TULBURĂRILE ANXIOASE ŞI ALTE TULBURĂRI NEVROTICE CORELATE

CU STRESUL TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ ȘI

TULBURĂRILE INRUDITE
TULBURARILE SOMATOFORME TULBURĂRILE DISOCIATIVE

Tulburările anxioase şi cele somatoforme sunt încadrate în tulburări de intensitate

nevrotică, tulburări ce se caracterizează prin următoarele trăsături: slabă
amplitudine clinică, în cadrul desfăşurării nu este alterată conştienţa. Ele sunt
considerate de sorginte exogenă, în sensul existentei unui element
declanşator, dar nu este important elementul traumatizant ci importantă este
semnificația care i se atribuie acestuia. Nu ating nucleul personalității.
Aceste tulburări pot fi declanşate de evenimente imediate, dar la fel de bine
pot necesita perioadă de elaborare între apariţia traumei şi instalarea
tulburării. Simptomele apar insidios, au debut lent şi se dezvoltă clinic în
mod treptat. Au perioade de constituire, organizare şi remisiune.

Tulburări în care predomină anxietatea

Anxietatea este teama difuză fără obiect, care prezintă un grad mare de
generalizare, este difuză, "lipsită de obiect” şi asociată cu un pericol
neprecizat, însoțită de semne somatice care indică hiper-activitatea
sistemului nervos autonom. Se diferenţiază de frică prin faptul că aceasta
este un răspuns la o cauză cunoscută („teamă cu obiect").
Pacienţii cu tulburări anxioase, în special cu atacuri de panică, apelează frecvent
la serviciile de sănătate, au o multitudine de perturbări în funcţionarea socială și prezintă
un risc mai mare pentru abuzul de substanțe.
Această stare nu poate fi controlată de pacient; anticipează un pericol
inexistent. Tulburările în care predomină anxietatea se pot manifesta cronic,
permanent, sau paroxistic, acut. Manifestările somatice asociate întâlnite
mai frecvent sunt cele de tip cardiovascular: tahicardie, palpitaţii, creşterea
tensiunii arteriale, dureri sau arsuri precordiale, senzație de constricție toracică.
astrointestinale sunt greaţa, senzația de gol în stomac, crampe abdominale,
uscăciunea gurii, creşterea tranzitului intestinal; cele de tip respirator se manifestă
prin creşterea ritmului respirator, senzația de lipsă de aer, senzația de sufocare,
de nod în gât. Mai pot apărea tremurături, fatigabilitate, transpirații, parestezii
(amorteli), cefalee.
Anxietatea se poate întâlni în contextul diferitelor tulburări astfel: -anxietatea
stare este legată de o anumită situaţie cu durată limitată în timp;
-anxietatea ca trăsătură este o predispoziție durabilă a personalității, cu o
manifestare relativ constantă şi puţin dependentă de circumstanţele de mediu
(anxietatea veşnicilor îngrijorați);
-anxietatea liber flotantă este anxietatea difuză, generalizată,
teamă de “tot şi de nimic”/ “teamă fără obiect";
-anxietatea fobică (concentrică) se manifestă în prezenţa unui "obiect" al fricii,
dar pericolul reprezentat de stimulul fobic e nesemnificativ pentru ceilalți;
-atacurile de panică sunt crize anxioase extreme;
-anxietatea anticipativă se referă la un "obiect” al fricii, reprezentat mai ales de o
nereuşită, o situaţie necunoscută, evenimente iminente neplăcute.
Teoriile anxietății
În ultima sută de ani au apărut mai multe teorii ale anxietății. Niciuna nu a
găsit o explicație completă a tulburării anxioase, dar fiecare are o oarecare
relevanţă. Pentru moment teoria cognitivă a anxietății a lui Beck reluată de Clark ia în
discuție terapia cognitiv-comportamentală în tratarea anxietăţii. Enumerăm câteva
tipuri de teorii ale anxietății:
James & Lange: teoria fiziologică
.

Cannon: fiziologie periferică

Freud, etc.: teoria
psihologică
Se consideră că anxietatea este o consecință a frustrării libidinale, când instinctele
inacceptabile încearcă să devină conştiente, iar când anxietatea este mare ea
creează o evitare a mecanismelor defensive:
Marks & Gelder: achiziţie
comportamentală Beck, Clark, etc.:
teoria cognitivă
 n

Neurotransmițătorii incriminaţi sunt următorii:

Serotonina GABA Noradrenalina Dopamina
Reiman et al.: focus asupra circuitelor
cerebrale.
Zonele cerebrale legate de apariţia anxietății sunt partea anterioară a lobului temporal,
ale uncusului, ale nucleului amigdaloid şi ale hipocampului. Studiile PET arată creşterea
metabolismului în lobul occipital, lobul temporal drept, frontal drept, scăderea
activității în
ganglionii bazali.
Implicarea genetică în tulburările anxioase arată că în câteva tipuri există o
relatie:
Tulburarea de panică şi agorafobia: transmitere între generaţii, rata de
transmitere fiind între 0,3-0,6 (medie-înaltă).
Fobia socială: contribuţia genetică este
nesemnificativă.
Fobii specifice: factorii de mediu și condiționarea sunt mai importante decât
transmiterea genetică.
Tulburările de anxietate reprezintă tulburările psihice cel mai des întâlnite. În USA
prevalenţa este de 25% din totalul populaţiei (bărbați 19%, femei 31%). Următorul grup
ca şi frecvență este cel al tulburărilor depresive (17%). (National Comorbidity Survey)

1. TULBURĂRILE ANXIOS
FOBICE
Sunt grup de entități clinice ilustrate prin anxietate apărută în legătură
directă cu stimulul fobic - situaţii sau obiecte, bine definite şi care în mod normal nu
sunt periculoase. În aceast context evită situaţiile ce declanşează starea, pe care o
trăieşte cu disconfort, nelinişte, depresie.

Agorafobi
a
Agorafobia este definită ca frica de spații deschise dar ea se extinde, de fapt, asupra
oricărui loc din afara casei sau a zonei pe care o persoană o consideră sigură: mijloace
de transport în comun, piețe, magazine mari şi aglomerate, poduri.
Apare comportamentul de evitare care limitează viața socială a individului.
Apare tendința de refugiere rapidă şi imediată. Agorafobia poate să apară izolat,
cu toate că, de regulă, bolnavii au şi atacuri de panică asociate. Anxietatea
anticipativă se caracterizează prin senzaţia că va apare panică, cu neajutorare
sau umilire. Agorafobicii pot să devină incapabili să-şi părăsească locuinţa, fără să
plece vreodată de acasă sau ieşind numai cu un însoţitor.
Comorbiditatea este frecventă cu simptome depresive şi obsesive. Agorafobia se
asociază frecvent cu atacul de panică. Este prezentă mai ales la femei.

Fobia
socială
Reprezintă teama de a se afla în centrul atenţiei unor persoane necunoscute, străine,
înalt investite în plan social sau profesional, diferite de membrii familiei sau grupul de
prieteni. Există permanent teama irațională de a se afla în situaţii sociale nonfamiliare, de
a fi pus în condiții jenante, umilitoare. Se încearcă evitarea situatiilor sociale penibile ca
vorbitul sau
mâncatul în public, de a folosi closete publice (,,vezica ruşinoasă", shy bladder). Relaţiile sociale
devin restrictive. Apare o selectare a participărilor sociale şi se relizează o glisare
între evitare şi izolare de la evitarea discretă redusă la manifestări necesare în public, la
evitare difuză, extinsă la aproape toate manifestările, până la la izolare socială cvasitotală.
Expunerea la situaţia socială temută produce aproape constant anxietate, care poate lua forma
unui atac de panică legat de situaţie sau favorizat de situaţie. La copii anxietatea se poate
exprima prin plâns, „crize", înmărmurire sau derobarea din fața situaţiilor sociale care
implică persoane necunoscute. Persoana respectivă recunoaşte că frica sa este excesivă
sau nerezonabilă. Situaţiile sociale sau de performare temute sunt evitate sau, dacă nu,
sunt suportate cu anxietate sau suferință intensă.
Evitarea, anticiparea anxioasă sau suferinţa în situaţia sau situaţiile sociale sau de
performare temute interferează semnificativ cu activitatea obişnuită a persoanei, cu
funcţionarea ocupaţională (sau academică) sau cu activitățile sau relaţiile sociale, sau
există suferinţă marcată în legătură cu faptul de a avea fobia.
Acest comportament are drept urmare invalidare profesională şi socială,
asociată cu sentimente de incapacitate cu diminuarea performanţelor profesionale.
Debutul fobiei sociale este în copilărie sau adolescenţă, brusc sau insidios; evoluţia
este continuă pe tot parcursul vieţii. Tulburarea cunoaşte un grad de agregare
familială.

Fobii specifice (izolate)

ICD 10
Simptomul central este reprezentat de fobie care este teama cu obiect. Teama
este provocată de prezenţa şi anticiparea unei situații sau prezenței unui
obiect. Pacientul recunoaşte caracterul excesiv, disproporţionat şi nejustificat
al fricii sale. Conţinutul fobiilor este influenţat de cultură, vârstă, sex. Ele vizează cele
mai variate aspecte ale existenței:
-locuri şi situaţii: claustrofobia (teama de locuri închise), talazofobia (teama de
valuri), hidrofobia (teama de apă);
-boli, sânge, moarte: nosofobie (teama de boală), hematofobie (teama de
sânge), tanatofobie (teama de moarte).
-obiecte, animale: aichmofobia (teama de obiecte ascuțite - cuțite),
zoofobia (teama de animale).
Şi în cazul fobiilor specifice apare evitarea elementelor şi situaţiilor
fobogene.
Expunerea la stimulul fobic produce aproape constant un răspuns anxios imediat, care
poate să ia forma unui atac de panică legat de situaţie sau favorizat de situaţie. Persoana
respectivă recunoaşte că frica sa este excesivă sau nerezonabilă. Situaţia sau situaţiile
fobice sunt evitate sau, dacă nu, sunt suportate cu anxietate sau suferință intensă.
Evitarea, anticiparea anxioasă sau suferinţa în situaţia sau situaţiile temute interferează
semnificativ cu activitatea obişnuită a persoanei, cu funcţionarea ocupațională (sau
academică) sau cu activitățile sau relaţiile sociale, sau există suferinţă marcată în legătură
cu faptul de a avea fobia. La persoanele în vârstă de mai puțin de 18 ani, durata este
de cel puţin 6 luni.
Evoluţia acestor fobii este în general cronică, dar ele sunt puţin
invalidante.
Prevalenţa este de 20%. Pot să debuteze în copilărie (frica de un anumit animal)
sau în perioada adultă. Evoluția fobiilor este cronică, dar ele sunt puţin invalidante.

Tulburările anxioase Tulburarea de panică (anxietatea

paroxistică episodică - ICD 10
Este o entitate nozografică ilustrată prin atacuri recurente de anxietate severă
care au debut brusc, adesea imprevizibil, fără legătură cu o cauză aparentă. Panica
poate să evolueze în stadii: atacuri subclinice, atacuri de panică complete, frici
hipocondrice, anxietate anticipativă, evitarea fobică a unor situaţii specifice şi
agorafobia.
Tulburarea de panică este caracterizată prin apariţia spontană, indiferent de situaţie, a
„atacurilor de panică" care sunt stări paroxistice de anxietate extremă cu durată limitată
de până la 30 de minute şi care survin în mod repetat.
Atacurile de panică sunt trăite dramatic, produc dezorganizarea subiectului
care are senzaţia că va muri prin infarct de miocard sau accident vascular, sau că va
înnebuni. Pe parcursul acestei simptomatologii subiectul poate trăi experiente de
derealizare şi depersonalizare şi poate să prezinte agitaţie psihomotorie. În afară
de cele două frici, pacientul prezintă tulburări neurovegetative intense: palpitații,
tahicardie, tremurături, dureri musculare, transpirații, frisoane, dispnee cu tahipnee,
sentimentul că se sufocă, alte senzaţii de disconfort somatic.
Prevalenţa atacurilor de panică este de trei ori mai mare la femei decât la bărbați.
Apariţia lor poate fi facilitată de oboseală, suprasolicitare, factori
psihotraumatizanţi.
Apare tendinţa imperioasă de a ieşi din situaţie. Teama de a nu mai trăi acelaşi
tip de stări face să încerce evitarea ulterioară a situaţiei în care s-a produs atacul,
adica evitarea perioadelor de timp, evitarea locurilor. Încearcă să-şi creeze o "asigurare
anxioasă” astfel că se simt oarecum confortabil numai dacă ştiu că pot apela în orice
moment la ajutor medical specializat.
Atacurile de panică sunt, datorită manifestărilor dramatice, o urgenţă
psihiatrică. Chiar dacă viața pacientului nu este ameninţată în timpul unui atac de
panică, senzația pacientului de moarte iminentă trăită autentic îl determină să solicite ajutorul la
camera de gardă a spitalelor de urgență. Pe de altă parte, anxietatea de aşteptare, precum şi
conduitele fobice, pot genera perturbări mari în viaţa relaţională, socială şi profesională a
subiectului.
Atacurile de panică pot apărea şi în alte afecţiuni psihice, întâlnindu-se cu o
frecvență destul de mare în tulburările depresive. Legătura cu tulburările depresive
a fost sugerată de cercetările neurobiochimice care au demonstrat implicarea sistemelor
noradrenergic şi serotoninergic în ambeleafecţiuni, precum şi răspunsul favorabil al
atacurilor de panică la antidepresive triciclice şi inhibitori specifici ai recaptării de
serotinină.
Atacurile de panică pot fi precipitate de cafeină sau activatori ai
sistemului nervos simpatic (yohimbină, marijuana).

Tulburarea anxioasă generalizată

Simptomul esenţial este teama excesivă, difuză, generalizată, “liber flotantă”, o teamă
proiectată în viitor, cu premoniţia unui pericol iminent, fără a putea preciza din ce directie poate
apărea. Îngrijorarea este faţă de anumite evenimente cum ar fi incendii, inundații, boală.
Asociază destul de frecvent irascibilitate, iritabilitate. Astenia şi fatigabilitatea,
somnul redus sau superficial întregesc tabloul tulburării anxioase generalizate.
Aşteptarea îngrijorată (anticiparea răului, senzaţia de a fi „la capăt", dificultăți de
concentrare); tensiunea motorie (agitaţie febrilă, cefalee, tremurături, incapacitatea de
a se relaxa); tulburările neurovegetative (senzaţia de ,,cap gol", transpirații, tahicardie,
respirație rapidă, jenă epigastrică, ameţeală, gura uscată etc) sunt de asemenea frecvent
întâlnite.
Anxietatea este un simptom destul de nespecific care apare într-o serie de
afecţiuni atât psihiatrice, cât şi medicale.
 Debutul este în copilărie, adolescenţă sau la adultul tânăr iar manifestările apar zilnic,
minim 6 luni. Evoluția este îndelungată, continuă, cu oscilaţii: ameliorări sau
agravări.
Prevalenţa este de 5% din populadia generală.
Comorbiditățile întâlnite în tulburarea anxioasă generalizată
sunt:
-depresia majoră şi distimia, -tulburarea de
panică, -abuzul sau dependenţa de substanţe în
special alcool.
Tulburare mixtă anxios-depresivă
Această tulburare descrie bolnavii cu simptome atât anxioase cât şi depresive,
care nu îndeplinesc criteriile de diagnostic nici pentru o tulburare anxioasă şi nici
pentru o tulburare depresivă. Diagnosticul este folosit uneori în contextul asistenţei
primare şi este folosit în Europa; tulburarea este numită uneori neurastenie.

2. TULBURAREA OBSESIV-COMPULSIVĂ (TOC) Trăsătura esenţială este

reprezentată de gânduri obsesive sau acte compulsive recurente.
Tulburarea nu se datorează efectului fiziologic direct al unei substanţe (de
exemplu, un drog de abuz, un medicament) sau al unei condiții medicale generale.

Obsesiile sunt definite

ca:
ganduri, impulsuri sau imagini recurente si persistente, care sunt resimtite, la un
moment dat pe parcursul tulburarii, ca fiind intruzive si nedorite si, care,
in cazul majoritatii indivizilor cauzeaza discomfort/sufeinta sau anxietate
marcata. pe care persoana incearca sa le ingnore, sa le suprime sau sa le
neutralizeze printr un alt gand sau printr-o actiune (ex. prin efectuarea unei
compulsii).

Compulsiile reprezinta: - comportamente repetitive (ex. spalatul pe maini,

ordonatul, verificatul) sau acte mentale (ex. rostirea de rugaciuni, numaratul,
repetarea unor cuvinte in gand) pe care persoana se simte determinat sa le faca
ca raspuns la o obsesie sau in acord cu reguli care trebuie aplicate in mod rigid. -
comportamentele sau actele mentale au ca scop sa previna sau sa reduca
anxietatea sau discomfortul sau sa previna cine stie ce eveniment sau situate
ingrozitoare; totusi aceste comportamente sau acte mentale nu sunt legate in mod
realist cu ceea ce sunt destinate sa neutralizeze sau sa previna, ori sunt in mod clar
excesive. - Obsesiile sau compulsiile sunt consumatoare de timp (ex. dureaza mai
 mult de o ora/zi) sau cauzeaza suferinta/discomfort semnificativ sau
deteriorarea semnificativa in domeniile social, ocupational sau in alte domenii
importante de functionare si nu pot fi atribuite efectelor fiziologice ale unei substante
(ex. medicament sau drog de abuz) sau unei alte stari medicale.

Tematica
obsesiva
• murdăria şi contaminarea: preocupare sau dezgsut in legatura cu secretiile
sau eliminarile corporale; preocupare fata de murdarie sau germeni; ingrijorare
excesiva legata de posibilele cauze de contaminare din mediul ambiant; ingrijorare
excesiva fata de substantele/obiectele din gospodarie; ingrijorare/ preocupare
excesiva legata de animale; se simte deranjat de substante/ reziduuri lipicioase;
ingrijorare ca ar putea sa se imbolnaveasca ca urmare a contaminarii; ingrijorare
ca ar putea sa ii imbolnaveasca pe altii contaminandu

• agresivitatea: frica ca si-ar putea face rau; frica ca ar putea face rau altora; imagini
violente sau ingrozitoare; frica ca ar putea scapa/rosti obscenitati; frica ca ar putea
face alte lucruri jenante; frica ca va da curs unor impulsuri nedorite; frica ca ar putea
fura lucruri; frica ca ar putea sa le faca rau altora din cauza ca nu sunt suficient
de grijuluii; frica ca ar putea fi responsabil de alte lucruri ingrozitoare care s-ar
putea intampla
• Ordinea: obsesii legate de simetrie si exactitate, insotite sau nu de gandire magica
(preocupare ca cineva pateste ceva daca lucrurile nu sunt facute intr-o
anumita ordine)
• boala: preocupari legate de
imbolnavire
• sexualitatea: ganduri, imagini sau impulsuri sexuale nepermise; ganduri, imagini sau
impulsuri care implica copii sau incest, homosexualitate, agresivitate
fata de altii.
• religia: scrupulozitate/ preocupare legata de sacrilegiu sau blasfemie; preocupare
excesiva legata de ce e binel ce e rau, de moralitate.
• obsesii diverse: nevoia de a sti sau de a-si aminti anumite lucruri; frica de a spune
anumite lucruri; frica ca nu va spune fix ceea ce trebuie; frica ca ar putea pierde lucruri,
imagini intruzive non-violente; numere norocoase sau cu ghinion; culori cu
semnificatie speciala; superstitii care includ temeri
ed
Compulsiile = comportamente repetitive, aparent lipsite de scop ce apar, de obicei, ca
raspuns la obsesii. Se pot desfasura: - in plan motor: verificat, spalat, etc.
- in plan ideativ: rostirea unei rugaciuni in minte, numarat, rostirea/ repetarea
anumitor cuvinte/fraze.
Compulsiile sunt percepute ca o necesitate, desi exista dorinta de a li se opune.
Cei afectati recunosc lipsa de sens a compulsiilor. Compulsiile sunt legate in mod logic
de obsesii.

Clasificarea compulsiilor
Compulsii care implica curatenia sau spalatul: spalatul pe maini excesiv sau ritualic;
face dus, se imbaiaza, se spala pe dinti, se ingrijeste sau efectueaza alt tip
de toaletare excesiv sau ritualic; curatarea excesiva sau ritualica a diverselor obiecte
din gospodarie; luarea altor masuri care sa impiedice venirea in contact cu
diverese substantel obiecte contaminate. Compulsii de verificare: verificarea
incuietorilor, a sobei, a aragazului; verificarea faptului ca nu i-a ranit sau nu ii va rani pe
altii; verificarea faptului ca nu si-a facut sau nu isi va face rau siesi; verificarea faptului ca
nu a facut greseli; verificari legate de obsesii somatice. Compulsii care implica repetare:
recitirea sau rescrierea materialelor; nevoia de a repeta anumite activitati de rutina
Compulsii care implica numarare: nevoia de a numara si de a relua numaratul
• Compulsii care implica aranjarea sau ordonarea lucrurilor:
comportamentul de a aranja/ordona lucrurile intr-un fel anume
• Compulsii legate de strangerea si pastrarea lucrurilor.
• Compulsii diverse: ritualuri mentale (altele decat verificarea si numaratul). Ex.: rostirea
anumitor cuvinte in mod repetat ("bun", "bun"); nevoia de a spune, de a intreba,
de a se confesa; nevoia de a atinge, a ciocani/bate in ceva sau de a freca; nevoia
de a lua masuri (altele decat a verifica) pentru a impiedica ranirea sau consecinte
teribile asupra sa sau a altora; comportamente de alimentare ritualice; comportamente
generate de superstitii, smulsul parului, tricotilomania.
Debutul este în copilărie sau la vârsta adultă iar instalarea simptomatologiei este bruscă
sau insidioasă. Evoluția este continuă, cu ameliorări sau agravări. Prevalenţa este de 2-
3% din populația generală. Comorbidități frecvente sunt tulburarea de panică,
manifestări depresive, consumul de substanţe (în special alcool).
TOC - cu predominenţa gândurilor şi ruminaţiilor obsesive (ICD 10)
Gândurile sunt sub forma ideilor sau impulsurilor la acțiune. Sunt variabile în conținut, pot
provoca suferință pacientului; există continuu teama de a nu provoca o acţiune
care să facă rău unei persoane apropriate (soț, copil, părinte); poate avea imagini
mentale recurente, străine Eu
lui cum sunt injurii, acte obscene. Ideile au uneori un conținut inutil care implică consideraţii
filozofice. Acest lucru face ca să apară indoieli, dubitații, dificultăți în luarea unei
decizii.
Asociază frecvent depresia.

TOC - cu predominenta ritualurilor

obsesive
În această formă de TOC apar acte compulsive (în special de curățenie) şi verificări
repetate pentru a se asigura că nu se dezvoltă o situaţie potenţial periculoasă.
Poate fi legată de teama de un pericol potenţial pentru care efectuează ritualuri
obsesive pentru a îndepărta riscurile sau pericole imaginare. În acest fel tensiunea
acumulată se încearcă a fi diminuată.

Tulburarea dismorfica corporala . Se caracterizeaza printr-o preocupare legata de

unul sau mai multe defecte sau
imperfectiuni percepute la nivelul aspectului fizic care nu sunt observabile si care altora
le par nesemnificative. La un moment dat, pe parcursul tulburarii, persoana a
manifestat comportamente (ex. verificarea in oglinda, ingrijire excesiva, isi
provoaca leziuni ale pielii (skin picking), cauta sa fie reasigurat) sau acte
mentale (ex. Sa compare aspectul sau cu al altora) repetitive, ca raspuns la
ingrijorarile privind aspectul.

Tulburarea caracterizata prin tezaurizare/strangere de

obiecte
Se caracterizeaza prin prezenta unei dificultati persistente in a se debarasa sau
in a se separa de bunuri, indiferent de valoarea lor reala. Aceasta dificultate
este cauzata de nevoia perceputa de a pastra obiecte si de
discomfortul/suferinta asociata debarasarii de acestea. Dificultatea in a se
debarasa de bunuri duce la acumularea de bunuri, care congestioneaza si
aglomereaza zonele de locuit active si compromite substantial destinatia
lor. Daca zonele de locuit sunt neaglomearte, acest lucru se intampla doar din
cauza interventiilor altora (ex. membrii familiei, autoritati, etc.)

Tricotilomania
 Consta in smulgerea repetata a parului care duce la pierderea acestuia insotita de
incercari repetate de a reduce sau stopa smulgerea parului.

Tulburarea caracterizata prin excoriere (excoriation/skin-picking)

autoprovocata

sau stopa pigulirea pielii.

