deţinători a
monedei primare. Este vorba de biletele de bancă (bancnotele), moneda divizionară,
disponibilităţile tezaurului şi disponibilităţile în conturile băncilor creatoare de monedă
scripturală.
17
Combinarea elementelor de activ şi pasiv este foarte variată, de aceea şi agregatele
monetare sunt foarte variate.
Pentru a determina corect moneda primară trebuie să ţinem seama de modificarea
bazei monetare şi de multiplicatorul monetar sau al creditelor.
1) Moneda ca mijloc de plată mai este denumită şi masă monetară în sens restrâns.
Ea este constituită din produsele monetare create de băncile centrale, celelalte bănci şi
instituţii financiare.
2) Moneda avuţie netă este formată din produsele monetare enumerate mai sus,
inclusiv activele neutilizate ca mijloace de plată curente dar care pot fi transformate
relativ uşor în lichidităţi.
Agregatele monetare necesită alegerea grupului de active, măsurarea
performanţelor faţă de evoluţia preţurilor şi PIB, cât şi agregarea activelor monetare
selectate.
Agregatele cuprind atât mijloacele de plată, cât şi plasamentele financiare care pot fi
transformate rapid în mijloace de plată.
Agregatele monetare au tocmai rolul de a integra succesiv produsele monetare
create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor financiari şi nefinanciari. În raport de
modul de includere a diferitelor active monetare în structura masei monetare, avem
următoarele agregate monetare.
M1 este agregatul care cuprinde toate mijloacele de plată sub forma monedei efective
şi depunerilor în cont curent. Acest agregat este partea cea mai activă a masei monetare sau
lichiditatea primară. Având în vedere că o unitate monetară este utilizată de mai multe ori este
necesar să determinăm cu ajutorul acestui agregat viteza de rotaţie a banilor. Din acest punct
de vedere, agregatul M1 reprezintă un stoc, iar rotaţiile un flux monetar. Viteza de rotaţie se
determină astfel ca un raport între valoarea bunurilor tranzacţionate într-o perioadă de timp
sau PIB şi agregatul M1:
17
VBTR PIB
V 
M1 M1
unde:
V = viteza de rotaţie;
VBTR = valoarea bunurilor tranzacţionate într-o perioadă de
timp.
Din acest punct de vedere se mai poate spune că M1 înseamnă capacitatea monedei
de a se cheltui în totalitate.
M2 include agregatul M1, la care se adaugă plasamentele la termen şi cele în
vederea economisirii, dar care pot fi oricând transformate în lichidităţi (prin eliberare de
cecuri sau cărţi de plată cu preaviz). Deci M2 cuprinde pe lângă M1 şi lichiditatea
secundară.
M3 cuprinde agregatul M2, dar şi alte active cu grad diferit de lichiditate şi anume,
certificate de depozit, bonuri de casă, conturi de economii pe termen mediu, alte titluri
emise de firme pe piaţa monetară.
L cuprinde agregatul M3, dar şi titlurile emise pe termen lung şi mediu, negociabile.
2.3. Titluri de creanţe negociabile

Analiza titlurilor de creanţă negociabile nu poate fi înţeleasă, decât dacă este
amplasată într-un cadru mult mai larg şi anume, reforma pieţei de capital. Aceasta
vizează modernizarea pieţei financiare, dându-i instrumentele şi structurile necesare unei
astfel de mutaţii.
În analiza titlurilor de creanţă negociabile trebuie să ţinem seama de caracteristicile
produsului şi de modul de acţionare pe piaţa primară şi secundară.
Caracteristicile comune se referă la:
- suma minimă;
- negocierea;
- o piaţă primară;
- o piaţă secundară;
- subscriitorii (fără excepţie, deci de toate categoriile);
- calitatea judiciară;
- prima de emisiune şi de rambursare;
18
- durata;
- sursele de informare statistică;
- reglementările şi fondurile de plasament.
Titlurile de creanţe negociabile cuprind în principal, bonurile de tezaur, biletele de
trezorerie, certificatele de depozit negociabile, bonuri ale instituţiilor şi societăţilor
financiare.
Titlurile de creanţă negociabile sunt emise de Ministerul Finanţelor, întreprinderi
(altele decât cele de credit), instituţiile de credit, instituţiile financiare de specialitate
bancară, societăţi bancare supuse regimului rezervelor obligatorii. Durata maximă a
acestor titluri este de 7-10 ani. În Franţa, suma minimă a titlurilor de creanţe negociabile
este de 5 milioane franci.
O dată cu schimbările de ordin financiar intervenite în economie, trebuie regândită
noţiunea de agregate monetare.
Dezvoltarea titlurilor de creanţe negociabile, în care scadenţele se reduc mult (de
exemplu, în Franţa, de la 6 luni la 10 zile), fac total imposibil un clasament nemonetar al
acestor instrumente.
Printre agregatele monetare, alături de cele clasice poate fi creat şi un agregat de
lichidităţi, incluzând titluri de creanţe negociabile de origine nebancară.
Un model al noilor agregate ar putea fi în Franţa:
M1 = cuprinde toate mijloacele de plată emise sau girate de instituţiile de credit
bancar, centrele de cecuri poştale şi de Trezorerie (bilete, monede divizionare, depozite la
vedere);
M2 = M1+ ansamblul plasamentelor la vedere (librete A, B, librete obişnuite de
bancă, librete de economii pe termen lung, librete populare de economii);
M3 = M2 + conturi în devize, plasamente cu scadenţă nenegociabile (conturi la
termen, bonuri de casă şi de economii, bonuri de tezaur) şi titluri de creanţe negociabile
bancare (certificate de depozit, BSF etc.);
L = M3 + titluri de creanţe negociabile, emise de agenţi nebancari, cum ar fi
economiile contractuale (planul de economii pe termen lung, librete de economii ale
întreprinderilor).
bilete de trezorerie
bonuri de tezaur negociabile
bonuri ale instituţiilor financiare specializate nebancare
M3
bonuri ale instituţiilor financiare specializate
bancare
certificate de depozit negociabile
bonuri ale societăţilor financiare
M2
19
Bonuri de tezaur negociabile
Caracteristici
Reforma bonurilor de tezaur este elementul central şi dominant al renovării pieţei
de capital. Prin introducerea titlurilor de creanţe negociabile, Ministerul Finanţelor dă
fiecărui participant (întreprinderi, bănci, stat) un nou instrument de finanţare negociabilă
şi de gestiune a datoriei publice. Aceasta apare, se amplifică prin creşterea nevoilor de
finanţare ale statului şi lipsa de adaptare a instrumentelor existente.
Prioritatea reformei pieţei monetare nu este crearea biletelor de trezorerie, ci
reintroducerea bonurilor de tezaur. Aceasta pentru că într-o ţară doritoare de a menţine o
politică monetară prin intermedierea ratei dobânzii, bonurile de tezaur sunt negociabile pe o
piaţă veritabilă, unde pot interveni toţi operatorii. Aici Banca Centrală este suportul
privilegiat. Pentru a se realiza acest lucru, ele trebuie să fie fungibile, standardizate, lichide şi
accesibile la toţi subscriitorii, ceea ce nici în Franţa nu a fost posibil până în anul 1986.
Situaţia bonurilor de tezaur înainte de reformă Tipologia

bonurilor de tezaur
Se face diferenţa între bonurile de tezaur destinate publicului şi cele destinate
băncilor şi altor organisme financiare. Băncile şi alte organisme financiare sunt obligate
să depună banii în conturi curente la banca centrală, bonurile de tezaur pe care le deţin în
portofoliu şi de a efectua în conturile curente subscripţiile lor ulterioare.
Modelul francez grupează astfel bonurile de tezaur:
- bonuri în cont curent (pentru intervenţiile pieţei monetare nemateriale);
- bonuri pentru formele (participaţiile) care au un suport material, printr-un titlu
imprimat (pentru public), (acestea două diferă în funcţie de priorităţile politicii
economice);
- bonuri în cont curent emise prin adjudecarea unor instrumente (datorii) de pe
piaţa monetară;
- bonuri pe formule subscrise la ghişeu şi ale căror rate fixe constituie un
instrument de politică de economii.
Pot fi emise două categorii de bonuri:
- cu dobândă progresivă cu o durată maximă de 5 ani;
- bonuri de tezaur de 1-2 ani (când dobânzile sunt plătite în avans, atunci când se
face subscrierea).
Bonurile de tezaur în conturi curente
Aceste bonuri constituie piaţa cea mai importantă pentru finanţarea pe termen scurt
a bugetului (Trezoreriei).
Înainte de reforma din Franţa, aceste titluri erau rezervate băncilor şi instituţiilor
financiare, băncilor cu statut special, agenţilor de schimb, curtierilor (societăţilor) de
valori mobiliare sindicalizaţi. Bonurile de tezaur sunt depozitate în mod obligatoriu la
Banca Centrală, care deschide pentru fiecare instituţie depozitară un cont. Bonurile sunt
emise prin adjudecare şi ele pot avea o rată a dobânzii variabilă sau fixă.
Ţările cu economie de piaţă dezvoltată îşi propun - şi deja au realizat în mare
măsură - să raţionalizeze şi să dezvolte bonurile de tezaur în conturi curente, să atragă şi
prin acest mijloc, investitorii, să faciliteze negocierea pe o piaţă secundară largă şi activă.
20
Şi la noi, în viitor, se va pune problema simplificării evidenţei bonurilor de tezaur
prin conturile curente şi a transformării populaţiei în astfel de investitori, cât şi
normalizarea procedurilor de emisiune.
Piaţa bonurilor de tezaur negociabile se concretizează, atât pe piaţa primară, cât şi
pe piaţa secundară.
Piaţa primară presupune mai întâi ca la fiecare început de trimestru, Ministerul
Finanţelor să fixeze calendarul de adjudecare şi nivelul fiecărei adjudecări (valoarea
bonurilor adjudecate).
De asemenea, se fixează modul de adjudecare a bonurilor cu rată fixă şi variabile,
tipurile bonurilor ce vor fi adjudecate, suma supusă adjudecării, accesul sau nu al
publicului, modalităţile practice de subscriere.
Biletele de trezorerie
În Franţa, apariţia biletelor de trezorerie a însemnat un element esenţial (al doilea,
adică după bonurile de tezaur) al reformei pieţei monetare.
I s-a făcut cea mai mare publicitate. A fost pusă în cauză din nou autoritatea
monetară bancară, care a refuzat mereu operarea directă între întreprinderi. Înainte de
biletele de trezorerie au existat biletele industriale, care erau de fapt, împrumuturi ale
companiilor de asigurări, garantate de bănci.
Biletul de trezorerie este un titlu de creanţă negociabil, la purtător, născut din
creanţa ce rezultă din împrumuturi pe care le face emitentul.
Biletele de trezorerie pot fi emise de către toate societăţile pe acţiuni, care au o
anumită vechime şi care dispun de un capital social cel puţin egal cu emisiunea. Sunt
excluse: statul, băncile, instituţiile şi societăţile financiare.
Emisiunea trebuie să aibă un nivel minim, de exemplu în Franţa 1,5 milioane sau 5
milioane de franci. Durata poate fi de la 10 zile la 7 ani.
Ratele dobânzii diferă şi în funcţie de durată. Rata poate fi fixă sau flotantă. Biletele
de trezorerie sunt bilete la ordin, sunt la purtător şi sunt reprezentate printr-
un document scris (ca orice bilet la ordin).
Banca centrală nu instituie un plafon al emisiunii biletelor de trezorerie, dar asigură
un control, care se referă la obligativitatea declarării volumului emisiunii.
Biletele de trezorerie pot fi cumpărate de către oricine (particulari, agenţi economici,
companii de asigurare, instituţii cu scop nelucrativ, bănci).
Piaţa biletelor de trezorerie cuprinde pe emitenţi, intermediari şi investitori.
Băncile pot fi intermediari, alături de emitenţii de bilete care nu vor să facă un
plasament greşit, agenţii pieţei interbancare (curtieri) şi agenţii de schimb, cât şi de
investitori (particulari, agenţi economici etc.).
Certificatele de depozit
Certificatul de depozit este un titlu de creanţă negociabil la un nivel minim. Durata
10 zile - 7 ani. Este vorba de un depozit la termen negociabil.
Emitenţii sunt instituţiile de credit abilitate să administreze fondurile populaţiei,
care pot fi la vedere sau pe un termen mai mic de 2 ani.
Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă o creanţă a deţinătorilor asupra emitenţilor. Deţinătorul
unei obligaţiuni are dreptul să încaseze o dobândă. Obligaţiunile sunt răscumpărate la
scadenţă de către cel ce le-a emis.
21
Obligaţiunile sunt foarte importante pentru cei care le-au emis, pentru că alte
resurse de fonduri nu aveau, ori acestea erau insuficiente. Ele reprezintă deci un mijloc de
mobilizare a capitalurilor de împrumut.
Obligaţiunile pot fi emise de firme, instituţii publice şi/sau private, bănci,
organisme internaţionale, consorţii bancare etc.
Rambursarea obligaţiunilor, care se mai numeşte şi amortizarea împrumutului
obligatar poate fi făcută o singură dată la termenul scadent sau prin anuităţi (cote anuale
la care se adaugă dobânda aferentă).
Dobânda poate fi determinată ca o cotă fixă la valoarea obligaţiunii sau ca o rată
procentuală. Dobânda se mai numeşte în cazul obligaţiunilor, cupon. Fie că se percepe
dobândă, fie cupon, valoarea de rambursare a obligaţiunii este de obicei egală cu valoarea
nominală sau de emisiune.
Emisiunea şi circulaţia obligaţiunilor presupune următorii participanţi:
- emitentul;
- investitorii;
- instituţiile organizatoare şi gestionare.
Uneori, obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni ale emitentului sau ale altei firme,
evident cu acceptul acestora.
Obligaţiunile reprezintă pasive pe termen lung. Ele sunt deci datorii pe termen lung,
făcute pe piaţa de capital.
Dintr-un alt punct de vedere, obligaţiunile (bonds) reprezintă documente, titluri
emise de cei care au nevoie de capital, deci contractează un împrumut. Prin aceste
documente se face promisiunea legală de a restitui suma împrumutată plus dobânda sau
comisionul aferente.
Specific emisiunii de obligaţiuni este faptul că o firmă descompune o sumă mare de
bani de care are nevoie, în foarte multe unităţi mici numite obligaţiuni. Aceste obligaţiuni
sunt vândute publicului.
Spre deosebire de acţiuni, obligaţiunile nu aparţin capitalului social, adică al
acţionarului firmei. Deţinătorii de obligaţiuni nu au drept de vot şi nu primesc dividende.
Firma care emite obligaţiunile numeşte un curator care reprezintă şi apără interesele
deţinătorilor de astfel de titluri.
Această funcţie de curator este îndeplinită de regulă de bănci.
Emisiunea de obligaţiuni fiind un împrumut pe termen lung, ea trebuie garantată cu
o parte din activele companiei.
Obligaţiunile prezintă un mare grad de lichiditate. Ele pot fi vândute oricând (deci
şi înainte de scadenţă), de obicei prin intermediul unui broker prin bursa de valori, la
preţul pieţei.
Obligaţiunile au deci o valoare de piaţă, care reprezintă un procentaj din valoarea
nominală sau valoarea de scadenţă.
Valoarea de piaţă a obligaţiunilor este influenţată de rentabilitatea curentă (raportul
dintre valoarea cuponului sau dobândă şi preţul de piaţă curent), rata de rentabilitate a
altor investiţii, timpul până la care obligaţiunile ajung la scadenţă şi încrederea în firma
ce a emis obligaţiunile.
Obligaţiunile pot fi asigurate (cu ipotecă) sau neasigurate.
În ultimul caz, nu este necesară asigurarea datorită încrederii generale în firma
emitentă.
22
În general, firma emitentă are voie să răscumpere în avans obligaţiunile (callable).
În acest caz, preţul este de regulă mai mare decât valoarea nominală, pentru a-i determina
pe deţinători să renunţe la investiţia lor.
Obligaţiunile prezintă mai multe avantaje pentru firma care le-a emis, printre care
foarte important este faptul că impozitarea firmei se face la suma rămasă după ce s-a
scăzut dobânda sau cuponul pentru obligaţiuni.
Pentru a nu avea probleme cu răscumpărarea, firmele emitente îşi creează din timp,
un fond de amortizare. În general acest fond de amortizare se concretizează într-un
depozit la bancă.
El este de aceeaşi mărime cu fondurile ajunse la scadenţă, dar firma realizează un
câştig suplimentar din dobânda primită de la bancă pentru aceste depozite.
Acest fond de amortizare nu este cuprins în activele curente ale firmei emitente,
întrucât nu poate fi utilizat pentru acoperirea (plata) unor pasive curente.
În cazul obligaţiunilor este de mare importanţă actualizarea. Este vorba de a stabili
în mod repetat valoarea „la zi“ (azi) a unei „sume viitoare“.
Prin faptul că obligaţiunile pot fi cumpărate şi răscumpărate înainte de scadenţă, ele
pot fi considerate uneori şi ca instrumente de plată, alături de cambie şi biletul la ordin. În
acelaşi timp, ele sunt o formă alternativă de creditare ca şi leasingul, factoringul,
scoringul etc., rolul major în gestionarea obligaţiunilor revenind băncilor.
1. Care dintre urmatoarele component ale masei monetare are lichiditatea cea mai
ridicata?
a. Depozitele
b. Creditele
c. Numerarul
d. Imobilele
2. Pentru calculul vitezei de rotatie a masei monetare se utilizeaza urmatoarea
formula de calcul:
PIB
a. V 
M1

b. V  PIB
M2
c. PIN
V
M1
d. PIN
V
M3
23
3. Care dintre urmatoarele afirmatii este corecta?
a. M1 cuprinde M3
b. M2 cuprinde M1 si M3
c. M2 cuprinde M3
d. L cuprinde M1+ M2+ M3
4. Care dintre urmatoarele nu intra in categoria titlurilor de creanta negociabile?
a. bonurile de tezaur
b. biletele de trezorerie
c. certificatele de depozit negociabile
d. Actiunile societatilor cotate
5. Biletul de trezorerie este:
a. un titlu de creanţă negociabil, la purtător, născut din creanţa ce rezultă din
împrumuturi pe care le face emitentul.
b. un titlu de creanţă nenegociabil, la purtător, născut din creanţa ce rezultă
din împrumuturi pe care le face emitentul.
c. un titlu de creanţă negociabil, la purtător, născut din datoria ce rezultă din
împrumuturi pe care le face emitentul.
d. un titlu de creanţă negociabil, la purtător, născut din creanţa ce rezultă din
împrumuturi pe care le face creditorul.
6. Agregatul M1 cuprinde:
a. bilete, monede divizionare, depozite pe termen lung
b. bilete, monede divizionare, depozite la vedere
c. certificate de depozit, monede divizionare, depozite la vedere
d. bilete, actiuni, depozite la vedere
Raspunsuri: 1c, 2a, 3d, 4d, 5a, 6b.
1. Definiti masa monetara.