3. REACȚIA LA STRES SEVER ŞI TULBURAREA DE

ADAPTARE
Tulburările încadrate în această entitate apar strâns legate de existenţa unor
evenimente vitale exceptionale - situaţii stresante de mare severitate cum ar fi cataclisme,
accidente, incendii (situaţii ieşite din comun). Evenimentul este retrăit în vise şi prin
gândurile din starea de veghe (flashback-uri). Simptomatologia de retrăire şi evitare
durează mai mult de o lună.
De asemeni pot fi incriminate modificări în viaţa individului ca schimbările
negative ale existenţei (pierderea statutului profesional sau economic).
Dezechilibrul dintre solicitări și capacitatea de a le răspunde adecvat - provoacă
stresul psihic numai în anumite conditii:
1. dacă individul anticipează faptul că nu va fi capabil să facă față solicitărilor sau că nu va
putea satisface cererile fără a pune în pericol alte scopuri pe care le urmăreşte;
2. dacă persoana acordă o anumită semnificație eventualelor eşecuri pe care le
poate suferi: în cazul în care nu-şi dă seama de consecinţele inadaptării sau acestea
nu-l afectează, el nu

au

trăieşte sentimentul ameninţării şi nu este stresat; dacă însă, anticipând consecinţele -

persoana se simte stresată - ea poate să-şi modifice starea de stres fie prin evitarea
situaţiilor stresante, fie prin schimbarea opticii asupra solicitărilor (minimalizându-le), asupra
posibilităţilor proprii (reevaluându-le) sau asupra consecinţelor;
3. dacă are loc o suprasolicitare (cantitativă sau calitativă) sau o subsolicitare
(monotonie, lipsă de variaţie, lipsă de informaţie) care împiedică individul să-şi manifeste
întreaga gamă a posibilităţilor sale, s-a constatat că reducerea solicitărilor sau limitarea
posibilităţilor de expresie devin pentru unele persoane la fel de stresante ca
supraîncărcarea cu sarcini pentru altele;
4. ambiguitatea stimulilor poate da naştere stresului fie datorită lipsei de informaţii, fie
datorită unei informații neclare sau contradictorii, dar provenite din surse la fel de
verosimile (în acest caz subiectul e capabil să răspundă dar nu-şi dă seama ce anume i
se cere);
5. dacă persoana este obligata să dea în acelaşi timp două răspunsuri incompatibile
sau trebuie să procedeze într-un mod care vine în contradicţie cu propria sa
convingere;
6. în situaţii de incertitudine, de restrângere artificială a posibilităţilor de a răspunde
sau în situaţia în care este obligată să ia o anumită decizie (Mc Grath - citat de
Gorgos).
Alţi autori adaugă şi alte situaţii generatoare de stres
psihic: 7. supraîncărcarea cu sarcini multiple şi în condiții
de timp;
8. perceperea de către subiect a unei ameninţări reale sau imaginare (inclusiv a
integrităţii fizice);
9. izolare sau sentimentul restrângerii libertăţii şi contactului social;
10. apariţia unui obstacol (barieră fizică sau psihologică) în calea activităţii sale,
resimţită ca un sentiment de frustrare;
11. presiunea grupului social (favorabilă în exces sau nefavorabilă)
generatoare a temerii de eşec;
12. perturbări de către agenții fizici (termici, zgomot, vibrații, etc.), chimici sau biologici
(boli somatice) care scad rezistenţa adaptativă a organismului (inclusiv în sfera proceselor
psihice) – Weits citat de Manea – 2000;
Appley şi Trumbull citați de Manea evidenţiază la rândul lor
faptul că:
13. stresul psihic poate fi mai bine înţeles ca interacţiune a subiectului cu
situația stresantă; trebuie să se ia în considerare şi "condițiile interne" ale subiectului
(stări de motivație: trebuinţe, dorințe, aspirații, stare de oboseală fiziologică sau
patologică, etc.);
14. contexul social are un rol fundamental în reacţiile la situaţiile
stresante;
15. există deosebiri nete între condiţiile naturale şi cele de laborator de producere a
stresului psihic.
De remarcat că o importanţă deosebită o reprezintă vulnerabilitatea
persoanei.
Vulnerabilitatea se referă la punctul slab al unei persoane, la acea parte a sa
caracterizată printr-o sensibilitate crescută la influenţa evenimentelor externe, acute sau
de lungă durată.
În determinarea gradului de vulnerabilitate al fiecărui individ sunt luate în considerare
atât influenţa factorilor biologici, psihologici, culturali cât şi interacţiunea continuă a
individului cu astfel de factori, pe care el însuşi îi poate influenţa. În acest fel se poate
vorbi de posibilitatea participării individului la dezvoltarea propriului nivel de vulnerabilitate.
Această dublă interacțiune evidenţiază dimensiunea temporală a vulnerabilității –
în sensul strict cronologic şi în sens istoric (în relaţie cu caracteristicile unei epoci istorice); astfel,
vulnerabilitatea nu mai este o trăsătură stabilă, care caracterizează un individ întreaga
viață.
Toţi indivizii au un nivel propriu mai mult sau mai puţin ridicat de
vulnerabilitate, într o accepțiune universală, independent de un anumit cadru
particular.
Totuşi, există un număr de trăsături de personalitate care favorizează vulnerabilitatea
la stres: 1-tendinte interpretative pe un fond de susceptibilitate crescută;
2-rigiditate, încăpățânare;
3-tendinţe pronunţate egocentrice, de autoafirmare; 4-
tendințe obsesive şi fobice, pe un fond psihic
anxios; 5-impulsivitate, emotivitate crescută; 6-
agresivitate, inclinaţii spre violenţă, etc.
Când impactul evenimentelor traumatice depăşeşte "pragul de toleranţă”
corespunzător nivelului de vulnerabilitate al unui individ apar tulburări în sfera psihicului.
Persoanele cu trăsături nevrotice sau cele suferind de o simptomatologie nevrotică
prezintă o reactivitate crescută, în relaţiile cu ceilalți, având de fapt o sensibilitate crescută la
manifestările celorlalți.

Reacţia acută la stres

Este o tulburare tranzitorie de severitate semnificativă. Ea apare la individ fără nici o
altă tulburare mentală aparentă, în plină sănătate, după agresiuni severe fizice sau
mentale ce pun în pericol viaţa pacientului. Durata episodului este de ore sau zile,
iar un rol important îl joacă vulnerabilitatea individuală şi capacitatea de a face faţă
evenimentelor.
cţia imediată este ilustrată prin perplexitate, dezorientare şi fugă. Se instalează o
incapacitate de a reacţiona congruent cu situația, o teamă terifiantă, disperare, depresie.
Tranzitor apare sentimentul de ireal şi stranietate cu depersonalizare şi
derealizare.
Manifestările neurovegetative asociate sunt palpitaţiile, tahicardia, paloarea,
hiperhidroza (transpirațiile). Are loc retrăirea evenimentului psihotraumatizant în plan ideativ,
imaginativ, flashback-uri. Pacientul încearcă evitarea stimulilor evocatori ai traumei:
oameni, discuții, situații.

Tulburarea de stres post-

traumatică
Această entitate clinică conține un răspuns întârziat sau prelungit la un eveniment sau
situație stresantă. Şi aici vorbim de persoanele care au fost participante sau martore la un
eveniment traumatic care a dus la decesul sau rănirea gravă a lor sau a altora, sau
a implicat o ameninţare a integrității fizice proprii sau a altora. Pacientul resimte
experienţa traumatică prin iluzii, halucinaţii şi episoade disociative de flashback, inclusiv
acelea care apar la trezire sau în cursul intoxicaţiilor cu substanțe. Trăirea acestui moment a
fost marcată de frica intensă, neajutorare sau oroare alături de senzaţia de irealitate,
detaşare sau chiar amnezia evenimentului. Ulterior apar coşmaruri, imagini sau suferinţă
marcată la reîntâlnirea cu orice element care aduce aminte de cele întâmplate (locuri,
oameni, conversaţii etc.). Pacientul tinde să evite în mod persistent expunerea sa la
elemente traumatice asemănătoare prin:
eforturi de a evita gânduri, sentimente sau conversaţii asociate cu trauma;
eforturi de a evita activități, persoane sau locuri care evocă amintiri despre
traumă; -sentiment de detaşare sau de înstrăinare de ceilalți; -senzaţia de
predestinare restrictivă a viitorului.
Scade capacitatea de rezonanță afectivă, anhedonie (lipsa plăcerii), tocire emoțională,
detaşare de alți oameni, nereactivitate la ambianță. Apar elemente depresive cum sunt
reducerea sau pierderea elanului vital, scade dorinţa de a trăi, de a cunoaşte, de a iubi.
Stimulii evocatori declanşează manifestări anxios-fobice; există permanent teama
reeditării retrăirii inițiale. Asociază manifestări neurovegetative, reducerea activității hipnice.
Comorbid apar stări anxios-depresive, cu risc suicidar. Forma evolutivă poate fi acută cu
durata de evoluţie sub 3 luni sau cronică cu evoluţie clinică peste 3 luni. În forma cu
debut tardiv apar manifestări după 6 luni de la situaţia traumatizantă.

Tulburarea de adaptare
Se caracterizează prin stări de suferință subiectivă, de afectare emoţională, care
interferă cu performanţele şi funcţionarea socială. Este determinată de existenţa
unui eveniment stresant de viață sau o schimbare majoră (cel mai frecvent este
imigraţia dintr-o ţară în alta sau de la sat la
oraş). Elemente importante sunt predispoziţia şi vulnerabilitate individuală cu o
semnificație mult mai importantă pentru această tulburare decât pentru celelalte din
această categorie. Comorbid apare dispoziţia depresivă, anxietate, sentimentul
incapacităţii de a face faţă sau de a planifica viitorul. Apar tulburări de conduită cum sunt
comportamentul agresiv, disocial. Se instalează la maxim 1 lună de la evenimentul stresant.

Sud.

4. TULBURĂRI DISOCIATIVE (CONVERSIVE) Aceste entități au purtat diverse nume

pornind de la isterie, conversie, tulburări disociative.
S-a renunţat la termenul de isterie datorită conotaţiilor disociative pe care l-a căpătat
de-a lungul timpului.
Se manifestă prin pierdere parţială sau completă a unei integrări normale între
amintirile trecutului, prin care operăm, senzaţiile (selectate) prin care ne orientăm
şi controlul mişcărilor prin care executăm. Aceste tulburări par a fi în legătură cu
evenimente traumatizante, relații interpersonale perturbate (conflict marital), fiind
considerată o cauzalitate psihologică.
atâlnite în această entitate sunt: durata manifestărilor este
corelată cu persistenţa problemelor individului pe care le recunoaşte sau le ignoră,
afişarea aspectului “la belle indifference”, adică atitudinea detaşată față de situaţia
pe care o reclamă. Nu poate fi decelată o afecţiune organică. Mai apar un polimorfism
simptomatic, iar simptomele se remit la sugestie (MJ. Georgescu).
Debutul şi sfârşitul sunt de obicei bruște. Unele tipuri de tulburări
disociative tind să se remită după câteva săptămâni sau luni, iar formele cronice cum sunt
anestezia sau paralizia se pot dezvolta dacă debutul este asociat cu dificultăți
interpersonale. Există o clară asociere în timp cu probleme şi evenimente stresante
sau relații perturbate.

Amnezia
disociativa
Se remarca prin pierderea memoriei pentru evenimente recente importante. Amnezia este
centrata pe evenimente traumatice, stresante si este variabila, diferita de la un moment
la altul, de la un interlocutor la altul. Apare perturbarea activitatii profesionale si sociale.
Debutul poate fi la orice varsta si este ocazionat de situatii stresante. Evolutia este
episodica de la cateva ore la cativa ani iar prevalenta este mai inalta la femei.
Comorbitati: Tulburari depresive
 Acte suicidare Comportament
disocial

Fuga
disociativă
Se manifestă ca simptom central prin plecarea bruscă, imprevizibilă şi nemotivată,
departe de domiciliu, spre locuri cunoscute şi semnificative afectiv. Apare amnezie
parţială sau totală pentru trecutul personal, inclusiv pentru datele de identificare.
Aspectul în comportament este de normalitate aparentă; tulburarea de memorie nu
este conştientizată. Durata episodului este de zile sau săptămâni. Se menţine
autoîngrijirea bazală. În acest context individul îşi poate asuma o nouă identitate.
Remisiunea este spontană. Revenirea se face cu reluarea activității inițiale la acelaşi nivel
de competenţă.
Este cunoscută în unele culturi sub denumiri diferite: Amok în unele zone ale
Pacificului; Latah în Indonezia; Posesiunea în India; Ataque de nervios în America
Latină.

Stuporul
disociativ
Este în strânsă legătură cu existenţa în antecedentele imediate a unei situații
psihotraumatizante. Se manifestă prin slabă sau imposibilă comunicare verbală, slabă
responsivitate senzorială, scăderea activităţii motorii la hipokinezie sau akinezie.
Se remarcă un grad de perturbare a conştiinţei.

Tulburarea de transă şi posesiune (MJ.

Georgescu)
Se manifestă prin pierderea sentimentului de identitate personală, cu pierderea
capacităţii de testare a realităţii şi impresia că este condus de altă personalitate, spirit,
divinitate. Are un set restrâns de mişcări, posturi sau verbalizări.

Tulburări disociative motorii

În această entitate se încadrează paralizia (parțială sau completă) a unui membru
sau a unui părți dintr-un membru care asociază ataxie, incoordonare a membrelor
inferioare, astazo-abazie cu incapacitatea de a menține poziția de ortostatism,
tremor al unui membru sau al întregului corp. Pot acuza pierderea vederii sau a
auzului. De menţionat este existenţa relației temporale cu o situaţie conflictuală.
Pacientul solicită o atenție specială din partea anturajului, solicită investigaţii
speciale, deoarece consideră că tratamentele efectuate nu sunt eficace şi
consideră că simptomele nu au fost corect diagnosticate. Manifestările clinice
aduc totdeauna un beneficiu secundar. Din punct de vedere neurologic aceste
persoane nu au modificări patologice
SCU

5. TULBURĂRI
SOMATOFORME
Sunt un grup de entități clinice caracterizate prin multiple acuze aparent somatice.
Există convingerea pacientului că suferă de o afecţiune neelucidată pentru care nu poate
fi diagnosticat corect. Din această cauză are preocupări intense pentru efectuarea sau
repetarea unor investigații edificatoare. În realitate analizele au rezultate negative iar
pacienţii primesc asigurări că nu există nici o afecţiune somatică. Debutul şi evoluţia sunt
corelate cu existenţa unor situaţii stresante.

Tulburarea de somatizare
Este o afecţiune clinică ilustrată prin multiple acuze somatoforme, recurente, fluctuante
care se asociază cu stări depresive sau anxioase. Pot apărea în aria oricărui aparat sau
sistem; cele mai frecvent întâlnite sunt aparatele cardiovascular,
gastrointestinal, genital, cutanat. Simptomele sunt nespecifice, lipsite de semnificație
pentru boala invocată şi neconfirmate de investigațiile paraclinice. Existența unui lung
istoric de contacte medicale şi investigații multiple conturează diagnosticul. Pacienții
nu acceptă idea unei afecţiuni psihice şi nu a uneia somatice. Acest periplu prin
cabinetele medicale face să apară un grad semnificativ de perturbare a activității
profesionale şi sociale.
Debutul este în adolescenţă sau la vârsta adultă tânără (până în 30 de ani). Prevalenţa
mai înaltă se întâlneşte la sexul feminine. Durata de evoluţie este de ani. Afecţiuni
comorbide sunt tulburările anxioase, depresive, tulburarea histrionică a personalității.

Tulburarea hipocondriacă
Este o afecţiune ilustrată (G. Ionescu) prin grija obsesivă sau convingerea fermă că
prezintă o boală somatică severă ale cărei acuze somatoforme persistente sunt
preocupări intense asupra aspectului fizic pentru extremitatea cefalică cu teama apariţiei unor
defecte. Se dă o interpretare anormală a unor senzaţii fizice banale. Există caracterul
migrator al acuzelor somatoforme, fără respectarea organicității (de exemplu, cefaleea
cu caracter migrator). Sunt ignorate rezultatele negative ale investigaţiilor, care se
repetă în laboratoare diferite. Apare neîncrederea sau minimalizarea asigurărilor asupra
stării de sănătate, existând convingerea fermă că este menajat şi nu i se spune adevărul
despre boala gravă pe care o are. Comportamentul este identic cu al unui bolnav
autentic. Debutul are loc în adolescență sau la adultul tânăr, iar evoluţia este îndelungată
(minim 6 luni) şi fluctuantă. Preocupările excesive pentru sănătate fac să apară
este de 6-7%, fără
perturbarea sau invalidarea activităţii socio-profesionale. Prevalenţa
diferențe între sexe.

Durerea psihogenă
Este o entitate clinică ilustrată prin durere severă, persistentă, cu localizare în una
sau mai multe arii corporale, fără a putea fi legată de o afecţiune organică decelabilă.
Produce suferinţă
şi determină perturbarea sau invalidarea activităţii socio-profesionale. Cele mai frecvente
dureri sunt cele abdominale, cefaleea, iar la nivelul spatelui se pot confunda cu afecţiunile
coloanei vertebrale. Cauza durerii poate fi corelată cu situații conflictuale, frustrante
sau "factori psihologici". Debutul este adesea la tineri. Are în general un beneficiu secundar,
care poate determina intreținerea durerii. Evoluția durerii poate fi acută cu durata de maxim
6 luni sau cronică când este de minim 6 luni. Prevalenţa este de 10-12%, în special la
femei.

Tratamentul tulburărilor nevrotice

Tratamentul tulburărilor de anxietate se adaptează în funcţie de comorbiditățile

psihiatrice deoarece patologia anxioasă asociază rate crescute de afecţiuni
comorbide (tulburări afective, consum de substanţe, tulburări de personalitate,
tulburări de alimentație, suicid, tulburările de anxietate între ele).
Pacienţii cu tulburare prin panică pot obţine beneficii clinice de pe urma a multiple terapii.
Tratamentul farmacologic include antidepresive (inhibitori selectivi ai recaptării
serotoninei, triciclice, inhibitori de monoaminoxidază, antidepresive cu acţiune
duală), benzodiazepine (alprazolam, clonazepam, diazepam) iar în funcţie de
comorbidități anticonvulsivante, antipsihotice, B-blocante, blocante de Ca, clonidină sau
buspironă. Psihoterapia apelează la tehnici de tip cognitiv-comportamental, psihodinamic
scurt, familial, de grup, self-help, de relaxare sau control al respiraţiei. Terapia de
expunere este eficientă în cazul agorafobiei.
Fobia socială răspunde foarte bine la psihoterapia cognitiv-comportamentală, dar în
anumite situaţii se impune asocierea tratamentului medicamentos cu antidepresive,
benzodiazepine sau B-blocante (de exemplu propranolol înainte de expunerea la situaţia
fobogenă).
În cazul fobiilor specifice accentual cade pe abordarea psihoterapeutică (psihodinamică
de dezvoltare a conştiinţei bolii, comportamentală de tip desensibilizare). Tratamentul
medicamentos are rol secundar, însă în principiu nu este indicat.
Anxietatea generalizată beneficiază de cele mai bune rezultate de pe urma
combinației dintre farmacoterapie (anxiolitice, antidepresive) şi psihoterapie (cognitiv-
comportamentală, suportivă, psihodinamică scurtă).
Tulburarea obsesiv-compulsivă se tratează cu antidepresive (triciclice, inhibitori
selectivi ai recaptării serotoninei) la care se pot asocia anxiolitice, antipsihotice sau
anticonvulsivante. Concomitent se face psihoterapie psihodinamică, cognitiv-
comportamentală sau hipnoză.
Tulburarea posttraumatică de stres răspunde la combinația dintre anxiolitice
(clonazepam, alprazolam, diazepam, buspironă) și antidepresive (triciclice, inhibitori
selectivi ai recaptării serotoninei). În paralel se face psihoterapie (hipnoză,
psihodinamică, cognitiv comportamentală).
Din cauza riscului de dependenţă psihologică, în tulburarea de somatizare
trebuie evitate psihotropele. Acestea se folosesc doar în perioadele de depresie
acută şi anxietate. Psihoterapiile suportivă pe termen lung sau de conştientizare sunt
eficiente.
Tratamentul tulburării conversive este psihofarmacologic (inhibitori selectivi ai
recaptării serotoninei, antidepresive triciclice, benzodiazepine) şi psihoterapeutic
(comportamentală, orientată către conştientizare, hipnoză).
Pacienţii cu tulburare hipocondriacă pot obţine beneficii de pe urma psihoterapiei
(dinamică, cognitiv-comportamentală, hipnoză), dar şi de pe cea a
tratamentului farmacologic (antidepresive, anxiolitice).
Tulburările disociative se pretează psihoterapiei, în special
hipnozei.
 TULBURĂRI MENTALE DATORATE CONSUMULUI DE SUBSTANTE
PSIHOACTIVE

În cadrul acestui capitol vom lua în discuție o mare parte din substanţele care
determină tulburări psihice. În această categorie sunt incluse opioizii, sedativele şi
hipnoticele, alcoolul, cafea, tutunul, canabisul, etc.
Toate substanţele se supun aceloraşi legi, determină modificări în comportament,
perturbă funcţionarea organismului. În funcție de vechimea consumului, de cantitatea de
substanţă folosită discutăm de câteva stadii în evoluţia tulburării. Aceste tulburări erau
cunoscute anterior sub denumirea de toxicomanii. Termenii folosiţi în acest capitol sunt
următorii:

Intoxicația
Se caracterizează prin tuburări psihice şi comportamentale variabile în cursul
sau după ingestia acută a unei substanţe. Depinde de cantitatea ingerată,
vulnerabilitatea persoanei. Se remite după metabolizare şi eliminare din organism.
Tabloul clinic al intoxicaţiei:
Labilitatea dispoziției Agitaţie
şi agresivitate Hipoprosexie,
hipomnezie Incoerenţa ideo-
verbală Dizartrie Tulburări de
coordonare motorie Tulburări
neurovegetative

Abuzul sau folosirea dăunătoare,

nocivă
Se referă la administrări permanente şi repetate (aproximativ 1 an) a unei substanțe,
care determină perturbarea îndeplinirii obligaţiilor sociale, familiale. Administrarea se
menţine şi se subapreciază consecinţele dezastruoase ale consumului (boli
somatice, condusul maşinii). Există frecvent comorbiditatea cu o afecţiune somatică.

Adicţia
Reprezintă nevoia psihică de a consuma substanța obişnuită. În această situaţie are
loc subordonarea oricărei activităţi aceleia de a-şi procura drogul (substanța)
indiferent de consecinte.

Toleranţa
Acest fenomen presupune un consum destul de îndelungat de substanță. Se caracterizează
prin necesitatea creşterii considerabile a cantităților de substanţă pentru a ajunge
la intoxicaţie sau efectul dorit sau prin diminuarea semnificativă a efectului la uzul continuu al
aceleiaşi cantități de substanță.

Abstinenţa
Abstinenţa presupune dezvoltarea unui sindrom (fizic sau psihic) specific unei
substante, datorat încetării sau reducerii uzului substanței respective,voite sasu
accidentale. Apare deteriorare (demisie) la nivel profesional, social.

Dependența Este starea fizică şi psihică determinată de durata mare a

consumului (ani).
Din punct de vedere psihic vorbim de nevoia ireprimabilă de consum, iar fizic intră în
discuție toleranţa şi sevrajul.

Criterii de diagnostic pentru sindromul de dependență (DSM IVR): -Substanța luată

în cantităţi mai mari şi pe o durată mai mare de timp decât a intenţionat;
-Dorinţa puternică şi persistentă, sau eforturi infructuoase de a înceta sau controla utilizarea
substanței;
-Activitățile sociale sau profesionale sunt abandonate din cauza consumului de substanţe;
-Pierderea unei mari perioade de timp pentru a procura substanţa, a o folosi sau a
se recupera din efectele sale;
-Consumul de substanțe se menţine în ciuda consecinţelor nocive ale
acesteia; -Apariția sindromului de abstinenţă (sevraj) la oprirea
consumului; -Evidenţierea toleranţei.

Vor fi enumerate următoarele substanţe şi tulburările pe care le determină:

Opiacee Canabis Sedative şi hipnotice Cocaină Amfetamine Nicotină
Cofeină Alcool

Opioidele
În acest grup de substanțe se încadrează heroina, morfina, codeina,
metadona, hidromorfonul.
în istorie s-a folosit opiul ca analgetic de către Hipocrat, iar în Extremul Orient, bazinul Mării
Negre şi al Mediteranei opiul era cultivat încă din antichitate.
Intoxicaţia apare în timpul sau la câteva ore de la consum şi reprezintă o
urgenţă medicală care se poate complica cu edem pulmonar acut, comă, exitus prin
stop cardio respirator. Instalarea efectului depinde de calea de administrare, astfel
că administrarea intravenoasă duce la o instalare mai rapidă a simptomatologiei.
Dinamica simptomelor întâlnite în intoxicaţia cu opioide (D. Prelipceanu) este: mioză,
euforie iniţială urmată de somnolenţă, dizartrie, tulburări de atenţie şi memorie, tulburări
formale de gândire, incoerenţă, constipație, greaţă şi vărsături, febră, hipotensiune
arterială.
Sevrajul la
heroină
Sevrajul la opioide nu are riscuri fatale; probleme deosebite apar în momentul când
se asociază afecţiuni somatice severe. Întreruperea sau reducerea cantităţii de
opioid după un timp minim de utilizare de 2 săptămâni duce la apariţia sevrajului. Apare
la 8-12 ore de la ultima
inistrare, sau reducerea drastică a dozelor. Maximul de severitate apare la 36-72 de ore şi
durează 5-7 zile. Se caracterizează prin nelinişte psihomotorie, lăcrimare, rinoree,
transpirații, piloroerecţie, midriază, mialgii, frisoane, tahicardie, greață, vărsături.

Cannabis
(marihuana)
Cannabisul este catalogat drept un drog uşor deoarece nu dă complicații somatice
severe. După inhalare, efectul apare în câteva minute iar acţiunea lui durează câteva
ore. Intoxicaţia
este dată de consumul recent şi se caracterizează prin apariţia euforiei pe fundalul
anxietăţii, incoordonare motorie, incoerenţă ideo-verbală, posibilitatea asocierii ideației
delirante, lentoare în mişcări, retragere socială, alterare a timpului trăit. Asociază
tahicardie, hiperemie conjunctivală. La oprire apar greaţă, vărsături, irascibilitate.

Sedative şi
hipnotice
În această categorie intră benzodiazepinele, barbituricele şi alte anxiolitice. Ne
vom referi la meprobamat, diazepam şi derivatele lui. Datorită utilizării frecvente a acestor
medicamente există posibilitatea inducerii unor efecte nedorite. Din această cauză
medicaţia anxiolitică este bine să fie administrată în cure scurte şi indicaţie precisă.
Intoxicaţia este datorată consumului recent. Un element important îl reprezintă
vulnerabilitatea individuală. În funcție de doză pot aparea reacţii diferite: familiaritate
inadecvată, labilitate emoţională, incoerenţă ideo-verbală, incoordonare mtorie,
hipomnezie și hipoprosexie, blackout-uri cu amnezia datelor și evenimentelor recente.
Asociază ideație delirantă, manifestări halucinatorii. Prin efectul clasei apar efecte
hipnotice, anestezice, relaxare musculară, efecte anticonvulsivante. În cazul
creşterii dozei se poate ajunge la stupor şi comă. Oprirea medicaţiei determină
sevrajul. El apare la 6-7 ore până la câteva zile de la ultima administrare, după
consumul îndelungat şi în doze mari. Se manifestă prin tahicardie, tremor, greaţă şi
vărsături, anxietate, disforie, nelinişte sau agitaţie psiho-motorie, iluzii sau halucinaţii auditive
şi vizuale, ideație delirantă. Simptomatologia se menţine 2-3 săptămâni.

Cocaina
(crack)
Administrarea acestei substanțe se poate face prin inhalare sau injectare. Efectul ei
este de tip stimulant cu instalare rapidă şi efecte puternice. Intoxicaţia apare în timpul
administrării. Se manifestă prin tendinţa exagerată de comunicare, familiaritate
excesivă, agitaţie psiho-motorie, manifestări halucinatorii, incoerenţă ideo-verbală,
ideație delirantă, reducerea sau superficializarea somnului. Consumul de cocaină se poate asocia
cu acte antisociale (cresterea criminalităţii), activitate onirică amplă, vise dinamice,
scenice, cinematografice. Supradozarea poate determina stop cardiac datorită
tulburărilor de ritm cardiac. Oprirea consumului determină apariţia sevrajului care apare la
câteva ore. Se manifestă prin iritabilitate, labilitate dispozițională, tulburări ale activității
hipnice, senzație de epuizare fizică.

Amfetaminele
(Extasy)
Intoxicaţia apare în timpul consumului. Este un drog sintetic cu posibilitatea de a
determina dependență rapidă. Consumul de Extasy produce euforie, sentimentul de creştere a
forței, a energiei, cu senzaţie fizică specială, scăderea apetitului alimentar. Se
descriu fenomene psihotice cu halucinații vizuale caleidoscopice şi ideație delirantă care determină
comportament delirant. Sevrajul se manifestă prin transpirații, tremor, frisoane, greaţă,
vărsături, nelinişte, irascibilitate.

Tratamentul
Intoxicaţia cu opioide (heroină, morfină) poate duce la complicaţii redutabile cu risc vital:
comă, edem pulmonar sau stop respirator. Pe lângă manevrele generale de
abordare a intoxicaţiilor (spălături gastrice, administrare de cărbune activat, purgative,
asistare respiratorie, controlul convulsiilor), cea cu opioide este una dintre puţinele
intoxicaţii cu droguri care beneficiază de un antidot specific: naloxona.
 CON

Sindromul de abstinenţă la opioide nu prezintă tipic risc letal. Tratamentul este de

substituție (metadonă) şi pentru controlul simptomelor (clonidină).
Stimulentele (cocaina, amfetaminele) pot produce intoxicaţii grave care se complică
cu hipertensiune arterială severă, aritmii cardiace, infarct miocardic şi hemoragie
cerebrală.
entul nu este specific și ținteşte simptomele psihotice (haloperidol), convulsiile
(fenobarbital, diazepam) şi creşterea tensiunii arteriale.
Sevrajul la stimulente nu este o urgenţă precum intoxicaţia, chiar dacă poate
apare ideație suicidară semnificativă clinic pe fondul unor simptome depresive marcate.
Se tratează cu agonişti de dopamină (amantadină, bromocriptină), antidepresive triciclice
(clomipramină, imipramină), litiu şi psihoterapie.
Antidotul intoxicaţiei cu halucinogene (LSD, mescalină) este L-5-hidroxitriptofanul
sau carbidopa. Simptomele psihotice se corectează cu haloperidol iar anxietatea cu
diazepam.
Intoxicaţia cu cannabis are de cele mai multe ori simptome uşoare şi tranzitorii. Cazurile
severe se tratează cu diazepam (pentru atacurile de panică) şi haloperidol (deliriumul sau
simptomele paranoide).
În cazul intoxicaţiei cu fenciclidină există risc autolitic în contextul comportamentului
imprevizibil şi al impulsivității. Cărbunele activat este foarte eficient, indiferent de calea de
administrare a drogului. Se face controlul tensiunii arteriale şi al funcției renale.
Simptomele psihotice şi agitaţia se tratează cu haloperidol şi diazepam.
Intoxicaţiile cu sedative/hipnotice/anxiolitice au risc vital daca acestea sunt barbiturice
sau benzodiazepine (la cele din urmă doar dacă se combină cu alte sedative sau alcool).
Efectele barbituricelor se controlează cu cărbune activat şi prin monitorizarea tensiunii
arteriale şi a
funcţiei renale. Antidotul benzodiazepinelor este
flumazenilul.
Sevrajul la sedative/hinpotice/anxiolitice are de asemenea risc letal după consumul
unor doze crescute. Se face conversia pe o substanță cu timp de înjumătățire lung din
aceeaşi clasă iar dozele se scad treptat. Carbamazepina previne convulsiile de sevraj iar
propranololul simptomele vegetative.

Cafeina
Manifestările intoxicaţiei apar datorită consumului de cafea ce depăşeşte 250 mg (2-3
ceşti) şi se caracterizează prin irascibilitate, excitabilitate, nerăbdare, tahicardie cu sau
fără aritmie cardiacă, tahipsihie, creşterea nevoii de comunicare, congestie facială, tremor
al extremităților, accelerarea tranzitului, diureză crescută, nelinişte până la agitaţie
psihomotorie, perturbarea activităţii profesionale şi şcolare.
Sevrajul la cafeină se produce la oprirea sau reducerea consumului zilnic şi în
doze semnificative. Se manifestă prin astenie, surmenaj, somnolenţă, anxietate asociată cu
depresie, greţuri şi vărsături, stări care duc la perturbarea activității zilnice.

Tutunul
Aproximativ 35% din populația generală fumează. Vârsta utilizatorilor de tutun începe
să scadă din ce în ce mai mult. Intoxicaţia acută se produce la primul inspir de
nicotină. Intoxicația cronică se manifestă prin iritabilitate, irascibilitate, anxietate,
dispoziție depresivă, pigmentarea tegumentelor, dinților şi sclerelor, voce
masculinizată, apariția precoce a ridurilor.
Indicatorii severității dependenţei sunt
următorii:
-aprecierea comform căreia prima ţigară a zilei este cea mai dorită, savurată, necesară
demarării acţiunii;
-fumatul imediat după trezire, înaintea oricărei activităţi; -consum mai
mare în prima parte a zilei; -continuarea fumatului în condițiile
existenței unor afecţiuni somatice;
Sevrajul la nicotină se caracterizează prin următoarele: apare în primele 24 de ore
de la oprirea fumatului şi se manifestă prin nelinişte, iritabilitate, anxietate,
hipoprosexie, insomnii, dispoziţie depresivă sau disforie, palpitații, bradicardie; poate
asocia creşterea apetitului cu supraponderalitate, perturbarea funcţionării profesionale
şi sociale. Simptomatologia este mai accentuată în prima săptămână a sevrajului,
simptomele durează 1 lună iar dorința persistă 6 luni.

Alcoolismul
Dicţionarul Larousse defineşte alcoolismul ca fiind “dependenţa de alcool și
ansamblul manifestărilor patologice datorate acestei dependențe”. Fouquet
considera că este "pierderea libertății de a se abține de la alcool” iar OMS îl defineşte
ca fiind “ansamblul de dizabilități provocate de alcool”.
Termenul de alcoolism a fost introdus de Magnus Huss care îl caracteriza prin
afecţiuni gastro-enterologice, neurologice, psihiatrice, cardiologice, determinate de
consumul de alcool. Termenul folosit anterior era de “darul beţiei”.
Alcoolul este cunoscut încă din cele mai vechi timpuri. În preistorie sucul de fructe
zaharat era o băutură cu proprietăţi psihotrope speciale folosit în scop mistic şi
sacru. Mierea a fost primul îndulcitor al băuturilor. Sumerienii foloseau vinul şi berea,
chinezii foloseau vinul încă din antichitate, iar popoarele Romei şi Greciei antice
cunoşteau arta cultivării şi selecționării viței de vie.
 Biblia şi Vechiul testament pomenesc de vin în scop de a elogia sau de a
avertiza. Evreii foloseau vinul de sărbători. În secolul al VII-lea Mahomet interzicea
consumul de alcool (vin), deoarece întina puritatea sufletului. Tot în secolul VII arabii
descoperă arta distilării, “apa de foc” folosită pentru prepararea tincturilor sau consumată
ca băutură.
Clasificări ale alcoolismului au fost făcute de un număr mare de psihiatri. Una dintre
clasificările utilizate un timp îndelungat a fost cea a lui Jellinek: -alcoolismul alfa este de
natură psihologică, iar consumul de alcool folosit pentru a suprima durerea ; -alcoolismul
beta în care consumul de alcool este de lungă durată și asociază complicații somatice; -
alcoolismul gamma în care apare pierderea controlului în consumul de alcool, apar
semne de sevraj, consecinţe socio-profesionale; -alcoolismul delta caracterizat prin
incapacitatea abstinenţei şi fenomene de sevraj ; -alcoolismul epsilon, sinonim cu
dipsomania când apar perioade în care nu cosumă nici o băutură alcoolică urmată de
perioade în care se consuma neîntrerupt o perioadă variabilă de timp.
Este cea mai veche clasificare şi a avut cea mai lungă validitate. A fost
prezentată pentru valoarea ei istorică.
În 1992 T.F. Babor elaborează o clasificare în care sunt două tipuri de
alcoolism: A-apollinic: -debut tardiv;
-factori de risc în
copilărie; -dependență
moderată; -consecinţe
sociale minore;
-disfuncţii psihopatologice.
B- bachusian: -debut precoce;
-numeroşi factori de risc în copilărie; -pedigree
încărcat; -asociază şi consumul de
alte substanţe;
-consecinţe sociale importante.
Prevalenţa:
Mai mare la bărbaţi decât la femei; Mai mare în medii
sociale defavorizate; Mai mare în societățile care acceptă
consumul de alcool; Mai mare la cei cu anumite meserii
precum şoferii, barmanii; Mai mare la pacienţii cu tulburări
de personalitate.

Cauzele abuzului de alcool

Teoriile psihologice: alcoolul reduce tensiunea psihică, creşte sentimentul de
putere, scade nervozitatea, înlătură stresul.
Teoriile psihodinamice: care se bazează pe rolul dezinhibitor al alcoolului, scade anxietatea.
 Teoriile comportamentale: care evidenţiază rolul de răplată al alcoolului şi faptul că
reconfortarea de moment duce la repetarea consumului.
Teoriile biologice: sunt centrate pe genetică, în care există risc de consum de 3-4 ori
mai mare la rude directe ale alcoolicilor, risc crescut pentru copiii ce provin din părinţi
alcoolici.

Intoxicaţia alcoolică acută (beţia

vulgaris)
Manifestările clinice sunt datorate consumului recent prin labilitate dispozițională,
facilitarea comunicării, hipoprosexie, hipomnezie, dizartrie, incoordonare motorie.

Sevrajul
Este o urgenţă medicală cu risc vital. În cadrul sevrajului sunt instalate toleranţa şi
dependenţa după un consum de ani. Oprirea intempestivă a consumului voluntar sau
involuntar duce la apariția până la 72 de ore a simptomatologiei de sevraj. La
câteva ore de la oprire apar tremurături ale extremităților, febră, tahicardie,
hipertensiune arterială. Într-un interval de 12 24 de ore se manifestă si cu anxietate
marcata, agitaţie psiho-motorie, auto sau heteroagresivitate, halucinații vizuale de tip
zoopsic, tulburări de conştiinţă de tip delirium. In cazul in care apar halucinatii vizuale
si/sau este alterata starea de constienta, se numeste sevraj complicat. În cadrul
sevrajului complicat pot aparea crize epileptice simptomatice.
Starea se remite în cazul aplicării tratamentului specific sau reluării
consumului. Complicațiile somatice:
Cele digestive se manifestă la nivelul stomacului cu gastrite, ulcere,
pancreatite şi hepatite cronice sau ciroze.
La nivelul sistemului nervos central poate apare atrofie corticală în special
cerebeloasă; la nivel periferic polinevrite senzitive, nevrită optică.
Apar frecvent sindroame de malabsorbţie cu deficite vitaminice,
hipoproteinemie, hipoglicemie.
Consumul de alcool determină alterarea funcţiilor imunitare cu risc crescut de apariţie
a TBC și cancer. La nivelul aparatului cardio-vascular apare cardiomiopatia toxica.

Sindromul amnestic (Sindromul Korsakoff)

Se manifestă prin alterarea cronică şi severă a memoriei recente, în schimb
memoria indepărtată este rareori afectată, asociază dezorientare temporală şi a
cronologiei evenimentelor. Apar confabulații mnestice care umplu golurile de
memorie. Se datorează consumului cronic de alcool și în cantităţi mari.
 Tulburări psihotice: halucinoza alcoolică
Wernicke
Apare la scurt timp sau imediat după consumul de alcool (de la 48 ore la 14 zile). Este
o complicație redutabilă a sevrajului, dar din fericire este rară. Se manifestă prin apariţia
halucinaţiilor auditive pe fondul clarității conştiinţei. Pot asocia idei delirante congruente
cu tematica halucinatorie, stare de anxietate.

Tratamentul
Pentru intoxicaţia acută cu alcool etilic nu există tratament specific. Pacienţii sunt
asistati într-un serviciu de terapie intensivă până când etanolul este metabolizat (în rată
de 8-15 mg
e asigură menținerea echilibrului hidro-electrolitic, permeabilitatea
căilor respiratorii, se combate edemul cerebral şi se previn complicaţiile.
Sevrajul alcoolic reprezintă o urgenţă psihitrică datorită riscului vital pe care îl
are. Netratat, sevrajul complicat (deliriumul tremens) poate avea o rată a
mortalităţii de până la 20%.
Principiile de tratament ale sindromului de abstinenţă etanolică constau în
reechilibrare
sau fără supliment de glucoză, vitaminoterapia (în special vitamina
B1), susţinerea funcţiilor vitale, terapia substitutivă şi a complicaţiilor psihotice
(antipsihotice în cazurile cu productivitate perceptuală şi agitaţie psihomotorie
marcată).
Terapia de substituție este obligatorie în cazurile cu sevraj etilic şi se poate face cu
benzodiazepine (diazepam sau lorazepam, în administrare per os,
intramusculară sau intravenoasă), carbamazepină sau meprobamat.
După remisiunea sindromului de abstinenţă, în ciuda faptului că recăderile sunt extrem de
frecvente, se poate continua tratamentul cu medicamente care descresc dorința pentru
alcool (carbamazepină).
Înscrierea în organizaţiile de suport (precum Alcoolicii Anonimi) şi intervențiile
psihosociale sunt frecvent necesare şi foarte eficiente.

DEMENȚA

Ansamblu de entități clinice şi nosografice determinate de boli sau leziuni

cronice sau progresive ce antrenează disfuncția corticală, în care există o deteriorare
cognitivă care include senzorialitatea, atenția, memoria, gândirea, limbajul şi orientarea.
Demența produce declin în funcţionarea intelectuala şi modificări ale activităților
cotidiene uzuale cum ar spălatul, îmbrăcatul, alimentația, igiena personală. De
asemenea apar alterări ale funcțiilor sociale şi familiale.
 Clinica demenței. Elementul esenţial în demență îl reprezintă declinul memoriei și al gândirii
ceea ce determină modificarea activității zilnice. Memoria este deteriorată în toate
elementele ei: înregistrarea, stocarea, redarea informaţiilor. În privinţa gândirii
apare o scădere a capacităţii, ritmului, fluxului şi coerenţei ideative, iar capacitatea de
raționare este mult alterată. Atenţia este modificată în sensul apariţiei unei
hipoprosexii: pacientul nu poate urmări mai multe informații în acelaşi timp. Acivitățile
cunoscute și învățate anterior sunt pierdute.
Evoluția este progresivă. În faza iniţială pacienţii pot să aprecieze critic tulburările de
memorie pentru ca ulterior acestea să se adâncească şi ei să nu le mai conştientizeze.

nec

TAI,

Demența Alzheimer este o boală cerebrală degenerativă primară a cărei cauză este
necunoscută. Se incriminează în etiologia demenței Alzheimer scăderea
acetilcolinesterazei, modificarea butyrilcolinesterazei presinaptice la nivelul
hipocampului, amigdalei şi neocortexului. Alţi neurotransmițători incriminați ar putea
fi GABA, dopamina, glutamatul, etc. La nivelul creierului se remarcă reducerea
marcată a populaţiei neuronale în câteva zone şi anume: hipocamp, locus ceruleus,
cortexul frontal şi temporo-parietal; apar degenerescente neurofibrilare.
Debutul este insidios şi progresiv şi poate dura 2-3 ani. Vârsta de debut poate
fi la mijlocul vieţii adulte adică în jurul vârstei de 50 de ani – debut presenil, sau
peste 65 de ani – debut senil. Evoluția este în funcţie de vârsta de debut. Astfel,
demența cu debut tardiv are o evoluţie mai lentă şi este caracterizată printr-o
deteriorare globală a funcţiilor cognitive. Foarte rar poate fi fixat în timp momentul
debutului dar se poate diagnostica uşor după simptomatologie afecţiunea în sine. Clinic,
elementul esenţial îl reprezintă sindromul demențial. Aici apar tulburările de memorie,
fatigabilitatea atenţiei, tulburări ale gândirii abstracte, calculul mental nu poate fi efectuat,
bagajul noţional sărăceşte. Afazia constă în imposibilitatea denumirii obiectelor şi
formulării corecte a propoziţiilor. Agnozia semnifică incapacitatea recunoaşterii obiectele,
datorită defectului de integrare gnozică. În cadrul activităţii, apraxia constă în
imposibilitatea efectuării unor activități simple pentru că uită gesturile pe care trebuie să
le facă (încheiatul nasturilor la cămaşă). Manifestările perturbă semnificativ funcţionarea
profesională şi socială. Prevalenţa este de 2-4% în populaţia trecută de 65 de ani.
Pot apărea tulburări perceptuale - halucinaţii sau de gândire – idei delirante. În sfera
afectivităţii de notat este depresia care se poate asocia. În stadiile finale ale bolii apar
modificări masive de limbaj ca salata de cuvinte, verbigerația. Evoluţia demenței este de
5-10 ani.

Demența vasculară (denumită înainte de tip

arteriosclerotic)
Este frecvent întâlnită și se situează după demența Alzheimer. Este asociată cu afecţiunile
cardio-vasculare care duc la apariţia în creier a modificărilor ischemice cronice prin
infarcte sau hemoragii. Alţi factori de risc asociați sunt diabetul şi dislipidemiile. Din
punctul de vedere al clinicii demența vasculară prezintă un debut acut sau insidios.
Debutul acut este secundar unui accident vascular cerebral sever. Simptomele
neurologice şi tulburările cognitive şi afective coexistă frecvent în acest caz. Demența
prin infarcte multiple este secundară unor accidente ischemice minore, are debut lent,
asociază tulburări cognitive şi afective.
Alterarea funcţiilor cognitive este inegală; pot apărea pierderea memoriei, semne neurologice
de focar, deteriorare intelectuală. Asociază frecvent stare confuzională cu aspect ondulant
în sensul apariției predominant nocturne însoţită de agitaţie mai ales la nivelul patului,
labilitate emoţională, tulburări afective. Din punct de vedere somatic se notează hipertensiunea
arterială, dar şi valori crescute ale glicemiei.

Dementa Pick
Tulburare organică determinată de o atrofie progresivă şi selectivă fronto-temporală
care poate debuta în perioada presenilă sau senilă. Debutul este lent progresiv în jurul
vârstei de 60 de ani. Manifestări comportamentale: euforie, dezinhibiţie, familiaritate
excesivă, impudicitate în cazul afectării lobului frontal. Apar schimbări de caracter cu
deteriorare socială, urmată de deteriorarea memoriei, a vorbirii şi rar fenomene
extrapiramidale. Leziunile neurologice pot si situate şi la nivelul lobilor temporali în sensul
apariţiei atrofiilor. Manifestările comportamentale le preced pe cele ale memoriei.

Demența în boala Creutzfeldt-

Jakob
Demență progresivă asociată cu semne neurologice secundare leziunilor cerebrale
(encefalopatia spongiformă subacută): paralizie spastică progresivă, semne
extrapiramidale, mişcări coreoatetozice. Debutul este marcat de oboseală
nejustificată, acuze somatice, apoi se instalează tulburările cognitive şi modificările
comportamentale. Evoluţia este rapidă către exitus.

Demența în SIDA
Este o afecţiune cu tablou clinic complex: deficit cognitiv progresiv,
simptome de intensitate psihotică, mielopatii, neuropatii. Debutează rar ca o
meningoencefalită, cu fatigabilitate, cefalee, bradilalie, hipomnezie. Apoi asociază
anxietate, tulburări de personalitate, depresie şi tentative de suicid.

Sindromul amnestic organic

(Korsakoff)
Este un sindrom sever caracterizat prin alterarea memoriei de fixare şi de lungă durată
cu păstrarea funcţiilor cognitive. Se caracterizează prin amnezie de fixare datorită
alterării memoriei recente, confabulații mnestice (întâmplări credibile dar care nu s-
au întâmplat) care umplu golurile de memorie. Cauzele care pot determina un sindrom
amnestic sunt următoarele: traumatisme craniocerebrale, tumori cerebrale, accidente
vasculare, intoxicaţia cu monoxid de carbon.

DELIRIUM
Delirium este un sindrom caracterizat prin stare confuzională de origine organică şi
cauze multiple, care asociază tulburări ale percepţiei, atenţiei, memoriei, gândirii,
comportamentului. Durata stării confuzionale este variabilă, cel mai adesea până în 4
săptămâni cu posibilitatea de a se menține până la 6 luni. Este o urgenţă medicală.
Poate apărea la orice vârstă dar este mai frecvent peste 60 de ani. Din punct de vedere
clinic simptomul central îl reprezintă modificarea de conştiinţă de la obnubilare până la
comă. Fatigabilitatea atenţiei, alterarea memoriei de scurtă durată, incoerenţa ideo-
verbală, incapacitatea de judecată şi raționament, iluziile şi halucinaţiile vizuale,
dezorientarea temporo-spațială auto şi allopsihică întregesc tabloul psihopatologic
în cazul deliuriumului. Secundar trăirilor halucinatorii se mai poate menţiona apariţia
depresiei şi anxietății, ca şi modificarea comportamentului. Se inversează ciclul veghe-
somn cu veghe nocturnă și somnolență diurnă. Cauzele deliumului sunt multiple. Hyman
citat de Georgescu le clasifică astfel:
-medicamente anticolinergice (antidepresive triciclice, neuroleptice,
sedative, etc);
VI.