2. Definiti lichiditatea monetara
3. Definiti agregatele monetare.
4. Prezentati component agregatelor monetare.
5. Ce sunt titlurile de creanta negociabile?
6. Ce sunt bonurile de tezaur?
7. Definiti certificatele de deposit.
8. Ce sunt obligatiunile?
24
2.6. Bibliografie

5. Mayer Thomas ş.a., Moneda, băncile şi economia – EDP 2005
6. Mihai Gheorghe Ionescu, Ianfred Silberman, legislaţia bancară cu adnotări şi
comentarii, Ed. Expansion – Armonia 2006
2016, 2017
25
26
27
CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI
INSTRUMENTE DE PLATĂ
3.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie amonedei

3.2. Convertibilitatea monedei
3.3. Modalităţi şi instrumente de plată
3.3.1.Plăţi în numerar
3.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament
3.3.2.1.Ordinul de plată
3.3.2.2.Cambia
3.3.2.3. Cecul
3.3.2.4. Cardul
3.6. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Intelegerea fenomenului de emisiune si circulatie a monedei
- Insusirea termenului de convertibilitate monetara
- Intelegerea mecanismului de plati prin numerar si virament
TERMENI CHEIE: emisiune de moneda, circulatie monetara, numerar, virament, ordin de plata,
cec, cambie, card
REZUMAT:
Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa monetară. Ea
poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea ratei de scont, a ratei dobânzilor,
prin presiunile făcute asupra băncilor pentru a limita sau spori creditele. Foarte eficient
poate acţiona banca centrală (la noi, Banca Naţională a României) prin gestionarea şi
supravegherea banilor de mare putere, cum ar fi rezervele investiţiilor depozitare şi valuta
deţinută de public.
În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie, este necesar să
avem în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea veniturilor. Înseamnă că oferta
de bani depinde de cererea de bani.
Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară, aceasta din
urmă putând fi realizată, practic, de către toate băncile. Creaţia monetară de către bănci se
concretizează în procurarea unor active nemonetare.
Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în circulaţie a banilor, în
mecanismul complex al circulaţiei monetare există şi fenomenul opus şi anume retragerea
banilor din circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea activităţii economice,
reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor de mărfuri nevandabile,
reducerea schimburilor şi tranzacţiilor comerciale şi valutare, restrângerea depozitelor
bancare. De asemenea, rezervele excedentare de la Banca Centrală trebuie diminuate,
atunci când situaţia economică se înrăutăţeşte.
28
3.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei
Masa monetară existentă în circulaţie depinde de cantitatea de bani necesară şi
dorită de micul şi marele public. De exemplu, dacă o parte din deţinătorii de depozite le
transformă în cecuri, carduri sau numerar, cantitatea de bani din circulaţie nu mai rămâne
aceeaşi.
În ţările cu o economie de piaţă dezvoltată, nu se efectuează un control nemijlocit
asupra masei monetare din circulaţie. Sunt controlate şi urmărite doar oferta de depozite
şi rezervele băncilor şi altor instituţii financiare.
Emisiunea monetară este foarte complexă astăzi. Ea a evoluat de la baterea
monedelor de metal cu valoare intrinsecă, până la creaţia monetară modernă, inclusiv
punerea în circulaţie a fondurilor pentru creditare sau emisiunea unor titluri cu un grad
diferit de lichiditate, aşa cum a fost prezentată situaţia în capitolul precedent.
Realizarea de monedă de hârtie are în vedere punerea în circulaţie în condiţii legale
stricte şi pe baza unor norme general acceptate în fiecare ţară (pentru moneda ei
naţională).
Emisiunea monetară nu poate fi o creaţie spontană de monedă, ea este rezultatul
unei lungi evoluţii economice.
Nevoile de schimb, funcţiile monedei fac să difere masa monetară din circulaţie şi
să se creeze forma şi instrumentele monetare cât mai suple.
Moneda de hârtie a apărut şi s-a dezvoltat în perioada de început, ca formă
complementară a monedei metalice. O dată ce avantajele monedei de hârtie s-au conturat
29
tot mai clar, aceasta a câştigat tot mai mult teren, a devenit dominantă. Moneda de hârtie
s-a transformat şi s-a modelat ea însăşi pentru a-şi îndeplini eficient funcţiile care au
devenit tot mai complexe.
Moneda de hârtie este reprezentativă atât timp cât are la baza ei o valoare reală.
Această valoare nu este însă încorporată în ea (cum este cazul cu moneda metalică cu
valoare intrinsecă), dar nici nu este cazul cât timp emisiunea şi circulaţia acestei monede
este clar şi strict reglementată.
În circulaţia monedei de hârtie mai intervine şi elementul psihologic al încrederii
(elementul fiduciar).
Deţinătorii monedelor de hârtie trebuie să aibă permanentă încredere în existenţa
garanţiilor reale care stau la baza lor. Oricând deţinătorii bancnotelor le pot schimba în alte
valori reale, ale unor mărfuri (bunuri) şi servicii.
Biletele de bancă, forma cea mai reprezentativă a monedei de hârtie, sunt emise şi
puse în circulaţie de către anumite instituţii financiare, numite şi bănci de emisiune, care
au menirea să reglementeze strict emisiunea şi circulaţia bănească pe baza unor legi
organice. Prin banca de emisiune, bancnotele sunt investite de către stat cu calitatea de
monedă naţională şi legală. Ca atare, ea are putere liberatorie nelimitată şi se lansează cu
mare uşurinţă pe piaţă, putând mijloci toate tranzacţiile economice interne ale unei ţări.
Pentru ca moneda de hârtie să fie reprezentativă, se impune ca valoarea ei nominală
să fie garantată efectiv cu valori reale (metale preţioase, cambii, bunuri şi servicii etc.).
Emisiunea monetară înseamnă de fapt, ieşirea de la ghişeele băncii de emisiune (la
noi BNR), a biletelor de bancă în funcţie de cererea de credit a sectoarelor economice, pe
măsură ce acestea pun în circulaţie noi produse şi servicii. Când emisiunea bănească nu
mai este comandată de interesele şi cerinţele producţiei, economiei reale, ci - să zicem -
de interesele statului, care este cel mai mare debitor, moneda de hârtie nu mai este
fiduciară, deci scade încrederea în ea. Consecinţele asupra economiei sunt foarte grave şi
circulaţia monetară trebuie asanată.
Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie pe socoteala
statului, de către o instituţie a sa, fără nici o altă garanţie sau acoperire. Moneda
convenţională sau hârtia monedă poate fi comparată cu titlurile de credit (şi chiar
asimilată acestora) nepurtătoare de dobândă, dar care au putere legală de plată pe timp
nelimitat.
Hârtia monedă sau moneda convenţională în exces este emisă pe perioade de
războaie, crize profunde, tulburări sociale sau într-o dezorganizare cvasitotală a finanţelor
unui stat. Ea reflectă necesitatea de consum a statului, este chiar un impozit deghizat.
În această perioadă moneda pierde din valoarea ei printr-o depreciere continuă.
Înseamnă că emisiunea monetară a fost prea mare şi ea va fi retrasă din circulaţie la o
valoare mult mai mică (la un curs inferior valorii ei normale).
Dacă emisiunea monetară este realizată de stat şi în limite raţionale, cât şi în raport
de puterea de absorbţie a economiei naţionale, ea poate îndeplini toate funcţiile.
Dacă emisiunea monetară încalcă preceptele economiei de piaţă şi nu în ultimul rând
cererea şi oferta de bani în raport strict de nevoile economiei reale, ea are urmări financiare,
economice şi sociale grave. Ea se face numai pentru a procura mijloace băneşti necesare
statului când acesta este în situaţia de mare debitor. Aceasta este practic o monedă falsă,
mult depreciată care se întoarce împotriva statului ce a emis-o şi împotriva întregii
economii naţionale.
30
Deci când moneda era confecţionată din metale preţioase şi avea o valoare
integrală, înseamnă că valoarea intrinsecă era egală cu valoarea nominală.
Emisiunea de monedă cu valoare integrală era realizată liber. Oricine deţinea aur se
putea prezenta la monetăria statului cu metalul preţios şi cerea să fie transferat în
monedă. Când cererea de monedă creştea, deţinătorii de lingouri le transformau în
monedă. Când oferta de monedă creştea, valoarea ei scădea şi deţinătorii de monedă
(unii) o transformau în lingouri.
În epoca modernă, statul a monopolizat emisiunea monetară. Actualmente, moneda
este considerată un venit al statului. Ea apare (aşa cum s-a văzut din capitolul privitor la
masa monetară şi agregatele monetare) în bilanţul băncii centrale şi de emisiune. Activul
bilanţier o înregistrează ca venit, iar pasivul drept creanţă faţă de Tezaur.
Moneda de hârtie apare ca o obligaţie a băncii emitente faţă de posesorii
bancnotelor.
Creaţia monetară poate avea loc şi prin alte mijloace şi anume:
- când o bancă cumpără valută de la un client;
- când banca face o operaţiune de scont (cumpără la vedere un activ financiar) ;
- când banca cumpără un activ patrimonial (imobile, acţiuni etc.) ;
- când banca acordă credite (calea cea mai frecventă şi cu ponderea cea mai mare
acum, la noi).
Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară, aceasta din
urmă putând fi realizată, practic, de către toate băncile. Creaţia monetară de către bănci se
concretizează în procurarea unor active nemonetare.
Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în circulaţie a monedei
de hârtie, în mecanismul complex al circulaţiei monetare există şi fenomenul opus şi
anume retragerea banilor din circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea
activităţii economice, reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor de
mărfuri nevandabile, reducerea schimburilor şi tranzacţiilor comerciale şi valutare,
restrângerea depozitelor bancare. De asemenea, rezervele excedentare de la BNR trebuie
diminuate, atunci când situaţia economică se înrăutăţeşte.
În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie, este necesar să
avem în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea veniturilor. Înseamnă că oferta
de bani depinde de cererea de bani.
Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa monetară. Ea
poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea ratei de scont, a ratei dobânzilor,
prin presiunile făcute asupra băncilor pentru a limita sau spori creditele. Foarte eficient
poate acţiona banca centrală (la noi, Banca Naţională a României) prin gestionarea şi
supravegherea banilor de mare putere, cum ar fi rezervele investiţiilor depozitare şi valuta
deţinută de public.
3.2. Convertibilitatea monedei

Condiţiile de garanţie ale monedei nu sunt suficiente. Se mai cere şi
convertibilitatea. Pentru ca o monedă să fie reprezentativă cu adevărat, ea trebuie să fie
convertibilă la vedere, adică să poată fi răscumpărată de către banca emitentă sau prin
alte valute.
31
La începuturi, convertibilitatea monedei se făcea în metal preţios. Numai aşa
moneda de hârtie devenea fiduciară. Deţinătorul unui bilet de bancă se putea prezenta la
oricare din ghişeele băncii emitente şi cerea plata biletului în monedă metalică etalon. În
felul acesta se mai poate spune că biletele de bancă reprezentau trate sau cambii în mâna
oricărui deţinător, asupra băncii de emisiune. Pentru aceasta, banca de emisiune avea
grijă să dispună permanent de un stoc metalic (monede şi/sau lingouri) într-o anumită
proporţie faţă de bancnotele puse în circulaţie. Altă parte ce acoperea bancnotele era
prezentată de portofoliul comercial cu scadenţe de plată pe termen scurt. Mecanismul era
următorul: când cambia se prezintă la bancă pentru scontare, biletul este pus în circulaţie
de la ghişeul băncii; când cambia ajunge la scadenţă şi este achitată, bancnotele revin la
ghişeele băncii, ieşind astfel din circulaţie.
Unele bănci de emisiune pot suprima convertibilitatea monedei numai temporar.
Convertibilitatea monedelor naţionale este necesară şi pentru că valoarea monedei
de hârtie este mult mai variabilă decât cea a monedei metalice.
După ce moneda de hârtie s-a separat de moneda de aur (sau moneda cu valoare
intrinsecă în general), a apărut limitarea convertibilităţii interne şi apoi externe.
În sensul modern, convertibilitatea monedei este capacitatea acesteia de a circula
liber pe pieţele monetare internaţionale şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei
ţări.
Actualmente, convertibilitatea monedei se bazează pe puterea de cumpărare, pe
modul cum fiecare economie (ţară) garantează emisiunea şi circulaţia monedei naţionale.
Acoperirea monedei este dată de oferta de bunuri şi servicii făcută de o economie
naţională, dar şi rezervele valutare ale fiecărei ţări.
Convertibilitatea monedelor naţionale este de mai multe tipuri. Astfel, din punct de
vedere al puterii de cumpărare a monedei şi de spaţiul de circulaţie a ei, convertibilitatea
poate fi:
- deplină (cinci monede cu o circulaţie nelimitată practic şi anume: dolarul
american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez);
- externă (celelalte ţări cu economie de piaţă dezvoltată cum ar fi francul elveţian,
lira italiană, guldenul olandez, francul belgian etc.);
- limitată (la graniţele ţării sau la anumite tranzacţii).
Din punct de vedere al conţinutului, convertibilitatea poate fi:
- de cont curent;
- de capital.
Moneda noastră naţională leul (ROL) are o convertibilitate limitată, adică numai de
cont curent. Persoanele fizice şi juridice pot face depozite în lei sau valută. Leii pot fi
transformaţi în alte valute, fie pe piaţa interbancară fie la casele de schimb nebancare.
Dar nu pot fi făcute investiţii de capital în străinătate în lei şi nu pot circula pe pieţele
monetar-valutare internaţionale. În mod obişnuit, plăţile în ţara noastră se fac numai în
lei, nu în lei şi/sau altă valută. Investitorii străini, creditorii externi nu agreează să facă
afaceri, tranzacţii şi operaţiuni în lei.
3.3. Modalităţi şi instrumente de plată

Mecanismele şi instrumentele cu care se face plata bunurilor şi serviciilor sunt
asigurate de bănci. De altfel, întregul sistem de plăţi este strâns legat de sectorul bancar. În
32
calitatea lor de intermediari financiari, băncile efectuează plăţile între vânzători şi
cumpărători, între debitori şi creditori, între „actorii“ de pe piaţa monetară.
Numai băncile, ca mari instituţii financiare în sens larg, au puterea de a asigura
mari lichidităţi necesare complexelor operaţiuni monetare şi valutare din economie.
Lichidităţile sunt procurate prin bănci şi pentru că acestea acordă marea majoritate a
creditelor. Rezultă că participanţii la sistemul şi operaţiunile de plăţi sunt moneda,
băncile, banca centrală, casele de compensaţii, alte instituţii financiare, agenţii economici
şi persoanele fizice.
După ce moneda de credit a luat locul monedei de aur cu valoare intrinsecă, a avut
loc o mare accelerare a plăţilor.
Plăţile trebuie să fie efectuate rapid pentru a fi eficiente. Pe măsura accelerării
plăţilor s-a dezvoltat sfera afacerilor.
Clienţii, actorii participanţi la sistemul de plăţi sunt titulari de cont, adică au
deschise conturi în bănci. În aceste conturi sunt inserate, operate creanţele şi datoriile
reciproce. Contul reflectă orice operaţiune de încasări şi plăţi efectuată, de aceea, de
fiecare dată el se află într-o altă poziţie (situaţie), sau situaţia dintre bancă şi client este
alta de fiecare dată. Când contul în bancă al clientului se creditează, înseamnă că a avut
loc o încasare, iar când se debitează, s-a făcut o plată.
Un client poate deschide la o bancă mai multe conturi, printre care: cont curent,
conturi de depozite, conturi de împrumut.
Plata, în sensul normelor în vigoare ale Băncii Naţionale a României este „orice
operaţiune, atât de plată, cât şi de încasare, rezultată în urma unei operaţiuni comerciale
realizată de o unitate bancară pentru contul unui client al său, sau în numele şi pentru
contul său“.7
Plăţile se fac prin două modalităţi şi anume:
- în numerar;
- prin virament.
3.3.1. Plăţi în numerar
La noi, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu şi ca
volum) deţin primul loc.
Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute
de persoanele fizice, agenţii economici şi bănci.
Aşa cum s-a constatat dintr-unul din capitolele anterioare, moneda de hârtie este un
titlu de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste bilete de bancă sunt onorate
la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.
Numerarul este mijlocul de plată primar şi el a dominat în timp, în cadrul
modalităţilor de efectuare a plăţilor. De la începuturi şi până în prezent, numerarul este un
instrument, un mod de plată general valabil şi are efect imediat. Are gradul de lichiditate
cel mai ridicat.
Numerarul nu este grevat de nici o altă obligaţie (cum sunt de exemplu, titlurile de
credit).
Plăţile în numerar se efectuează prin casieriile firmelor şi ale băncilor sau altor
instituţii financiare.
7
BNR, Regulament privind compensarea multilaterală a plăUilor interbancare, -2006
30
Rolul casieriilor este imens în circulaţia monetară cu numerar şi mai ales în relaţiile
cu publicul. Se poate spune că organizarea şi funcţionarea casieriilor sunt autonome în
raport cu alte activităţi ale firmelor şi băncilor.
Casieriile îşi desfăşoară activitatea complexă şi îndrumând clienţii şi promovând
normele legale de circulaţie monetară. Ele operează cu mari valori şi contribuie hotărâtor
la desfăşurarea unei circulaţii băneşti eficiente, performante într-o economie de schimb.
Operaţiunile de casierie constau în depuneri şi ridicări de numerar pentru/din
conturile deschise la o bancă.
Prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiuni cu numerar în valută, deşi de cele
mai multe ori există casierii organizate special în acest scop.
Managerii băncilor şi firmelor răspund de organizarea şi funcţionarea eficientă a
casieriilor.
Încadrarea personalului de la casierii se face prin angajarea gestionarilor,
constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu încasările şi plăţile efectuate.
Operaţiunile de casierie sunt:
- de încasări în numerar şi cu instrumente de plată în monedă scripturală (cecuri);
- de plăţi (cecuri, salarii, diurne, materii şi materiale procurate cu numerar etc.).
Mare pondere şi însemnătate în activitatea casieriilor are verificarea actelor şi
banilor şi înscrierea lor în registrul de casă, cât şi momentul predării lor către serviciul
(biroul) contabilitate.
Tot casieria (mai ales a băncii, dar şi a firmei), urmăreşte ca la efectuarea plăţii să
existe disponibilităţi în cont, fonduri din credite), apoi pregăteşte bancnotele (cupiurile) pe
grupe de mărime, efectuează calculele, numără banii, anulează cecul prezentat la plată,
înmânează numerarul şi cere clientului să numere banii şi să semneze.
În casieriile mari se pot organiza ghişee separate pentru încasări sau plăţi, ori cel
puţin programe diferite pentru fiecare din acest gen de operaţiuni.
Într-unul din capitolele următoare vor fi prezentate şi alte aspecte cu privire la
organizarea şi funcţionarea casieriilor (păstrarea cheilor, sigiliilor, închiderea şi deschiderea
tezaurului la bănci, organizarea casei de circulaţie monetară, verificarea şi împachetarea
bancnotelor, siguranţa păstrării numerarului, plafoane etc.).
3.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament

A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca volum este
viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de
acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.
Viramentul este de două tipuri:
- de credit;
- de debit.
Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că plătitorul (debitorul)
dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata. Deci nu este necesar un
consimţământ prealabil al plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante
instrumente de plată, precum ordinul de plată, cecul şi cambia.
În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil este dat
consimţământul plătitorului transmis băncii sale.
31
Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă toate
demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă, şi să ceară ca
suma respectivă de plată să fie transferată în contul său.
În cele ce urmează, prezentăm principalele instrumente de plată prin virament.
3.3.2.1. Ordinul de plată