-abuzul de droguri; -sindromul de sevraj la alcool, droguri, benzodiazepine; -

cauze metabolice: hipoglicemia, ciroza hepatică, uremia; -deficiente vitaminice:
B1, B12, acid nicotinic; -endocrinopatii: hipo sau hipertiroidismul, boala
Cushing; -infecţii: orice infecţie sistemică, SIDA, meningite; -cauze neurologice:
traumatisme craniocerebrale, accidente vasculare, tumori cerebrale; -toxine:
monoxid de carbon; -cardiovasculare: HTA; -alte cauze: boli sistemice.

Tratamentul
Demența de tip Alzheimer este progresivă şi este cel mai frecvent tip de
demență. Instituirea precoce a tratamentului specific poate încetini evoluţia
progredientă , îmbunătăți prognosticul
ir în acest fel poate creşte supraviețuirea pacienţilor cu demență de tip
Alzheimer.
Inhibitorii de acetilcholinesterază (donepezilul – Aricept şi rivastigmina -
Exelon) şi medicaţia antiglutamatergică (memantina – Ebixa) îmbunătăţesc cogniţia şi
încetinesc declinul
cognitiv.
Tratamentele antioxidante (Gingko Biloba, vitamina E), neurotropele (Piracetamul)
sau antiinflamatoarele nesteroidiene pot ameliora prognosticul demenței de tip
Alzheimer.
Abordarea demenței vasculare constă în depistarea şi tratarea cauzelor accidentelor
vasculare (hipertensiune arterială, diabet zaharat, patologie cardiacă).
Simptomele non-cognitive din demente se controlează cu antipsihotice în doze mici
(agitaţia), benzodiazepine cu durată scurtă de acţiune (insomnia), carbamazepină sau
acid valproic (agresivitatea, ostilitatea, agitaţia) şi antidepresive (iritabilitatea, anxietatea,
dispoziția depresivă).

TULBURĂRI DE PERSONALITATE ȘI COMPORTAMENT DATORATE

BOLII,
LEZIUNII ŞI DISFUNCŢIEI CEREBRALE

Tulburarea organică de
personalitate
Se caracterizează prin modificarea semnificativă a comportamentului anterior
îmbolnăvirii. Poate apare după accidente vasculare cerebrale, traumatisme
craniocerebrale, tumori în special de lob frontal. Are loc scăderea capacităţii de a
persevera în activități care necesită perioade lungi de efectuare iar comportamentul
emoţional este alterat: labilitate emoţională, bună dispoziţie superficială nemotivată,
veselie inadecvată, stări explozive cu agresivitate, apatie. Se mai pot întâlni: dezinhibiţia
necesităţilor şi impulsurilor cu acte antisociale - furt, lipsa interesului pentru igiena
personală, bulimie. Ideația este de intensitate delirantă de tip p cu preocupare pentru
o tema unică abstractă: religia. Are loc alterarea ritmului și fluxului ideativ în sensul creşterii
sau scăderii fluxului ideativ, vâscozitate; apar tulburări cognitive şi comportament
sexual alterat cu hipersexualitate sau schimbarea preferinței sexuale.

Sindromul postcomoţional
Apare după un traumatism cranian şi se manifestă cu cefalee şi amețeli, iritabilitate,
toleranța la frustrare este scăzută astel că reacționează disproporţionat la incitări minime,
dificultăţi de concentrare, alterări ale memoriei, performanţe intelectuale reduse. Aceste
simptome pot fi însoţite de depresie sau anxietate accentuate de teama unei afecţiuni
neurologice permanente secundară leziunii cerebrale. Poate asocia consumul de alcool.

Sindromul post-
encefalitic
Afecţiune ce include manifestări comportamentale după o encefalită virală sau bacteriană,
care are durata variabilă şi de obicei este reversibilă. Simptomatologia variază în funcție
de vârstă, agentul patogen. Se descriu de asemenea iritabilitate, tulburări
cognitive, tulburări ale somului, modificări ale apetitului în sensul creşterii sau scăderii
lui, schimbări ale comportamentului sexual, nerespectarea normelor sociale,
disfuncții neurologice: paralizie, afazie, surditate, apraxie constructivă.
 TULBURĂRI DE ALIMENTATIE

Anorexia nervoasă (mentală)

Anorexia nervoasă este o tulburare a instinctului şi comportamentului alimentar, care
apare cu precădere la sexul feminin, în perioada adolescenței. Ca şi cauzalitate se pare
că interacţiunea dintre factorii socio-culturali şi biologici sunt implicaţi în această
tulburare. Prevalenţa este în creştere mai ales la tinerele al căror ideal estetic este
ilustrat prin subponderalitate. Această tulburare se caracterizează prin pierderea
deliberată în greutate, indusă şi susţinută de pacient. Se fac eforturi de inhibare a pulsiunii
alimentare şi scăderea aportului alimentar şi se asociază un comportament congruent de
reducere a greutăţii corporale (vărsături, folosirea de purgative). Pacientele au o continuă
teamă de a nu depăşi greutatea propusă care e de obicei cu 15% mai mică decât cea normală.
Pot apărea distorsiuni în perceperea imaginii corporale, în care teama de îngrăşare
persistă ca o idee supraevaluată. Din punct de vedere endocrinologic apar modificări în
lanțul hipotalamo-hipofizo-gonadal.
Evoluţia se îndreaptă fie către episod unic pe durată de câțiva ani, fie către tendinţa
la cronicizare.

Bulimia
nervoasă
Bulimia nervoasă este o tulburare caracterizată prin perioade („crize”) de
supraalimentare dar și o preocupare deosebită privind controlul greutăţii. Elementul
central este frica de a nu-și pierde silueta. Cantitatea de alimente ingerată este mai mare
decât ar putea mânca majoritatea oamenilor în aceeaşi perioadă de timp. Are senzaţia de
incapacitate de a se stăpâni sau de a opri îngurgitarea. Ingestia se face cu rapiditate
şi niciodată în prezența anturajului; nu se opreşte decât atunci când apar durerile
abdominale sau nu mai pot inghiți. În acest context ia măsuri severe pentru a-şi
corecta greutatea prin provocarea vărsăturilor, consumul excesiv de laxative. Între
perioadele de supraalimentație comportamentul alimentar este normal, iar consecinţele
somatice sunt datorate vărsăturilor: apar modificări gastrice, esofagiene, tulburări
hidroelectrolitice care pot avea potential letal. Tulburarea evoluează cronic, dar pot apărea
remisiuni spontane.
Asociază depresie şi furt
patologic.

Tratamentul
În anorexia nervoasă nu există un tratament psihofarmacologic cu eficiență dovedită
(poate fi totuşi util un inhibitor selectiv al recaptării serotoninei, de exemplu
fluoxetina). Tipurile de psihoterapie care dau rezultate în cazul acestei patologii sunt
 terapia de grup, cognitiv comportamentală şi cea familială.
Bulimia nervoasă răspunde cel mai bine la tratamentul combinat: medicamentos
(antidepresive) şi psihoterapeutic (individuală, de grup, cognitiv-comportamentală).
TULBURĂRI ALE DEPRINDERILOR, OBICEIURILOR ȘI IMPULSURILOR

Aceste tulburări cuprind (includ) acte repetate fără o motivație anume, iar cauzele
acestor stări nu sunt întelese; ele sunt consecinţa unor tendinţe instinctuale imposibil de
stăpânit. Aceste acte modifică comportamentul ducând la apariția prejudiciilor atât pentru
subiect cât şi pentru anturaj. Tendinţele impulsive sunt precedate de o stare de tensiune
psihică, nelinişte interioară. Efectuarea lor este urmată de plăcere sau scădere a tensiunii
psihice, confort psihic pe care îl resimte ca o descătuşare. Individul este capabil să
aprecieze corect consecinţele actelor sale pe care le duce la bun sfârşit şi nu este capabil
de a-şi inhiba pulsiunea. Capacitatea cognitivă este normală.

Jocul
patologic
Această entitate reprezintă atitudinea compulsivă faţă de jocurile de noroc.
Atitudinea este în concordanță cu dorința pacientului (egosintonică) şi contravine
valorilor şi obligaţiilor sociale, ocupaţionale, materiale şi familiale. Individul nu se
poate abține să joace, are o dorinţă imperioasă care este greu de controlat, asociată
cu preocupări, idei și imagini ale etapelor jocului. Înainte de începerea jocului are stare
de irascibilitate, tensiune disforică ; după ce se consumă şedinţa de joc apare o
stare de relaxare, de bine. Nevoia de a rezolva dorința creşte odată cu
participarea la joc şi cu creşterea mizelor. Orice altă activitate devine
subordonată indiferent de consecinţe. În final pot îşi piardă sau să îşi vândă bunurile,
fac împrumuturi pe care nu le pot rambursa.

Piromania (incendierea patologică)

Acesta este un comportament caracterizat prin impulsiunea repetată de a da foc, cu o
plăcere specială şi admirație în fața focului sau a stingerii acestuia. Nu există un motiv
aparent care să determine incendierea cum ar fi răzbunarea, câştiguri materiale sau extremism.
Înainte de comiterea actului incendiator există o stare de tensiune psihică crescândă iar la
îndeplinirea lui apare o stare de relaxare şi confort. Realizează că este un pericol pentru
integritatea celorlalți, ca şi pagubele materiale pe care le produce, dar nu se poate opri.
Recidivează până este prins.

Cleptomania (furtul patologic)

Este entitatea clinică care se caracterizează prin pulsiunea repetată de a fura obiecte
inutile sau pe care poate să şi le cumpere. Nu se are în vedere în acest caz uzul personal
al obiectelor furate; ele pot fi aruncate, stocate sau returnate. Până la comiterea actului există o
stare de tensiune psihică marcată, nelinişte psihomotorie, iar după comiterea lui apare
relaxarea, o stare de confort. Furtul se face solitar fără a avea complici, își ia măsuri de
prevedere dar nu atât de sigure. Între episoade apreciază corect situaţia şi o regretă dar
o repetă de fiecare dată. Comportamentul se accentuează în perioadele de stres,
depresie sau anxietate şi are o frecvență mai mare la femei. Trebuie diferenţiată această
afecţiune de furtul calificat.
URGENTE PSIHIATRICE

Urgență în psihiatrie reprezintă situaţia în care se află o persoană a cărei stare psihică
este caracterizată de semne şi simptome indicatoare de gravitate (semnificând fie o
ameninţare pentru integritatea psihică a sa sau a altora, fie o suferință intensă), situație a
cărei rezolvare rapidă impune parcurgerea unui algoritm diagnostic şi terapeutic riguros
(Lidia Nica Udangiu, R. Mihăilescu, D. Prelipceanu).

Suicidul
Suicidul este considerat un act conştient de autoanihilare. Actul nu este întâmplător, subiectul
apelând la el pentru rezolvarea unei stări critice care poate induce o suferință imensă.
Opţiunea suicidară este asociată cu existenţa unor nevoi neîmplinite, nerealizate, fiind
expresia unor conflicte între supravieţuire și impasul existenţial, dar şi între nevoia de
evadare şi sentimentul profund de neajutorare. Adesea persoana predispusă la un
asemenea gest emite semnale de avertisment de multe ori neînţelese, minimalizate sau
ignorate prin care solicită într o modalitate proprie ajutorul.
Problema suicidului trebuie analizată psihologic prin prisma periculozităţii şi
premeditării. Periculozitatea se referă la modalitățile de rezolvare a actului în sine
şi care în majoritatea cazurilor sunt radicale - spânzurare, defenestrare, împuşcare,
intoxicaţii voluntare polimedicamentoase - şi realizate în condiţii care limitează
posibilitatea de intervenţie.
Intenţionalitatea este apreciată prin valoarea premeditată a mesajului lăsat. Eşecurile
sentimentale, crizele existenţiale, materiale, familiale, sociale se constituie în motive ale
suicidului iar anterior comiterii actului suicidar sunt reduse la mesaje scrise cu dimensiuni
aparent simple. Premeditarea este mereu prezentă cu implicarea unor acte care sunt
congruente cu planuri precise. Corelat cu aceste aspecte se poate afirma că rata suicidului
este într-o continuă creştere. De cele mai multe ori suicidul se corelează fie cu o boală
psihică, fie cu o stare psihică particulară ce se manifestă la un subiect care nu este bolnav psihic.
D. Cosman descrie: suicidul non-patologic pleacă de la libertatea de
alegere a unei soluţii din mai multe variante, chiar dacă soluția este aceea a suprimării vieţii.
“Alegerea este liberă,
al motivată”. Ea este greu de înteles pentru cineva din afară, chiar dacă
este motivată ca unica variantă de a ieşi dintr-o situaţie limită. Aici se încadrează suicidul
efectuat în cazul persoanelor cu afecţiuni somatice incurabile, mutilări, abandonul
vârstnicilor, emigrări.
Tot aici se încadrează şi suicidul produs în condiții de stres deosebit datorat
tehnologizării şi automatizării muncii, zgomotului accentuat, creşterii tensiunii afective.
Pe de altă parte
le de suprasolicitare senzorială, bombardarea cu noţiuni informaţionale variate și
în cantitate mare fac ca individul să nu mai poată ține pasul şi singura modalitate de ieşire
din situaţie să fie suicidul. Jacobson citat de D. Cosman apreciază că o perioadă
de criză poate dura în jur de 6-8 săptămâni, dar că într-o criză permanentă sunt
toxicomanii.
Dicţionarul de psihologie Larousse aminteşte faptul că există un fel de predispoziţie
familială pentru suicid, unde însă există o condiționare socială, mai mult sau mai
puțin conştientă, care îl pregăteşte pe subiect să accepte ideea de a-şi lua viața în
anumite circumstanțe.
În Africa de exemplu suicidul este adesea ultimul mijloc de a se răzbuna pe un
adversar ; disperatul se omoară cu intenţia de a nu-i lăsa nicio clipă de tihnă celui care l-a
Sinuciderea pare a fi “contagioasă” în sensul că se înregistrează sub aspectul unor
adevărate epidemii de morţi voluntare în anumite locuri sau în anumite situaţii (ordin
religios).
Suicidul patologic reprezintă numărul cel mai mare de cazuri. El este urgenţă în psihiatrie
deoarece unele tulburări psihice pot sfârşi prin suicid.
Suicidul este urgenţa psihiatrică cea mai frecvent întâlnită şi de departe cea
mai redutabilă ca gravitate. Este a 8-a cauză de deces.
Dintre cauzele medicale psihiatrice asociate cu suicidul sunt tulburările afective şi anume
depresia. Riscul de suicid este determinat de dispoziția depresivă alături de
prezenţa halucinaţiilor auditive cu caracter autolitic şi a ideilor delirante congruente.
De menţionat că în acest tip de tulburare suicidul e mai frecvent în perioada de afundare
în depresie şi în „coada depresiei” când simptomele încep să se mai şteargă iar pacientul
să conştientizeze afecţiunea. În schizofrenie riscul suicidar este dat de prezența
halucinaţiilor imperative autolitice sau a depresiei post schizofrene, dar apare şi în
mod inexplicabil, bizar. Suicidul în schizofrenie poate fi efectuat în orice moment de
evoluție, este calculat, făcut cu sânge rece şi din această cauză trebuie identificați
factorii de risc cât mai precoce.
Un alt factor de risc pentru suicid îl reprezintă tulburările de personalitate
borderline,dependentă, antisocială (disocială); ultima asociază şi consumul de substanțe,
în special alcoolul, care conferă un risc adițional.
Referindu-se la factorii asociați suicidului R. Doron şi F. Parot afirmau că acesta este
mai frecvent în mediul rural iar tentativele de suicid sunt mai des întâlnite la oraş.
Tentativa este mai ales o opţiune a tinerilor (adolescenţilor) iar rata sinuciderilor reuşite mai
crescută la persoanele în vârstă.
Femeile au mai multe tentative de suicid decât
bărbaţii.
B. Sadock arăta că bărbaţii preferă metodele violente ca armele de foc iar femeile ingestia
acută voluntară de diverse substanţe.
În privința vârstei riscul creşte odată cu ea:
- la bărbaţi vârful riscului de sinucidere apare după vârsta de 45 de ani, iar la femei
vârful se constată după 65 de ani;
- persoanele în vârstă încearcă mai rar să se sinucidă dar reuşesc mai
frecvent; - după 75 de ani rata sinuciderilor creşte la ambele sexe; - în
prezent are loc creşterea rapidă a ratei sinuciderilor la tinerii între 15-24 ani.
În privința rasei, două din trei sinucideri sunt comise de bărbați albi adulți; riscul este mai
mic la populaţia de culoare.
Religia influenţează suicidul: rata cea mai ridicată este la protestanţi iar cea mai scăzută la
catolici, evrei şi musulmani.
În privința statutului marital rata cea mai mare este la persoanele nacăsătorite, este ridicată
la persoanele divorţate, iar decesul partenerului marital creşte riscul.
Afecţiunile somatice severe sau în stadii terminale ca şi tulburările psihice cresc
riscul de suicid.
Alți factori de risc: şomajul, senzația de lipsă de speranţă, probabilitatea
redusă de a fi salvat; posesia de arme de foc; istoric familial de suicid.

Stările
confuzionale
Stările confuzionale au etiologie organică în majoritatea cazurilor, dar
simptomatologia are manifestări cu aspect psihiatric. In cadrul acestui sindrom întâlnim
dezorientare temporo spaţială, tulburări ale senzorialităţii manifestate prin halucinaţii şi
iluzii, tulburări de gândire cu incoerenţă ideo-verbală, tulburări de atenţie. Stările
confuzionale pot apărea în cadrul sevrajului la alcool, în intoxicaţiile acute cu diverse
substanțe, demențe. Mai rar le putem întâlni în schizofrenie sau episodul maniacal.

Agitaţia psihomotorie
Agitaţia psihomotorie este frecvent întâlnită în patologia psihiatrică. Caracteristicile ei
sunt diferite în funcție de entitatea în care apare.
În demențe sau oligofrenie agitaţia apare brusc la incitații minime, are caracter
stereotip, cu tendință la agresivitate verbală în demențe şi fizică în oligofrenie.
Agitaţia din stările maniacale poate îmbrăca aspectul iritabilităţii în perioadele
prodromale, poate asocia polipragmazie (efectuarea mai multor activități în acelaşi timp)
sau poate îmbrăca aspectul extrem – furorul maniacal.
Stările depresive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se caracterizează
printr-o stare de nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, cum ar fi loviri,
omucideri, sinucideri sau raptus melencolic.
In epilepsie agitaţia poate apare intercritic la incitații minime cu aspect de furor epilepticus,
de asemenea cu mare agresivitate urmat de amnezie.
In cadrul tulburărilor de personalitate care se pot decompensa putem întâlni uneori alura
teatrală cu tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia
poate deveni suficient de intensă pentru a intra în conflict cu legea.
În stările reactive agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de
paroxismele anxioase. Agitaţia este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă
încontinuu, îşi frâng mâinile, cer compasiune.
În schizofrenie apare imprevizibil, are intensităţi variabile de la redusă la extremă,
conduita este incomprehensibilă, iar vorbirea şi mişcările au caracter simbolic.
 SCHIZOFRENIA Schizophrenia cunoaşte o multitudine de
definiții din care amintim:
-afecţiune psihică cu evoluție îndelungată, continuă, intermitentă sau remitentă a cărei
expresivitate clinică complexă şi polimorfă are drept caracteristică esenţială disocierea autistă a
personalităţii (Predescu V.).
-entitate nozografică centrală, acreditată cu o sumbră semnificație psihopatologică elocvent
psihotică (G. Ionescu).
Kraepelin aprecia că această afecţiune e ca "o orchestra fără dirijor", iar Chaslin că este
"maşină fără comustibil”. Minkowski spunea că “metaforele şi comparaţiile sunt aici mai la locul lor
decât definițiile, fiind chemate să facă mai clară noţiunea de contact vital cu realitatea".
În schizofrenie sunt incluse entități clinice ilustrate prin tulburări ale comunicării,
comportamentului, cogniției, senzorialității, dispoziției şi voliţiei.
Termenul provine de la Schizein - a despărţi - şi fren - minte. De-a lungul timpului de
această afecţiune S-a ocupat un număr mare de psihiatrii, încă de la sfârşitul secolului al XIX-
lea.
Istoricul conceptului de schizofrenie se împleteşte cu cel al principalelor probleme
clinice şi teoretice ale psihiatriei şi mai ales cu cel al dezvoltării tendinţei clinico-nosologice.
Din cele mai vechi timpuri se observase că unele dintre psihozele acute se vindecă, pe
când altele se cronicizează şi că există "demențe" care evoluează simplu, fără fenomene acute.
Esquirol a deosebit "idioția dobândită sau accidentală" de cea "înnăscută" şi a consemnat
prezenţa stereotipiilor. Adăugând la aceste prime constatări observaţia că boala apare la tineri,
Morel introduce în 1852 termenul de "demență precoce" care era, conform concepției sale teoretice,
o "degenerescență ereditară".
În 1874 Kahlbaum publica monografia asupra catatoniei pe care o caracterizează ca o
boală cerebrală cu evoluţie cronică în care survin succesiv tabloul melancoliei, maniei, stuporii,
confuziei şi, în cele din urmă, al demenței.
Hecker descrie în 1871 hebefrenia pe care o caracterizează prin debutul la pubertate,
apariţia succesivă şi alternantă de stări melancolice, maniacale şi de obnubilare şi evoluţia
spre demență.
Kraepelin preia observaţiile lui Morel, Kahlbaum şi Hecker şi elaborează
entitatea nosologică "dementia praecox" care este consituită prin reunirea catatoniei,
hebefreniei şi demenței paranoide. Caracterul comun al tuturor formelor clinice este evoluţia spre
demențiere.
În 1911 a apărut monografia lui E. Bleuler "Demența precoce sau grupa schizofreniilor". El
scria: "Cu numele de dementia praecox sau schizofrenie desemnăm o grupă de psihoze care
evoluează când cronic când în puseuri care pot să se oprească sau să retrocedeze în orice stadiu dar
nu permit o restitutio ad integrum. Ea se caracterizează prin alterarea gândirii, afectivităţii şi
relaţiilor cu lumea din afară având un aspect specific, care nu apare în altă parte".
 În locul evoluției spre demență, Bleuler pune la baza conceptului de schizofrenie
scindarea funcţiilor psihice.
Opera lui Kraepelin a influențat concepţiile lui Bleuler care în 1913 definea
demența precoce sau schizofrenia ca fiind compusă "dintr-o serie de tablouri clinice a căro a
coeziunii interne a personalității psihice cu alterarea predominantă a vieţii afective şi
activităţii".
K. Jasper în 1913 elaborează o suită de principii metodologice care completează
observaţiile clinice ale şcolii Kraepeliene şi anume: principiul descripţiei, principiul explicației
cauzale și principiul comprehensibilităţii pe care le publica în tratatul său "Psihopatologie generală",
fiind socotit fondatorul psihopatologiei moderne. Acelaşi autor defineşte noțiunea de "proces
psihic" pentru schizofrenie, considerând această entitate nozologică incomprehensibilă,
durabilă şi cu evoluție progresivă.
În 1927 Minkowski a suprapus schizofrenia peste noțiunea de "pierdere a
contactului individului cu realitatea".
H. Claude introduce termenul de "schizoză" pentru a reuni în aceeaşi categorie toate
maladiile disociative, precizând că grupa schizozelor ar cuprinde 3 entități: schizoidia, schizomania,
schizofrenia.
Jung descrie schizofrenia ca fiind o fisură între conştient şi inconştient şi consideră
introversia ca un mecanism de apărare, iar trecerea la psihoza exprimată ca
un eşec al acestei apărări.
În Larousse (1998) schizofrenia este definită ca "psihoză gravă care survine la adultul
tânăr, de obicei cronică, din punct de vedere clinic caracterizată prin semne de
disociere mintală, de discordanţă afectivă şi de activitate delirantă incoerentă care, în
general, determină o rupere a contactului cu lumea exterioară şi o repliere autistă".
Prevalența în populația generală este de 1%. Debutul poate fi brusc sau insidios cu faza
prodromală care poate dura uneori ani până la stabilirea diagnosticului. Din cauza tipului
insidios nu se poate stabili cu exactitate incidența schizofreniei. În privința vârstei
de debut (D. Prelipceanu) ea este între 18-25 ani pentru bărbaţi şi 26-45
pentru femei , circa 20% din cazuri apar la femei peste 40 de ani. Condiții
favorizante de apariție le reprezintă perioada de armată, perioada de maternitate,
persoanele abuzate în copilărie.
Ipoteze etiologice în apariţia schizofreniei (D. Prelipceanu)
Ipoteza neurodezvoltării anormale susţinută de prezenţa anomaliilor cerebrale:
modificări ale dispoziției substanței albe, scăderea densității neuronale în
anumite arii corticale, hipofrontalitatea, lărgirea spațiilor ventriculare mai ales la
bărbaţi asociată cu simptomele negative, etc. Ipotezele neurochimice cup
dopaminergică - hiperactivitate dopaminergică mezolimbică - declanşatoare de
simptome pozitive, ipoteza disfuncţiei serotoninei, ipoteza fenilciclidinei şi a
glutamatului, ipoteza GABA-ergică datorită diminuării neuronilor GABA-ergici în
hipocamp.
Ultima ipoteză amintită, dar nu ca importanţă, este cea a
vulnerabilității genetice.