Ordinul de plată este instrumentul cel mai des utilizat în plăţile fără numerar. El
este o dispoziţie necondiţionată dată de către emitentul ordinului, unei bănci de a pune la
dispoziţia unui beneficiar, o sumă de bani.
Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni ordin de plată trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
- banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debitarea unui cont al
emitentului, fie prin încasarea lor de la cel ce a dat dispoziţia (emitentul);
- nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.
Plata începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată. Plata se finalizează
prin acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.
Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu. Plătitorul poate fi un client al
băncii iniţiatoare sau chiar banca iniţiatoare.
Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să
primească o anumită sumă de bani. Beneficiarul poate fi un client al băncii destinatare
sau banca destinatară.
Banca destinatară este cea care recepţionează şi acceptă un ordin de plată.
Banca emiţătoare este orice bancă cu excepţia celei destinatare, care emite un ordin
de plată.
Banca intermediară este orice bancă emiţătoare sau receptoare, alta decât banca
iniţiatoare sau destinatară.
Ordinul de plată are următoarele menţiuni:
- este necondiţionat;
- este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul contului acestuia;
- denumirea băncii iniţiatoare;
- denumirea băncii receptoare;
- elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către banca
iniţiatoare.
Emitentul este considerat obligat prin ordinul de plată, numai dacă acesta a fost
emis de el sau de către o persoană mandatată. Emitentul este obligat să plătească băncii
receptoare, atunci când aceasta îl acceptă.
Se consideră că plata este efectuată, în momentul debitării contului emitentului, sau
când banca emiţătoare creditează contul băncii receptoare deschis la ea şi aceasta utilizează
fondurile desemnate de suma respectivă. Se mai consideră că plata este efectuată în
momentul în care decontarea finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare
deschis la Banca Naţională a României.
Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii.
Ordinul de plată poate fi emis pe suport de hârtie (clasic) sau pe suporturi
neconvenţionale (magnetic, electronic).
Ordinul de plată este un transfer de credit (virament de credit).
32
Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi onorarea ordinului de
plată. Dacă banca întârzie executarea plăţii din vina ei, plăteşte dobânzi de întârziere.
Banca receptoare este obligată să execute un ordin de plată în ziua în care l-a acceptat
sau cel mai târziu în ziua bancară următoare.
Dacă suma înscrisă pe un ordin de plată de către banca receptoare este mai mică
decât cea acceptată anterior în vederea executării, această bancă este obligată să emită un
ordin de plată pentru diferenţă. Dacă această sumă este mai mare, banca are dreptul să
recupereze diferenţa de la beneficiar.
Până la finalizarea transferului credit, fiecare bancă are obligaţia să sprijine pe
plătitor sau banca emitentă anterioară, cât şi dreptul de a cere sprijinul unei bănci
receptoare ulterioare în scopul completării procedurilor bancare cu privire la acest
transfer-credit.
În momentul în care transferul-credit este acceptat, banca destinatară devine
obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de plată acceptat. Finalizarea
transferului credit nu împiedică exercitarea dreptului beneficiarului de a recupera ulterior,
totalul spezelor bancare de la plătitor.
3.3.2.2. Cambia
Operaţiunile cu cambii şi bilete la ordin sunt reglementate prin Legea nr. 58/1934
privind cambia şi biletul la ordin modificată prin Legea nr.83/1994. A fost reintrodusă în
sistemul de plăţi al României prin Ordonanţa Guvernamentală nr.11/1993.
Operaţiunile cu cambii şi bilete la ordin sunt efectuate de bănci şi alte societăţi de
credit.
Cambia şi biletul la ordin sunt titluri de credit negociabile şi în acelaşi timp,
instrumente de plată, care constată şi atestă obligaţia asumată de către debitor de a plăti la
vedere sau la o anumită scadenţă, beneficiarului sau la ordinul acestuia o anumită sumă
de bani determinată.
În contextul acestui capitol, cambia este tratată doar ca un instrument de plată şi are
următoarele caracteristici:
- este transferabilă (trece de la o persoană la alta, rămânând însă obligaţia
plătitorului sau debitorului);
- este negociabilă; o dată cu cambia se transferă şi creanţa; în timpul transferului
se negociază la valoarea de piaţă;
- cei ce deţin cambia răspund solidar în cazul în care ultimul deţinător al cambiei
nu îşi poate primi banii la scadenţă;
- este un instrument de plată pe termen lung (este o plată amânată, de fapt); între
părţi există relaţii de credit, iar cambia este tocmai o expresie a acestor relaţii.
Cambia (din limba italiană: cambio = schimb) a apărut din lipsă de lichidităţi, ca un
angajament, o garanţie. În acest fel este posibilă plasarea capitalurilor disponibile. Fiecare
deţinător al cambiei are un venit, un profit, pentru că dobânda se împarte între ei.
Fiind un titlu de credit, cambia este un înscris sub semnătură privată.
Cambia cuprinde următoarele elemente:
- denumirea de cambie;
- ordinul necondiţionat de a plăti;
- numele celui ce trebuie să plătească;
- scadenţa;
33
- locul unde va fi făcută plata;
- locul şi data emiterii;
- semnătura celui care emite cambia.
Cambia are două forme:
- biletul la ordin;
- trata.
Biletul la ordin presupune doi participanţi şi anume, beneficiarul şi plătitorul.
Operaţiunile cu biletul la ordin au loc în cazul tranzacţiilor comerciale. Beneficiarul
vinde marfa în favoarea cumpărătorului, care devine astfel, debitor, adică viitor plătitor.
Acest debitor semnează biletul la ordin, obligându-se să efectueze plata la scadenţă.
Emitentul sau subscriitorul biletului la ordin menţionează „voi plăti acest bilet la
ordin la scadenţă“ şi semnează.
Faţa biletului la ordin este alcătuită din 6 zone ale căror amplasări, conţinut şi
dimensiuni se realizează după normele Băncii Naţionale a României.
Trata are la noi acelaşi conţinut ca şi cambia.
În cazul tratei, există trei participanţi:
- trăgătorul;
- trasul;
- beneficiarul.
Trăgătorul este cel care dă ordinul să se plătească. El obligă pe tras să plătească.
În cazul tratei şi al biletului la ordin, ordinul de a plăti se bazează pe transferul
anticipat al valorilor către tras.
De obicei, trăgător este comerciantul cu ridicata care livrează mărfuri către
comercianţii cu amănuntul, obligându-i pe aceştia să plătească mai târziu, conform tratei
şi în condiţiile stipulate în aceasta.
Beneficiarul poate fi o altă persoană în favoarea căreia se face plata. Este interzisă
tragerea unei cambii în favoarea altei cambii.
Când beneficiarul nu este trăgătorul se spune că această cambie este trasă pentru un
terţ. În acest caz, între trăgătorul şi beneficiarul cambiei nu există o relaţie directă.
Beneficiarul nu este indicat expres în cambie.
Dacă faţă de acest terţ (beneficiar), trăgătorul are o datorie (este debitor), atunci
trăgătorul completează pe cambie şi numele beneficiarului. Pentru contul terţului,
trăgătorul îşi asumă obligaţiile pe care le are orice trăgător faţă de beneficiarul unei
cambii şi purtătorii ulteriori ai acesteia.
Într-o cambie plătibilă la vedere sau la un termen, trăgătorul poate stipula că suma
va fi producătoare de dobândă. Dobânda curge de la data emiterii cambiei, dacă altă dată
nu este înscrisă. Se înscrie şi rata dobânzii sau masa ei.
Obligaţia cambială poate fi asumată prin mijlocirea unui mandatar sau a unui
reprezentant.
Trăgătorul cambiei răspunde de acceptarea şi plata ei. El nu se poate elibera în nici
un caz de răspunderea de plată.
Există şi cambii în alb, dar pentru a putea fi acceptate de BNR şi de bănci, acestea
trebuie în prealabil completate. Completarea se poate face în orice moment, dar neapărat
anterior prezentării la plată.
Cambia este transmisibilă prin gir. Girul poate fi făcut chiar în interesul trasului, al
trăgătorului sau al oricărui alt obligat. Aceştia pot să gireze din nou cambia.
34
Girul este necondiţionat.
Girul este total, cel parţial nu se ia în consideraţie, deci este nul. Cel ce face girul se
numeşte giratar. El poate fi orice persoană care se obligă cambial, indiferent dacă s-a
obligat sau nu anterior prin titlul respectiv.
Girarea titlului de către o societate bancară se numeşte scontare şi constituie o
modalitate prin care posesorul cambiei îşi poate procura prin gir fonduri, înainte de
scadenţă.
Girul este necondiţionat, adică nu poate fi grevat de contraprestaţii sau raporturi
cauzale.
Girul trebuie să fie înscris pe cambie sau pe prelungirea acesteia (alonjă) şi să fie
semnat de girant. Girul se mai numeşte andosare.
Dacă trasul nu poate plăti, beneficiarul cambiei cere execuţia acceptanţilor şi
avaliştilor. Acest demers se numeşte protest.
Avalistul este persoana ce garantează efectuarea plăţii pentru una din persoanele
cuprinse şi implicate în cambie. Avalizarea nu poate fi făcută de tras sau trăgător.
3.3.2.3. Cecul
Plăţile prin cec sunt reglementate de Legea nr. 59/1934 modificată prin Legea nr.
83/1994.
Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu
disponibil corespunzător (cel puţin valoarea cecului). Disponibilul a fost constituit
anterior printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar.
Băncile fac comerţ cu cecuri pentru ele şi clienţii lor. Banca Naţională a României
efectuează operaţiuni cu cecuri numai pentru propria sa activitate.
Cecul impune trei participanţi:
- trăgătorul;
- trasul;
- beneficiarul.
Cecul este creat de trăgător, care dă băncii sale un ordin necondiţionat. Ca atare,
banca apare în situaţie de tras. Banca trebuie să plătească la prezentare o sumă
determinată unei terţe persoane sau chiar trăgătorului emitent când acesta apare în poziţie
de beneficiar.
Cecul este un instrument de plată de debit. Nu se admit cecuri fără acoperire. De
regulă cecul este vizat şi certificat de banca ce l-a emis (banca trăgătorului).
Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă. Banca eliberează
clientului său, trăgătorul, mai multe formulare necompletate, pe care le transformă în
cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii.
Conţinutul cecului:
1. Denumirea de cec;
2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;
3. Numele celui care trebuie să plătească;
4. Fixarea locului unde se face plata;
5. Fixarea datei emiterii;
6. Semnătura celui care a emis cecul.
35
Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare. Totuşi cecul tras şi plătibil în
străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o bancă.
Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras şi are drept de a
dispune asupra acestuia. Disponibilul trebuie să fie deci lichid, cert şi exigibil.
Cecul este un instrument de plată la vedere. Trasul nu îşi asumă nici un fel de
obligaţie.Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate fi tras pentru contul unui
terţ. Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi decât când acesta are două firme
diferite.
Cecul poate fi plătibil la domiciliul unui terţ, fie în localitatea unde trasul are
domiciliul, fie într-o altă localitate, cu condiţia ca terţul să fie o bancă.
Într-un cec, suma de plată poate fi înscrisă în orice parte de pe faţa (recto)
instrumentului, adică în cadrul textului şi nu în diagonală sau sub semnătura trăgătorului.
Trăgătorul răspunde de plată. Dacă există obligaţii de regres, cei ce sunt implicaţi
răspund de plata cecului.
Operaţiunea de regres se produce în caz de refuz la plată. Plata poate fi refuzată
numai în caz de furt şi pierdere a carnetului de cecuri. Dacă în termenul prevăzut, trasul
(banca) nu onorează cecul, atunci beneficiarul îşi exercită dreptul de regres împotriva
diferiţilor semnatari (giranţi, avalişti).
Există mai multe tipuri de cec:
1. Din punct de vedere al modului de încasare:
- cec nebarat (sau de casă, sau alb);
- cec barat;
- cec de virament;
- cec certificat;
- cec circular;
- cec de călătorie.
2. Din punct de vedere al beneficiarului:
- cec nominativ (girabil);
- cec la purtător (cineva desemnat de beneficiar).
De obicei, cecul este nebarat. Uneori însă trăgătorul sau posesorul unui cec poate
să-l bareze. Bararea se face cu două linii paralele puse pe faţa cecului. Bararea este
generală când între cele două linii nu se indică nimic.
Bararea specială apare când banca este înscrisă între cele două linii.
La bararea generală cele două linii paralele sunt verticale sau oblice (deci nu
orizontale). Cecul cu barare generală poate circula prin girare şi este valabil în persoana
ultimului posesor.
Cecul cu barare specială poartă două linii paralele verticale sau oblice şi are înscrisă
între linii, denumirea băncii.
În cazul cecului barat, beneficiarul este obligat să recurgă la serviciul unei bănci
printr-o unitate bancară operativă aparţinând acesteia şi care să primească plata în locul
său.
Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător, sau în cursul circulaţiei
acestuia, de către oricare din posesorii lui.
Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise în cec.
36
Trăgătorul, cât şi posesorul unui cec pot interzice plata în numerar, inserând
transversal, pe faţa cecului, cuvintele „plătibil în cont“ sau „numai pentru virament“.
Aceste clauze pot fi revocate de către posesorii ulteriori ai cecului.
Cecul mai poate fi inserat cu termenul „netransmisibil“ poate fi plătit numai
ultimului posesor sau beneficiar. La cererea acestuia, suma poate fi creditată în contul
său.
Cecul purtând clauza „netransmisibil“ şi poate fi girat numai unei bănci.
Girul efectuat în aceste condiţii poartă denumirea de gir pentru încasare, chiar se
înscrie expresia „girat pentru încasare“.
Posesorul cecului poate exercita dreptul de regres asupra giranţilor, trăgătorului şi
celorlalţi obligaţi, dacă cecul prezentat în termeni utili nu este plătit şi dacă refuzul de
plată este contestat.
Dovada refuzului de plată poate fi făcută:
- prin protestul refuzului la plată;
- printr-o declaraţie a trasului;
- printr-o confirmare oficială şi datată a unei case de compensaţii, prin care se
arată că cecul a fost adus spre compensare în timp util, dar nu a fost plătit.
Cecul de virament este cel ce este însoţit de clauza „plătibil în cont“ deci plata nu
poate fi făcută în numerar.
Cecul certificat este atunci când o bancă aflată în poziţia de tras, confirmă, certifică
beneficiarului că fondurile necesare există în cont.
Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o bancă asupra subunităţilor
sale sau asupra altei bănci. Este şi el plătibil la vedere şi are menţiunea expresă de „cec
circular“.
Pe acest cec este înscris şi numele primitorului, adică al clientului băncii emitente.
Cecul de călătorie este emis în sumă fixă, precum banii de hârtie şi este pus în
circulaţie pe timp limitat. Trăgătorul vinde cecul de călătorie unei persoane care devine
posesor. Posesorul remite file de cec beneficiarilor în schimbul cumpărării de bunuri şi
servicii.
Beneficiarul filei încasează suma de la o bancă locală, iar aceasta recuperează suma
de la banca emitentului.
Cecul are valoare de titlu executoriu pentru suma înscrisă în el, împreună cu
dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării, plus cheltuielile de protest şi
notificare.
3.3.2.4. Cardul
Este tot mai des folosit acest instrument. Sunt implicaţi:
- emitentul;
- deţinătorul;
- comerciantul.
Este un instrument de plată fără numerar, prin care posesorul autorizat al cardului
plăteşte, achită contravaloarea unor bunuri sau servicii, numai de la anumiţi vânzători
(comercianţi) abilitaţi să accepte asemenea cărţi (plăţi).
Prin utilizarea cardurilor de plată se mai pot obţine lichidităţi de la banca emitentă,
în limitele soldului din cont.
Cardurile de plată sunt de foarte multe feluri (tipuri).
37
De exemplu:
 după caracteristicile tehnologice, cardurile de plată sunt:
- pe suport magnetic;
- cu microprocesor.
 în raport de funcţiile pe care le au, cardurile de plată sunt:
- de credit;
- de debit;
- de obţinere de numerar;
- de transfer electronic de fonduri la punctele de vânzare;
- de garantare a cecurilor;
- multifuncţionale.
Mai sunt şi alte criterii de grupare a cardurilor de plată.

Acest instrument de plată se perfecţionează cel mai rapid, acest lucru producându-
se şi ca urmare a concurenţei foarte mari.
Cărţile de plată magnetice sunt emise de bănci, sunt confecţionate din material
plastic şi prezintă pe faţă denumirea şi simbolul emitentului, numărul cărţii de plată,
numele posesorului autorizat şi data expirării. Pe verso există o bandă magnetică şi un loc
de semnătură.
Cărţile de plată cu microprocesor (inteligente) au memorie şi circuite integrate, iar
informaţiile sunt grupate pe mai multe niveluri (securitate, aplicaţie, operare). Sunt emise
de către bănci, dar şi de firme.
Cardul de credit se caracterizează prin faptul că posesorului ei i-a fost aprobată şi
deschisă o linie de credit.
Cardul de debit se caracterizează prin faptul că permite posesorului ei să procure
bunuri şi servicii prin debitarea directă a contului său personal.
Cardurile de plată sunt emise de bănci, de comercianţi, alte instituţii, firme.
Dat fiind că reprezintă un instrument modern de plată, cardurile de plată sunt
utilizate de câţiva ani şi în România. Aici au pătruns organizaţii de mare prestigiu, cum ar
fi: VISA, MASTERCARD, EUROCARD, AMERICAN EXPRESS, DINERS CLUB,
JCB etc., adică acele firme care îşi dispută piaţa internaţională a cardurilor de plată.
Cardurile de plată pot fi în lei sau în valută şi au tot mai multe utilizări şi la noi.
1. Convertibilitatea monedei este:

a. capacitatea acesteia de a circula controlat pe pieţele monetare
internaţionale şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.
b. incapacitatea acesteia de a circula liber pe pieţele monetare internaţionale
şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.
c. capacitatea acesteia de a circula liber pe pieţele monetare naţionale şi de a
putea fi controlat schimbată pe moneda altei ţări.
d. capacitatea acesteia de a circula liber pe pieţele monetare internaţionale şi
de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.\
38
2. Din punct de vedere al puterii de cumpărare a monedei şi de spaţiul de circulaţie a
ei, convertibilitatea nu poate fi:
a. Regresiva
b. deplină
c. externă
d. limitată
3. Din punct de vedere al modalitatii de efectuare a platiilor, care dintre urmatoarele
variante este corecta:
a. Numerar si virament
b. Plata amanata si plata fixa
c. Plata amanata si numerar
d. Virament si plata amanita
4. Din punct de vedere al tipologiei viramentul poate fi:
a. Fix si variabil
b. La vedere si la terment
c. Negociabil si nenegociabil
d. De credit si de debit
5. Nu este instrument de plată prin virament:
a. Ordinul de plată
b. Leasingul
c. Cecul
d. Cambia
6. Care dintre urmaorii nu este participant in derularea viramentului prin cec:
a. Trăgătorul
b. Trasul
c. Beneficiarul
d. Furnizorul
Raspunsuri: 1d, 2a, 3a, 4d, 5b, 6d.
1. Ce sunt biletele de banca?

2. Prezentati 3 mijloace de creatie monetara.
3. Definiti convertibilitatea monetara.
4. Cum este clasificata convertibilitatea in functie de puterea de cumparare?
5. Prezentati platile prin numerar.
6. Prezentati platile prin virament.
7. Ce reprezinta ordinal de plata?
8. Ce reprezinta cambia?
9. Ce reprezinta biletul la ordin?
10. Ce reprezinta cecul?
39
3.6. Bibliografie
1. Dedu Vasile, Managementul bancar – Ed. Mondau 2006

2. Jaque Masson, Creditele bancare pentru întreprinderi RAO – IPC, Bucuresti 2006
7. Mayer Thomas ş.a., Moneda, băncile şi economia – EDP 2005
8. Mihai Gheorghe Ionescu, Ianfred Silberman, legislaţia bancară cu adnotări şi
comentarii – Ed. Expansion, Armonia 2006
9. Tudorache D., - Monedă, bănci, credit, Editura Universitara, 2007
2016, 2017
40
SISTEME MONETARE
4.1.Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar
4.2.Evoluţia sistemelor monetare
4.5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Insusirea conceptului de sistem monetar
- Intelegerea conceptului de etalon monetar si implicatiile acestuia
- Cunoasterea evolutiei sistemelor monetare
TERMENI CHEIE: sistem monetar, etalon monetar, sistem monometalist, sistem bimetalist.
REZUMAT:
Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care
reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat.
Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor preţioase, folosite ca
material pentru confecţionarea diferitelor monede. Ca urmare, la baza primelor sisteme
au stat monedele metalice. Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă
unul sau două metale din care putea să-şi confecţioneze monedele etalon.
Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea monometalist. Dacă erau folosite
doua metale, era sistem monetar bimetalist. Sistemele monetare moderne, performante,
au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu moneda convențională, când aurul nu mai
îndeplineşte funcţii monetare principale.
Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei naţionale
sau internaţionale.
4.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar

În literatura de specialitate, conceptul de sistem monetar are înţelesuri şi abordări
diferite.
Costin Kiriţescu a dat definiţia cea mai cuprinzătoare la noi „Sistemul monetar
reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi
respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat“.8 Pentru ca Sistemul Monetar să fie
omogen este necesară şi existenţa unui sistem de relaţii între instituţiile ce au ca obiect de
activitate circulaţia monetară (bănci, trezoreria publică, organisme specializate, casieriile
etc.)
Fiecare ţară are sistemul său monetar. Sistemele monetare sunt foarte diferite. De aici
apare necesitatea calculării echivalenţei de valoare (curs valutar şi schimb valutar). Nu se
poate ajunge la un sistem monetar unitar.
Încercări de realizare a unor sisteme monetare unitare au fost făcute mai de mult,
dar primul mai elaborat şi mai credibil a apărut în prima jumătate a secolului al XIX-lea
prin crearea Uniunii Latine. A fost un eşec total. Nu s-a putut ajunge la un sistem monetar
41
unitar şi pentru că ţările şi cetăţenii lor ţin la monedele lor naţionale, fiind considerate
uneori chiar simbol al independenţei ţării respective. Dovada că aşa stau lucrurile este
recenta realizare a Pieţei Monetare Europene, când introducerea monedei EURO a
determinat mari convulsii interne şi între ţările membre ale Uniunii Europene, o parte din
aceste ţări amânând intrarea în zona EURO, tocmai pentru motivele menţionate mai sus.
Sistemul monetar unitar nu poate fi realizat nici ca urmare a disparităţilor de curs,
de pondere de cumpărare, paritate sau etalon monetar.
Etalonul este unitatea monetară stabilită şi recunoscută de către stat şi care este
utilizată ca unitate de bază pentru măsurarea valorilor bunurilor şi serviciilor.
8
Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică, 1982, p.278
42
4.2. Evoluţia sistemelor monetare
Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor preţioase, folosite
ca material pentru confecţionarea diferitelor monede.
Ca urmare, la baza primelor sisteme au stat monedele metalice.
Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă unul sau două metale din
care putea să-şi confecţioneze monedele etalon.
Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea monometalist. Dacă erau folosite
doua metale, era sistem monetar bimetalist. La rândul lor, aceste sisteme erau de mai
multe feluri. De exemplu, cel monometalist putea fi:
- sistem monetar monometalist de aur;
- sistem monetar monometalist de argint.
În orice caz, numai monedele confecţionate din aceste metale aveau putere totală, adică
erau considerate monede etalon.
Bimetalismul, ca sistem monetar poate fi şi el:
- integral (când se stabilea un raport de valoare între cele două metale preţioase şi
ambele metale aveau aceeaşi putere de plată, iar confecţionarea lor era
nelimitată);
- parţial (când numai aurul se putea folosi nelimitat în confecţionarea monedei, iar
argintul era fixat de stat a fi folosit doar pentru un număr şi o valoare limitate de
monede);
- paralel (când cele două monede au o putere nelimitată şi sunt independente una
de alta, neexistând între ele un raport de valoare).
Cel mai vechi sistem monetar monometalist a fost cel de argint.
El nu excludea şi utilizarea şi a altor monede în circulaţie, de exemplu a celor de
argint. Acestea aveau însă, doar o valoare comercială, etalon, moneda legală, atotputernică,
era numai din argint. Celelalte monede erau considerate ca orice marfă.
Etalonul de argint s-a manifestat mai puternic în secolele XVI-XVIII în ţări
dezvoltate, precum Anglia, Franţa, Germania, dar şi în ţări ca Rusia şi în întregul
continent european. Cu timpul, au început să circule tot mai multe monede de aur,
creându-se un sistem monetar paralel.
Deprecierea permanentă a argintului, descoperirea mai multor zăcăminte (ceea ce a
dus şi mai mult la scăderea valorii acestui metal) a contribuit hotărâtor la introducerea
sistemului monetarist bazat pe etalonul aur. Monedele de aur erau tot mai mult tezaurizate
sau utilizate în plăţi peste graniţă. În sistemul monetar de aur, numai monedele de aur
aveau putere legală şi puteau fi confecţionate nelimitat. Dar nu mai era absolut necesar şi
obligatoriu să fie puse în circulaţie numai monedele de aur. Ele puteau fi confecţionate şi
din aur, dar şi din alte metale, inclusiv din argint.
Confecţionarea monedelor din alt material era însă limitată şi o putea face numai
statul.
Sistemul bimetalist. În acest sistem, confecţionarea monedelor era total liberă, iar
circulaţia celor două monede era simultană.
Se stabilea un raport între aur şi argint, în general acesta fiind de 1/15,5-16 (un
kilogram de aur echivala cu 1/15.5-16 kilograme de argint).
43
Ţara clasică a bimetalismului a fost Franţa, care a introdus acest sistem încă din
anul 1803. Ambele monede (de aur şi de argint) aveau o valoare corespunzătoare valorii
legale imprimate pe ele. Deci ambele monede aveau o valoare intrinsecă şi erau socotite
ca monede principale. Dar foarte greu putea să se menţină pe o perioadă de timp, o
echivalenţă, un raport corect între valoarea legală şi valoarea intrinsecă.
Moneda slabă alunga din circulaţie moneda bună (criteriul lui Gresham). Deşi aurul
se devaloriza din mai multe cauze, el devenea tot mai mult, „moneda rea“ care izgonea
din circulaţie „moneda bună“, adică cea de argint, care se răreşte ca monedă de circulaţie.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost făcută şi prima încercare de sistem
monetar internaţional. Este vorba de Uniunea Latină creată prin Convenţia Monetară din
23 Decembrie 1865. La ea au aderat iniţial Franţa, Belgia, Elveţia, iar din 1874 şi Grecia.
Ea s-a format având la bază următoarele principii:
- menţinerea sistemului bimetalist integral (monedele de aur şi argint erau
considerate în continuare monede etalon, deci puteau fi emise nelimitat şi
acceptate fără limită);
- pentru monede sub 5 franci se reducea dreptul de emisie iar suma limită
liberatorie era de până la 50 de franci; peste această sumă, nimeni nu putea să fie
obligat să primească în plată aceste monede;
- fixarea unei anumite cantităţi de monede (de exemplu 6 franci pe locuitor).
În anii 1870, preţul aurului a sporit, iar al argintului a scăzut. Valoarea monedelor de
argint a scăzut şi ea ca urmare a modificării raportului aur-argint de la 15 la 1, la 20 la 1 şi
chiar mai mult. A fost necesară retopirea unor monede de argint şi rebaterea lor cu adău-
garea unei cantităţi noi de argint. Dar acest lucru era foarte greu de realizat şi a devenit
necesar un nou acord între state. În 1878 a fost convocată o nouă Convenţie (o conferinţă
internaţională), care la 5 noiembrie 1878 părăseşte definitiv sistemul monetar al bimetalis-
mului. A urmat aşa-zisul sistem monetar bimetalist şchiop.
Apoi a urmat sistemul monetar monometalist aur. El a avut diferite forme şi diferite
raporturi între aur şi argint în funcţie de condiţiile din fiecare ţară. De exemplu, în Statele
Unite ale Americii, prin legea din 14 martie 1900, s-a instituit dolarul-aur ca bază
monetară, dar s-a păstrat şi pentru dolarul de argint, puterea de circulaţie nelimitată. În
timp, s-a pierdut importanţa argintului ca bază a unui sistem monetar, cu toate ca această
pierdere a fost de durată, ca urmare a tradiţiei de 300 de ani a sistemului monetar bazat pe
argint. Unul din factorii care au îngreunat părăsirea sistemului monetar bazat pe argint a
fost respectarea principiului stabilităţii preţurilor (de multe ori variaţiile de preţ nu se
datorau schimbării valorii bunurilor şi serviciilor, ci mai ales modificării valorii
monedelor).
Încă din secolul al XIX-lea, sistemele monetare metalice au avut de suferit prin
apariţia monedei de hârtie, puse în circulaţie de către bănci de emisiune. Totuşi, această
monedă fiduciară avea acoperire în aur, ceea ce a fost încă un factor al devenirii aurului
în plan mondial în comparaţie cu argintul.
A început deci, perioada de existenţă a sistemelor monetare bazate pe etalonul aur
(aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize) şi moneda de hârtie.
Hârtia monedă a îmbrăcat două forme şi anume:
- moneda de hârtie reprezentativă;
- moneda de hârtie convenţională.
1. Moneda de hârtie reprezentativă are la bază o valoare reală.
44
Această valoare nu este încorporată în moneda de hârtie (aşa cum era cazul cu
moneda metalică). Valoarea reală este dată de reglementările foarte precise ale emisiunii
şi circulaţiei acestei monede. Mai intervine şi aspectul psihologic al încrederii. Elementul
de încredere se mai numeşte şi fiduciar şi este determinant în cazul monedelor de hârtie.
De aceea, moneda de hârtie se mai numeşte şi moneda fiduciară. Moneda de hârtie este
reprezentată de biletul de bancă sau bancnotă.
2. Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie din ordinul şi pe
cheltuiala statului. Ea nu are altă acoperire sau garanţie. Statul nu are obligaţii cu privire
la modalităţile şi condiţiile de rambursare. Această monedă se asimilează titlurilor de
credit ale statului şi care nu sunt purtătoare de dobândă. Ea are putere de plată legală şi
nelimitată.
Această monedă convenţională a fost utilizată în momente mai grele pentru stat şi
anume: conflicte armate, crize economice, tulburări sociale.
Aşa cum s-a amintit deja mai sus, un alt tip de sistem monetar este cel bazat pe
etalonul aur. El a funcţionat la noi şi în lume, până la începutul anilor ’70. Etalonul aur a
constituit baza sistemelor monetare naţionale. Conform acestui sistem, metalul monetar
circula liber pe piaţa monetară internă şi internaţională. În paralel, circula şi moneda de
hârtie.
Emisiunea monedelor de aur era liberă, ca şi convertibilitatea bancnotelor.
Etalonul aur-monedă a fost introdus şi generalizat în Anglia în 1818. În România, el
a fost aplicat începând cu anul 1890.
Un alt sistem bazat pe etalonul aur a fost etalonul aur-lingouri.
Perioada lui de aplicare a fost scurtă (după primul război mondial). În cazul lui,
aurul-monedă a fost retras de pe piaţă şi păstrat la băncile emitente sub formă de lingouri.
În felul acesta a fost limitată convertibilitatea în aur a monedei de hârtie.
Mai aproape de zilele noastre a fost utilizat sistemul monetar bazat pe etalonul aur-
devize. El a fost adoptat de majoritatea statelor, încă din 1944, la Conferinţa de la Brettan
Woods. Pentru prima dată, un sistem monetar are şi instituţiile financiar- monetare care
să îl organizeze şi să îl susţină. Pentru prima dată, băncile de emisiune depozitează pe
lângă aur, titluri de credit şi valute puternice. Cu timpul, valutele forte au devenit
principala rezervă a băncilor centrale.
O dată cu introducerea etalonului aur-devize şi cu gestionarea circulaţiei monetare
internaţionale de către instituţiile specializate (FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor
Internaţionale etc.), circulaţia monetară internaţională şi în interiorul multor ţări s-a
dezvoltat foarte mult, scăzând treptat rolul aurului. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur
a slăbit foarte mult, iar în 1974 a fost abandonat.
Din anul 1974, sistemul monetar este construit pe baza unui nou etalon şi anume
puterea de cumpărare a monedei naţionale. Era firesc să se ajungă aici, întrucât circulaţia
monetară este direct legată de vânzare-cumpărare, deci de preţuri, de cantitatea de bunuri
şi/sau servicii care pot fi procurate cu o unitate monetară.
S-au dezvoltat şi fenomenele inflaţioniste şi dezechilibrele, o dată cu intrarea în
vigoare a acestui sistem monetar bazat pe puterea de cumpărare.
Puterea de cumpărare reprezintă un etalon aparte. El se bazează pe contribuţia
bunurilor şi serviciilor fiecărei ţări la determinarea cursului monetar. La determinarea
puterii de cumpărare a unei monede naţionale, sarcini şi contribuţii mari revin acum
Sistemului Financiar Internaţional şi îndeosebi Fondului Monetar Internaţional şi Băncii
45
Mondiale. Acestea stabilesc puterea de cumpărare a monedelor naţionale, pe baza
costului valutar, care ţine seama de ponderea şi preţurile produselor de bază, dar şi de
unii indicatori realizaţi de ţara respectivă, cum ar fi: preţurile interne raportate la cele
internaţionale, nivelul produsului intern brut, ritmul creşterii economice, productivitatea
muncii, datoria externă, deficitele bugetare şi ale balanţei de plaţi externe, etc. Etalonul
putere de cumpărare este deci abstract, nu are un corespondent material, este mai degrabă
un calcul, un model.
În concluzie, putem afirma că sistemele monetare moderne, performante, au apărut
şi s-au dezvoltat o dată cu moneda de hârtie, când aurul nu mai îndeplineşte funcţii
monetare principale.
Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei naţionale
sau internaţionale.
4.3. Teste de evaluare
1. Bimetalismul, ca sistem monetar nu poate fi:

a. integral
b. parţial
c. paralel
d. derivat
2. Nu este un tip de sistem monetar etalonul:
a. Aur-moneda
b. Aur-lingouri
c. Aur-devize
d. Aur-avize
3. Moneda de hartie a imbracat dou forme:
a. Reprezentativa si conventionala
b. Reprezentativa si neconventionala
c. Nereprezentativa si conventionala
d. Nereprezentativa si neconventionala
4. Sistemul monetar reprezintă:
a. ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi
respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat
b. ansamblul normelor nelegale şi instituţiilor care dereglementează,
organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti din lume
c. ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi
respectiv supraveghează relaţiile financiare dla nivel mondial
d. ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi
respectiv supraveghează relaţiile comerciale dintr-un stat
46
Raspunsuri: 1d, 2d, 3a, 4a.
1. Definiti etalonul monetar

2. Definiti sistemul monetar.
3. Prezentati sistemul bimetallist.
4. Prezentati etalonul aur-moneda
5. Prezentati etalonul aur-lingouri.
6. Prezentati etalonul aur-devize.
4.5. Bibliografie
1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin, Monedă, credit, bănci – EDP,
2000
2. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Operaţiuni bancare – EDP 2000
3. Dedu Vasile, Managementul bancar – Ed. Mondau 2006
6. Jaque Masson, Creditele bancare pentru întreprinderi RAO – IPC, Bucuresti 2006
2016, 2017
47
BĂNCILE, INSTITUŢII DE CREDIT REPREZENTATIVE
5.1 Rolul şi funcţiile băncilor

5.2 Sectorul bancar românesc în economia de piaţă
5.2.1. Banca – întreprindere
5.2.2 Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune
5.2.3.Băncile în economia de piaţă
5.4. Lucare de evaluare
5.5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Insusirea rolului bancii
- Cunoasterea functiilor bancilor
- Cunoasterea sectorului bancar romanesc
- Cunoasterea atributiilor bancii nationale
TERMENI CHEIE: banca comerciala, banca centrala, politica monetara, politica valuatara.
REZUMAT:
Reglementările europene şi internaţionale continuă să acorde mare atenţie băncilor

ca motor al economiei de piaţă, dar le includ într-o denumire integratoare şi globalistă şi
anume instituții de credit.
În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând în promovarea
reformei şi manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În
manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a
sistemului economico-financiar.
În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Centrală este singura instituţie
autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea
administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de
emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea
reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata
tuturor obligaţiunilor publice şi private.
5.1. Rolul şi funcţiile băncilor
Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele
au fost ajutate, atât prin contribuţia capitalului român, cât şi a celui străin.
Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri şi
Consemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistem
monetar naţional.
Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având capital de stat şi privat.
Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie
mondiale. A apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în
aur.
48
Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au fost constituite
pentru a fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii
de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predo-
minantă în economia românească. O dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost
înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat
departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât
şi privată. Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era
susţinută în mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse,
servicii şi facilităţi bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii
agricole şi industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în
49
economia capitalistă pentru care România era un pretendent serios încă în perioada dintre
cele două războaie mondiale.
O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei
româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar,
considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un „vârf de lance“ în
înfăptuirea tranziţiei.
Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoare
restructurate se numără şi cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:
 desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;
 reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;
 capitalizarea băncilor;
 privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;
 înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;
 diversificarea tipurilor de bănci;
 diversificarea produselor şi serviciilor bancare;
 extinderea reţelei teritoriale;
 realizarea unui management performant, participativ şi eficient;
 desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute proprii fiecărei bănci;
 informatizarea bancară;
 deschiderea către colaborarea cu băncile străine;
 sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale
construcţiei economiei de piaţă;
 perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.
Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost
făcute unele progrese şi toţi factorii de răspundere (politici, economici, specialişti etc.)
sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de
piaţă.
Băncile comerciale au următoarele funcţii:
1. Funcţia de depozit
2. Funcţia deinvestiţii
3. Funcţia comercială
4. Funcţia de creditare
5. Funcţia de reglare a ratei dobânzii
5.2.Sectorul bancar românesc în economia de piaţă
La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar. Principalele laturi şi

trăsături ale activităţii sectorului bancar vor face obiectul unor capitole separate în acest
manual.
Reorganizarea declanşată în 1991 a fost necesară nu numai ca urmare a
schimbărilor fundamentale în teoria şi practica economică, ci şi pentru faptul că trebuia
valorificat un potenţial mare al activităţii bancare, mai ales sub aspectele:
 pregătirii foarte bune a specialiştilor bancari existenţi;
 reţelei teritoriale relativ dezvoltate;
50
 nevoii de continuitate mai ales în creditarea economiei naţionale, dar şi în
efectuarea plăţilor, înlăturarea blocajului financiar, diversificarea produselor şi
serviciilor bancare.
Modernizarea sectorului bancar nu se putea face în România şi din cauza vidului
legislativ. De aceea, printre primele măsuri luate a fost şi aprobarea unei legi cu specific
bancar. Mai întâi, menţionăm că, fiind organizate pe principiile unei societăţi comerciale
producătoare de profit, băncile respectă în primul rând, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, dar şi legislaţia specifică.
5.2.1. Banca – întreprindere
În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând în promovarea

reformei şi manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În
manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a
sistemului economico-financiar.
Şi în perioada de tranziţie, băncile sunt de mai multe tipuri şi organizate pe mai multe
niveluri. Activitatea bancară în ţara noastră de exemplu, este mult mai complexă faţă de
perioada de dinainte de 1990. În primul rând, sectorul bancar este organizat pe două
niveluri şi anume, băncile comerciale şi Banca Naţională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat
foarte mult produsele şi serviciile bancare. Însăşi esenţa activităţii bancare s-a îmbunătăţit,
prin organizarea lor ca societăţi pe acţiuni şi prin demararea procesului de privatizare.
S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având
capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici şi strategii ale băncilor care să contribuie
la dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare noi şi diminuarea riscului, în special a
riscului de creditare. Am pus accentul pe riscul de creditare, întrucât băncile româneşti sunt
– actualmente – în primul rând, bănci de credit, ponderea creditului în total produse şi
servicii variind foarte mult.
Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operaţiuni bancare, care
conduc la conceperea, realizarea şi înregistrarea produselor şi serviciilor bancare. Un
grup de operaţiuni omogene legate de un produs bancar, un segment al activităţii bancare,
o metodologie, strategie etc. constituie tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind
în primul rând, operaţiunile şi tehnicile ca părţi ale activităţii bancare în ansamblu.
În esenţă, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operaţiunile
bancare, evidenţa bancară şi controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază
se poate aprecia că activitatea este puternic influenţată de strategiile şi politicile băncilor
şi de politica şi normele Băncii Naţionale a României. De asemenea, analiza fenomenului
bancar influenţează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.
La rândul lui, fenomenul bancar influenţează strategiile, produsele şi serviciile
bancare şi oferă noi date managementului bancar şi analizei bancare. Deci, banca
înseamnă şi organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor bancare, a evidenţei bancare şi
controlului bancar în concordanţă cu strategiile şi managementul băncilor. Dat fiind rolul
cu totul special al Băncii Naţionale, ca bancă centrală de emisiune, supraveghere şi
control, în curs nu se fac referiri la operaţiunile şi tehnicile acestei bănci, decât în măsura
în care ele influenţează direct activitatea băncilor.
51
Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al economiei. De aceea,
se poate aprecia că toate operaţiunile bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile
bancare influenţează foarte mult dezvoltarea şi modernizarea sectorului bancar românesc.
Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli,
decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară
este o activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.
Trecerea la economia de piaţă face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poată
funcţiona ca înainte. Marile schimbări intervenite în sistemul de produse şi servicii
bancare, în structura partenerilor de afaceri, în legislaţia şi reglementările cu privire la
întreaga activitate din economie, impun ca băncile să-şi adapteze strategiile la
„provocările“ noului mediu.
Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe cât cheltuieşte, ce venituri
realizează, cât de eficientă este activitatea. Pentru aceasta trebuie să folosească la
maximum toate opţiunile partenerilor de afaceri, să stabilească cât de puternică este
identitatea sa proprie (a băncii), cea a clienţilor săi sau a altor parteneri de afaceri. Alte
probleme şi întrebări cruciale pentru bănci ar trebui să fie:
 cum alegeţi?
 unde începeţi?
 ce îmbunătăţiri puteţi aduce?
 în ce mediu lucraţi?
 ce metode optime aţi identificat pentru a obţine cele mai bune rezultate?
 ce metode utilizaţi pentru selecţia şi evaluarea clienţilor şi a altor parteneri de
afaceri?
 cum vă modernizaţi structurile funcţionale?
 ce obiective strategice majore vă propuneţi?
 cum folosiţi publicitatea?
 cum stimulaţi marketingul produselor şi serviciilor bancare?
 aveţi strategii alternative?
Luarea în consideraţie a întrebărilor de mai sus şi a altora, poate oferi o înţelegere
mai clară a naturii şi sferei de cuprindere a activităţii bancare. Prezentată pe capitole uşor
de urmărit, problematica activităţii şi strategiei bancare poate fi cunoscută şi considerată
ca esenţială. De exemplu, banca trebuie să cunoască nevoile de bază ale clienţilor. Aceste
nevoi ale clienţilor trebuie să fie întreţesute în întreaga structură bancară, pentru a crea o
nouă bancă – banca managementului serviciilor.
Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piaţă, pentru că el trebuie să
asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor băneşti din
economie şi dirijării lor în scopul desfăşurării normale a activităţii social-economice.
Banii, circulaţia bănească, creditul, procesele valutare în general, încep să devină şi la noi
instrumente active în stimularea activităţii economice. Pârghiile sistemului financiar-
bancar stimulează orice fenomen economic pozitiv şi descurajează activităţile ineficiente.
Spre deosebire de situaţia dinainte de decembrie 1989, sistemul financiar-bancar
pune mai mare accent pe realizarea unor rezultate financiare favorabile, concretizate în
primul rând în profit. În această privinţă se poate afirma chiar că, economia de piaţă
admite şi unele activităţi speculative, dar întemeiate pe organisme specializate, cum ar fi
speculaţiile de bursă (de valori şi, mai rar, de mărfuri).
50
Din elemente de servire a unor structuri social-economice, băncile devin parteneri
activi, în principal ai agenţilor economici. Băncile stimulează şi menţin trează atenţia
agenţilor economici spre probleme majore, şi anume resursele şi utilizarea acestora,
gestiunea întreprinderii, eficienţa utilizării resurselor, modul de utilizare a profitului.
Băncile comerciale au chiar obligaţia de a opri pe agenţii economici să angajeze activităţi
nerentabile şi riscante. Acest lucru se poate realiza cu ocazia acordării creditelor, a
avizării studiilor de fezabilitate, a efectuării plăţilor prin cont. Prin intervenţia băncilor
(ca parteneri, nu ca autoritate) se pot evita unele implicaţii, care ar comporta riscuri în
gestiunea agenţilor economici. Deci nu este vorba de o tutelă a băncilor asupra agenţilor
economici, ci de un sprijin în realizarea unei flexibilităţi în adaptarea la cerinţele pieţei, în
funcţie de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea economică. Realizarea unei astfel
de flexibilităţi şi cu ajutorul băncilor comerciale, are menirea de a acţiona continuu, astfel
încât să-şi poată reorienta oricând activitatea. Băncile sunt implicate şi interesate în
realizarea acestei flexibilităţi în activitatea agenţilor economici, întrucât prin aceştia,
mecanismul pieţei poate acţiona din punct de vedere al riscului şi asupra instituţiilor şi
organismelor bancare. Dar, în cazul băncilor, extensia şi efectele negative ale riscului au
consecinţe mult mai nefavorabile, întrucât greutăţile se repercutează şi asupra economiei
în general, dar mai cu seamă asupra unui mare număr de agenţi economici ce formează
clientela băncii respective.
În economia de piaţă funcţionează mai multe feluri de bănci, organizate ca societăţi
comerciale, sau pe feluri de produse şi servicii bancare. Activând însă într-un domeniu cu
totul special al vieţii economice, băncile trebuie să aibă un regim de organizare şi
funcţionare care să dea drept de îndrumare, supraveghere şi control băncii centrale, care
în România este Banca Naţională. În cazul de faţă, controlul nu trebuie să se suprapună
cu monopolul sau centralizarea. În orice ţară cu o economie de piaţă dezvoltată, există o
bancă centrală, care dirijează procesele şi fenomenele financiar-bancare de mare
însemnătate pentru ţara şi naţiunea respectivă. În mare parte, băncile (fie ele şi
comerciale) îşi menţin rolul de instituţii publice, deci activitatea lor trebuie reglementată
riguros şi bine coordonată de către banca centrală. Aceasta din urmă, prin împuternicirile
pe care le are, precum şi prin metodele şi tehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin
politica monetară şi strategia dezvoltării sectorului financiar-bancar, acordă un sprijin
calificat fiecărei bănci comerciale.
Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparaţie cu întreprinderile
economice industriale şi comerciale. Astfel, primele bănci moderne au apărut cu 200 –
250 de ani în urmă. Începuturile întreprinderii de bancă se concretizează la individul sau
grupul de indivizi, care se ocupau cu anumite operaţiuni specifice băneşti. Operaţiunile
acestea erau limitate ca formă şi volum la comerţul cu bani şi credit. Dimpotrivă, într-o
economie de piaţă, instituţiile bancare practică operaţiuni din cele mai complexe şi
variate. Actualmente şi în România, câmpul de activitate a băncilor este mult lărgit, prin
produsele şi serviciile realizate pentru cei ce activează în domeniul economic, dar nu
numai. Băncile au devenit organisme atât de indispensabile, încât o economie naţională
fără asemenea instituţii nu mai poate fi concepută.
După evenimentele din decembrie 1989, în România băncile au fost organizate ca
societăţi pe acţiuni, cu excepţia Băncii Naţionale care a devenit Banca Centrală de Stat.
Banca Naţională are menirea să dea un nou impuls activităţii bancare în ţara noastră,
contribuind la aducerea băncilor comerciale la nivelul standardelor internaţionale. Aceasta
51
este o necesitate, cu atât mai mult, cu cât în perioada dinaintea celui de al doilea război
mondial, România avea un sector bancar relativ dezvoltat. Astfel, în anul 1934 existau în
ţara noastră peste 1200 de bănci şi multe alte bănci-cooperative. Din august 1947 s-a
procedat la desfiinţarea a 2062 de bănci, astfel că în 1948 a rămas în funcţiune, practic, o
singură bancă. Pasul uriaş înapoi făcut prin desfiinţarea băncilor comerciale române în anii
1947-1948 a constat nu numai în „demolarea“ aproape în totalitate a instituţiilor bancare, ci
şi în lichidarea a circa 100 000 specialişti de bancă, aceştia reprezentând un „capital“ uman
de primă importanţă.
Actualmente, se încearcă stabilirea unui „dialog“ între Banca Naţională şi băncile
comerciale. Nu mai este vorba de a accepta un monopol accentuat al Băncii Naţionale
asupra celorlalte bănci, deşi acesta îşi mai face totuşi uneori simţită prezenţa. Conlucrarea
dintre aceste două sectoare distincte ale sectorului bancar presupune luarea în
consideraţie a specificului fiecărei bănci, a propunerilor făcute de bănci. Prin Asociaţia
Română a Băncilor, se caută găsirea unor soluţii cât mai adecvate în rezolvarea
programelor strategice şi de modernizare a întregului sistem bancar. Chiar dacă se lucrea-
ză pe un domeniu foarte fragil, Asociaţia Română a Băncilor susţine interesele
instituţiilor bancare, deoarece ele execută toate operaţiunile în lei şi valută atât pentru
români, cât şi pentru străini, pentru agenţi economici şi pentru populaţie. De multe ori
această asociaţie reprezintă şi apără interesele băncilor pe lângă Banca Naţională, pe
lângă Federaţia Bancară a Comunităţii Economice Europene şi pe lângă alte organisme.
De asemenea, această instituţie îşi aduce o contribuţie însemnată la pregătirea
specialiştilor bancari, alături de Banca Naţională. Asociaţia Română a Băncilor
promovează unele principii, care vor contribui la modernizarea întregului sector bancar
românesc. Printre acestea, menţionăm: apartenenţa la profesie; desfăşurarea concurenţei
loiale; eliminarea centralismului în activitatea bancară; elaborarea unor strategii de
dezvoltare pentru întregul sistem bancar; o disciplină severă în interiorul sectorului
bancar; asigurarea, în primul rând prin băncile comerciale, a funcţionării instrumentelor
de reglare a mecanismului monetar şi a lichidităţilor băneşti necesare.
Având în vedere rolul lor deosebit în economie, băncile trebuie să treacă mai
devreme la desfăşurarea activităţii în condiţiile de piaţă. De fapt, băncile apărute după
1989, atât cele mixte, cât şi cele de stat sau particulare trebuie să lucreze în condiţii de
piaţă încă de la începutul activităţii lor.
Actualmente, în România a avut loc o schimbare importantă a concepţiei privind
activitatea şi organizarea bancară. În actuala perioadă a economiei de piaţă, se profilează
următoarea structură a sistemului bancar român:
 Banca Naţională (centrală şi de emisiune);
 celelalte bănci (de depozite, credit, import-export, ipotecare, garantare,
cooperativele mutuale);
 în viitor vor fi înfiinţate şi alte bănci.
5.2.2. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune
În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţională a