Simptomatologia
Tulburările reflectă un exces de distorsionare a funcțiilor normale. Ele includ incoerenţa
ideo-verbală, gândire inferenţială (delirantă), comportament dezorganizat/catatonic,
manifestări halucinatorii.
Ideile delirante cel mai frecvent întâlnite sunt următoarele: -de referință:
consideră că anumite gesturi, expresii mimice, atitudini, comentarii îi sunt
adresate; -de persecuţie: se consideră observat, urmărit, spionat sau înşelat, de
persoane, grupuri sau instituții;
-de control: convingerea delirantă că actele sau acțiunile lui sunt dirijate,
influenţate, controlate de forţe străine (xenopatice);
-de inserţie a gândului: ideile altei persoane au fost inserate, introduse în propriul
psihism; -de extracţie a gândului: ideile proprii i-au fost scoase, extrase de o forţă
exterioară; -de otrăvire.
Manifestările halucinatorii sunt pseudohalucinaţiile sau halucinațiile propriu-zise care pot
apărea la nivelul oricărui analizator. Cele mai frecvente sunt cele auditive - voci care
amenință sau comentează viaţa, calitaățile pacienţilor, sau sunt imperative, dar pot fi
percepute şi ca dialog.
Semnificaţia diagnostică a halucinaţiilor poate fi înaltă pentru halucinatiile
auditive, olfactive, gustative, tactile, vizuale, care trebuie să apară pe fondul unui
senzoriu clar. Semnificație minimă o au halucinaţiile hipnagogice şi hipnapompice (la
trezire sau la adormire), experienţele izolate de a se auzi chemat pe nume. În acest ultim
aspect ele nu au semnificație diagnostică.
Dezorganizarea gândirii cuprinde următoarele elemente ce se pot întâlni în
cadrul schizofreniei: slăbirea asociaţiilor, pierderea asociaţiilor, tangențialitate -
răspunsuri "alături”, care nu se referă la conținutul propriu-zis al întrebării
interlocutorului, tradusă prin incoerenţă ideo-verbală.
Modificările comportamentului constau în dezorganizarea lui sau comportamentul
 halucinator delirant. Dezorganizarea comportamentului cuprinde acte şi acţiuni
particulare lipsite de scop, manifestări dezordonate imprevizibile, stări de
agitaţie psiho-motorie.
Comportamentul catatonic poate fi întâlnit în schizofrenie. El se caracterizează prin
reducerea manifestărilor motorii până la rigiditate catatonică sau stupor
catatonic în care manifestările motorii sunt anulate, posturi catatonice prin
care se adoptă sau se menţin pe perioadă indefinită anumite poziții insolite
şi incomode. Există situaţia când apare însă agitaţie catatonică: activitate motorie
dezordonată, fără scop, aparent neprovocată.
Toate simptomele enumerate mai sus sunt simptome pozitive (G. Ionescu).
Simptomele negative cuprind (G.
Ionescu):
-Aplatizare afectivă - diminuarea capacității de a reacţiona (bucurie, suferință,
întristare) la stimulii ambianței;
-Alogie - reducerea fluxului şi ritmului ideativ, scăderea fondului de cuvinte, răspunsuri vagi,
întârziate, cu grad mare de ambiguitate;
-Avoliție - slabă capacitate de deliberare, de implicare, de a lua o
hotărâre; -Apatie. -Anhedonie - lipsa plăcerii. Tulburări de atenţie.
Evoluţia schizofreniei este episodică, cu episod unic sau continuă.
Tipul de evoluţie poate fi precizat după un an de la debutul inițial al fazei acute (DSM IV
TR). El poate fi: Episodic cu simptome reziduale între episoade.
Cu simptome negative proeminente între episoade.
Episodic fără simptome reziduale între episoade.
Continuu. Cu simptome negative Episod unic în
remisiune parțială. Episod unic în remisiune parțială cu
simptome negative proeminente. Episod unic în remisiune
completă

In privinţa evoluţiei părerile erau diferite. Kraepelin considera ca schizofrenia are evoluţie cronică şi
deteriorativă. Bleuler era de părere ca deteriorarea este frecventă dar nu necesară şi nu este de acord
cu demența ca sfârşit al bolii. Kaplan spune că schizofrenia este o afecţiune severă, cu o varietate de
evoluţii pe termen lung, unele din ele relativ benigne.
După American Psychiatric Association - Practice Guidelines redăm câteva date
demografice şi variabile clinice care au valoare în predicția pe termen lung şi anume: evoluțiile bune
sunt asociate cu:
Sexul feminin Istoric familial de tulburare afectivă
Absenţa istoricului familial de schizofrenie
 Buna funcţionare socială şi profesională premorbidă
QI crescut Existenţa partenerului marital Vârsta
tardivă de debut Debut acut favorizat de stres
Număr redus de episoade, cu durată scurtă
Evoluția fazică a episoadelor şi remisiunilor Puține
comorbidități Subtipul paranoid Prezența
simptomelor predominant pozitive
Lipsa simptomelor negative sau a dezorganizării Se pare în ultimă instanţă că evoluţia este
influenţată de factorii culturali şi sociali, ca şi de gradul de dezvoltare a nivelului de trai.
Inserţia socială este variabilă şi în funcţie de forma de boală. Formele de schizofrenie
(ICD 10) Paranoidă, hebefrenică, catatonica, nediferenţiată, depresia post-
schizofrenă, reziduală, simplă 1). Schizofrenia paranoidă Schizofrenia paranoidă este
tipul cel mai comun şi cel mai des întâlnit în patologia psihiatrică.
Ideația delirantă este persistentă, cu o tematica relativ constantă (persecutorie, de
urmărire), asociată cu manifestări halucinatorii congruente cu tematica delirantă: halucinaţii
auditive care ameninţă sau dau
comenzi. Mai apar aplatizare dispozițională, dar şi iritabilitate, furie bruscă, groază, suspiciune.
Simptome negative cum ar fi tocirea afectului şi perturbarea voinței pot apare dar nu domină
tabloul clinic.
Este forma cea mai uşoară sub aspectul severității, are debutul cel mai tardiv, evoluţia
continuă şi îndelungată, menţinerea în societate este păstrată timp îndelungat, răspunsul la
tratament relativ bun.
2). Schizofrenia hebefrenică
Numele provine de le Hebe zeița tinereţii, în asociere cu vârsta de debut care este în
adolescență sau la adultul tanar (15-25 ani). Schimbările afective sunt pe primul plan, iar halicinațiile
şi ideile delirante sunt fragmentare, apare incoerenţă ideo-verbală, comportamentul este
dezorganizat. Dispoziţia este inadecvată.
Denumirea anterioară a fost aceea de dezorganizată deoarece are cel mai înalt grad de
incomprehensibilitate. Asociază perplexitate şi straneitate, grimase, bizarerii comportamentale.
Există tendinţa de a rămâne solitar iar comportamentul pare lipsit de scop şi sentiment. Este una din
formele cele mai severe, are cel mai înalt grad de invalidare. Se pare că aceasta este forma pe
care a descris-o Kraepelin
când a numit schizofrenia "dementa
precoce”.
3). Schizofrenia catatonică
Elementul central îl reprezintă perturbarea activităţii motorii între cele două extreme agitaţie
şi stupoare; bradikinezie, rigiditate, stare stuporoasă sau agitaţie catatonică. Atitudinile şi posturile pot
fi menţinute perioade îndelungate de timp, chiar şi atunci când sunt poziții incomode, apare
flexibilitatea ceroasă, stereotipiile motorii sau verbale. Asociază negativism verbal, alimentar sau/şi
sfincterian, sindrom ecopatic (ecolalie, ecomimie, ecopraxie), manierisme şi grimase.
4). Schizofrenia nediferenţiată
Este forma lipsită de trăsături caracteristice în care pot coexista simptome pozitive cu
cele negative dar fără predominenţa nici unora.
Se pot întâlni incoerenţa ideo-verbală, ideație delirantă fragmentară, manifestări
halucinatorii, iar dintre simptomele negative slaba rezonanță afectivă.
5). Depresia post-schizofrenă este caracterizată ca un episod depresiv care poate fi
secundar unui episod de schizofrenie şi care mai păstrează simpome schizofrene. Simptomele
întâlnite pot fi pozitive sau negative şi necesită prezenţa tratamentului datorită intensității psihotice a
fenomenologiei. Cauza poate fi secundară medicației neuroleptice, mai ales în cadrul tratamentului
cu antipsohotice tipice (clasice). Poate apare în perioada de remisiune când pacienţii
conştientizează episodul psihotic anterior.
6). Schizofrenia
reziduală
Se întâlneşte un ansamblu de simptome negative în ariile: psihomotricităţii cu reducerea
amplitudinii, ritmului şi armoniei manifestărilor motorii; cogniției prin scăderea ritmului şi fluxului
ideativ, supleţii şi flexibilității ideo-verbale; dispoziţiei datorită slabei capacități de rezonanță afectivă,
detașării, tendinţei de izolare. Alte simptome întâlnite sunt apatia, lipsa de voinţă, lipsa relaţiilor
interpersonale, lipsa de igienă, deteriorarea comportamentului. Este necesară prezenţa în antecedente a
cel puțin un episod psihotic.
7). Schizofrenia simplă
Este caracterizată prin simptome negative, are debut insidios, progresiv, de lungă durată
(ani), cu retragere socială, tendinţa de a se izola, dezinteres pentru propria persoană, igiena
personală devine deficitară, detaşare față de lume, demisie socială, profesională, familială, scăderea
capacității de testare a realității.
8). Tulburarea schizotipală (ICD 10)
Se caracterizează printr-un comportament excentric şi prin tulburări ale gândirii şi
afectivității, care se aseamănă cu cele din schizofrenie. Afectul este inadecvat, cu aspect al
pacientului rece şi distant,
al este bizar, excentric, există tendinţa de retragere socială, gândire magică, idei sau
credinţe bizare, ruminații obesive, gândire vagă, circumstanțială, metaforică. Episoadele cu această
simptomatologie pot ajunge până la intensitatea psihotică cu evoluţie tranzitorie. Această entitate era
sinonimă cu schizofrenia de frontieră Borderline.
9). Tulburări schizoafective
Tablul clinic se caracterizează prin prezența concomitentă de simptome schizofrenice şi
afective: idei delirante, halucinaţii incongruente cu starea afectivă care poate fi depresivă sau
expansivă. Cea mai frecvent întâlnită formă de evoluție este cea recurentă, cu cel mai bun
prognostic şi remisiuni de bună calitate.
 Tulburarea schizoafectivă de tip
maniacal
Simptomele schizofrenice și maniacale sunt prezente în acelaşi timp. Episodul
maniacal se caracterizează prin stimă de sine crescută, alternează cu iritabilitatea sau excitaţia, idei
de grandoare, persecuție, comportament agresiv, concentrarea atenţiei este deteriorată,
pierderea inhibiţiei sociale normale, energie crescută, hiperactivitate. Apar fenomene de influență
exterioară, convingerea că gândurile sale sunt ghicite sau difuzate sau că forţe străine încearcă să-l
controleze, halucinaţii auditive.
Simptomatologia are intensitate crescută iar durata este mai scurtă.
Tulburarea schizoafectivă de tip depresiv
Simptomele schizofrenice şi cele depresive coexistă pe durata întregului episod.
Dispoziția depresivă asociază simptome caracteristice: tulburări de somn, tulburări ale apetitului,
scăderea interesului şi a plăcerii, hipoprosexie, ideație prevalentă sau delirantă cu conţinut depresiv,
chiar ideație suicidară, tulburări perceptuale de tipul halucinaţiilor auditive comentative negative care
au o intensitate mai mică dar o durată mai mare, bradipsihie.
Celălalt tip de simptome este reprezentat de fenomenul de furt al gândirii, de
inserţie a gândurilor, ideație de urmărire.
Diferită de tulburarea schizoafectivă de tip maniacal, simptomatologia
are intensitate mai mică dar o durată mai mare.
În tulburările schizoafective prognosticul este mai bun decât în schizofrenie dar mai prost decât în
tulburarea afectivă.

TULBURĂRI DELIRANTE
PERSISTENTE
Această tulburare se suprapune peste vechiul termen de Paranoia. Debutul cel mai
frecvent este în a patra decadă de viaţă, ceea ce permite menţinerea şi funcţionarea profesională
şi socială în bune condiții o perioadă îndelungată de timp. Se caracterizează prin prezența
ideației delirante persistente cu idei aparent plauzibile care se încearcă a fi argumentate logic.
Temele principale sunt de prejudiciu, gelozie, invenţie şi filiaţie. Caracteristicile ideilor delirante
sunt: pleacă de la premize false, neconcordante cu realitatea, reflectă deformat realitatea, au caracter
stabil, sunt inabordabile la verificări şi experienţe, impenetrabile la contra argumente, modifică
comportamentul.
Personalitatea pe care se dezvoltă tulburarea delirantă este de obicei cea paranoidă, şi poate asocia
manifestări de tip depresiv, cu pierderea interesului sau a plăcerii, halucinaţii olfactivo-gustative.
Tulburarea delirantă este mai frecvent întâlnită la bărbați. După conţinutul delirului are următoarele
forme clinice (G. Ionescu):
Tipul de persecuție: elementul esenţial îl reprezintă ideea delirantă că este persecutat de diverse
persoane din cauze diferite. Adună orice informație sau argument pe care le asociază şi le
subordonează temei principale. Comportamentul este adecvat temei delirante, lucru care poate
determina transformarea din persecutat în persecutor.
Tipul de gelozie: tema centrală a delirului este că partenerul de viaţă îl înşeală şi că are o
relaţie extraconjugală. Pot fi suspectate persoane din anturaj (frați, cumnați, gineri) sau persoane
străine. Gesturile, atitudinile, ținuta vestimentară a partenerului de viață sunt interpretate ca
argumente. Comportamentul se modifică în sensul că începe să urmărească soția (soţul) şi poate
deveni agresiv.
Tipul erotoman: asociază convingerea că este iubit de o persoană înalt investită, cu o
poziţie socială deosebită. Afirmă că persoana respectivă printr-un mod oarecare i-a transmis că l-a
remarcat (de exemplu gest la TV), că nu-i este indiferent. A doua etapă este cea în care încearcă
să-i răspundă şi să-i spună că a înțeles semnificaţia gesturilor transmise, drept pentru care scrie
scrisori, încearcă să ajungă în anturajul imediat al persoanei respective, solicită răspunsuri cu
insistenţă. O altă etapă este cea în care vede că nu i se răspunde, motiv pentru care trece la acte de
pedepsire pentru că a fost trădat.
Tipul de mărire, de grandoare: are convigerea că deţine valori materiale
deosebite.
Tipul somatic: este convins că suferă de o boală severă sau are un defect fizic care perturbă buna
lui funcţionare şi solicită o mulțime de manevre terapeutice.
Evoluția tulburării delirante poate fi continuă, intermitentă sau prin episod unic.

Tulburări psihotice acute sau

tranzitorii
În cadrul acestei tulburări debutul este acut cu instalarea în mai puțin de 2 săptămâni a unei
simptomatologii psihotice: halucinaţii polimorfe şi idei delirante care îşi schimbă tema şi
intensitatea. Pot apare simptome afective depresive, expansive, anxioase, asociate celor expuse anterior.
Cu cât simptomatologia este mai polimorfă şi timpul de instalare mai scurt cu atât
prognosticul este mai bun. Se remarcă un stres asociat înainte cu cel mult 2 săptămâni de la
instalarea simptomelor: naşterea, pierderea unei persoane apropiate, pierderi materiale rapide,
pierderea serviciului. Simptomatologia se poate şterge în 2-3 luni, iar prognosticul este bun.

Tratamentul
De la descoperirea efectului antipsihotic al clorpromazinei la începutul anilor '50
tratamentul farmacologic al schizofreniei şi al celorlalte tulburări psihotice a intrat într-o eră nouă.
Aşa cum schizofrenia este o afecţiune heterogenă, la fel sunt şi tulburările psihiatrice în care
pot apare simptomele psihotice. Medicaţia antipsihotică utilizată în schizofrenie este eficientă şi în
tratarea simptomelor psihotice care apar în alte boli psihice.
Antipsihoticele se împart în două mari clase: tipice (clasice) şi atipice (de
generație nouă).
Tratamentul schizofreniei are în principiu trei faze: cel al fazei acute este adresat fazelor
active ale bolii, când simptomele psihotice predomină în tabloul clinic; al fazei de stabilizare pentru
consolidarea efectului antipsihotic după remisiunea episodului acut şi al fazei de întreţinere, pe termen
lung, adresat prevenirii recurenţelor.
Dintre antipsihoticele clasice cele mai importante substanţe sunt clorpromazina, tioridazina,
trifluoperazina şi haloperidolul (disponibil şi sub formă depôt). Flupenthixolul (Fluanxol) şi
zuclopenthixolul (Clopixol), ca de altfel toate antipsihoticele sub formă depôt sunt rezervate în primul
rând pacienţilor cu complianță redusă sau absentă la medicaţia orală.
Clasa antipsihoticelor atipice a apărut la începutul anilor '90 odată cu lansarea
clozapinei şi a deschis noi orizonturi în tratamentul schizofreniei. Risperidona (Rispolept, disponibil
și sub formă injectabilă cu eliberare prelungită), olanzapina (Zyprexa), quetiapina (Seroquel),
amisulpridul (Solian), ziprasidona (Zeldox) si aripiprazolul (Abilify) sunt cei mai importanți
reprezentanţi ai antipsihoticelor atipice şi sunt folosiți pe scară largă pentru tratarea
simptomelor psihotice.
Simptomele pozitive ale schizofreniei răspund de cele mai multe ori repede şi bine la
tratamentul antipsihotic, fără diferențe semnificative ale eficacității asupra acestor simptome între
medicamentele de mai sus. Simptomele negative şi deficitele cognitive însă, considerate marcă
a schizofreniei, răspund mai greu şi în mai mică măsură la medicaţia antipsihotică, cu o diferenţă
netă în favoarea celei atipice.
Efectele adverse care pot apărea la pacienţii trataţi cu antipsihotice sunt: efectele
extrapiramidale (distonia acută, akatisia, parkinsonismul, diskinezia tardivă, sindromul neuroleptic
(hiperprolactinemia), hematologice (agranulocitoza), cardiovasculare, sexuale, anticolinergice
(uscăciunea mucoasei bucale, vedere neclară, constipație, retenţie urinară), creşterea în greutate,
diabetul zaharat şi altele.
Pe lângă tratamentul antipsihotic, de bază în cazul schizofreniei şi al tulburărilor din spectrul
acesteia, se pot folosi în anumite cazuri adjuvante. Antidepresivele (de exemplu triciclicele,
inhibitorii selectivi ai
sunt necesare în cazul apariţiei unei depresii severe, frecventă după episoadele
acute ale bolii. Anxioliticele şi sedativele (diazepamul, lorazepamul) sunt utile în cazurile cu agitaţie
psiho motorie). Stabilizatorii dispoziției (valproatul, carbamazepina, litiul) sunt eficienți în controlul
impulsivității şi comportamentului agresiv.
Terapia electroconvulsivantă, cu o eficiență foarte bună, este folosită din ce în ce
mai rar datorită în primul rând multiplelor medicamente antipsihotice disponibile. In cazurile acute cu
simptome pozitive
marcate, catatonie sau care asociază simptome afective proeminente terapia electroconvulsivantă
poate fi prima indicatie terapeutică
PENTRU UZ DIDACTIC
 INTRODUCERE Psihiatria este ştiinţa care se ocupă cu studiul simptomelor şi al
tulburărilor psihice, stabileşte condiţiile, succesiunea, interdependenţa şi dinamica tulburărilor
mintale. Intensitatea manifestărilor în psihiatrie cuprinde cîteva forme: nevrotică, psihotică,
tulburări datorate nedezvoltării şi demente.
Procesele care stau la baza semiologiei
sunt:
-procesele de cunoaştere cuprind: senzațiile şi percepțiile, atenția, memoria,
gândirea, limbajul, imaginaţia;
-procesele afective şi trebuințele stabilesc raportul subiectiv între individ şi
realitatea obiectivă;
-voinţa şi activitatea prin care se realizează acţiunile, în conformitate cu scopurile
stabilite în mod conştient.
Semiologia este partea pihiatriei care se ocupă cu studiul semnelor şi simptomelor. Vom
începe prin trecerea în revistă a fiecărei funcţii psihice.

SEMIOLOGIA PROCESELOR DE
CUNOAŞTERE

Semiologia senzatiei şi a
percepţiei

Senzația este un act psihic elementar, monomodal, care realizează imaginea singulară a
unei însuşiri a obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare. Se datorează acțiunii directe a
obiectelor sau fenomenelor asupra analizatorilor (organe de simț: ochi, urechi, tegumente, etc).
Ele evidenţiază proprietăți elementare ale materiei: formă, mărime, greutate, culoare,
miros, gust. Ele reprezintă imagini subiective ale lumii obiective.
Particulărităţile senzaţiilor: sunt instrument de reflectare nemijlocită a lumii materiale prin
intermediul analizatorilor asupra cărora acționează direct, iar o altă particularitate o constituie
faptul că senzaţia reprezintă reflectarea pe plan ideal a proprietăților separate ale obiectelor şi
fenomenelor concrete.

Percepţiile
Percepţiile reprezintă procesul de transferare a realităţii fizice în informaţii psihologice,
modalitate prin care stimulii devin conştienţi. Sunt procese senzoriale elementare care se disting prin
sintetism, unitate şi integritate. Ele redau realitatea obiectivă în imagini de ansamblu. Însușirile
obiectelor sau fenomenelor sunt reflectate în condiţii de simultaneitate sau succesiune - aspect multimodal.
Percepția presupune raporturi între calitățile obiectului (însuşirile generale şi esenţiale) şi condiţiile
subiective ale individului (trebuinte, interese, experiență).
Psihopatologia senzorialității Se caracterizează prin două tipuri de
tulburări: cantitative şi calitative.
Tulburările cantitative se caracterizează prin modificarea pragului senzorial. Poate
apărea o scădere a pragului senzorial ce determină o suprasensibilitate la stimuli subliminali.
Fenomenul poartă denumirea de hiperestezie senzorială. De exemplu, picătura apei de la robinet,
scârțâitul uşii sunt percepute cu o sonoritate crescută mult mai amplă decât în realitate. Apare în surmenaj,
suprasolicitare fizică şi psihică, afecţiuni nevrotice.
Cenestopatiile
Termen introdus de Dupre, reprezintă o formă de hiperestezie caracterizată printr-o tulburare
conştientă a senzației și percepţiei intero și proprioceptive. Sunt percepute senzații penibile,
difuze, cu sediul variabil care nu respectă un teritoriu nervos şi care nu sunt declanşate de nici o
modificare organică. De exemplu, furnicături sau parestezii (amorteli) în "mânuşă sau ciorap" care
apar pe membrele superioare sau inferioare de la degete până la articulaţia pumnului, cotului sau
umărului, respectiv gleznă sau genunchi. De asemenea,
cefaleea cu caracter migrator de la regiunea occipitală către zona frontală sau parietală este tot o
cenestopatie. Apar în tulburări nevrotice.
Opusul hiperesteziei îl reprezintă hipoestezia care se caracterizează prin ridicarea (creşterea)
pragului senzorial astfel încât are loc o scădere a receptivităţii la diversi stimuli. Pentru a putea fi
percepuți, stimulii trebuie să aibă o intensitate mult mai mare decât normalul. Poate fi întâlnită în cazul
leziunii de analizator aşa cum apare în hipoacuzie iar în patologia psihiatrică se întâlneşte în
stări reactive, stări conversive (disociative, isterie) schizofrenie. O mai putem întâlni în inducţia hipnotică.