României ocupă un loc deosebit.
Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii
aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie.
52
Banca Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a băncilor.
De asemenea, pe parcursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu
alte fonduri de către banca centrală.
Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea
bancară nr. 227/2007 se stipulează că: ea este organul de emisiune al statului şi stabileşte
reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională a
României refinanţează societăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. Banca
Naţională a României asigură supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare.
Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă centrală şi de
emisiune. Astfel, ea promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de
intermediere bancară, poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât
orice altă instituţie sau agent economic, are un rol mai mare în activitatea de curs valutar,
este principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele bancare
internaţionale. Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim al capitalului
social şi cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi perioada de
subscriere. Banca Naţională este singurul agent al statului desemnat să supravegheze
tranzacţiile valutare efectuate de societăţile bancare. Banca Naţională este sesizată de către
Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Garda Financiară despre eventualele nereguli de
ordin fiscal comise de societăţile bancare. De asemenea, Banca Naţională, ca bancă
centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor bancare şi contului de
profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare.
Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor profesională şi
gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a Acţionarilor şi a Băncii Naţionale.
Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea şi
activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea
personalului bancar. În cazul încălcării grave a normelor de prudenţă bancară, Banca
Naţională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere şi
conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a
respectivei bănci comerciale. Una din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este
menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea elaborează studii şi analize
privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului bancar.
Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în întregime statului.
Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în bilanţul
anual, după acoperirea altor destinaţii.
În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie
autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea
administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de
emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea
reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata
tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice
în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include
bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.
Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste nivelul rezervelor
internaţionale, diferenţa trebuie să fie acoperită prin următoarele active:
53
 avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi împrumuturi
garantate de acesta;
 titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;
 active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi altor instituţii de
credit;
 cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca Naţională le-a scontat sau
le deţine în portofoliu.
Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri de casă,
prezente în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă conturi
curente băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională
poate asigura servicii de compensare şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta
dobânzi, lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor bancare şi asupra
altor societăţi în scopul realizării politicii monetare şi ţinând seama de situaţia specifică a
pieţei.
Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de efectuare a
operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau
acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi
provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la
ea.
Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte documente ale
băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora.
În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei Statului.
Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligaţiunilor
şi al altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate acorda
bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri şi
cheltuieli.
Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şi
angajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestionează
rezervele internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active externe, sub
forma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice
alte active de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în valută,
bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele.
Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi bonuri de
tezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiare
interguvernamentale, bănci centrale şi guverne străine.
Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea operativă
este exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi de
Parlament la propunerea primului ministru.
Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă de stat. Ea a
avut în multe perioade şi sarcini de creditare operativă directă. În toată perioada de
funcţionare, Banca Naţională a acţionat şi ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând
credite în mod direct producătorilor, fie prin credite de refinanţare pentru băncile
specializate în creditarea şi finanţarea economiei, fie prin garantarea unor credite sau
chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este totuşi contrar preceptelor economiei
de piaţă.
54
Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca urmare
a schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea
Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr.
101/1998 şi apoi prin Legea 312/2004. În acest document de mare însemnătate sunt
precizate mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi economică. De
exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii noastre centrale în realizarea
politicii valutare:
 stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;
 înfăptuieşte politica valutară;
 intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;
 obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în
valută;
 bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;
 stabileşte regimul valutar;
 aplică regimul valutar;
 organizează activitatea valutară pe teritoriul României;
 este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;
 înfăptuieşte controlul valutar al statului;
 acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;
 solicită şi primeşte informaţii valutare;
 primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;
 ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;
 avizează credite în valută;
 aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;
 efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport
cu alte valute;
 achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);
 reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;
 elaborează balanţa de plăţi externe;
 stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;
 participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;
 păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;
 dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;
 monitorizează tranzacţii valutare.
Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în privinţa
creditării băncilor:
 acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;
 creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau
recipise de depozit, depozite constituite la B.N.R.;
 stabileşte condiţiile de creditare;
 stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;
 stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite
pe baze competitive;
 stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;
55
 încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;
 încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor
asumate;
 reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.
A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru prudenţialitatea bancară, s-a întărit
supravegherea activităţii de creditare a băncilor. B.N.R. are competenţe exclusive în
autorizarea băncilor să desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală este
împuternicită să emită reglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să
aplice sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi verifică, pe
baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice alte documente ale băncilor
autorizate.
Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ,
respectă şi aplică planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu
Standardele Internaţionale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul
statului, 10% pentru participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru
creşterea capitalului propriu).
Banca Naţională a României, are un regim şi un statut cu totul special în cadrul
sectorului bancar. Cadrul legal principal, pe baza căruia BNR îşi desfăşoară activitatea
este Legea nr 312/ 2004 privind Statutul BNR. Articolul 1 din această lege prevede că
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român, având personalitate
juridică. BNR are sediul central în Bucureşti şi poate avea sucursale şi agenţii în capitală
şi în alte localităţi din ţară, având statutul unei autorităţi administrative autonome de
specialitate, fiind independentă faţă de executiv şi desfăşurându–şi activitatea sub
supravegherea Parlamentului României.
Obiectivul fundamental al BNR este stabilit în Legea privind statutul băncii şi este
asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la stabilitatea preţurilor.
Pentru asigurarea obiectivului său fundamental, BNR elaborează, aplică şi răspunde
de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi
supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului, urmărind
funcţionarea normală a sistemului bancar şi participarea unui sistem financiar specific
economiei de piaţă.
Băncii Naţionale a României i se va solicita punctul de vedere asupra actelor
normative ale autorităţilor publice care privesc direct politica monetară, activitatea
bancară, regimul valutar şi datoria publică.
La elaborarea proiectelor bugetelor administraţiei publice centrale, BNR este
consultată în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor împrumuturilor sectorului public.
BNR elaborează studii şi analize privind moneda, regimul valutar, creditul şi
operaţiunile sistemului bancar de plăţi.
În vederea cooperării internaţionale, Parlamentul României împuterniceşte BNR:
1. să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar
sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora,
2. să participe, în numele statului, la tratative şi negocieri externe financiare,
monetare, valutare, de credit şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării
supravegherii bancare,
3. să exercite drepturi şi să îndeplinească obligaţii care revin României în calitate
de membru al Fondului Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor
56
acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung pentru nevoile balanţei de
plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale ţării,
4. să poată negocia şi încheia acorduri, convenţii sau înţelegeri privind
împrumuturi pe termen scurt, şi alte operaţiuni financiar – bancare cu instituţii
financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi nebancare, cu
condiţia rambursării acestora în termen de un an,
5. să poată încheia, în nume propriu sau în numele statului, în contul şi din
dispoziţia acestuia , acorduri de decontare şi de plăţi sau orice alte contracte,
având acelaşi scop, cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în
străinătate.
Datorită monopolizării dreptului de emisiune monetară, de-a lungul timpului, banca
centrală s-a transformat într-o instituţie de supraveghere, control şi susţinere a sistemului
bancar în ansamblul său, dobândind de aceea denumirea “bancherul celorlalte bănci” sau
de “bancă a băncilor”.
Procedura de aprobare a constituirii societăţii bancare urmăreşte verificarea de
către Banca Naţională a României a întrunirii garanţiilor financiare, de competenţă şi
moralitate prevăzute de Legea bancară , în scopul asigurării securităţii clientelei, a terţilor
şi a sistemului bancar însuşi. Prin urmare, verificarea are ca obiect posibilitatea
îndeplinirii de către viitoarea bancă a condiţiilor de fond impuse de OUG nr.99/2006 şi
Legea nr.227/2007.
Constituirea efectivă a societăţii comerciale bancare este precedată de autorizarea
constituirii băncii de către BNR şi urmată de autorizarea funcţionării băncii de către
banca centrală, cele două proceduri speciale fiind reglementate de noile norme europene.
Potrivit acestor reglementări, procesul de autorizare a băncilor de către BNR
cuprinde două etape:
1. aprobarea constituirii băncii, în conformitate cu prevederile Legii nr.31/1990,
privind societăţile comerciale, şi ale Legii nr. 227/2007;
2. autorizarea funcţionării băncii;
Ambele faze ale procedurii sunt iniţiate pe baza unei cereri adresate de fondatorii
băncii centrale, însoţită de documentaţia justificativă, şi se încheie cu emiterea de către
BNR în calitate de autoritate administrativă autonomă, a unor acte administrative de
autoritate: aprobarea de constituire şi autorizaţia de funcţionare.
Verificarea îndeplinirii cerinţelor legale se efectuează de către BNR, în cadrul
primei etape a procesului de autorizare: aprobarea constituirii societăţii bancare.
În vederea obţinerii aprobării de constituire, solicitanţii trebuie să prezinte BNR
următoarea documentaţie:
1. Cererea de autorizare;
2. Procedura autentică, prin care aceştia desemnează una sau mai multe persoane
pentru a-i reprezenta în relaţia cu Banca Naţională a României pe parcursul
instrumentării dosarului de autorizare (nume, adresa, telefon, fax)
3. Proiectului actului constituirii
4. Repartiţia acţiunilor şi a dreptului de vot pentru fondatori.
În plus, pentru fondatorii – persoane juridice se vor prezenta:

- extras din registrul comerţului din ţara de origine, care să ateste data
înmatriculării reprezentanţii statuari, obiectul de activitate şi capitalul social,
57
- ultimele trei bilanţuri contabile, înregistrate la autoritatea fiscală (pentru persoane
juridice române), respectiv verificate de auditori independenţi (persoane juridice
străine), şi cele mai recente situaţii financiar – contabile ale fondatorului, precum
şi ale societăţii a cărei filială este.
Pentru fondatori – persoane fizice se vor mai prezenta:

- curriculum vitae
- certificatul de cazier juridic, în original sau în copie legalizată
- declaraţie de venit, întocmită în conformitate cu legislaţia din ţara de origine,
vizată de autoritatea fiscală
5. Studiul de fezabilitate, însuşit de conducătorii propuşi ai băncii, care va
cuprinde:
- tipul, denumirea şi descrierea principalelor produse şi servicii prevăzute a fi
oferită de către bancă
- clientela căreia i se adresează banca şi modalităţi de atragere a acesteia
- studiul segmentului de piaţă în care banca intenţioneză să îşi desfăşoare
activitatea;
- natura resurselor financiare utilizate;
- proiectul structurii organizatorice a băncii şi atribuţiile fiecărui compartiment, cu
precizarea numărului şi repartiţiei personalului pe funcţii;
- estimări ale bilanţului şi ale contului de profit şi pierdere pentru următorii trei ani,
întocmite conform normelor metodologice în materie, emise de Banca Naţională a
Romniei;
- estimarea costurilor de constituire.
6. Comunicare privind identitatea conducătorilor băncii, pentru care urmează
să se transmită:
- chestionarul completat de aceste persoane, din care să rezulte onorabilitate,
calificarea şi experienţa profesională, care au fost desemnate,
- certificatul de cazier judiciar, în original sau copie legalizată,
- declaraţie din care să rezulte că, perioada îndeplinirii funcţiei pentru care au fost
numite, vor exercita exclusiv această funcţie şi vor avea reşedinţa în România
(localitatea în care banca îşi are sediul) identitatea cenzurilor.
7. În cazul constituirii unei filiale a unei bănci străine, declaraţia autorităţii de
supraveghere bancară din ţara de origine, privind viabilitatea băncii străine
respective,
8. Denumirea băncii sau denumirea sucursalei băncii străine autorizate să
funcţioneze pe teritoriul României, la care se va deschide contul de colectare a
capitalului social. Contul de capital va fi blocat până la înmatricularea băncii în
Registrul Comerţului,
9. Orice alte informaţii pe care fondatorii le consideră de natură să susţină
viabilitatea proiectului prezentat.
Funcţiile BNR
1. Bancher al statului
2. Casier al statului
3. Funcţia de emisiune monetară
58
4. Centru al politicii monetare
5. Verigă centrală a sistemului bancar – creditor de ultimă instanţă
6. Centru al politicii valutare
7. Funcţia de reprezentat al statului în relaţiile financiar – monetare
internaţionale
5.2.3. Băncile în economia de piaţă
Legea NR 227 privind institutiile de credit arată că „societăţile bancare sunt

persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri
de la persoane juridice şi fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile,
plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite“.
Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale şi pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile
au, în general, un rol operativ. Ele nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri,
convenţii, care să le asigure o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau în politica
financiar-bancară. Băncile nu pot obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.
Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională şi să menţină
la aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la
banca centrală.
Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre care: depozite la
vedere şi la termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri.
Una din activităţile principale ale băncilor comerciale este creditarea. La acordarea
creditelor, băncile comerciale urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în
vederea rambursării la scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale solicită
agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu bunuri mobile şi imobile.
Operaţiunile de creditare şi de garanţii se concretizează şi în contracte de credite.
Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active
monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de virament, clearing. De asemenea, ele pot
primi titluri în gaj şi în păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea
băncilor se referă la: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase, cu alte valori
care au un grad mare de lichiditate, plasamente, gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de
valoare, consulting bancar, garanţii, mandatări, alte operaţiuni proprii sau în contul
clienţilor.
Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie provizioane
pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă
sunt societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.
Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi economici, dar
fără să depăşească 20% din capitalul firmei. De asemenea, creditele acordate de banca
comercială unui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi
rezervele acestei instituţii de credit.
În perioada economiei de piaţă atragerea depozitelor şi desfăşurarea activităţii de
creditare constituie funcţii de interes public; de aceea, băncile comerciale cad sub
incidenţa regimului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).
Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia este
mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice.
59
Deci băncile reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital. Legea bancară
a României din 1934 defineşte foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil
şi de mare actualitate.
Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înţelege
orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de
operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ,
asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte operaţiuni în legătură cu acestea“. Sunt
şi bănci care au o activitate mai limitată şi anume, de a acorda credit sau de a garanta
creditul.
Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă de comerţul cu bani
sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la
monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.
Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii lor, obţinerea de
profit, deci câştigul sau rentabilitatea capitalului.
În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi utilizării capitalului,
cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor particulare şi celor ale statului.
Privită din acest unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o
asociaţie de capitaluri.
În viitor, în ţara noastră pot apărea şi bănci de credit funciar rural şi urban. Ele se
pot constitui din iniţiativa şi cu ajutorul capitalului particular.
Aceste bănci se sprijină pe garanţia mutuală a proprietăţii celor ce compun socie-
tatea.
Este deci vorba de existenţa lor numai ca mijlocitoare de credit prin garanţia
mutuală, solidară a tuturor membrilor societari.
Statul român, în primul rând prin guvern, stimulează şi protejează capitalurile
băncilor comerciale.
În felul acesta statul poate contribui ca băncile să se angajeze în rezolvarea intereselor
generale ale economiei în care activează.
Începând din 2007, acţionează Legea bancară nr. 227, care stipulează noi criterii şi
condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara noastră.
Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la următoarele:

 a dispărut termenul de „bancă comercială“, fiind înlocuit cu cel de „bancă“ (în
multe privinţe);
 pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte instituţii decât cele
bancare, cu respectarea prevederilor acestei legi;
 sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din activitatea bancară
(bancă, filială, afiliată, depozit, credit, acţionar semnificativ, ordin, capital etc.);
 se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;
 se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi supravegherea prudenţială
bancară;
 se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise băncilor;
 autorizarea băncilor;
 fuziunea şi divizarea băncilor;
conflictul de interese;
secretul profesional;
60
transferul de fonduri;
 administrarea specială a băncilor.
De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în privinţa

activităţilor permise băncilor:
acceptarea de depozite;
contractarea de credite;
 operaţiuni de factoring;
 scontarea efectelor de comerţ;
forfetare;
 emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit;
 plăţi şi decontări;
leasing financiar;
transferuri de fonduri;
 emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
 tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- cambii, cecuri, certificate de depozit;
- valute;
- instrumente financiare derivate;
- valori mobiliare;
- metale preţioase şi pietre preţioase.
 intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de
acesta;
 administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
 custodia şi administrarea de valori mobiliare;
depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
 închirierea de casete de siguranţă;
 consultanţă financiar-bancară;
 operaţiuni de mandat;
 activităţi la bursa de valori.
Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie specială creditului, ci el este

pus pe acelaşi plan cu depozitele. Cu alte cuvinte nu se mai poate afirma că băncile
româneşti sunt numai bănci de credit, ci bănci care realizează o diversitate de produse şi
servicii.
5.3 Teste de evaluare
1. Care dintre următoarele funcţii nu esta reprezentativa pentru Băncile

comerciale:
a. Funcţia de depozit
b. Funcţia de generator de putere de cumparare
c. Funcţia comercială
d. Funcţia de reglare a ratei dobânzii
2. Care dintre urmatoarele nu este o functie a BNR?
61
a. Bancher al statului
b. Comerciant al statului
c. Casier al statului
d. Funcţia de emisiune monetară
3. Care dintre urmatoarele nu este o functie a BNR?
a. Centru al politicii monetare
b. Verigă centrală a sistemului bancar – creditor de ultimă instanţă
c. Evaluator al economiei nationale
d. Centru al politicii valutare
4. societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de
activitate îl constituie:
a. atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice sub formă de
credite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la
termen, precum şi acordarea de depozite
b. atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice sub formă de
actiuni si obligatiuni, plătibile la vedere sau la termen, precum şi
acordarea de credite
c. atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice sub formă de
depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la
termen, precum şi acordarea de credite
d. atragerea de fonduri de la persoane comerciale sub formă de
depozite sau instrumente antagonice, plătibile la vedere sau la
termen, precum şi contractarea de credite
Raspunsuri: 1b, 2b, 3c, 4c.
1. Care sunt functiile bancilor comerciale?

2. Prezentati banca centrala.
3. Prezentati atributiile bancii centrale in relizarea politicii valutare.
4. Prezentati atributiile bancii centrale in privinta creditarii bancilor.
5. Prezentati functiile BNR.
5.5 Bibliografie
1. Basno C., Dardac N., Floricel C. - Monedă, credit, bănci, EDP, 2000
2. Basno Cezar, Dardac Nicolae - Operațiuni bancare, EDP, 2000
5. Manolescu Ghe. - Politica monetară în perspectiva globalizării, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2009
6. Pop, N. , Virtuţi ale politicii monetare, Editura Expert, Bucureşti, 2008
62
2016, 2017
63
PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE
DE PASIV
6.1. Operaţiunile de constituire a capitalului social, şi a diferitelor categorii de fonduri de

rezervă
6.2. Operaţiunile de primire de depozite
6.3. Operaţiunile de refinanţare de la Banca Centrală
6.4. Operaţiunile pe piaţa interbancară
6.5. Operaţiunile de emisiuni de titluri proprii
6.8. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Intelegerea operatiunilor de constituire a capitalului social
- Cunoasterea principalelor operatiuni bancare
TERMENI CHEIE: operatiune, pasiv, depozit, interbancar, refinantare
REZUMAT:
Banca este acea instituţie care, pe de o parte cumpără bani, suportând un cost sub
forma dobânzii bonificate, iar pe de altă parte vinde bani, veniturile obţinute regăsindu-se
în dobânda percepută
Se poate spune că atragerea şi acumularea resurselor şi plasarea lor pe canalul
creditului reprezintă cheia de boltă a activităţii unei bănci.
Băncile utilizează colecţii de produse pasive, efectuând, în consecinţă, o serie de
operaţiuni de constituire a resurselor. Fiind constituite sub forma societăţilor pe acţiuni,
băncile îşi formează capitalul social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. La
înfiinţarea unei bănci, vărsămintele în contul de capital social trebuie efectuate în formă
bănească în totalitate în momentul constituirii.
Adecvarea capitalului este un fenomen cu semnificaţie complexă, care presupune
nu numai existenţa capitalului de o anumită mărime, ci şi existenţa unui capital
corespunzător situaţiei şi aspiraţiilor băncii din toate punctele de vedere. În perioadele în
care banca realizează performanţe slabe, capitalul trebuie să menţină încrederea
publicului în sistemul bancar, promovând stabilitatea fondurilor depozitarilor şi
suportând dezvoltarea durabilă a instituţiei.
Adecvarea capitalului este de fapt o măsură de supraveghere a activităţii băncilor pe
baza unor criterii obiective ce nu pot fi asimilate restricţiilor sau interdicţiilor. Stabileşte
o anumită proporţie în baza căreia băncile îşi dimensionează fondurile proprii şi calitatea
activelor lor, pentru ca în situaţia în care nu sunt rambursate creditele de către unii clienţi,
banca să-şi poată onora angajamentele faţă de deponenţii săi.
64
Relaţia dintre capitalul social şi fondurile proprii se stabileşte luând în considerare
faptul că fondurile proprii ale băncii sunt formate din capitalul propriu şi capitalul
suplimentar.
6.1. Operaţiunile de constituire a capitalului social şi a diferitelor categorii de

fonduri de rezervă
Operaţiunile de pasiv, de procurare de resurse, sunt efectuate de bănci pentru a-şi

constitui resursele pe care le vor utiliza ulterior în activitatea lor.
Fiind constituite sub forma societăţilor pe acţiuni, băncile îşi formează capitalul
social prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni. La înfiinţarea unei bănci, vărsămintele în
contul de capital social trebuie efectuate în formă bănească în totalitate în momentul
constituirii.
Capitalul social reprezintă fondurile depuse iniţial de acţionari, din care banca îşi
va acoperi cheltuielile de constituire, de achiziţionare de sedii, logistică. Acesta nu
65
trebuie imobilizat în întregime în active nepurtătoare de dobândă, o parte importantă a
capitalului social trebuie utilizată în demararea şi iniţierea afacerilor aducătoare de
venituri.
Capitalul unei bănci este clasificat pe trei nivele, după cum urmează:
Ð Capitalul de rang 1 sau capitalul de bază şi este alcătuit din:
✓ capitalul acţionarilor;
✓ rezervele evidenţiate, declarate;
✓ participaţiile acţionarilor minoritari.
ÐCapitalul de rang 2 care reprezintă capitalul suplimentar şi este alcătuit din:
✓ împrumuturile pe termen mediu şi lung garantate (datoria subordonată);
✓ rezervele aferente reevaluării activelor fixe,
✓ alte rezerve;
✓ provizioane generale,
✓ categorii speciale de capital (acţiuni preferenţiale sau datorii convertibile în
acţiuni)
Ð Capitalul de rang 3 este reprezentat de datoriile subordonate pe termen scurt şi
profiturile nete din activitatea de tranzacţionare, cumulate zilnic; poate fi utilizat numai
ca suport pentru aceste activităţi şi pentru acoperirea expunerii valutare.
Nivelul capitalului de rang 2 poate ajunge numai până la valoarea capitalului de
rang1, astfel încât cel puţin 50% din capitalul combinat să fie capital de rang 1.
Adecvarea capitalului este un fenomen cu semnificaţie complexă, care presupune
nu numai existenţa capitalului de o anumită mărime, ci şi existenţa unui capital
corespunzător situaţiei şi aspiraţiilor băncii din toate punctele de vedere. În perioadele în
care banca realizează performanţe slabe, capitalul trebuie să menţină încrederea
publicului în sistemul bancar, promovând stabilitatea fondurilor depozitarilor şi suportând
dezvoltarea durabilă a instituţiei.
Adecvarea capitalului este de fapt o măsură de supraveghere a activităţii băncilor pe
baza unor criterii obiective ce nu pot fi asimilate restricţiilor sau interdicţiilor. Stabileşte
o anumită proporţie în baza căreia băncile îşi dimensionează fondurile proprii şi calitatea
activelor lor, pentru ca în situaţia în care nu sunt rambursate creditele de către unii clienţi,
banca să-şi poată onora angajamentele faţă de deponenţii săi.
Relaţia dintre capitalul social şi fondurile proprii se stabileşte luând în considerare
faptul că fondurile proprii ale băncii sunt formate din capitalul propriu şi capitalul
suplimentar.
Capitalul propriu se compune din:
» capital social vărsat;
» prime legate de capital. Reprezintă excedentul dintre valoarea de emisiune şi
valoarea nominală a acţiunilor sau părţilor sociale. Capitalul social se poate mări şi prin
încorporarea primelor legate de capital;
» rezervele legale. Sunt constituite în mod obligatoriu de către bancă, din profitul
brut, în cotele şi limitele prevăzute de lege, precum şi din profitul net, potrivit hotărârii
Adunării Generale a Acţionarilor sau Asociaţilor;
» rezerva generală pentru riscul de credit. Băncile repartizează din profitul brut
sume destinate acestei rezerve, în limita a 2% din soldul creditelor acordate;
»rezervele din diferenţe favorabile rezultate din reevaluarea patrimoniului;
66
»rezervele din influenţele de curs valutar aferente aprecierii disponibilităţilor în
valută reprezentând capital social în valută;
» rezervele statutare;
Rezervele se constituie într-o diversitate de forme, scopul lor fiind acela de a realiza o
acoperire dublă, pe lângă cea realizată de provizioane, în privinţa pierderilor din
producerea riscurilor;
» fondul imobilizărilor corporale. Băncile sunt caracterizate prin active fixe reduse,
imobilizările atingând, în general, aproximativ 10%, ele apelează la leasing pentru a ţine
pasul cu progresul;
» fonduri cu caracter permanent puse la dispoziţia unităţilor proprii din străinătate;
» fondul pentru creşterea surselor proprii de finanţare;
» rezultatul net al exerciţiului financiar curent,
din care se deduc următoarele elemente:
- sumele reprezentând contravaloarea acţiunilor proprii răscumpărate în vederea
reducerii capitalului social;
- valoarea netă a fondului comercial
- creditele acordate altor bănci şi societăţi financiare. Reflectă operaţiunile de
plasament realizate pe piaţa interbancară efectuate ca urmare a unui excedent de resurse
rezultat în urma operaţiunilor de bază ale băncii;
-participaţiile deţinute la bănci şi societăţi financiare;
- cheltuielile de repartizat şi cheltuieli înregistrate în avans;
- valoarea neamortizată a cheltuielilor de constituire.
-dotările pentru unităţile proprii din străinătate;
- rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând pierdere;
- sumele din profitul net al exerciţiului financiar curent reprezentând dividende,
participarea personalului la profit şi cota de participare a managerului la profit, precum şi
repartizări de fonduri.
Capitalul suplimentar se compune din:
€ alte rezerve decât cele din capitalul propriu;
€ datoria subordonată;
€ subvenţii pentru investiţii;
€ diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului.
Societăţile bancare au obligaţia să determine nivelul fondurilor proprii la finele
fiecărei luni.
Fondurile de rezervă sunt constituite de bănci prin repartizarea unui procent de 20%
din profitul brut realizat, până când aceste fonduri egalează capitalul social, după care se
va repartiza 10% tot din profitul brut până când fondurile de rezervă au ajuns de două ori
mai mari decât capitalul social. După ce acest nivel a fost atins, sumele se vor preleva din
profitul net;
6.2. Operaţiunile de primire de depozite
67
Reprezintă cele mai importante operaţiuni pasive ale băncilor comerciale deoarece
prin acestea băncile îşi atrag marea majoritate a resurselor necesare desfăşurării activităţii
lor.
Legea bancară defineşte depozitul ca fiind ,,suma de bani încredinţată în
următoarele condiţii:
- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la cerere
sau la un termen convenit de către deponent cu depozitarul;
- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii sau la
acordarea de garanţii.”
Depozitele bancare au un dublu caracter:9
a) ele sunt obligaUii ale băncii faUă de deponenUi, obligaţii rezultate din mobilizarea
capitalurilor temporar disponibile, cale importantă de constituire a resurselor de creditare
pentru bănci;
b) ele reprezintă pentru deponenţi creanţe faţă de bancă, mijloace de plată pa care
deponenţii le pot utiliza în orice moment pentru efectuarea de plăţi către terţi, prin
operarea în cont.
În acelaşi timp depozitele bancare mai pot fi abordate din două puncte de vedere:
• reprezintă o formă de existenţă a banilor, respectiv a banilor de cont sau
scripturali;
• reprezintă principala formă de mobilizare a capitalurilor şi economiilor temporar
disponibile existente într-o economie.
În activitatea băncilor apar două tipuri de depozite:
€ depozite la vedere – caracterizate prin faptul că pot fi oricând utilizate de către
deponenţi, prin plăţi în cont sau retrageri. Reprezintă cea mai stabilă sursă a băncilor
comerciale şi se caracterizează printr-un grad mare de lichiditate şi elasticitate. Sunt
remunerate la un nivel scăzut de dobândă faţă de depozitele la termen, dar deponenţii
fiind iubitori de lichiditate, acceptă un nivel scăzut de dobândă deoarece pot dispune
oricând de banii lor. Ele constau în soldurile conturilor de disponibilităţi ale persoanelor
fizice şi juridice, acreditive, ordine de plată, cec-uri cu limită de sumă etc.
Aceste depozite au în practica bancară două forme importante de manifestare:
✓ conturi curente – deservesc a titularii de cont agenţi economici şi persoane
particulare care primesc carnete de cecuri; prin aceste conturi se desfăşoară operaţiunile
de casierie – încasări şi plăţi de sume prin cecuri, viramente, ordine de plată. Sunt
destinate să înregistreze operaţiuni multiple ca semnificaţie şi frecvenţă şi diferite ca sens
(debitoare şi creditoare). Funcţia principală a contului curent este efectuarea operaţiunilor
de casierie ale titularilor de cont. Datorită caracterului lor foarte elastic, la acest tip de
conturi se bonifică dobânzi foarte mici. Depozitele la vedere ale persoanelor juridice se
găsesc sub forma disponibilităţilor în contul curent al acestor persoane;
✓conturi de depozit – asigură fructificarea unor economii ale firmelor sau
persoanelor pe un termen mai îndelungat, deci mişcările din cont prin încasări sau plăţi
9
Basno C., Dardac N., Floricel C. – Monedă, Credit, Bănci, E.D.P., Bucureşti, 2003, pag. 198-200.
68
sunt mai restrânse. Resursele mobilizate în aceste conturi au un grad mare de stabilitate în
timp. Operaţiunile înregistrate în acest cont sunt depărtate în timp şi de minimă
frecvenţă.
Depozitele la vedere reprezintă o resursă constantă a băncilor comerciale, utilizarea
lor necesitând însă prudenţă maximă datorită faptului că ele pot fi oricând retrase;
€ depozitele la termen - pot fi retrase la un anumit termen stabilit cu anticipaţie,
conform unei convenţii între bancă şi deponent. Formează o bază sigură de resurse de
creditare, dar deponenţii nu au satisfăcută preferinţa spre lichiditate.
Depozitele la termen se constituie sub două forme:
◆ conturi de economii simple - asigură regularitate în procesul de economisire;
◆ conturi de depozit de investiţii – sunt constituite cu scadenţă de la o lună la un an.
Pentru depozitele cu scadenţă la o lună, dobânda este capitalizată, în cazul depozitelor cu
scadenţă la 3, 6, 9, 12 luni şi peste, dobânda este colectată într-un cont la vedere care
oferă deponentului posibilitatea retragerii lunare a acesteia în condiţiile prelungirii
depozitului.
Relaţia dintre deponent şi bancă se concretizează într-un cont bancar, ca expresie a

raporturilor între bancă şi client. Contul bancar este în acelaşi timp un document contabil,
o convenţie, un document al comerţului cu banca.
Din dorinţa de a atrage clientelă dar şi din necesitatea de a învinge concurenţa,
băncile oferă mereu noi tipuri de depozite.
În operaţiunile de primiri de depozite sunt implicate două persoane: deponentul,

cel ce-şi încredinţează banii şi depozitarul, adică cel ce primeşte banii, respectiv banca.
Un element esenţial în perpetuarea relaţiilor dintre deponent şi depozitar îl constituie
încrederea pe care cel ce face depunerea o are în banca pe care a ales-o, că banii lui vor fi
bine gestionaţi.
Băncile urmăresc să-şi constituie depozite stabile, mai ales sub forma depozitelor la
termen sau a certificatelor de depozit, deoarece acestea nu prezintă riscul de a fi retrase
inopinat şi permit băncii de a face investiţii pe termen lung în baza lor. Atragerea de
resurse este pentru bancă primul element din politica sa privind menţinerea unei
lichidităţi sigure, motiv pentru care băncile urmăresc să aibă cât mai multe unităţi în
teritoriu ceea ce înseamnă cât mai mai multe conturi de disponibilităţi;
6.3. Operaţiunile de refinanţare de la Banca Centrală
„Refinanţarea constă în cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanţă

pe care banca le are în portofoliul ei, în schimbul unor lichidităţi de care are nevoie
urgentă sau apelarea la credite de la BNR care acţionează ca împrumutător de ultimă
instanUă. Băncile îşi procură aceste instrumente financiare făcând investiţii în titluri de
valoare sau acceptând garanţii titluri de valoare în procesul de acordare a creditelor.”10
10
Zaharciuc E., Contabilitatea societăţilor bancare, Ed Teora, Bucureşti 2001, pag. 36.
69
Pe lângă capitalurile proprii si depozitele atrase de la clienţi, pentru a-şi întregi
resursele necesare desfăşurării activităţii lor, băncile pot apela pe diferite termene, la
refinanţări de la Banca Centrală. Resursele astfel atrase sunt denumite şi resurse
nondepozit.
Rescontarea este operaţiunea prin care băncile comerciale vând Băncii Centrale
cambiile primite de la clienţi în urma scontării. Prin aceste operaţiuni băncile comerciale
se refinanţează, practic ele îşi recuperează sumele avansate prin scontare, mai puţin taxa
de rescont (taxa oficială a scontului) pe care o cedează Băncii Centrale. Nivelul taxei
practicate de autoritatea monetară încurajează sau, dimpotrivă, descurajează, băncile
comerciale de a se împrumuta de la Banca Centrală prin rescontarea titlurilor de credit,
fapt care va influenţa nivelul resurselor băncilor comerciale şi respectiv posibilităţile
acestor bănci de a acorda credite. La scadenţa titlurilor Banca Centrală îşi recuperează
contravaloarea integrală a titlurilor de credit de la debitori.
În toate ţările operaţiunile de rescontare sunt strict reglementate prin convenţii
încheiate între băncile comerciale şi Banca de Emisiune, prin care aceasta din urmă
precizează ce bănci sunt acceptate să se prezinte la rescontare, fixează mărimea
portofoliului de cambii admise la rescontare, stabileşte dimensiunea taxei de rescont şi
destinaţia creditului astfel acordat băncilor comerciale.
În situaţia în care Banca Centrală majorează taxa oficială a scontului, sumele
obţinute de băncile comerciale în urma rescontării se vor diminua, fapt ce determină
restricţii la acordarea creditelor, în special la creditele de scont. În caz contrar, când se
diminuează taxa de rescont, va fi o situaţie favorabilă băncilor comerciale care vor primi
mai multe resurse în urma rescontării, ceea ce le majorează posibilităţile de creditare.
O operaţiune similară rescontării este şi lombardarea, care este o operaţiune de
împrumut pe garanţii de efecte publice (obligaţiuni şi bonuri de tezaur) prin care băncile
de depozit obţin de la banca de emisiune resurse pe termen scurt prin valorificarea
hârtiilor de valoare din portofoliu. Practica bancară denumeşte această operaţiune şi
facilitate de creditare sau creditul lombard. Acest credit este de tip overnight, în sensul
că se acordă practic pentru 24 ore (peste noapte). Dobânda la creditul lombard se
stabileşte de către Banca Naţională în funcţie de obiectivele politicii monetare din aceea
perioadă şi este de regulă nivelul maxim al dobânzii practicat în sistemul bancar.
Acest credit se acordă după ce băncile comerciale depun în prealabil garanţii a căror
valoare acoperă în proporţie de 100% valoarea creditului şi a dobânzilor aferente. Iată
deci că şi băncile ,, se împrumută”. Ele apelează la Banca Centrală dar numai după ce şi-
au epuizat toate celelalte surse de procurare a resurselor necesare desfăşurării activităţii
lor.
Banca Centrală acţionează ca ,, un împrumutător de ultimă instanţă” , în sensul că
băncile apelează la Banca Centrală doar după ce au epuizat celelalte modalităţi de
atragere de resurse;
6.4. Operaţiunile pe piaţa interbancară
Băncile comerciale dispun de anumite lichidităţi imediate, sub formă de numerar în

casieria proprie precum şi sub formă de disponibilităţi în contul deschis la Banca
Centrală, lichidităţi pe care aceste bănci încearcă să le aducă la un volum cât mai mic
deoarece sunt neproductive. Operaţiunile efectuate de o bancă cu alte bănci (autohtone,
70
străine, internaţionale) precum şi cu instituţii financiare nebancare, sunt înregistrate într-
un post intitulat, după cum este situat în activul bilanţului băncii în cauză, sub denumirea
credite interbancare, sau în pasivul băncii respective, sub denumirea împrumuturi de la
bănci sau instituUii financiare. În România aceste posturi bilanţiere se numesc active
interbancare, respectiv pasive interbancare.11
Băncile se împrumută între ele pe termene scurte, cel mult 12 luni, pe piaţa
monetară. Pe această piaţă se compensează excesele cu deficitele de lichiditate ale
instituţiilor bancare, prin acordarea de credite sau prin cumpărarea de hârtii de valoare
specifice acestei pieţe. Resursele astfel atrase intră de asemenea în categoria resurselor
nondepozit.
Piaţa interbancară este cel mai important segment al pieţei monetare iar volumul
operaţiunilor derulate de bănci pe această piaţă este foarte mare;
6.5. Operaţiunile de emisiuni de titluri proprii
Băncile, ca orice firmă, pot recurge la emisiunea de titluri proprii cu scopul de a

procura resurse suplimentare. O primă categorie de titluri ce pot fi emise de bănci sunt
cele care afectează capitalurile şi reprezintă acţiunile, obligaţiunile – acestea reprezintă o
modalitate prin care băncile îşi procură resurse cu caracter de capital - şi titlurile
subordonate.
A doua categorie de titluri sunt titlurile de creanţă negociabile, cu rol în procurarea
de resurse (bonurile de casă pe termen scurt şi certificatele de depozit – folosite în
relaţiile cu clienţii). Aceste titluri sunt negociabile, în sensul că cel ce la deţine le poate
vinde pe piaţă la valoarea lor de piaţă, pot fi cumpărate şi de societăţi nebancare şi sunt
purtătoare de dobândă.
Băncile pot efectua emisiuni de titluri pe termen scurt, mediu sau lung. Posesorii
unor astfel de titluri (din cea de a doua categorie) sunt creditori ai băncii şi nu
coproprietari.
1. Capitalul unei banci este structurat pe:

a. 2 nivele
b. 4 nivele
c. 5 nivele
d. 3 nivele
2. Nu face parte din capitalul suplimentar:
a. alte rezerve decât cele din capitalul propriu
b. datoria subordonată
c. capital social varsat
d. subvenţii pentru investiţii
3. Cele doua forme ale depozitelor la vedere sunt:
a. Conturi curente si conturi de depozit
b. Conturi de credit si conturi de debit
c. Conturi de pasiv si conturi de activ
71
d. Conturi financiare si conturi nefinanciare
Raspunsuri: 1d, 2c, 3a.
6.7.Lucrare de evaluare
1. Prezentati operatiunile de constituire a capitalului bancar.