Tulburările calitative
Iluziile reprezintă percepția deformată a unor obiecte sau fenomene existente în realitate.
H. Ey considera că iluzia este în general o "eroare cognitivă sau perceptivă”.
Pot apărea în condiții de normalitate datorită distanţei, luminozității sau stării afective
speciale. În fizică vorbim despre iluzii optico-geometrice. Persoanele corectează uşor eroarea şi o
corectează.
Iluziile patologice pot fi clasificate după fiecare analizator. Pacienții nu sunt convinşi de
caracterul patologic şi îşi modifică comportamentul. Ele apar în tulburările de intensitate
psihotică (schizofrenie), stările confuzive dar şi în sevrajul la alcool. Iluziile întâlnite în afecţiunile psihice
sunt: vizuale, auditive, gustative, olfactive, tactile, interoceptive.
Cele mai frecvent întâlnite sunt cele vizuale. Vom enumera câteva tipuri de iluzii
vizuale: Metamorfopsii - impresia de deformare a obiectelor şi spaţiului
perceput; Micropsii (liliputane) - obiectele percepute ca fiind mai mici; Macropsii
(pantagruelice) - obiectele percepute ca fiind mai mari; Dismegalopsii - obiectele
 percepute ca fiind alungite sau lărgite; Porropsia - obiectele percepute mai
apropiate sau mai îndepărtate; Callopsia - obiectele sunt percepute mai
înfrumuseţate;
Pareidolia - interpretare imaginativă ce poate oferi percepţiei patologice un
mare grad de bogăţie şi vivacitate. Ele sunt intens anxiogene.
Falsele recunoaşteri constau în identificarea greşită a diverselor persoane. Trebuie diferențiată de
confuzia de persoană în care individul remarcă greşeala şi o corectează.
Iluzia sosiilor - impresia că persoane sau fiinţe care seamănă foarte mult încât nu pot fi
deosebite,
plicate cel mai adesea în scop ostil. Pot apărea în schizofrenie,
demențe. Iluziile auditive reprezintă perceperea modificată a unor zgomote.
Impresia că anumite sunete sunt mai apropiate, mai puternice, mai distincte, sau
dimpotrivă: discrete, estompate, îndepărtate. Sunete reale (bătăile ceasului, apa de la robinet) sunt
percepute drept cuvinte injurioase.
Iluziile gustative şi olfactive se deosebesc greu de
halucinaţii.
Reprezintă perceperea eronată a gustului sau mirosului normal al diferitelor substanţe
sapide sau odorifice care poartă denumirea de parosmie. Apar mai frecvent în leziunile de lob temporal.
Iluziile viscerale sau interoceptive reprezintă perceperea eronată a funcţiilor unor organe sau
aparate.
Modificarea de schemă corporală constă în perceperea denaturată a formei, mărimii,
greutăţii şi poziției propriului corp.
Se mai poate întâlni transpoziţia părților corpului, micşorarea sau mărirea lui. Apare în
schizofrenie. Halucinațiile Halucinaţiile reprezintă percepții fără obiect de perceput (H. Ey).
H. Ey observa că definiția explică halucinaţia prin eroarea fundamentală de percepţie care o
creează. Halucinaţiile se însoţesc de un grad mare de convingere.
Halucinaţiile propriu-zise ( psihosenzoriale)
Caracteristicile halucinaţiilor (după V.
Predescu):
Proiecție spaţială când sunt situate în spaţiul campin sau extracampin. Convingerea
pacientului asupra “realității” şi "autenticității” acestor tulburări perceptuale.
Perceperea lor prin modalitățile senzoriale obişnuite (exteroceptive,
interoceptive, proprioceptive) și pe căile senzoriale normale.
Grad variabil de intensitate (discrete sau intense).
Claritate diferită (vagi sau distincte). Complexitate
variabilă (simple sau complexe). Durată
(intermitente sau continue). Rezonanță
afectivă (iniţial anxiogenă, alteori plăcută).
 Natura senzorială: exteroceptive - auditive, vizuale, olfactive, gustative,
tactile interoceptive - halucinații viscerale
Proprioceptive - halucinaţii motorii (kinestezice).

Halucinaţiile auditive
Halucinațiile auditive sunt cele mai frecvente la adulți, pot fi elementare foşnituri, ţiuituri, comune
sau complexe. În acest caz indivizii pot auzi una sau mai multe voci cunoscute sau necunoscute
care monologhează sau dialoghează, ce pot fi situate în spaţiul campin cel mai frecvent, sau
extracampin mai rar. Durata este variabilă, de la minute până la zile întregi. Alteori “vocile” pot să-i
trezească din somn, sau să îi împiedice să se odihnească.
Rezonanța afectivă poate fi favorabilă sau cel mai des defavorabilă, anxiogenă. Pot avea
caracter comentativ sau imperativ. În acest caz se consideră urgenţă psihiatrică deoarece pacienţii
pot deveni auto sau heteroagresivi, pot comite acte suicidare. Halucinațiile pot fi concordante sau
neconcordante cu starea afectivă. Apar mai frecvent în schizofrenie, tulburări afective, demente.

Halucinații vizuale Halucinațiile vizuale sunt pecepții ale unor obiecte, fiinţe, imagini inexistente în
acel moment în realitate.
Sunt mai frecvent întâlnite la copil. Ele pot fi mono sau policromatice, pot ocupa tot
câmpul vizual sau scotom, imagini de mărimi variate: normale, guliverniene, liliputane. După
proiecția spațială ele pot fi campine sau extracampine, cu o complexitate variabilă:
elementare – fosfene – puncte, complexe - figuri, obiecte, fiinţe; scenice - statice
(panoramice), cinematografice (mişcare).
Durata: pot fi permanente sau episodice, iar tonalitatea afectivă
variabilă.
Halucinaţii autoscopice - pacientul vede propria imagine în faţa ochilor având impresia că
are de-a face cu o altă persoană (J. Postel). Caracteristi:
Percepe propriul corp sau părți din el proiectate în afară. Apariția poate fi
unică (secunde) sau persistentă, continuă. Corpul poate fi identic sau modificat (urâțit, înfrumusetat).

Halucinaţiile olfactive şi gustative constau în senzaţia de gusturi sau mirosuri neplăcute/plăcute. In

general se discută despre ele împreună; sunt greu de separat deoarece substanţele sapide sunt şi
odorifice. Apar după alte tulburări de percepție. Frecvent apar în afecţiuni organice.

Halucinațiile tactile
Impresia de atingere a suprafeței cutanate şi sunt percepute continuu ca o reţea sau
discontinuu, punctiform. Pot apărea la suprafaţă (halucinaţii epidermice) sau în profunzime
(halucinații hipodermice).
Halucinațiile interoceptive (halucinațiile viscerale): reprezintă senzaţia
existenței unor fiinţe în corp, schimbării poziției unor organe în organism sau a obstruării sau
perforării lor.

Halucinatiile proprioceptive (motorii sau kinestezice): constau în impresia de mişcare sau deplasare
a propriului corp sau a unor segmente.
Pseudohalucinațiile
Pseudohalucinaţiile (halucinațiile psihice) sunt autoreprezentări aperceptive caracterizate
prin: incoercibilitate adevăr imposibil de combătut, căruia nu trebuie să i se demonstreze veridicitatea),
automatism, exogenitate (V. Predescu).
Caracteristici: se vorbeşte despre "voci sau vedenii” stranii, speciale, nu se proiectează în
afară ci se petrec în minte, respectă aceleaşi modalități senzoriale dar sunt percepute de analizatori
speciali (ochii minții, urechile minţii), sunt "făcute, provocate" din afară. Clasificare:
pseudohalucinații auditive, vizuale, gustative şi olfactive, interoceptive, motorii sau kinestezice.
Apar în schizofrenie.
zatori speciali
(ochii

Alte tipuri de halucinații:

Halucinaţiile funcționale sunt generate de excitanţi obiectivi ce determină apariţia unor percepții false:
de exemplu zgomotul de roţi poate fi perceput în două moduri în acelaşi timp (lucru care îl
deosebeşte de iluziile auditive): cuvinte injurioase şi ameninţări. Ele persistă atâta timp cât persistă
excitantul real.

Halucinozele sunt fenomene halucinatorii cel mai adesea auditive care sunt asociate
cu consumul de alcool în mod cronic sunt halucinaţii a căror semnificație patologică este recunoscută
de pacient. Acesta adoptă față de ele o atitudine critică, caută să le verifice autenticitatea. Mai pot fi întâlnite
la persoane cu defect de analizator.

Halucinoidele sunt fenomene halucinatorii situate între reprezentari vii și halucinații vagi.
Sunt forme prehalucinatorii. Nu izbutesc să convingă pacientul de veridicitatea lor. Pot apărea în
perioada de dezvoltare sau ştergere a halucinaţiilor.
Halucinațiile hipnagogice şi hipnapompice se pot întâlni şi la omul normal se referă la
percepţiile care pot apărea în starea dintre veghe şi somn la adormire sau la trezire. Au caracter
tranzitoriu.

O altă categorie de tulburări perceptuale pe care dorim doar să le amintim sunt agnoziile. De la
început trebuie spus că se întâlnesc în cadrul afecțiunilor neurologice. Agnoziile
reprezintă un defect de integrare gnozică (transformarea excitaţiei în senzaţie şi a acesteia în
imagine perceptivă) datorită leziunii centrilor de integrare. În acest mod se pierde capacitatea de a
recunoaşte obiectele după calitățile lor senzoriale. Tipurile de agnozii sunt următoarele:
Agnozia vizuală: cecitatea psihică, agnozia obiectelor animate, agnozia culorilor, agnozia
simbolurilor grafice, cecitatea verbală, agnozia spațială;
Agnozia auditivă;
Agnozia tactilă.

Semiologia atenţiei
Atenţia este funcţia psihică care realizează orientarea şi concentrarea electivă a activităţii
psihice asupra unui grup de elemente, fenomene.
Tipurile de atenţie sunt
următoarele:
- involuntară: ține de stimuli ce apar brusc, de noutate informaţională, organism
nepregătit. - voluntară: susținută de efort voliţional.
- habituală: de pregătire, de aşteptare. Tulburările de atenţie
poartă denumirea generică de disprosexii.
Distractibilitatea constă în incapacitatea de concentrare a atenţiei, asociată cu atragerea
atenţiei de către stimuli irelevanţi. Apare în episoade expansive.
Hiperprosexii: exagerarea orientării selective a activității de cunoaştere. Apare
în episoadele expansive, intoxicaţiile uşoare, hipocondrie.
Hipoprosexii: diminuarea orientării selective a activităţii de cunoaştere. Apare în surmenaj,
anxietate, oligofrenie, demență.
Aprosexie: dispariţia oricărei activități psihice.

Semiologia
memoriei
Proces psihic al orientării retrospective realizat prin fixare (întipărire), conservare (păstrare) şi
reactualizare (evocare). Ea oglindeşte experienţa anterioară, constituie rezervorul gândirii şi
imaginaţiei, este suportul forţei cognitive a insului şi este strâns corelată cu procesele afective.
Procesele memoriei sunt:
-Memorarea - transformări menite să asigure fixarea informației pe suporturi adecvate;
depinde de factori obiectivi: volum, natura materialului, gradul de organizare a materialului, grad de
omogenitate, semnificaţie şi de factori subiectivi: stare fiziologică, motivație, gradul de tensiune
afectivă, vârstă.
-Păstrarea sau stocarea informaţiilor. -Reactualizarea sau evocarea informaţiilor în
situaţia în care se consideră utilă folosirea lor.
Tipurile de memorie sunt: memoria imediată constă în reproducerea sau recunoaşterea
unui material până la 10” de la prezentare;
memoria recentă: în care reproducerea sau recunoaşterea are loc
la un interval de peste 10" de la prezentarea evenimentelor;
memoria de lungă durată se referă la evenimente
trăite de la începutul vieţii până în prezent.
Tulburările de memorie sunt de două tipuri din punct de vedere
didactic: cantitative şi calitative. Dismneziile cantitative cuprind:
-Hipomnezii: scăderea în grade diferite a forței mnezice. Poate apare în
:surmenaj, involuție, oligofrenii, depresie;
-Amnezii: reprezintă prăbuşirea forţei mnezice; parțiale sau totale;
retograde sau anterograde;
Amneziile anterograde (de fixare) se caracterizează prin faptul că pacientul nu
poate ftxa evenimente trăite de la îmbolnăvire (debut) spre prezent. Apare în: sindromul amnestic
Korsakov, stări confuzive, stări reactive.
Amnezia retrogradă (de evocare): are drept caracteristică de bază uitarea progresivă
a amintirilor dinaintea debutului bolii spre trecut. Destructurarea nu este atât de accentuată. Vor fi uitate mai
întâi amintirile mai complexe, apoi cele simple, cele mai recente apoi cele mai vechi.
-Hipermneziile reprezintă exagerarea evocărilor care devin tumultoase, îndepărtează
individul de la orice preocupări, apare la normali, în intoxicaţii, în episodul maniacal.

Tulburările calitative (paramnezii)

Paramneziile - sunt amintiri deformate, false fie sub aspectul desfăşurării cronologice, fie
sub aspectul lipsei legăturii cu realitatea obiectivă trăită de pacient.

Se clasifică în:
Tulburările sintezei mnezice imediate - adevărate iluzii de memorie, evocări eronate ale
unor evenimente trăite în realitate, ce nu sunt încadrate în timpul şi spaţiul real, sau nu sunt recunoscute
ca trăite sau netrăite;
Tipuri: Criptomnezia - nerecunoaşterea ca fiind străin a unui material citit sau auzit
în realitate pe care îl consideră propriu. Apare în schizofrenie, demență, TCC.
înstrăinarea amintirilor - scade capacitatea discriminatorie între evenimentele proprii
şi străine, pe care le crede auzite, văzute.
variante: false recunoaşteri, iluzia de nerecunoaştere, paramneziile de
reduplicare.

Tulburările rememorării trecutului (alomneziile)

Alomneziile sunt falsificări mnezice retrospective, sau reproduceri ale unor evenimente reale din
trecut, pe care le situează în prezent.
Confabulațiile (halucinațiile de memorie) - reproducerea unor evenimente
imaginare posibile dar ireale care umplu golurile de memorie.
Tipurile de comfabulatii sunt: mnestice, cel mai des intalnite, posibile dar neadevarate,
fantastice,
onirice. Ecmnezia - tulburare globală de memorie, cu întoarcerea întregii
personalități în trecut.
Anecforia - posibilitatea reproducerii unor amintiri pe care le crede uitate dacă se
sugerează unul sau mai multe elemente; apare în surmenaj, afecţiuni deteriorative.

Semiologia gândirii

Gândirea este un proces central al vieţii psihice ce asigură distincția între esenţial şi
fenomenal în ordinea ideilor şi lucrurilor, dar şi edificarea relaţiilor dintre ele, intercondiționarea lor.
Operațiile gândirii sunt: -analiza - separarea mentală a părţilor componente ale
obiectelor, fenomenelor; -sinteza - reunirea mentală într-un ansamblu unitar a părților
componente ale obiectelor, fenomenelor; -comparaţia - distinge asemănările şi deosebirile
dintre obiecte şi fenomene; -abstractizarea - extragerea unei însuşiri esențiale a obiectului, făcând
abstracţie de restul trăsăturilor; -concretizarea - concepe obiectul în toată varietatea trăsăturilor
sale;
-generalizarea - ridicarea de la reflectare a unui obiect la o categorie de
obiecte, pe baza unor elemente comune şi esenţiale.
Elementul esențial în toate operațiile gândirii este cuvântul. El are capacitatea de a achiziționa,
păstra şi vehicula informaţiile.
Noţiunile se exprimă printr-o varietate de
cuvinte.
Judecățile oglindesc raportul dintre obiecte şi fenomene.
Raționamentele sunt alcătuite din judecăţi, au o structură şi funcţie logică. Asociațiile
Asociaţiile sunt legături temporare între noţiuni, între ideile în permanentă
desfăşurare. Tipurile de mecanisme în formarea asociaţiilor:
 -contiguitate - asociaţii pe plan ideativ între obiecte şi fenomene, care sunt
reprezentate simultan sau succesiv, ele coexistă în spaţiu şi timp;
-asemănare - pe baza asemănării formei cuvintelor respective (particular: rimă şi asonanță);
-contrast - asocierea de noțiuni cu caracter opus (bine-rău);
-cauzalitate - cele mai complexe şi cele mai frecvente, se face legătura cauzală între fenomen şi
cauza sa.

Tulburările gândirii se clasifică în predominant formale şi predominant de conţinut.

Tulburările gândirii predominant formale Tulburările ritmului, fluxului ideativ dar şi a
coerenţei prin perturbări ale asociaţiilor logice:
-accelerarea simplă a ritmului ideativ: succesiunea rapidă a ideilor, însoţită de exagerarea
evocărilor, stil eliptic, scurt-circuitat. Apare în stări normale, surmenaj, intoxicaţii.
-fuga de idei: asociații la întâmplare, după asonanță, pierderea coerenţei, digresiuni multiple,
idei lipsite de legătură. Se însoţeşte de creşterea forței imaginative, a forței
reprezentative, a mobilității prosexice. Apare în episoadele expansive, agitaţia
psihomotorie.
-lentoarea ideativă: discurs lent, cu multe întreruperi, răspunsuri după repetarea
întrebării. Asociază scăderea forței imginative, slăbirea forței reprezentative = bradipsihie. Apare în
episoadele depresive, schizofrenie.
-vâscozitatea psihică: scăderea ritmului ideativ, aderența la temă, scăderea debitului. Se
întâlneşte în epilepsie.
-fadingul mental: lentoarea ideativă accentuată progresiv până la epuizarea ritmului şi
oprire. -barajul ideativ: oprirea bruscă a ritmului ideativ. Apare în schizofrenie.
-incoerenţa: asociație formală lipsită de conţinut, coerenţă. Incoerenta poate apare la
nivelul: discursului, frazelor, propozițiilor, cuvintelor.
-salata de cuvinte: nu se păstrează forma gramaticală; amestec de cuvinte, lipsite de
înteles logic. -verbigerația: repetarea stereotipă a aceloraşi cuvinte, lipsite de înţeles.
-psitacismul: adaugă tulburări de pronunţie.

Tulburările gândirii predominante de conținut sunt manifestări de cele mai multe ori anormale ale
ideației în opoziţie cu realitatea. În această categorie se încadrează ideile dominante, ideile
obsesive, ideile prevalente şi ideile delirante.
Idei dominante - se detaşează la un anumit moment de celelalte idei; sunt tranzitorii. După
ce sunt duse la îndeplinire ele sunt abandonate. De exemplu, ideea omului de geniu care îşi propune
un anumit ţel pe care atunci când l-a atins îl va abandona şi se va îndrepta către alte lucruri.
Idei obsesive - sunt contradictorii personalității insului, vin de la periferia psihismului,
asediază gândirea, se impun conştiinţei şi au caracter parazitar. Individul este conştient că îi perturbă
activitatea, luptă să le înlăture dar nu reuşeşte. Obsesiile pot fi idei, amintiri, îndoieli privind
efectuarea unor acţiuni. O variantă o reprezintă îndoielile obsesive prin care persoana are dubii
dacă a efectuat un anumit act (încuiatul uşii, închiderea gazelor) drept pentru care verificş în repetate
rânduri - ritualuri de verificare.
În cadrul tulburării obsesiv-compulsive alături de obsesii întâlnim şi
compulsii.
Compulsii: tendinţa interioară imperativă care îl determină pe subiect să îndeplinească o
anumită acţiune sau să se gândească la o anumită idee, în timp ce o reprobă şi şi-o interzice pe plan
conştient. Tentativa de a le rezista duce la apariția anxietății de mare intensitate.
Fobiile: teama irațională şi continuă de un obiect, de o fiinţă vie sau de o situaţie
determinată care în realitate nu prezintă niciun pericol.
Exemple de fobii:
agorafobia - frica de locuri deschise;
claustrofobia - frica de locuri
închise; aihmofobia - frica de obiecte
ascuțite; nosofobia - frica de boală;
misofobia - frica de mizerie;
tanatofobia - frica de moarte. Idei prevalente - ocupă poziţie centrală în câmpul
conştiinţei, în concordanţă cu sistemul ideativ al insului, se află în neconcordanță cu
realitatea, orientează cursul gândirii, celelalte idei vin în jurul ei şi o sprijină, poartă în ea
potenţial delirant. Pacienţii acceptă într-o oarecare măsură contraargumentarea rațională.
Idei delirante - sunt convingeri care pleacă de la premize false, reflectă deformat realitatea,
au caracter stabil, sunt inabordabile la verificări şi experiente, impenetrabile la contraargumente şi modifică
comportamentul.
Caracteristicile delirului (I. Miclutia):
1. Anastrofa: debut brusc ca o revelație sau pregătirea apariţiei printr-o fază predelirantă. Această
perioadă este marcată de căutări, neîncredere, retragerea persoanei.
2. Conținut la limita posibilului, ca în delirul expansiv din episodul
maniacal. -Tematica: monotematică versus politematică. -Unitate sau
articulare în sisteme delirante.
-Sistematizare: -delir sistematizat, monotematic, argumentat aparent logic şi credibil
chiar dacă conținutul este neverosimil;
-delir nesistematizat în care temele delirante sunt disparate, greu de urmărit
şi de înţeles prin natura discursului dezlânat.
-Răsunet afectiv - delir congruent: în conformitate cu starea
afectivă;
- delir incongruent: starea afectivă este contrară conţinutului delirant. -Delirul
indus (“folie a deux"): inductorul are o putere persuasivă asupra unei persoane puternic implicate
afectiv - indusul care preia delirul.
După tematica delirantă întâlnită în conținutul ideilor acestea se clasifică
în idei delirante de tip expansiv, idei delirane de tip depresiv şi idei delirante mixte.
Idei delirante de tip
expansiv
-Ideile de grandoare prin care persoana este convinsă că dispune de puteri deosebite, calităţi
speciale sau averi, bogății nemăsurate. Apar în episoade maniacale.
-Ideile delirante de invenţie în cadrul cărora există convingerea elaborării de planuri
pentru aparate sau descoperirea unor invenţii vitale pentru omenire. Apar în schizofrenie,
tulburarea delirantă.
-Ideile delirante de reformă socială constau în convingerea pacientului că este
creatorul unor planuri filantropice a păcii universale, a lumii perfecte. Apar în schizofrenie.
-Ideile delirante de filiație sunt exprimate prin convingerea persoanei că este
descendentă din familii renumite.
-Ideile delirante de tip erotoman constau în convingerea că este iubit de o
persoană înalt investită, sau cu o poziţie socială deosebită. Apar în schizofrenie.
-Ideile delirante mistice sunt reprezentate de convingerea că este purtătorul unei misiuni
religioase, că este mesager divin, înger sau instanţa divină supremă. Apar în schizofrenie.

1:
11

Idei delirante de tip depresiv

-Ideile delirante de persecuţie constau în convingerea că sunt persecutaţi de persoane
cunoscute sau necunoscute.
-Idei delirante de urmărire din partea unor persoane, direct sau prin aparatura, cel
mai adesea pentru a li se face rău.
-Idei delirante de otrăvire prin substanţe puse în alimente, în apă, pentru a fi
suprimați.
-Ideile delirante de relație sau referință constau în convingerea că atitudinea, comportamentul şi
discursul celor din jur fac referiri la el.
-Ideile delirante de gelozie se referă la convingerea că gesturile, expresia mimică,
atitudinile partenerului sunt probe de adulter.
-Ideile delirante de prejudiciu reprezintă convingerea că este furat de cei
din jur.
 -Ideile delirante somatice constau în convingerea că diverse organe au o proastă
funcţionare deoarece s a acţionat asupra lor din afară prin diverse mijloace.
-Idei delirante de vinovăție: convingerea delirantă că toate relele din jur sunt
cauzate de el.
-Ideile delirante hipocondriace constau în convingerea delirantă a existenței unei boli
incurabile sau a unui defect fizic.
-Idei delirante de transformare şi posesiune în care apare convingerea că au
fost transformați în alte ființe sau părţi din corp au fost modificate.
-Idei delirante de negație în care există convingerea că organele vitale din corp au petrezit
sau le-au fost extirpate. Apar în sindromul Cotard.
arece

Alte tipuri de idei delirante au un aspect mixt datorită ambiguității tonalităţii afective pe care
evoluează ideile.
-Idei delirante de interpretare: tot ceea ce se petrece are o semnificație specială
împotriva sa.
-Idei delirante de influență: se află sub influenţa unor forte străine (xenopatie) care
acţionează prin unde, radiații, sugestie.
-Idei delirante de metafizice (cosmogonice): a elucidat originea vieţii, a lumii, a sufletului.