2. Din ce este compus capitalul propriu?
3. Care este component capitalului suplimentar?
4. Prezentati operatiunile de finantare de la banca centrala.
5. Care sunt principlaele operatiuni de pe piata interbancara?
6.8.Bibliografie
1. Angelescu Coralia, Ciucur Dumitru, Dobrota Nita – Economie-aplicatii, Editura

Economica, Bucuresti, 2000
2016, 2017
72
PRINCIPALELE OPERAŢIUNI BANCARE
DE ACTIV
7.1. Operaţiunile de creditare

7.2. Operaţiile privind achiziţia de efecte publice şi acţiuni
7.5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Intelegerea operatiunilor de creditare și de achiziție
- Cunoasterea principalelor operatiuni bancare
TERMENI CHEIE: operatiune, activ, creditare, achizitii
REZUMAT:
Pentru a-şi desăvârşi funcţia de intermediar financiar, băncile vor plasa resursele
atrase către cei care înregistrează un deficit de resurse în activitatea lor. Prin aceste
plasamente băncile urmăresc să-şi fructifice cât mai bine resursele de care dispun.
Din grupa operaţiunilor active, semnificative sunt următoarele: operațiuni de
creditare a persoanelor fizice şi juridice, operațiuni cambiale, operațiuni de împrumut pe gaj
de mărfuri şi pe gaj de documente reprezentând drepturi asupra mărfurilor, operațiuni de
împrumut pe gaj de acUiuni şi efecte publice, operațiuni de împrumuturi personale, avansuri în
cont curent.
Legile de organizare bancare prevăd în majoritatea ţărilor, ca modalitate obligatorie
de asigurare a lichidităţii, deţinerea de active uşor negociabile cum ar fi titluri de tranzacţie,
titluri de plasament, sau titluri de investiţii.
7.1.Operaţiunile de creditare
Prin intermediul acestora se fructifică cea mai mare parte a resurselor mobilizate.
La rândul lor, în funcţie de tehnica de creditare utilizată şi natura garanţiilor, acestea pot
fi:
➢ operaUiuni de creditare a persoanelor fizice şi juridice;
11
Cerna S. – Moneda şi teoria monetară, vol. II., Ed. Mirton, Timişoara, 2000, pag. 134-135.
73
➢ operaUiuni cambiale;
➢ operaUiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi pe gaj de documente
reprezentând drepturi asupra mărfurilor;
➢ operaUiuni de împrumut pe gaj de acUiuni şi efecte publice;
➢ operaUiuni de împrumuturi personale;
➢ avansuri în cont curent.
OperaIiunile de creditare a persoanelor fizice şi juridice

Creditarea este activitatea zero a băncilor comerciale şi reprezintă operaţiunea prin
care o persoană fizică sau juridică, numită debitor, obţine fonduri sau bunuri de la altă
persoană fizică sau juridică, numită creditor, asumându-şi obligaţia să le restituie sau să
le plătească la termen/scadenţă.
Clienţii băncilor comerciale pot fi persoane fizice şi juridice, indiferent de forma de
proprietate şi organizare, române şi străine, rezidente în România, care au conturi
deschise la societăţile bancare din ţara noastră şi care derulează operaţiuni prin aceste
conturi. Aceste categorii de persoane pot să beneficieze de credite bancare dacă
îndeplinesc condiţiile legale de constituire şi organizare şi se încadrează în normele de
creditare proprii fiecărei unităţi bancare.
O persoană fizică sau juridică recurge la serviciile de creditare ale unei bănci atunci
când activitatea sa înregistrează un deficit sub forma decalajului între necesarul şi
existentul de disponibilităţi băneşti. Ca o instituţie abilitată legal să acopere astfel de
decalaje, banca urmăreşte să pună în corespondenţă resursele sale cu necesităţile
clientului în cel mai profitabil mod posibil şi cu un risc cât mai scăzut.
În momentul în care echipa managerială a băncii decide acordarea unui credit este
ca şi când ar elibera un brevet de moralitate sau o cauţiune morală pentru clientul
beneficiar. Banca creează şi vehiculează o valoare care nu este o marfă ca oricare alta, ci
este chiar moneda, provenită din surse proprii cât şi din surse atrase. Astfel, decizia de a
acorda sau nu un credit se va adopta după o analiză riguroasă clientului solicitant de
credit, deoarece creditarea implică asumarea răspunderii băncii faţă de clienţii deponenţi.
Operațiunile cambiale
Reprezintă de asemenea, o formă de creditare a persoanelor fizice şi juridice,
prezintă anumite particularităţi datorită documentelor specifice folosite. Se împart la
rândul lor în:
Operațiuni de scontare
Scontarea reprezintă operaţiunea de vânzare a unui titlu de credit, la o bancă, de
către posesorul acestuia, înainte de scadenţă. Prin scontare posesorul titlului primeşte de
la bancă o parte din valoarea titlului şi anume valoarea actuală.
Va =Vn - S,
unde:
Vn=valoarea nominală a titlului,
S =scontul.
70
Scontul este suma de bani plătită de posesorul titlului băncii pentru serviciul de
creditare făcut, calculat în funcţie de taxa scontului (dobânda percepută) şi numărul zile
dintre scontare şi scadenţă.
Formula de calcul este:
VnxTsxNz
S= ,
360x100
unde:
S=scontul;
Vn=valoarea nominală;
Ts=taxa scontului;
Nz=numărul de zile dintre scontare şi scadenţă.
După scontare, banca devine noua proprietară a titlului şi are dreptul să pretindă
emitentului să plătească;
Prin scontare, creditul comercial materializat de cambie, se transformă în credit
bancar, beneficiarul cambiei iese din raporturile de credit. Trasul, angajat iniţial într-o
operaţiune comercială, de cumpărare a mărfurilor pe credit, devine în urma scontării,
debitor al băncii comerciale.
Banca trebuie să selecţioneze atent cambiile pe care le scontează, analizând
potenţialul economic şi solvabilitatea fiecărui semnatar al cambiei, mai ales că prin
rescontare ea devine, în calitate de cosemnatară a cambiei, obligată de a plăti în caz de
necesitate şi îşi asumă riscul de a participa la acoperirea sumei de plată.
Scontarea nu este tocmai o simplă preluare a unor efecte de comerţ sau titluri de
credit, aceasta prezintă următoarele caracteristici:12
✓ scontarea are caracterul unui act de vânzare , în sensul că se cedează şi se preia
dreptul de a beneficia de suma prevăzută în cambie;
✓ scontarea este o vânzare specială în sensul că fiecare din beneficiarii care au
recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea cambiei, rămâne obligat la plata sumei din
cambie dacă trasul sau ceilalţi semnatari ai cambiei nu pot să plătească. Este vorba de
răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei la plata sumei respective;
✓scontarea este o operaţiune de creditare prin faptul că se referă la un transfer al
unui instrument de credit dar şi prin faptul că determină plasarea resurselor de creditare
ale băncii pe un anumit termen, cu încasarea unor dobânzi;
OperaIiuni de creditare pe gaj de cambii

În acest caz banca nu cumpără cambiile de la cel ce le deţine, ci le primeşte doar în
gaj pe durata de derulare a creditului. Această operaţiune se practică atunci când există
îndoieli cu privire la capacitatea de plată a anumitor semnatari ai cambiei dar este totuşi
apreciată pozitivă solvabilitatea deţinătorului cambiei.
12
Zaharciuc E., Op. citată, pag 206-210.
71
Banca nu devine cosemnatară a cambiei, riscul este al debitorului care este obligat
să răscumpere titlurile înainte de scadenţă. Împrumutul astfel acordat acoperă doar parţial
valoarea cambiilor gajate;
Operațiuni de pensiune de efecte comerciale

Se utilizează în relaţiile băncilor comerciale cu firmele mari sau în relaţiile
interbancare, pensiunea reprezintă operaţia prin care o bancă preia în gestiune efecte
comerciale sau publice, cu condiţia răscumpărării lor la scadenţă de către posesorul
iniţial;
Operațiuni de împrumut pe gaj de mărfuri sau pe gaj de documente ce atestă dreptul

de proprietate asupra mărfurilor
Privesc creditele acordate proprietarilor de mărfuri aflate în depozite sau în curs de

transport pe baza unor documente specifice cum sunt: warantul, conosamentul, scrisoarea
de trăsură, care atestă dreptul de proprietate asupra acestor mărfuri.
Warantul este documentul care atestă existenţa mărfurilor într-un depozit (porturi,
vămi). Acest document permite transmiterea proprietăţii prin menţiuni făcute pe o parte a
documentului, respectiv pe recipisa warant. Warantul este în sine documentul utilizat
pentru obţinerea şi garantarea creditului şi poate fi utilizat ca efect de comerţ. Prin
menţiunea făcută pe warant se transmite creanţa constituită prin gajarea mărfii respective
şi dreptul de a dispune ca atare de mărfurile gajate. Warantul asigură creditorului
garanţia asupra mărfurilor şi posibilitatea recuperării creditului acordat.
Conosamentul este cel mai important document utilizat în cadrul navigaţiei
maritime şi al operaţiunilor comerciale, legat de transportul mărfurilor pe mare, ce
trebuie prezentat la bancă, în toate cazurile, în vederea decontării contravalorii mărfurilor
transportate.
Banca avansează debitorului 30-40% din valoarea mărfurilor, riscul principal al afacerii
rămânând acestuia. Dacă împrumutul nu este rambursat la scadenţă, banca recuperează
suma avansată prin vânzarea mărfurilor gajate;
Operațiunile de împrumut pe gaj de acțiuni şi efecte publice (de lombard)

Sunt generate de abundenţa titlurilor de împrumut, îndeosebi a bunurilor de tezaur,
care constituie o parte însemnată a patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor. Sunt
practicate de persoanele care au nevoi temporare de bani dar nu vor să renunţe decât
temporar la veniturile obţinute din deţinerea acestor titluri (dobânzi, dividende,etc.). Şi în
cazul acestor operaţiuni împrumutul acoperă doar o parte din valoarea titlurilor publice
depuse în gaj. La scadenţă, dacă debitorul nu rambursează împrumutul, banca
recuperează suma prin vânzarea titlurilor publice gajate;
Operațiunile de împrumuturi personale

Se bazează pe încrederea pe care o inspiră băncii situaţia economică, solvabilitatea
şi calităţile morale ale debitorului. Se acordă pe o perioadă de la 3 luni la 2 ani şi nu
depăşesc veniturile titularului pe 3 luni. Cel ce doreşte să obţină un astfel de credit trebuie
72
să prezinte la bancă acte din care să rezulte dimensiunea veniturilor, iar rambursarea se
va face lunar sau trimestrial. Adeseori, nu se cere nici un fel de document scris din partea
debitorului, dar se percep dobânzi ridicate care includ şi o primă de asigurare.
7.2. Operaţiile privind achiziţia de efecte publice şi acţiuni
Constituie o altă modalitate importantă de plasare a resurselor. Legile de organizare

bancare prevăd în majoritatea ţărilor, ca modalitate obligatorie de asigurare a lichidităţii,
deţinerea de active uşor negociabile cum ar fi titluri de tranzacţie, titluri de plasament,
sau titluri de investiţii.
Titlurile de tranzacţie reprezintă acele titluri care ,, sunt achiziţionate sau vândute
având din start intenţia de a le revinde sau a le răscumpăra în cel mai scurt termen, înainte
de scadenţă, de regulă în mai puţin de şase luni;
Titlurile de plasament sunt acelea care se achiziţionează cu intenţia de a fi păstrate
cel puţin şase luni, dar fără ca această deţinere să implice o conservare până la scdenţa
lor;
Titlurile de investiţii cu venit fix sunt cumpărate de bănci cu intenţia unei deţineri
de durată, în principiu până la scadenţă;13
4. Cele doua forme ale depozitelor la vedere sunt:

a. Conturi curente si conturi de depozit
b. Conturi de credit si conturi de debit
c. Conturi de pasiv si conturi de activ
d. Conturi financiare si conturi nefinanciare
5. Care dintre urmatoarele nu este o operatiune de creditare:

a. operaţiuni de creditare a persoanelor fizice şi juridice;
b. operaţiuni cambiale;
c. operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi pe gaj de documente
d. operatiuni comerciale de cumparare
Raspunsuri: 4a, 5d.
13
Basno C., Dardac N., - Gestiune şi Audit Bancar, Ed.pentru Ştiinţe Naţionale, Bucureşti 2004, pag. 54
57.
73
1. Prezentati operatiunile de finantare de la banca centrala.

2. Care sunt principlaelel operatiuni de pe piata interbancara?
3. Enumerati operatiunile de creditare.
7.5. Bibliografie
1. Angelescu Coralia, Ciucur Dumitru, Dobrota Nita – Economie-aplicatii, Editura

Economica, Bucuresti, 2000
8. *** Rapoarte financiare de la băncile comerciale şi instituţiile de credit, 2015, 2016,
2017
74
CREDITUL BANCAR
8.1. Conţinutul, funcţiile şi principiile creditului bancar

8.2. Tehnica determinării costului capitalului
8.5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Intelegerea modului de functionare a creditului bancar
- Cunoasterea modului de determinare a costului capitalului
TERMENI CHEIE: credit, bănci, costul capitalului
REZUMAT:
Creditul este o categorie economică care reprezintă relații de repartiție a unei părți din
produsul intern brut, prin care se disponibilizează resurse bănești în economie, se crează noi
mijloace de plată în scopul satisfacerii nevoilor de capital și realizării unoe proiecte de
investiții.
Creditul constă în cedarea unor valori de întrebuinţare prezente contra unor valori de
primit în viitor.
Termenul de credit vine din limba latină, de la creditum, participiul trecut al verbului
credere, însemnând încrederea celui care dă unei persoane produse şi servicii, că primeşte,
în viitor, valori corespunzătoare.
8.1. Conţinutul, funcţiile şi principiile creditului bancar
Creditul poate fi definit ca o formă specifică de miscare a valorilor, de transfer de

monedă cu titlul de împrumut.
Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea constituie fluxul principal
de finanţare a economiei.
Principiile creditării bancare:
- prudenţa;
- negocierea:
- forma contractuală;
- dobânda;
- garanţia;
- previziunea;
- se acordă pe destinaţii precise;
- utilitatea;
75
- eficienţa;
- credibilitatea.
Funcţiile creditului bancar:
76
1. Funcţia distributivă (cu ajutorul creditului se colectează economii latente şi se
dirijează către domenii eficiente).
2. Funcţia de reglare (a cererii şi ofertei de bunuri prin creditarea consumului şi
stocurilor).
3. Funcţia de creştere a vitezei de rotaţie şi de circulaţie a banilor cât şi de
multiplicare a monedei scripturale.
4. Funcţia de reducere a inflaţiei prin preţul creditului care este dobânda.
5. Funcţia de generator de venituri pentru bănci (creditul este produsul bancar
principal şi pentru cele mai multe bănci, este sursa principală de venituri).
8.2.Tehnica determinării costului capitalului
Creditul, dobânda sunt prezente în activitatea băncilor şi agenţilor economici, ca

urmare a insuficienţei autofinanţări şi deci apariţiei fenomenului economic de îndatorare.
Pentru determinarea costului capitalului împrumutat sunt luaţi în considerare mai
mulţi factori, printre care
- creditele acordate;
- costul resurselor pentru bancă ce acordă creditele;
- serviciile de efectuare a plăţilor de către bănci;
- depozitele şi economiile;
- taxa scontului;
- dobânzile practicate pe piaţa financiară;
- comisioanele;
- spezele reale (salariile personalului bancar, salariul custodelui gajului de mărfuri
sau comisionul acestuia, onorarii, expertize, deplasări etc.);
- costul altor produse bancare.
Dacă unii din aceşti factori au un rol concret şi pot fi cuantificaţi, alţii sunt de
politică economică generală. De exemplu, taxa scontului îndeplineşte proprietăţile
ambelor grupe de factori.
Astfel, taxa scontului se fixează precum orice rată a dobânzii, dar nivelul ei (mai
ales sub forma creditului de refinanţare de la Banca Naţională) se stabileşte şi în scopul
de a feri puterea de cumpărare a agenţilor economici de oscilaţii, cât şi pentru a stăvili
cererile masive de credite fără justificare economică.
În general, costul capitalului concretizat în creditele acordate agenţilor economici
se stabileşte în funcţie de dobânda la credite, care, la rândul ei, are la bază costul
resurselor şi dobânda interbancară.
Costul capitalului este, deci, în primul rând, costul finanţării. În modul cel mai
simplu, costul capitalului împrumutat de către agenţii economici se calculează după
următoarea relaţie;
Ci  Crb  C pl  Pp
unde
Ci = costul împrumutului (capitalului);
Crb = costul resurselor băncii care împrumută;
Cpl = costul plăţii creditului (transferul, resurselor sumelor încasate, ratelor
scadente, încasarea dobânzilor);
77
Pb = profitul băncii.
78
Desigur că atunci când optează pentru un credit, agentul economic are în vedere nu
numai costul împrumutului, ci totalul costurilor de capital (deci ale întregului său capital),
inclusiv costurile de funcţionare şi de investiţii.
Scăderea ratei dobânzii şi deci a costului capitalului este o cale de încurajare a
producţiei şi investigaţiilor, şi contribuie la sporirea producţiei de bunuri şi servicii şi la
creşterea vitezei de circulaţie a banilor.
1. . Dobânda simplă se calculează după formula:

c t  r
a. D 
36000
ct  r
b. D 
3600
c t
c. D 
36000
ct  p
d. D 
36000
2. Capitalul final se obtine cu ajutorul formulei:
79
 r
a. C  C 1  
1 0  
 100 
 r n
b. C  C 1  

1 0  
 100 
 r  n
c. C  C 1 

1 0  
 100 
 r  2 n
d. C1  C0 1  
 100 
3. Rata dobânzii se determina cu formula:
D  36000
a. r 
c.t
D  36000
b. r 
ct
D  36000
c. r 
ct
D  36000
d. r 
ct
4. Care dintre urmatoarele nu este funcţie a creditului bancar:
a. Funcţia distributivă
b. Funcţia de reglare
c. Funcţia de creştere a vitezei de rotaţie şi de circulaţie a banilor cât
şi de multiplicare a monedei scriptural
d. Functia de comerciant pe piata marfurilor
Raspunsuri:1a, 2a, 3a, 4d
1. Care sunt functiile creditului bancar?

2. Cum se calculeaza costul capitalului imprumutat?
80
8.5. Bibliografie
1. Dardac Nicolae, Vascu Teodora – Moneda-Credit 1 si 2, Editura ASE, Buc., 2002

4. Manolescu Ghe., - Politica monetară în perspectiva globalizării, Editura
6. Tudorache D. - Monedă, bănci, credit, Editura Universitară 2007
2016, 2017
80
CREDITAREA AGENȚILOR
ECONOMICI
9.1. Elemente de creditare a agenţilor economici

9.2. Tehnica constituirii resurselor de creditare
9.5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Intelegerea modului de functionare a creditării economiei
- Intelegerea modului de constituire a resurselor de creditare
TERMENI CHEIE: credit, resurse de creditare, agenți economici
REZUMAT:
Orice agent economic deţine active circulante importante, determinate în primul

rând, de activitatea de producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra clientelei. La
orice agent economic, sursele de finanţare trebuie să fie suficiente pentru a face faţă
nevoilor de acoperire a activului circulant.
Componentă definitorie a intermedierii financiare, creditarea constituie fluxul
principal de finanţare a economiei.
Complexitatea problematicii creditului bancar necesită luarea în consideraţie a
acestuia ca fiind una din principalele pârghii ale economia de piaţă.
9.1. Elemente de creditare a agenţilor economici
În general nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face faţă
în întregime cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea normală a activităţii complexe a
fiecărui agent economic (producţie, investiţii, activitate comercială etc.). La orice agent
economic, apar dezechilibre, disfuncţionalităţi în cadrul trezoreriei, al gestiunii
întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul
creditelor bancare.
Creditul de trezorerie este necesar când activul circulant din bilanţ nu poate fi
acoperit integral din încasări şi din fondul de rulment. Se poate afirma că în cadrul
creditelor de exploatare, creditul de trezorerie deţine primul loc.
Orice agent economic deţine active circulante importante, determinate în primul
rând, de activitatea de producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra clientelei. La
orice agent economic, sursele de finanţare trebuie să fie suficiente pentru a face faţă
nevoilor de acoperire a activului circulant.
În ţara noastră, fondul de rulment are în general un volum mai mare decât în ţările
81
cu economie dezvoltată, ca urmare a vitezei mai mici de rotaţie a mijloacelor circulante
în general şi a ciclului de fabricaţie mai lung.
De aceea, având în vedere şi faptul că mijloacele proprii de finanţare sunt limitate,
putem afirma că la noi, necesitatea creditelor bancare este mai mare. Adăugăm la cauzele
de mai sus şi stocurile mari de produse finite care nu se vând (ca urmare a nefolosirii
marketingului vânzării) şi încasările restante, care au ajuns la un nivel de nesuportat.
Necesarul total de fonduri şi deci şi de credite este determinat şi de modul de
gestionare a agentului economic.
Dacă printr-o gestionare eficientă a fondurilor se poate asigura rotaţia stocurilor,
recuperarea mai rapidă a creanţelor nemobilizate, obţinerea prelungirii creditului
furnizorilor, creşterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri, putem vorbi de o
reducere a necesarului de credite al agenţilor economici.
Există mai multe clasificări ale creditelor bancare acordate agenţilor economici în
funcţie de varietatea şi complexitatea raporturilor de creditare de gruparea operaţiunilor
de credit.
În economiile de piaţă există cinci mari feluri de credite şi anume:
- creditul bancar;
- creditul comercial;
- creditul obligatar;
- creditul ipotecar;
- creditul de consum.
1. Creditul bancar este acordat de către bănci persoanelor fizice şi juridice pe

termen scurt, mijlociu sau lung. Aceste credite se pot acorda cu sau fără înscrisuri, cu
garanţii reale sau fără, pe obiecte ale creditării sau global.
82
2. Creditul comercial se acordă sub formă de marfă. El satisface atât interesul
producătorului (deci agentului economic producător) de a vinde mai repede marfa, cât şi
pe cel al comerciantului care nu are fonduri să le elibereze direct la primirea mărfii.
3. Creditul obligatar apare în raporturile dintre instituţii de stat şi agenţii
economici în calitate de debitori, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte. Aceste
raporturi se concretizează în faptul că primii emit obligaţiuni, iar creditorii sunt
subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni.
4. Creditul ipotecar este destinat activităţii imobiliare şi se bazează în principiu pe
proprietatea privată. El presupune o convenţie între creditor şi împrumutant care
cuprinde, în esenţă, proprietatea (ca garanţie a rambursării împrumutului), condiţiile şi
scadenţele, penalităţile şi circumstanţele în care se poate pierde proprietatea.
5. Creditul de consum se acordă pe termen scurt sau mijlociu, persoanelor
individuale, pentru acoperirea valorii mărfurilor şi serviciilor procurate din comerţ sau
pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.
Băncile comerciale din ţara noastră acordă următoarele tipuri de credite, în funcţie
de scopul pentru care sunt solicitate:
- credite pe termen scurt, cu durata de rambursare de până la 2 ani;
- credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1-5 ani;
- credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.
Creditele pe termen scurt sunt de următoarele feluri:

1. Credite pentru activitatea curentă:
- pentru aprovizionări în vederea realizării producţiei;
- pentru efectuarea altor cheltuieli de producţie şi de întreţinere (salarii, reparaţii
etc.);
- reîntregirea fondurilor încorporate în produse livrate, cu lucrări executate şi
servicii prestate, aflate în curs de încasare;
- efectuarea cheltuielilor privind achiziţionarea, depozitarea, prelucrarea şi
desfacerea produselor la fondul de consum sau la fondul pieţei;
- cheltuieli pentru producţia anului următor (producţia neterminată);
- animale şi păsări tinere şi adulte
- efectuarea cheltuielilor de întreţinere şi exploatare a lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare;
- efectuarea cheltuielilor anticipate pentru revizii periodice la agenţii economici
cu activitate sezonieră;
- efectuarea cheltuielilor pentru păstrarea serviciilor la terţi;
- alte credite curente.
2. Credite pentru stocuri sezoniere. Acestea se acordă pe baza situaţiilor de stoc
pentru materii prime, materiale şi produse finite.
3. Credite pentru nevoi temporare.
Credite pe termen mediu şi lung sunt de următoarele feluri:

- pentru realizarea de noi capacităţi şi tehnologii;
- pentru modernizarea capacităţilor şi tehnologiilor existente;
83
- pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, instalaţii, agregate, mijloace de
transport;
- pentru lucrări de construcţii-montaj;
- pentru înfiinţarea şi modernizarea de plantaţii de vii, pomi şi arbuşti fructiferi;
- pentru achiziţionarea sau trecerea la turma de bază a animalelor de producţie
(taurine şi ovine), reproducţie şi de muncă;
- pentru achiziţionarea sau construirea de locuinţe şi anexe gospodăreşti;
- pentru alte investiţii.
În accepţiunea modernă a economiilor de piaţă occidentale, creditele bancare sunt

de următoarele tipuri:
1. Creditele de funcţionare sau de trezorerie sunt credite de exploatare care

finanţează activul circulant.
Ele cuprind:
- facilitatea de casă;
- lipsa de acoperire;
- certificatele de trezorerie;
- creditul sezonier;
- creditul – releu.
Acestea au caracter global.
2. Credite adaptate la anumite active circulante (specifice), deci nu au caracter
global. Ele sunt de următoarele tipuri:
a) care necesită garanţii reale:
- avansul pe tipuri;
- avansul pe marfă;
- delegarea de creanţe (avansul pe piaţă)
b) care nu necesită garanţii reale:
c) finanţarea (creditarea) prin efecte de comerţ (se finanţează scont de creanţe
asupra clientelei). Deci este un credit de mobilizare a creanţelor (trate, cambii etc.)
3. Credite pentru finanţarea comerţului internaţional.
4. Credite pentru investiţii.
- credite pe termen mediu;
- credite pe termen lung.
5. Credite participative (asigură finanţarea unui program de dezvoltare).
Împrumutătorul poate obţine o clauză de asociere şi participare la realizarea agentului
economic.
6. Creditul locaţie.
- mobiliar;
- imobiliar.
Pentru viitor, se fac eforturi privind îmbunătăţirea activităţii de creditare. Aceste
eforturi sunt îndreptate în următoarele direcţii:
- obţinerea unei evaluări corecte a creditelor;
- perfecţionarea activităţii de garanţii;
- dezvoltarea portofoliului de asigurări pentru active;
- reducerea riscului de supraevaluare a garanţiilor;
84
- crearea unor conturi ale clienţilor în cărţi de credit;
- creşterea ponderii creditelor garantate cu proprietăţi imobiliare;
- dezvoltarea sferei creditului de consum, care de obicei este garantat printr-un
contract şi nu prin garanţii reale;
- folosirea pe scară largă a leasingului şi factoringului;
- folosirea formei de creditare cu primă de asigurare;
- eliminarea pe cât posibil, a creditelor neperformante şi a celor pierdute (ce nu
mai pot fi recuperate).
Complexitatea problematicii creditului bancar necesită luarea în consideraţie a
acestuia ca fiind una din principalele pârghii ale economia de piaţă.
9.2. Tehnica constituirii resurselor de creditare
Băncile comerciale se sprijină în activitatea de creditare nu atât pe capitalul propriu

(care are o pondere mică), cât mai ales pe capitalurile de pe piaţa financiar-monetară.
Cererile de credit sunt aşa de mari, încât capitalul propriu şi fondul de rezervă nu pot face
faţă. Capitalurile şi fondurile proprii sunt numai „plămădeală“ în care au loc complexele
operaţiunii bancare. Acestea folosesc şi ca o primă de asigurare pentru acoperirea
riscurilor ce le implică plasamentele fiecărei bănci. Considerăm că banca este nu numai o
instituţie care împrumută. Ea trebuie mai întâi să-şi asigure resursele de alimentare cu
fonduri care ulterior, să fie utilizate drept credite. Preocuparea de a construi resurse este
tot atât de importantă ca şi aceea de a le plasa, deci de a acorda creditele. Agenţii
economici pot fi în următoarele raporturi faţă de bancă:
- au capital disponibil, care caută plasament şi fructificare;
- au nevoie de capital pentru activitatea curentă sau pentru investiţii, pe care îl
caută în schimbul fructificării.
Banca are menirea şi de a lega agenţii economici sau persoanele fizice cu spirit
întreprinzător, cu persoanele fizice sau juridice care dispun de mijloace băneşti. Resursele
băncii pot fi diferite în funcţie de provenienţă, scop, condiţii, termen, piaţa monetară.
Ele constituie obligaţii ale băncii, de aceea sunt înscrise în partea dreaptă a
bilanţului, deci în pasiv. Operaţiunile bancare legate de constituirea resurselor se mai
numesc din această cauză, operaţiuni pasive. Prin faptul că lucrează cu resurse străine,
răspunderea băncilor este mult mai mare. Aceasta se răsfrânge şi asupra celor care au dat
capitalul spre plasare pentru că riscul aparţine şi acestora.
După modul de constituire a resurselor, în economiile de piaţă, băncile pot fi de
depozite, de rescont, bănci de emisiune de înscrisuri funciare, obligaţiuni, înscrisuri
ipotecare, bănci de emisiune (banca centrală). Actualmente, băncile comerciale din ţara
noastră au ca resurse de creditare:
1. Pasive interne, compuse din:
- disponibilităţile şi depozitele în lei ale clienţilor băncilor;
- depozite ale persoanelor fizice române;
- sume în tranzit între unităţile băncilor;
- depozitele publice guvernamentale şi asimilate acestora (depozitele şi
diponibilităţile persoanelor juridice române care sunt unităţi bugetare);
- pasivele interbancare care cuprind disponibilităţile (finanţarea interbancară) şi
creditele interbancare (refinanţarea BNR);
- fondurile proprii ale băncii (capitalul social, fondul de rezervă, de risc, alte
85
fonduri).
2. Pasivele externe, concretizate în disponibilităţile la vedere şi depozitele în valută
ale persoanelor fizice şi juridice, nerezidente, reflectate în conturile:
- împrumuturi de la bănci externe;
- depozite la bănci externe;
- depozite ale persoanelor fizice;
- disponibilităţi (inclusiv în lei) ale nerezidenţilor;
- creditori din operaţiuni cu străinătatea.
3. Alte pasive, inclusiv disponibilităţile şi depozitele în valută ale rezidenţilor –
persoane fizice şi juridice. În principal, constituirea resurselor se face prin centrală, apoi
se repartizează pe unităţi operative ale fiecărei bănci.
Planul (programul) de credite este un plan operativ ce se întocmeşte trimestrial de
către unităţile teritoriale ale băncilor comerciale şi de către departamentele de creditare
din centralele acestor bănci Programul se întocmeşte pe categorii (tipuri) de credite şi
sectoare de activitate. Se ţine seama de graficele de acordare şi rambursare, care sunt
anexă la contractul de credite Aceste grafice se întocmesc în funcţie de cererile agenţilor
economici şi previziunile fiecărei bănci.
Elaborarea programului de credite se face în funcţie de echilibrul financiar al
agentului economic (lichiditate, solvabilitate, nivelul datoriilor), capacitatea managerială,
profitabilitatea afacerii, asigurarea realizării producţiei şi valorificării rentabile a acesteia.
Necesarul de credite se stabileşte pe agenţii, filiale, sucursale, centralizându-se de fiecare
dată. Programul de credite pe centrala băncii comerciale reprezintă, de fapt, suma
corectată a necesarului de credite a programelor unităţilor operative.
După ce analizează necesarul din teritoriu, departamentul de creditare din centrală
stabileşte plafoane care sunt aprobate de Comitetul de credite al băncii. Aceste plafoane
sunt apoi repartizate unităţilor teritoriale.
1. Care dintre urmatoarele nu este o operatiune de creditare:

a. operaţiuni de creditare a persoanelor fizice şi juridice;
b. operaţiuni cambiale;
c. operaţiuni de împrumut pe gaj de mărfuri şi pe gaj de documente
d. operatiuni comerciale de cumparare
2. Care dintre urmatoarele nu este funcţie a creditului bancar:

a. Funcţia distributivă
b. Funcţia de reglare
c. Funcţia de creştere a vitezei de rotaţie şi de circulaţie a banilor cât
şi de multiplicare a monedei scriptural
d. Functia de comerciant pe piata marfurilor
Raspunsuri: 1d, 2d.

86
1. Care sunt functiile creditului bancar?
2. Cum se calculeaza costul capitalului imprumutat?
87
9.5. Bibliografie
1. Dardac Nicolae, Vascu Teodora – Moneda-Credit 1 si 2, Editura ASE, Buc., 2002

2016, 2017
88
DOBÂNDA
10.1. Tehnica formării dobânzii la credite

10.2. Calculul dobânzii
10.5. Bibliografie
OBIECTIVE:
- Cunoastere modului de formare si de calcul al dobanzii
- Cunoasterea modului de determinare a costului capitalului
TERMENI CHEIE: credit, dobanda simplă, dobândă compusă, costul capitalului
REZUMAT:
Dobânda reprezintă o formă de rumunerare a creditorului de către debitor pentru

folosirea capitalului împrumutat. Cuantificarea dobânzii se face prin rata dobânzii care
constituie o variabilă macroeconomică intens monitorizată.
Modificarea ratei dobânzii are un impact serios asupra volumului produselor de
creditare. Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele de capital, credit și risc.
Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, costul fondurilor şi dobânda
interbancară. De asemenea, avem în vedere, varietatea foarte mare a dobânzii, la credite, la
depozite, la disponibilităţile le vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligaţiuni, pe obiecte
de creditare, la certificate de depozit, la carnetele de economii etc.
10.1. Tehnica formării dobânzii la credite
Unul dintre factorii cheie în activitatea bancară este realizarea unei relaţii optime
între dobânzile primite şi cele plătite, având în vedere că această diferenţă va reprezenta
în final câştigul băncii (profitul).
Din analiza activelor şi pasivelor se deduce că fiecare din acestea are costul sau
câştigul propriu pentru bancă.
Modificarea ratei dobânzii are un impact serios asupra volumului produselor de
creditare de exemplu, datorită dobânzilor reduse (din punctul de vedere al băncii),
produsele de economisire au început să devină baza resurselor de creditare ale băncilor
comerciale.
Dobânda trebuie prezentată neapărat alături de conceptele de capital, credit și risc.
Ea apare în procesul creditării. Creditul fiind actualmente cel mai important produs al
băncilor comerciale din ţara noastră determină dobânda ca fiind o partea costului său.
Costul creditului apare – alături de risc – ca o componentă de bază a preţului
produsului bancar numit credit.
Din punctul de vedere al băncii creditoare sau debitoare contează foarte mult la
calculul dobânzii dacă aceasta este fixă sau variabilă. Uneori la dobânda practicată de
89
bancă se adaugă o marjă în funcţie de coeficientul de risc.
Marja se adaugă la dobânda de bază care se formează în funcţie de dobânzile de pe
piaţa interbancară, iar câte o dată în funcţie de dobânzile practicate chiar pe piaţa
monetară (ex.: piaţa hârtiilor de valoare).
10.2. Calculul dobânzii
Dobânzile pot fi calculate şi plătite lunar, trimestrial semestrial şi anual. Clienţii vor
să ştie cât îi costă împrumutul motiv pentru care acordă o mare atenţie calculului
dobânzii şi vor să fie specificat în contractul de împrumut.
Calculul dobânzii are în vedere în primul rând, costul fondurilor şi dobânda
interbancară. De asemenea, avem în vedere, varietatea foarte mare a dobânzii (la credite,
la depozite, la disponibilităţile le vedere, pentru bonuri de tezaur, pentru obligaţiuni, pe
obiecte de creditare, la certificate de depozit, la carnetele de economii etc.)
Calculul dobânzii cuprinde:
1. Dobânda simplă se calculează după formula:
c.t.r
D 
36000
unde:
D = masa dobânzii (dobânda),
C = capitalul împrumutat sau investit (creditul în cazul nostru):
t = timpul în zile;
90
r = rata dobânzii.
De aici putem determina rata dobânzii:
D  36000
r
c.t
Acest calcul este utilizat de către băncile comerciale în cazul creditelor pe termen
scurt, sau în cazul depozitelor. Suma dobânzii este proporţională cu mărimea creditului,
cu durata creditului şi cu rata dobânzii.
2. Dobânda compusă. Se utilizează tot mai mult de către băncile comerciale.
Actualmente, ea se calculează nu numai la creditele mai mari de 12 luni, ci şi pentru
unele credite pe termen scurt, pentru dobânzile la termen. În esenţă, dobânda compusă
cuprinde şi capitalizarea (fructificarea) dobânzii simple.
De exemplu, băncile comerciale au interesul să atragă depozitele de la agenţii
economici şi persoanele fizice, acestea tinzând să devină cea mai importantă resursă de
creditare. Ca atare, începând cu anul 1994, cele mai multe dintre acestea au practicat
dobânda compusă la depozitele la termen de un an. Se încearcă, din acest an, extinderea
calculului dobânzii compuse şi la carnetele de economii. În general, creditele pentru
investiţii au o rată a dobânzii, care ia în calcul capitalizarea sau actualizarea.
Dobânda compusă presupune ca la sfârşitul fiecărei perioade de timp (de exemplu,
luna), la suma ce reprezintă depozitul sau creditul să se adauge o altă sumă (dobândă)
care intră în calculul pentru luna următoare. Deci la sfârşitul perioadei, unitatea bănească
devine 1+ d = f (factor de multiplicare).
Capitalul iniţial (creditul, depozitul) devine capital final (după ce este înmulţit cu
factorul de multiplicare).
Deci capitalul final (c1) va fi:
C  C 1  r 
1 0  
 100 
în care:
n = nr. de luni sau ani (perioade).
Rata dobânzii compuse se calculează:

 1 r 
r  100 1
 
100  n 
unde:
r = rata anuală a dobânzii simple;
n = numărul de perioade de capitalizare dintr-un an (nr. de luni, de exemplu).
Deci în cazul dobânzii compuse, diferă în mod periodic mărimea capitalului

împrumutat, adică a sumei plasate.
În băncile comerciale calculul dobânzilor se face în conformitate cu o modalitate
elaborată de departamentul contabilităţii. Calculul se face lunar, în prima zi lucrătoare a
lunii pentru toţi clienţii. Încasarea dobânzilor de către bănci se face lunar, cu prioritate faţă
91
de alte datorii, din disponibilităţile existente în conturile curente ale beneficiarilor de
credite.
În economia de piaţă, mărimea dobânzii poate fi privită şi ca un rezultat al
negocierii între bancă şi agentul economic. Dar mult mai mulţi factori influenţează
dobânda, nivelul acesteia, scăderea sau creşterea ei. Printre factorii ce determină nivelul
dobânzii subliniem:
1. Necesitatea ca băncile să desfăşoare o activitate rentabilă. Din acest punct de
vedere, rata profitului bancar influenţează direct mărimea dobânzii rata ei. În condiţii de
stabilitate economică şi de echilibru între cererea şi oferta de credite, se poate afirma că
rata profitului bancar influenţează hotărâtor mărimea dobânzii.
2. Inflaţia este un factor care poate avea influenţe majore asupra mărimii şi ratei
dobânzii. Dacă inflaţia este galopantă, efectele asupra dobânzii sunt catastrofale. Este
vorba nu numai că se stabilesc rate ale dobânzii care depăşesc orice rată a rentabilităţii,
ori ritm al creşterii economice, ci de o situaţie şi mai periculoasă şi anume să existe o
dobândă real negativă, ceea ce este contrar teoriei economice. Cu toate că rata dobânzii
este foarte mare, ea nu poate ţine pasul cu rata inflaţiei şi asistăm la existenţa unor
pierderi pentru bănci, la o reducere a capitalului lor social. A fost cazul anilor 1992 şi
1993, când ratele dobânzilor au ajuns până la 160-180%, dar rata inflaţiei se situa la peste
300%.
3. Cererea şi oferta de credit, raportul dintre ele nu pot rămâne în afara factorilor ce
influenţează mărimea dobânzii. În perioada de criză economică, în primii ani de tranziţie,
raportul dintre cererea şi oferta de capitaluri pentru creditare este mult în favoarea primei.
Ca urmare a penuriei generale de fonduri, de resurse, rata dobânzii creşte foarte mult şi
declanşează o mare cerere de credite ceea ce a determinat băncile comerciale să
împrumute foarte mult de la Banca Naţională. Este vorba de utilizarea unor credite de
refinanţare şi, deci, luarea în calculul dobânzii şi a celei cerute de către banca centrală.
Dimpotrivă, într-o economie de piaţă consolidată, există surplus de capital şi masa
dobânzii scade, întrucât există multe bănci, iar acestea nu pot să-şi plaseze capitalul altfel.
Când economiile băneşti vor putea deveni o resursă principală de creditare şi
capitalul disponibil pentru creditare va exista într-un volum mare, oferta va depăşi
cererea şi dobânda la credite va fi mică.
4. Lichiditatea debitorilor (solicitanţilor de credite) este un factor al mărimii
dobânzii. Băncile preferă să acorde credite pe termen scurt pentru că lichiditatea este mai
mare. O angajare pe o perioadă lungă, înseamnă, automat, reducerea lichidităţii şi deci
dobânzi mai mari.
5. Riscul de nerambursabilitate influenţează direct proporţional mărimea dobânzii.
Cu cât riscul este mai mare, majorarea ratei dobânzii apare ca o măsură justificată, luată
de bănci, pentru a-şi recupera mai repede fondurile. Legat de acest aspect, apare şi
necesitatea separării a două elemente ale dobânzii şi anume, o dobândă propriu-zisă
(pură) şi o parte fixată pentru recuperarea riscului nerambursării (acoperirea creditelor
sau părţii din credite imposibil de rambursat).
6. Durata de creditare. Cu cât durata este mai mare, cu atât şi dobânda este mai
mare. Aici trebuie să facem distincţie clară între masa dobânzii, care creşte o dată cu
perioada de creditare, şi rata dobânzii care rămâne constantă.
7. Mărimea creditului. La un volum foarte mare de credite, dobânda este evident
mai mare.
8. Stabilitatea economică. Instabilitatea economică înseamnă dobânzi mari pentru ca
92
băncile să facă faţă unor situaţii conjuncturale negative.
9. Dobândă de pe piaţa financiară şi chiar de pe pieţele externe. De exemplu, dacă
dobânda plătită de bănci la depozitele persoanelor fizice şi juridice este mare, dobânda la
creditele acordate agenţilor economici va fi mai mare decât în cazul în care aceste bănci
ar folosi fonduri proprii pentru creditare.
4. . Dobânda simplă se calculează după formula:

c t  r
a. D 
36000
ct  r
b. D 
3600
c t
c. D 
36000
ct  p
d. D 
36000
5. Capitalul final se obtine cu ajutorul formulei:
93
 r
a. C  C 1  
1 0  
 100 
 r n
d. C  C 1  

1 0  
 100 
 r  n
e. C  C 1 

1 0  
 100 
 r  2 n
d. C1  C0 1  
 100 
6. Rata dobânzii se determina cu formula:
D  36000
a. r 
c.t
D  36000
b. r 
ct
D  36000
c. r 
ct
D  36000
d. r 
ct
Raspunsuri:4a, 5a, 6a.
1. Definiti dobanda
2. Care este formula de calcul a dobanzii simple?
3. Care este formula de calcul a dobanzii compuse?
94
10.5. Bibliografie
1. Dardac Nicolae, Vascu Teodora – Moneda-Credit 1 si 2, Editura ASE, Buc.,

2002
3. Ivan Mihail Vincențiu – Economia social de piață, Ed. Universitară, Buc.,
2017
2016, 2017
95

ECONOMIE MONETARA Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE MONETARA Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA PETROL GAZE DIN PLOIESTI

DEPARTAMENTUL DE INVATAMANT LA DISTANTA SI CU FRECVENTA REDUSA

MIHAIL VINCENȚIU IVAN

1.1. Conceptul de monedă

TERMENI CHEIE: moneda, rezerva, plata, putere de cumparare, bani, valoare

De-a lungul secolelor, moneda și banii, în general, au influenţat foarte puternic

1.2. Funcţiile monedei

1.2.1. Moneda, instrument unic de schimb

1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

1.2.4. Moneda ca instrument de plată

1.2.5. Moneda ca mijloc de transfer al valorilor

1.2.6. Moneda, bază a creditului

1.3. Evoluţia monedei

1.4. Semnele monetare

1.6. Test de evaluare

1. Care dintre urmatorarele nu este o functie a monedei:

1.7. Lucrare de evaluare

1. Definiti conceptual de moneda.

1. Ivan Mihail Vincențiu, Tudorache Dumitru - Institutii de credit, produse şi

2.1. Conţinutul şi structura masei monetare

2.2. Agregatele monetare

2.3. Titluri de creanţe negociabile

Situaţia bonurilor de tezaur înainte de reformă Tipologia

2.4. Test de evaluare

Raspunsuri: 1c, 2a, 3d, 4d, 5a, 6b.

2.5. Lucrare de evaluare

1. Definiti masa monetara.

1. Ivan Mihail Vincențiu, Tudorache Dumitru - Institutii de credit, produse şi

3.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie amonedei

3.2. Convertibilitatea monedei

3.3. Modalităţi şi instrumente de plată

3.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament

3.3.2.1. Ordinul de plată

Mai sunt şi alte criterii de grupare a cardurilor de plată.

3.4. Test de evaluare

1. Convertibilitatea monedei este:

3.5. Lucrare de evaluare

1. Ce sunt biletele de banca?

1. Dedu Vasile, Managementul bancar – Ed. Mondau 2006

4.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar

4.3. Teste de evaluare

1. Bimetalismul, ca sistem monetar nu poate fi:

4.4. Lucrare de evaluare

1. Definiti etalonul monetar

5.1 Rolul şi funcţiile băncilor

Reglementările europene şi internaţionale continuă să acorde mare atenţie băncilor

5.1. Rolul şi funcţiile băncilor

5.2.Sectorul bancar românesc în economia de piaţă

La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar. Principalele laturi şi

5.2.1. Banca – întreprindere

În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând în promovarea

5.2.2. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune

În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţională a

În plus, pentru fondatorii – persoane juridice se vor prezenta:

Pentru fondatori – persoane fizice se vor mai prezenta:

5.2.3. Băncile în economia de piaţă

Legea NR 227 privind institutiile de credit arată că „societăţile bancare sunt

Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la următoarele:

De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în privinţa

Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie specială creditului, ci el este

5.3 Teste de evaluare

1. Care dintre următoarele funcţii nu esta reprezentativa pentru Băncile

Raspunsuri: 1b, 2b, 3c, 4c.