Semiologia comunicării

Comunicarea verbală Tulburările comunicării verbale sunt în strânsă

legătură cu tulburările de gândire.
Activitatea de comunicare, de realizare a gândirii verbale, noţionale poartă denumirea de
limbaj. Este diferit de limbă care reprezintă un sistem de mijloace lingvistice (fonetice, lexice,
gramaticale) cu ajutorul cărora se realizează comunicarea.

Tulburările limbajului sunt: dislogii, disfazii, dislalii.

Dislogiile sunt tulburări mentale consecutive modificărilor de formă şi conţinut ale gândirii,
care evoluează fără modificări ale funcției limbajului şi aparatului logomotor.
 Tulburările de formă se referă la intensitate, înălțime, timbru.
Creşterea lor apare în agitaţia psihomotorie, episodul maniacal,
catarsis afectiv. Scăderea apare în depresii, schizofrenie.
Vorbirea declamativă, patetică este întâlnită în tulburarea delirantă, iar cea preţioasă,
manierată apare în schizofrenie.
Tulburarile ritmului Tahifemia constă în accelerarea ritmului cu lipsa de
sistematizare a comunicării verbale.
Logoree înseamnă creşterea patologică a ritmului şi fluxului (curgerea verbală
nestăpânită). Apare în intoxicaţii uşoare, episod maniacal, schizofrenie hebefrenică.
Hipoactivitatea verbală simplă se întâlneşte la timizi. Bradifemia reprezintă scăderea ritmului,
mai puţin a fluxului, cu vorbirea monotonă, ca în depresie. Mutism psihic sau absența
comunicării verbale, dar cu motricitate păstrată poate fi: -absolut: isterie, demență,
oligofrenie. -reactiv: nu comunică verbal, dar comunică prin mimică. -discontinuu
(semimutism): comunică verbal doar în anumite momente: stări confuzive, delirante. -electiv:
comunică numai cu anumite persoane, evită să povestească anumite situaţii: paranoia, isterie.
Tulburările coerenţei verbale În cadrul tulburărilor coerenţei verbale se încadrează următoarele
forme:
-incoerenţa verbală: exprimă în plan verbal incoerenţa tematică la nivelul discursului,
incoerenţa ideativă la nivelul propoziţiei, incoerenţa sintactică. Apare în schizofrenie.
-salata de cuvinte: comunicare ininteligibilă, formă gravă de incoerenţă, cuvinte asociate
fără nicio legătură şi semnificație: schizofrenie, demente.
tremă de incoerenţă, asociată cu repetiția stereotipă a unor cuvinte, cu
tendința de rimă: demențe.
-psitacismul: sonorizarea mecanică a unor foneme fără conţinut semantic: demente, oligofrenie. -
stereotipii: repetarea în plan verbal în aceeaşi formă a unui cuvânt: schizofrenie catatonică,
demențe.
-ecolalia: repetarea întocmai a cuvintelor auzite la interlocutor: apare în sindromul ecopatic
din demente, schizofrenie, oligofrenii.
-palilalia: repetarea întocmai a ultimului cuvânt al unei propoziţii/fraze:
demența Pick. -onomatomania: repetarea obsedantă a unor cuvinte,
expresii (grosolane).

Trăsăturile caracteriale rezultate din analiza

limbajului
Persoanele iritate tind să utilizeze în exces verbele la timpul prezent, personalitatea de tip
paranoid face abuz de pronume personale la persoana I singular. Timizii în schimb evită
singularul de la pronumele personal, persoana I şi folosesc persoana I plural. Obsesionalii şi
persoanele cu tulburare de personalitate de tip dependent preferă articolul nehotărât. Opusul lor,
fanaticii, preferă articolul hotărât.

Tulburările de conținut constau în tendinţa de a reda conținutul ideilor într-o manieră

nouă, originală. Se produc alterări ale sensului cuvintelor ce sunt fuzionate, modificate.
-paralogismele - folosirea unui cuvânt cu alt sens decât cel
consacrat.
-neologisme - nu se exprimă prin cuvinte obişnuite: active, cuvinte inventate; pasive:
cuvinte realizate prin fuzionare.
-jargonofazie: limbaj cu multe neologisme active. -paragramatisme: frazele au
expresii bizare, neoformații verbale, nu au semnificație. Disfaziile sunt
tulburări ale limbajului care apar în afecţiuni neurologice.
Dislaliile reprezintă imposibilitatea pronunţiei unor sunete, silabe, cuvinte, dar numai atunci
cănd se află în context. Apar în rotacism pentru consoana “r", stigmatism pentru consoana "s",
balbism.

Tulburările limbajului scris Tulburările activităţii grafice urmează pe cele ale limbajului oral. Mai frecvent
întâlnite sunt următoarele:
-hipoactivitatea grafică până la negativism grafic apare în schizofrenie. -hiperactivitatea
grafică apare în episodul maniacal. -graforeea, corespondentul logoreei, apare în
episodul maniacal. -grafomania: predilecția pentru manifestare grafică şi disocierea de
logoree, respectă rigorile stilistice.
-incoerenţa grafică: cuvinte, fraze lipsite de legătură. -
stereotipiile grafice: repetarea unei conjuncții,
cuvânt, fraze.

Semiologia comunicării nonverbale Aspectul vestimentar, gesturile, atitudinile sunt modalități de

comunicare importante alături de limbaj. Ținuta vestimentară - modul de interrelationare şi adaptare
a persoanei la normele de convieţuire poate
fi:
-dezordonată: schizofrenie, stări confuzive; -
excentrică: episod maniacal; -rafinament
vestimentar: tulburări histrionice; -
travestitism: reprezintă ținuta inadecvată
sexului;
-сisvestitism: ținuta adecvată sexului, dar inadecvată vârstei
Privirea poate reda conţinutul afectiv al psihismului individului:
-mobilă, strălucitoare: episod
maniacal; -stinsă, hipomobilă: episod
depresiv; -rătăcită: stări confuzive;
 mimică poate îmbrăca câteva aspecte, de la o hiperactivitate
-detaşată: schizofrenie. Expresia
mimică (hipermimie) care exprimă satisfacţia şi bucuria, la o mimică imobilă cu comisurile bucale
coborate, cu "omega melancolic” la nivelul frunţii aşa cum apare în depresie, sau la mimica
artificială, de împrumut, demonstrativă ca în isterie, în patologia psihiatrică putem întâlni o
mare varietate de modificări mimice.
Pantomimica reprezintă ansamblul şi frecvenţa gesturilor, atitudinea şi
manifestările motorii. În această categorie se încadrează:
Manierismele - comportamentul motor se modifică iar mişcările apar nemotivate, artficiale,
bizare. Mişcările sunt în discordanţă cu starea afectivă şi conţinutul ideativ.
Bizarerii - grade diferite de comportare manieristă, gesturile nu au
caracter logic. Semiologia conduitei motorii
Tulburarea conduitei motorii poate fi unul din semnele importante în cazul unor boli
psihice. Putem întâlni o exacerbare a activităţii motorii (hiperkinezia) care
asociază o pantomimică bogată, cu creşterea activităţii motorii. Forma
extremă poartă denumirea de agitaţie psihomotorie care are etiologie polimorfă şi
are un caracter dezordonat cu lipsă de scop şi eficiență. Agitaţia psihomotorie are
caracterstici diferite în funcţie de entitatea clinică în care o întâlnim.
În demente sau oligofrenie agitaţia apare brusc la incitații minime, are caracter
stereotip, cu tendința la agresivitate verbală în demenţe şi fizică în oligofrenie.
Agitaţia în stările maniacale poate îmbraca aspectul iritabilității în stările prodromale,
poate asocia polipragmazie (efectuarea mai multor lucruri în acelaşi timp) sau poate
îmbraca aspectul extrem – furorul maniacal.
Stările depresive pot include ca semn agitaţia psihomotorie. Ea se
caracterizează printr-o stare de nelinişte şi dezordine motorie de mare violenţă, cum
ar fi loviri, omucideri, sinucideri sau raptusul melancolic.
În epilepsie poate apare intercritic la incitații minime furor epilepticus, de asemenea cu
mare agresivitate urmat de amnezie.
În cadrul tulburărilor de personalitate care se pot decompensa putem întâlni uneori alura
teatrală cu tendinţa de a impresiona sau şantaja, iar în tulburarea de tip antisocial agitaţia
poate deveni suficient de intensă pentru a intra în conflict cu legea.
în stările reactive agitaţia este generată de sentimentul de frustrare şi de paroxismele
anxioas este dezorganizată, discretă, pacienţii se mişcă încontinuu, îşi frâng mâinile,
cer compasiune. În schizofrenie apare imprevizibil, are intensitate variabilă de la
redusă la extremă, incomprehensibilitatea conduitei, vorbirea şi mişcările au
caracter simbolic.
Acatisia este o formă specială de agitaţie care se manifestă prin nevoia de
mişcare permanentă, disconfort muscular şi imposibilitatea de a păstra o anumită
 poziție o perioadă variabilă de timp. Este generată de tratamentul cu neuroleptice
(antipsihotice).

Diminuarea activităţii motorii (hipokinezie)

Reprezintă inhibiția psihomotorie caracterizată prin lentoarea
mişcărilor până la întreruperea activității motorii (akinezie). Oprirea bruscă
a oricărei mişcări poartă denumirea de baraj. Fadingul motor constă în
iţie a amplitudinii oricărui gest, acţiuni. Stupoarea reprezintă imobilitatea completă,
pacienţii devin inerti, nu răspund solicitărilor din afară sau răspund foarte greu cu o
mimică împietrită sau inexpresivă.
Entități clinice în care întâlnim stuporul:
Stupoarea nevrotică (isterie) apare brusc mai ales după stări conflictuale şi se însoţeşte
de mimică anxioasă.
Se poate întâlni stupoarea psihotică în depresie când asociază faciesul melancolic. În
schizofrenie stupoarea se însoţeşte de facies amimic, akinetic, apar hipertonii
(contracturi musculare) localizate şi variabile, participare pasivă la activitatea
anturajului.
Stupoarea confuzivă se caracterizează prin activitate psihică aproape
suspendată. Interferă cu stări delirant-oneiroide.
Catalepsia este totala inertie motorie cu uşoară hipertonie musculară şi păstrarea mult
timp a aceleiaşi poziţii (flexibilitatea ceroasă).
Forme ale catalepsiei:
Somnul cataleptic apare brusc, cu îngustarea câmpului conştiinţei, inhibiție
motorie completă, respiraţie imperceptibilă dând impresia morţii aparente. Durata
este lungă, de ore până la zile.
Catatonia este o stare de etiologie neprecizată cu manifestări multiple ce interesează
activitatea motorie. Datorită polimorfismului simptomatologic catatonia este un
sindrom complex în care pe primul plan se află tulburările comportamentului motor.
El (comportamentului motor) se desfăşoară pe un fond de inertie şi catalepsie sau pe o stare
de fixare tonică, persistentă a corpului în anumite poziţii. Sindromul catatonic de origine psihică
evoluează pe fondul de luciditate a conştiinţei.
VIU.

Elementele catatoniei sunt următoarele: sugestibilitatea sau influențarea prin sugestie cu

receptivitate extremă a pacientului. Acesta acceptă recomandările interlocutorului, execută automat
toate ordinele care i se dau sau are caracter imitativ. Acesta este sindromul ecopatic alcătuit din
ecopraxie, ecolalie, ecomomie.
Negativismul reprezintă tendinţa de a nu executa ordinele primite; el este pasiv, opune
rezistență la ordine, nevoi fiziologice şi activ, când execută invers ordinul primit.
 Stereotipiile sunt tendinţa de repetare a uneia şi aceleiaşi manifestări în atitudine, limbaj
mişcări.
Stupoarea catatonică sau agitaţia catatonică constă fie într-o poziție menținută
o perioadă lungă de timp, poziție incomodă cum ar fi “perna psihică” (stă culcat în pat şi menţine
capul ridicat ca şi cum ar avea o perna), fie dintr-o dată fără niciun semn prevestitor se instalează
agitaţia extremă asociată cu mare grad de violenţă.
Hipertonia (contractura) musculară
generalizată. Flexibilitatea ceroasă.
Simptomele pot fi întâlnite în asocieri variabile ceea ce nu înseamnă că este obligatoriu să
le întâlnim pe toate la un pacient. De asemenea un singur simptom nu poate pune
diagnosticul de catatonie.
Alte tipuri de manifestări ale activității motorii: ticurile - tulburări ale activităţii motorii cu mişcări
cu caracter intempestiv, repetitiv şi rapid date de contractarea unor muşchi scăpată de sub control
volițional. Ele sunt mişcări parazitare.

Semiologia imaginaţiei
Imaginaţia este procesul psihic de prelucrare, transformare şi sintetizare a reprezentărilor
şi ideilor, în scopul făuririi de noi imagini şi idei. Formele imaginației sunt următoarele:
-forma neintenţională (pasivă) reprezentată de vis, reverie; toate
tendinţele, aspirațiile şi dorinţele, gândurile intime care se manifestă în vis.
-forma intenţională (activă) se poate clasifica
astfel:
Reproductivă: constă în asocierea elementelor verbal-imaginative cu imagini ce vin din
experienta proprie (cum se întâmplă în cazul citirii unei cărți).
Visul de perspectivă: se referă la proiectarea mentală a dorinţelor, aspiraţiilor şi planurilor de
viață. Imaginaţia creatoare: este anticipată imaginativ ideea sau planul viitoarei acţiuni.

Tulburările imaginaţiei sunt strâns legate cu cele ale

gândirii.
Tulburările cantitative constau în scăderea imaginației întâlnită în oligofrenii,
demențe, depresie. Exaltarea imaginaţiei apare în intoxicaţii, episoade expansive, deliruri
cronice din schizofrenie. Mitomania sau pseudologia fantastică Birnbaum apare în isterie, deliruri
de imaginaţie.
Relatarea mitomană se caracterizează prin existenţa a patru etape de
elaborare:
a) organizarea romanescă a trăirii ce cuprinde aspectul formal al discursului care nu este adecvat
conţinutului și este sesizat de interlocutor;
b) alibiul existenţial: indiferent de forma şi conţinutul relatării, ideile merg
univoc, unidirecțional spre supraestimarea propriei persoane;
c) suprasemnificarea: trecerea de la simpla exagerare la fabulația cea mai amplă, pentru a
atrage atenția asupra sa;
d) conduita de teamă care apare în urma posibilei descoperiri a caracterului
fabulator al relatării.
U

Tulburările calitative ale imaginaţiei sunt:

Simulația: reprezintă falsificarea adevărului în privința stării de sănătate. Fidelitatea
simulării depinde de: imaginația, inteligenţa şi rezistenţa celui ce simulează.
Metasimulaţia: după un episod psihotic acut real, pacientul refăcut perseverează în acuzele sale
anterioare.
Suprasimulația: amplificarea simptomatologiei unei afecţiuni somatice sau psihice
preexistente.
Disimularea: ascunderea unor simptome psihice sau somatice, ori a unei boli, pentru a se sustrage
de la tratamentul obligatoriu; apare în depresia cu risc suicidar.

Semiologia conştiinţei Are mai mule definiții în funcţie de domeniul în care este
tratată. Conştiinţa este procesul de reflectare a propriului eu şi a lumii
înconjurătoare (psihologic).
Medical, conştiinţa reprezintă capacitatea de apreciere corectă a mediului şi a propriei
persoane, capacitate strâns legată de funcţionarea normală a proceselor mentale şi care se
manifestă numai în perioada în care subiectul este treaz (MJ Georgescu).
Starea de conştienţă (starea de luciditate) este capacitatea şi claritatea reflectării, cât şi
întelegerea realităţii obiective.
Criteriile de clasificare după Jaspers a tulburărilor de
conştiinţă:
Detaşarea de realitate cuprinde următoarele aspecte: ridicarea pragurilor senzoriale
cu perceperea realității în mod estompat, mai puțin distinct, hipoprosexie de fixare, hipomnezie sau
amnezia evenimentelor; fixarea evenimentelor este fragmentară, superficială.
Tulburarea memoriei: apare amnezie postcritică, cu dificultăți în privinţa evocării unor
fapte importante din antecedentele insului, chiar dacă sunt foarte bine fixate şi redate în afara
stării confuzive; hipomnezia şi amnezia sunt generate de perturbarea profundă a funcţiilor psihice.
 Dezorientarea este secundară tulburărilor mnezice şi prosexice, are intetensitate
diferită, se poate referi la spaţiul geografic în care se află, spaţiul fizic, la orientarea în timp, în cazuri
grave la orientarea autopsihică.
Incoerenţa ideativă și cea a activității evoluează însoţite de semnele enumerate mai
sus; incoerenţa ideativă nu urmează direct proportional intensitatea tulburării de conştiintţă; poate asocia
productivitate senzorială psihotică (iluzii şi halucinaţii).

Tulburările cantitative ale conştiinţei apar cel mai frecvent în afectiunile neurologice. Starea
de veghe: funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate, luciditate şi sub controlul rațiunii.
Forme:
obtuzie - imprecizie, dificultăți asociative, pierderea mobilității ideative;
hebetudine - perplexitate, detaşare, indiferenţă faţă de situaţia în care se află;
torpoare - dezorientare uşoară, hipokinezie, reducerea iniţiativei, indiferentism,
apatie;
obnubilare - orientare incompletă şi dificilă în spaţiul imediat, bradipsihie, bradikinezie,
informații vagi despre propria persoană;
stupoare - activitatea psihomotorie pare suspendată, răspunde numai la stimuli foarte
puternici; sopor - reacţiile la stimuli senzoriali foarte reduse, somnolenţă accentuată;
coma - apsihism: pierderea completă a conştiinţei, se realizează prin disoluţia funcţiilor
de relaţie, conservarea uneori relativă a funcţiilor vegetative.

Tulburările calitative sunt caracterizate prin modificări de natură organică ale perceptiei
realităţii asociate cu destructurări ale funcțiilor cognitive.
îngustarea câmpului conştiinţei: focalizarea conştiinţei asupra unei idei, amintiri,
acţiuni de care nu se poate desprinde, conştiinţa nu poate cuprinde întreaga experienţă prezentă,
duce la deformarea relaţiei cu realitatea.
Starea crepusculară constă în îngustarea câmpului clarității conştiinţei în diferite grade, cu
debut şi sfârşit brusc, menţinerea automatismelor motorii cu posibilitatea de efectuare a unor acte
complexe. Are loc alterarea profundă a reflectării senzoriale şi se pot asocia idei delirante, halucinaţii
auditive imperative sau halucinații vizuale.
Confuzia mintală (starea confuzională, deliriumul) este consecinţa unei afecţiuni
organice cerebrale acute ce duce la modificări ale conştiinţei cu caracter tranzitoriu. Debutul este
brutal, durează câteva ore.
M

Imbracă aspectul de ruptură, hiatus față de comportamentul avut anterior, are loc o denivelare a
în diferite grade (torpoare, obnubilare, coma). Prezintă dezorientare în spaţiu
conştiinţei
şi timp, tulburări masive de percepţie, terifiante, evoluează pe fondul unei anxietăți marcate, idei
delirante polimorfe şi fragmentare, absurde. Asociază uneori febra şi deshidratare.
Starea oneiroidă este caracterizată prin infiltrarea construcțiilor visului în gândirea vigilă la care asistă, nu
participă, amestec între fragmente ale realităţii reflectate şi reprezentări senzoriale plastice, are
reminiscențe halucinatorii şi idei de vis ce au o coerenţă şi sistematizare.
Starea amentivă are o simptomatologie polimorfă. Conştiinţa propriului eu este
profund alterată, prezintă dezorientare totală, incoerenţa ideativă este maximă, vorbirea este
ininteligibilă, agitaţia este dezordonată, de obicei în limitele patului.

Semiologia afectivității
Afectivitatea reprezintă ansamblul de manifestări psihice care reflectă realitatea prin trăiri
pozitive şi negative. Ea cuprinde două componente: afectivitatea bazală care include stările
afective elementare (starea de afect), emoțiile, dispoziţia, şi afectivitatea elaborată care
include sentimentele şi pasiunile.
Starea de afect este o încărcătură emoţională puternică cu debut brusc, desfăşurare
furtunoasă şi efecte dezorganizate asupra comportamentului, "expresia observată a emoțiilor"
(Kaplan citat de Georgescu). Se însoţeşte de modificări mimico-pantomimice şi neurovegetative şi are
o capacitate scăzută de coordonare a răspunsurilor. Afectele sunt în strânsă legătură cu conţinutul
gândirii. Ele pot fi adecvate, în concordanţă cu conținutul gândirii, sau inadecvate când vorbim de
neconcordanță între reacţia afectivă și conținutul gândirii.
Emoţia este un sistem motivational complex şi reprezintă răsunetul afectiv al raportului
dintre subiect şi obiecte, fiinţe, fenomene. Are manifestare spontană şi creează o tensiune afectivă
de mai mică amplitudine. Emoţiile pot fi pozitive ca plăcerea, bucuria, satisfacţia sau negative cum
sunt neplăcerea, tristeţea, frica. Pe de altă parte emoţiile pot fi stenice când ajută la creşterea capacității de
efort şi astenice care scad rezistenţa la efort.
Dispoziția (sau starea timică) este starea afectivă generală, de fond, permanentă, de durată
cu o intensitate medie. Este rezultanta tuturor impulsurilor extero, intero sau proprioceptive. Este
determinată de gradul de adaptare la ambianță. Ea oscilează între tristeţe şi bucurie.
Sentimentele sunt trăiri emoționale comlexe, stabile şi generalizate, sunt interiorizate şi
influentează conduita.
Pasiunile au amplitudine mai mare, au angajare mai puternică din partea
individului şi sunt puternic instrumentate voliţional.

Tulburările afective cuprind tulburări cantitative şi aici se încadrează hipotimia cu scăderea

în grade diferite a tensiunii afective, expresivitatea mimică redusă (apare în oligofrenii, demențe);
atimia cu scăderea capacităţii de rezonanță afectivă, inexpresivitate mimico-pantomimică. Apatia este
caracterizată prin lipsa de tonalitate afectivă şi interes pentru propria persoană.
Pentru patologia psihiatrică de o importanţă deosebită este hipertimia (după
Predescu V
mia (dună Predescu V). În cadrul ei
intră:
Depresia este o hipertimie negativă caracterizată prin tristețe nemotivată, cu sentimentul durerii
morale.
nică cu participare afectivă intensă, ideație cu ritm încetinit şi
conţinut trist, idei de inutilitate, idei de devalorizare. Activitatea motorie este scăzută până la
inhibiție motorie sau nelinişte anxioasă, mimica este hipomobilă, comisurile bucale căzute,
corpul încovoiat, braţele căzute pe lângă corp. În tot ce simte întrezăreşte răul. Apar modificări
ale instinctului alimentar, mai ales inapetenţă, iar în privinţa somnului cel mai frecvent sunt insomnii
şi/sau somn neodihnitor cu coşmaruri. Instinctul sexual este diminuat. Instinctul de conservare este
scăzut.Depresia este întâlnită frecvent în cadrul afecțiunilor psihice.
Anestezia psihică dureroasă constă în senzaţia că nu se poate bucura, întrista, înduioşa, nu mai
poate simți afecţiune pentru cei din jur, pentru persoanele apropiate, în concluzie pierde
capacitatea de rezonanță afectivă. Depresia şi anestezia psihică dureroasă pot culmina prin
exacerbări critice cunoscute drept raptusuri melancolice cu risc suicidar.
Euforia este o stare de încărcătură afectivă pozitivă, de exagerare a dispoziției cu veselie
exagerată. Apare o stare de plenitudine, bine general, sănătate, forţă, putere. Ideația se desfăşoară
în ritm alert, materializată prin logoree, conținutul limbajului este presărat de glume şi
calambururi contagioase (stârnesc râsul). Mimica este hipermobilă, bogată, gesturile ample,
apare tendinţa de supraapreciere. În cadrul dispoziției expansive se întâlneşte polipragmazia
(implicarea în mai multe activități în acelaşi timp). Instinctele se modifică; aici vorbim de scăderea
necesarului de somn (nici într-un caz nu vorbim de insomnie), apare exacerbarea trebuinţelor şi
tendințelor în special sexuale. Şi aici este o scădere a instinctului de conservare mai ales datorită
neglijării riscului la care se poate expune.
Apare în episodul maniacal.
Disforia este o stare mixtă caracterizată prin dispoziție depresiv-anxioasă, de rău
general, disconfort somatic, nelinişte, ce asociază logoree, excitabilitate crescută, impulsivitate,
comportament coleros. Apare în boala afectivă, în epilepsie, dependenţa de alcool.
Anxietatea este teama difuză fără obiect, este desprinsă de concret, nedistinctă. Frica este
irațională, în absenţa unui pericol real, este proiectată în viitor, este mai mult potenţială decât actuală.
De cele mai multe ori depresia se însoţeşte de manifestări somatoforme în diverse sfere:
cardiovasculară cu tahicardie, palpitații, modificarea tensiunii arteriale; gastrointestinală cum
ar fi greaţă, vărsături, modificarea tranzitului intestinal. Mai putem întâlni modificări respiratorii cu
senzația de lipsă de aer, senzaţia de sufocare şi în mod particular senzația de "nod în gât” care nu
are nici un substrat organic ci este numai o manifestare somatoformă. Alte manifestări care se pot
întâlni sunt: tremurături, fatigabilitate, transpirații, cefalee, ameţeli etc.
Apare în tulburări anxioase.
Paratimiile (tulburările calitative ale afectivităţii) sunt reacţii aberante şi indecvate,
paradoxale faţă de motive, situaţii sau evenimente.
 Inversiunea afectivă este o reacţie negativă faţă de persoane pe care le-a iubit înainte de
a se îmbolnăvi (părinţi, frați, copii). Apare în schizofrenie.
Ambivalenţa afectivă este caracterizată prin prezența simultană a două emoţii sau sentimente
opuse, contradictorii. Apare în schizofrenie.

Semiologia voinţei.
Voinţa este funcția psihică prin care se realizează trecerea conştientă de la o idee sau un
raționament la o activitate sau la inhibiţia unei activități, în vederea realizării unui anumit scop.
Desfăşurarea actului voliţional cuprinde mai multe
etape:
-Formularea scopului: sub raport afectiv tendinţa este trăită ca o dorință iar în planul
conştiinţei devine motiv.
-Lupta motivelor: motivul apărut se luptă cu alte motive potenţiale sau active.
În cazul scopului unic lupta se tranşează spontan.
-Adoptarea hotărârii: constă în definirea scopului şi pregătirea acţiunii.
-Execuția (îndeplinirea) acțiunii: trecerea la acțiune implică efortul voliţional,
predomină aspectul cantitativ al procesului voliţional (răspunde la întrebarea "cât poți?”).
Tipurile de voinţă:
Voința activă: stă la baza peseverenței, tenacităţii şi îndeplinirii izbutite a unei
activități. Are rol mobilizator, de susţinere a efortului voliţional şi mai poartă denumirea de voinţă
de suport.
Voinţa inhibitorie este responsabilă de stăpânirea de sine, determină reținerea
în anumite situaţii, frânează reacţia imediată. Se opune unor tendinţe impulsive, stă la baza
conduitei amânării.
Tulburările de voinţă sau disbuliile
Hiperbulia reprezintă exagerarea forţei voliţionale. Poate apare la normali, iar în patologie
apare rar deoarece se dezorganizează suportul motivațional; o întâlnim în stări obsesivo-fobice, la
toxicomanii hiperbulia are caracter unidirectional şi electiv în sensul procurării drogului. În cadrul
tulburării delirante hiperbulia este selectivă şi unilaterală.
Hipobulia este scăderea forţei voliţionale ce se traduce prin scăderea capacităţii de a
acționa.
Pacientul ştie ce trebuie să facă dar nu poate. Este comună unei mari părţi din patologia psihiatrică:
depresie, schizofrenie, demențe.
Abulia: lipsa de inițiativă, incapacitatea de a acţiona. Apare în catatonie, depresii profunde.
 Tulburările calitative ale voinţei
Disabulia reprezintă dificultatea de a trece la o acţiune sau de a sfârşi o acţiune începută,
însoţită de perplexitate şi cu o notă afectiv negativă. Apare în schizofrenie.
Parabulia este insuficienţa voliţională însoțită sau determinată de anumite dorinţe,
pulsiuni sau acte paralele. Apare în nevroze motorii (ticuri).
Impulsivitatea constă în insuficienţa voinţei pasive, inhibitorii ceea ce duce la lipsa de frână
şi comportament impulsiv. Rezultă acte impulsive, intempestive cu un caracter antisocial, reprobail
şi dramatic. Apare în tulburările de personalitate.

Depersonalizarea Situată la "frontiera psihopatologiei conştiinţei şi a

personalității” (S. Folin).
Depersonalizarea este o stare (nu este un simptom sau sindrom). P. Janet considera că
"nu este o stare, ci un moment de evoluţie”. În depersonalizare elementul esenţial este
impresia de schimbare.
Depersonalizarea poate viza impresia de schimbare psihică numită desanimare sau
schimbare somatică, desomatizare. Este redată prin sentimentul anxiogen al modificării propriului eu:
"au impresia că nu mai sunt ei, caută să se regăsească pe ei înşişi, par a fi pierdut simțul unității
propriei persoane".
Starea de depersonalizare "se trăieşte" prin impresia de inautenticitate, această modificare
atinge forul intim al individului, subiectivitatea sa profundă. Este trăită pe fundalul unei profunde
îngrijorări şi reuneşte anxietate, perplexitate şi stranietate.

Derealizarea
Derealizarea reprezintă impresia (sentimentul) de înstrăinare, îndepărtare şi nonfamiliaritate
a realității trăite anterior. Pacietul are sentimentul iluzoriului, irealității, cu un colorit cenuşiu; se
exprimă prin pierderea autenticităţii şi a receptivităţii psihosenzoriale a ambianței.
PENTRU UZ DIDACTIC
 TULBURĂRI AFECTIVE (DE
DISPOZIȚIE)

Dispoziția (sau starea timică) este starea afectivă generală, de fond, permanentă,
de durată cu o intensitate medie. Este rezultanta tuturor impulsurilor extero, intero sau
proprioceptive. Este determinată de gradul de
adaptare la ambianță. Ea oscilează între tristeţe şi
bucurie.
Tulburările de dispoziţie se manifestă prin accentuarea patologică a tristeţii, care în
acest caz se numeşte „depresie", sau prin exagerarea patologică a bucuriei, care în acest caz se
numeşte „euforie". Fiecare dintre ele poate atinge diverse intensităţi şi determină modificări ale
comportamentului şi în esenţă a activității. Tulburările dispoziției sunt condiții frecvente, potenţial letale
şi foarte tratabile, în care pacienţii resimt dispoziții anormal de crescute sau scăzute. Anormalitățile
dispoziției se însoţesc de multiple semne şi simptome care afectează aproape toate domeniile de
funcţionare. Simptomele vegetative includ modificări ale somnului, poftei de mâncare, libidoului şi
energiei. Tipul de tulburare afectivă este stabilit de prezenţa sau absenţa episodului maniacal, de
intensitatea simptomatologiei afective, de durata evoluţiei unui astfel
sibilitatea recurenţei. Prezența în viața unui pacient a unui episod maniacal
stabileşte diagnosticul de tulburare afectivă bipolară. Depresia şi euforia reprezintă simptomele
cardinale ale celor două sindroame afective principale, sindromul depresiv şi sindromul maniacal.
Sindromul depresiv reprezintă un set de semne şi simptome cognitive, afective şi
comportamentale care au ca simptom central depresia.
Sindromul maniacal reprezintă un set de semne şi simptome cognitive,
afective şi comportamentale care au ca simptom central euforia sau iritabilitatea.
Ambele sindroame sunt responsabile de perturbări în capacitatea de funcţionare şi
integrare socială a subiectului.

EPISODUL MANIACAL (descris după Sadock, B.J.,

Sadock, V.A.)

Sindromul maniacal se manifestă prin tulburări ale dispoziției, reprezentate de

euforie sau irascibilitate, tulburări cognitive şi tulburări psihomotorii.
Debutul este acut sau subacut cu euforie sau irascibilitate şi creşterea
activității.
mimica este expresivă, bogată, pacientul este extrem de
comunicativ, femeile sunt exagerat fardate sau îmbrăcate în culori vii şi combinații neobişnuite.
Tulburările dispoziției se manifestă prin euforie sau, în multe cazuri, prin irascibilitate.
Pacientul se manifestă expansiv, fiind foarte iritat şi pretențios, flirtează necontrolat.
În vorbire observăm logoreea, descriindu-se prin dramatism exagerat; poate sa devină
incoerentă. Conținutul gândirii se manifestă prin stima de sine intens crescută, grandiozitate, e şi -
mai puţin frecvent – halucinaţii.
În procesele gândirii se reflectă fuga de idei, folosirea de neologisme, asociaţii prin asonanţă,
circumstanțialitate, tangențialitate. Critica şi judecata sunt extrem de deteriorate, adesea existând
negare totală a bolii şi incapacitatea de a lua orice fel de decizii organizate sau raționale.
Tulburări cognitive
Tulburările percepţiei: în episoadele maniacale psihotice pot apărea iluzii patologice sau
chiar halucinaţii care sunt pasagere şi încadrate de tulburarea de dispoziție.
Atenţia este afectată, maniacalii neputând menţine concentrarea asupra unei
activități mai mult de câteva minute, fiind atraşi permanent de stimuli nerelevanţi.
Memoria pacientului este dezinhibată, amintirile derulându-se cu repeziciune. Gândirea
prezintă atât tulburări
ale fluxului, cât şi tulburări ale conţinutului. Fluxul ideativ este
accelerat, apare fuga de idei de intensitate diferită, de la accelerare uşoara până la
incoerenţă ideoverbală.
Pacientul este logoreic, greu de oprit, vorbeşte tare, comunică cu uşurinţă şi simte
nevoia de a vorbi în permanenţă. Apar idei de grandoare, de autovalorizare, subiectul are o părere
excepţională despre sine. Uneori ideile pot fi delirante care sunt potrivite cu dispoziţia. Pot exista și
idei delirante incongruente, cum
sunt ideile de persecuţie, de gelozie, dar acestea nu apar în absenţa dispoziţiei expansive şi nu
persistă după ce aceasta se remite. Ele sunt inconştient susţinute de pacient.
Tulburări psihomotorii
Prin definiție, maniacul este hiperactiv, are sentimentul de energie inepuizabilă,
nu simte oboseala, se implică în multe activități pe care nu le finalizează atât din cauza tulburării
de concentrare a atenţiei, cât și datorită presiunii continue de a fi activ. Activitatea se poate
dezorganiza sever, putând evolua spre stări de agitaţie psihomotorie sau chiar către furor maniacal.
La bătrâni, această hiperactivitate este epuizantă, asociindu-se frecvent cu stări confuzionale şi
complicații somatice, în special cardiovasculare. Maniacalul deranjează anturajul deoarece nu
doarme, nu se odihneşte, vorbeşte permanent, este zgomotos atât ziua, cât şi noaptea, motiv
pentru care este de obicei adus la internare de către membrii familiei sau comunității din care face
parte. Dezinhibiţia marchează toate sferele vieții psihice a bolnavului. Aceasta, asociată cu lipsa de
discernământ, împiedică maniacalul să aprecieze corect consecinţele faptelor sale, motiv
pentru care apar situaţii cu implicaţii neplăcute: cheltuieli excesive care nu pot fi acoperite,
înstrăinarea unor bunuri pentru sume derizorii sau chiar gratuit, implicarea în situații conflictuale
cu potenţial medico-legal, atitudini familiare, glume nepotrivite. Instinctele sunt dezinhibate.
Dezinhibiţia se manifestă vrecvent verbal, dar pot exista şi gesturi şi acţiuni care să exprime
dezinhibiția sexuală.
 Apetitul este crescut, maniacalul mâncând mult dar, din cauza hiperactivității, nu
există o creştere ponderală.
Nevoia de somn este scăzută, pacientul doarme 2-3 ore, dar nu are senzaţia de
oboseală, în formele severe insomnia fiind totală de-a lungul unei perioade mai mari de timp.
Viața socială, profesională, familială şi relaţională a pacientului este profund perturbată de
prezenţa sindromului maniacal.
Episodul maniacal din cadrul tulburării afective se poate întâlni sub forma
de hipomanie, manie fără simptome psihotice sau mania cu simptome psihotice.
Hipomania
Reprezintă un grad uşor de manie fără să se asocieze cu halucinaţii sau idei delirante. Dispoziția este
crescută uşor, socializare marcată, hiperfamiliaritate, trebuințe sexuale exacerbate,
polipragmazie, sentimente de forţă, putere, bine, eficienţă mentală crescută, logoree, iritabilitate,
afectarea capacităţii de concentrare a atenției.

Mania fără simptome psihotice

Se caracterizează prin aspectul dispoziţiei care este crescută şi poate atinge diverse grade de la
bună dispoziție până la excitație extremă; alteori dispoziția poate fi iritabilă. Activitatea este crescută
cu polipragmazie, creşterea energiei şi a forței. Ideaţia apare năvalnic şi se exteriorizează
prin limbaj unde
siunea de a vorbi. Face glume și calambururi contagioase în sensul
că stârnesc râsul celor din jur. Atenţia scade în sensul în care se pune problema de a o menţine
concentrată asupra unei activități mai mult timp. Instinctele sunt alterate: apare scăderea
necesarului de somn, dezinhibiţie sexuală. Stima de sine este crescută, există tendinţa de a fi
mereu în centrul atenţiei anturajului. Există pornirea de a cheltui excesiv, fără nicio limită, cu
achiziționarea unor lucruri inutile. Ținuta vestimentară este marcată de excentricități, culori vii, mimica
este bogată, machiajul excesiv. Pot apare tulburări perceptuale în care aprecierea culorilor este mult
mai intensă şi mai frumoasă (calopsii).
Debutul este acut sau subacut cu euforie sau stare iritabilă, perturbarea activităţii motorii prin
hiperactivitate, iar vârsta de debut este între 15-30 ani.

Mania cu simptome psihotice

În cadrul acestei tulburări simptomatologia este centrată pe dispoziția expansivă, care este
crescută constant, ideile de intensitate psihotica sunt congruente cu starea de fond: autoapreciere
excesivă, grandoare, însoţite de sentimente de mărire. Apar şi halucinaţii al căror conţinut este de asemeni
congruent cu starea timică.
Apar modificări ale ritmului, fluxului ideativ precum şi a coerenţei în sensul accelerării lor:
apare fuga de idei, mergând până la salata de cuvinte unde incoerenţa este totală.
Dintre simptomele întâlnite amintim tulburări de atenţie cu imposibilitatea menţinerii
concentrării atenției un timp îndelungat asupra unei activități, iritabilitate, agresivitate (adesea
heteroagresivitate), hiperactivitate cu polipragmazie, scăderea necesarului de somn; în schimb apare
creşterea apetitului. Instinctul sexual este exacerbat, are relații sexuale întâmplătoare cu diversi
parteneri, fără măsuri de protecţie. Ținuta vestimentară este inadecvată, marcată de culori vii,
stridente, componentele ținutei sunt nepotrivite. Întreaga viață psihică este marcată de tahipsihie.

Tulburarea afectivă bipolară

Tulburare de dispoziție care presupune existenţa unui episod maniacal în timpul vieţii. Se
caracterizează prin cele 2 tipuri de perturbări ale dispoziţiei, depresivă şi expansivă.
Prevalenţa este de circa 1% fără diferențe între sexe, dar se pare că este una din
afecţiunile subdiagnosticate mai ales când episodul expansiv este de tip hipomaniacal. Etiologic
(MJ. Georgescu) există
genetică demonstrată prin studii efectuate pe copii proveniţi din părinţi cu
tulburare bipolară. Ipoteza monoaminică susține hiperactivitatea dopaminergică. Imagistica cerebrală
arată că se decelează lărgirea ventriculilor laterali cu atrofie a lobului temporal medial.
În cadrul tulburării afective bipolare episoadele expansive sunt mai rare decat cele
depresive, debutează abrupt şi durează în medie 4 luni iar episoadele depresive au durată mai
mare, de aproximativ 6 luni. Primul episod poate debuta la orice vârstă.
Tipuri de tulburare afectivă bipolară
Episod actual hipomaniacal Episod actual
maniacal fără simptome psihotice Episod actual
maniacal cu simptome psihotice
Episod actual depresiv uşor sau moderat Episoadele expansive au fost
descrise anterior iar acum vom face descrierea celor depresive. Tipuri de
tulburare afectivă bipolară (continuare)
Episod actual depresiv uşor sau moderat
Episod actual depresiv sever fără simptome
psihotice Episod actual depresiv sever cu
simptome psihotice
Episod actual mixt în prezent în remisiune Prezenţa episodului expansiv de-a lungul vieţii
individului încadrează simptomatologia depresivă în tulburarea bipolară, iar lipsa lui duce la stabilirea
diagnosticului de tulburare depresivă de diverse intensităţi; din această cauză vom trata
episoadele depresive o singură dată.

Tratamentul episodului
maniacal

Agenții antimanicali sunt utilizaţi pentru tratarea pacienţilor cu tulburare afectivă bipolară
care trec prin episoade maniacale sau mixte. Scopul principal este ameliorarea rapidă a unor
simptome precum agitaţia, impulsivitatea şi agresivitatea.
Sunt patru clase de medicamente cu efect
antimaniacal: 1). litiul, tratamentul principal al
maniei;
2). valproatul/acidul valproic/divalproexul şi carbamazepina, cu efecte antiepileptice,
utilizate și în tulburarea afectivă bipolară datorită efectelor antimaniacale;
3). antipsihoticele clasice (haloperidolul, clorpromazina), eficiente în special la pacienţii cu agitaţie
marcată;
4). antipsihoticele atipice (olanzapina, risperidona, quetiapina, ziprasidona şi
aripiprazolul), preferate celor clasice datorită efectelor adverse neurologice şi endocrinologice
ale acestora din urmă.
Efectele adverse ale litiului includ tremorul, somnolenta, greața, vărsăturile şi
afectarea cognitivă.
ea

În cazul valproatului şi derivaţilor acestuia pot apare greața

și vărsăturile, creşterea apetitului cu creştere consecutivă în greutate,
sedare şi căderea părului.
Carbamazepina poate avea ca efecte adverse ameţeala, somnolența,
oboseala, greața, varsăturile şi rash
ul.

Terapia electroconvulsivantă este utilă la pacienţii cu

comportament agitat.

TULBURĂRILE
DEPRESIVE

Elementele esențiale ale episodului depresiv, alături de modificarea

dispoziției sunt perturbarea activității hipnice, modificarea apetitului, pierderea ponderală,
hipoprosexie şi hipomnezie, dar şi posibilitatea asocierii ideației sau actelor suicidare. Debutul este
la adultul tânăr, brusc sau insidios. Evoluția este de minim 6 luni urmată de remisiune completă sau
parţială. Prevalenţa variază în funcţie de autor (citaţi de MJ. Georgescu): 14% (E. Moller), 6-7%
(Robins), 8% (Levitan), 5% (Greenfield) care afirmă că prevalenţa la femei este dublă fatță de bărbați
după 40 de ani. Prevalența în timpul vieţii (D. Prelipceanu) este de 10-25% pentru femei şi 5-12%
pentru bărbați.
Evoluţia este de obicei cu recăderi. Dintre factorii de risc asociați apariției depresiei (D.
Prelipceanu) se menţionează:
 Istoric de episoade depresive anterioare Istoric familial de tulburare
depresivă, în special la rude de gradul I Tentative de suicid în
antecedente Sexul feminin Vârsta de debut înainte de 40 de ani
Perioade critice: post partum sau post avortum Comorbidăți
somatice: diuretice, antihipertensive, neuroleptice clasice Absenţa
suportului social Lipsa partenerului marital Evenimente stresante
Consumul de substanţe

Etiologie
Ipoteza monoaminică ia în considerare perturbarea a diverse sisteme de
neurotransmițători la nivel cerebral.
Serotonina în cantitate scăzută la nivelul fantei sinaptice pare să ducă la apariţia depresiei.
Drept dovadă este acţiunea antidepresivelor care inhibă recaptarea serotoninei (SSRI); s-a decelat
scăderea receptorilor 5 HT2, scăderea precursorilor de serotonină (triptofan).
Noradrenalina este incriminată şi ea în etiopatogenia depresiei. Antidepresivele
noradrenergice care blochează recaptarea noradrenalinei sau antidepresivele care au acţiune
inhibitorie pe autoreceptorii de tip alfa 2 au efecte în tratamentul depresiei.
Un alt neurotransmițător la care se face referire este
dopamina.
Ipoteza genetică se bazează pe studiile care arată că depresia se întâlneşte de 2-3 ori mai frecvent
la rudele de gradul I ale pacienţilor cu depresie.
Ipoteza neuroendocrină se bazeză pe creşterea cortizolului care asociază diminuare unor
hormoni reglatori la nivel tiroidian, ovarian.

Clinica depresiei (descrisă după Sadock B.J., Sadock

V.A.)
Sindromul depresiv reprezintă un sindrom complex care afectează dispoziţia, funcțiile
cognitive şi somatice şi care are ca simptom cardinal depresia. În patologia psihiatrică depresia se
poate întâlni ca simptom, sindrom sau boală, reprezentând entitatea cea mai frecventă.
Tulburarea dispoziției se manifestă prin prezenţa simptomelor sindromului
depresiv: depresia şi lipsa interesului şi a plăcerii.
Depresia este greu de diferenţiat de tristeţea normală, cu atât mai mult cu cât majoritatea pacienţilor
încearcă sa lege trăirea depresivă prin existenţa unor evenimente psihotraumatizante în
antecedente. Spre deosebire de tristețe, depresia este persistentă, „blocată", nu se modifică în
funcţie de factorii externi şi nu poate fi controlată de pacient. Fiecare ins îşi exprimă depresia
printr-un echivalent personal: tristețe, durere morală, supărare, disperare, proastă
dispoziție etc.
Există cazuri în care pacienţii nu-şi pot identifica acest simptom, în schimb prezintă aşa-numitele
,,echivalente depresive" de aspect somatoform (dureri, arsuri în diferite regiuni ale corpului) care
maschează celelalte semne şi simptome ce alcătuiesc sindromul depresiv.
Lipsa interesului şi a plăcerii, alături de depresie, este al doilea simptom important al
sindromului depresiv. Clinic, este exprimat prin lipsa plăcerii pentru orice activitate, indiferent
cât de plăcută era înainte de apariţia bolii. Dispare interesul pentru oricare aspect al existenţei
(succesul profesional, relaţiile intrafamiliale, pasiuni anterioare, viaţa sexuală şi, în ultimă
instanţă, pentru îngrijirea personală). Subiectul este pesimist şi lipsit de speranţă, de plăcerea de
a trăi. Apare tendinţa de a se izola şi în acelaşi timp scade dramatic capacitatea de comunicare.
În afară de cele două simptome enumerate (depresia şi lipsa interesului şi a plăcerii)
pe care pacientul le poate relata spontan sau în urma întrebărilor, la examenul psihiatric se mai
pot depista o serie de semne şi simptome adiacente.
Expresia clinică a sindromului depresiv este strâns legată de tipul de personalitate
premorbidă. Anumite trăsături ale personalității pot fi amplificate de depresie şi pot masca
tabloul depresiv care poate lua o „faţadă" isterică (la personalitățile cu trăsături histrionice),
obsesiv-compulsivă (la persoanele cu trăsături obsesiv-compulsive), anxios-hipocondriacă (la
persoanele anxioase) etc.
Aspectul depresivului poate să fie normal în depresiile uşoare. În depresiile medii şi severe
apare aşa numitul facies depresiv, cu o mimică ce sugerează tristeţea, cu gesturi reduse, umerii
coborâţi, fruntea încrețită. Uneori subiectul poate să fie neliniştit sau chiar agitat.
Tulburările
cognitive
Funcțiile cognitive în depresie stau sub semnul inhibiției, al încetinirii și al sentimentului de
ineficienţă. Acest fenomen este cunoscut sub numele de bradipsihie.
Investigarea atenţiei pune în evidenţă scăderea capacităţii de concentrare, simptom care este de
cele mai multe ori incriminat de bolnav, acesta afirmând că nu mai poate citi, nu poate urmări emisiunile
TV sau nu poate să ducă la bun sfârşit activități cotidiene simple care necesită concentrare. Tulburarea
de concentrare a atenției se poate evidenţia şi în timpul examinării, perioadă în care subiectul se
concentrează evident greu asupra discursului. Se pot administra probe simple de evaluare a atenţiei
(numărătoarea inversă, din trei în trei, începând de la 100).
Memoria este perturbată: scade capacitatea de fixare a informaţiilor, fenomen în strânsă legătură cu
tulburarea atenției. Frecvent, pacienţii se plâng de scăderea memoriei de fixare (memoria
recentă). Amintirile sunt afectate de dispoziţia depresivă, pacientul evocând în special
evenimentele neplăcute din viață (eşecurile, umilinţele) în timp ce realizările sunt
minimalizate.
La nivelul percepţiei apar tulburări cum sunt cefaleea şi tulburările de aspect somatoform
(dureri nesistematizate). Halucinațiile (auditive şi vizuale) apar în depresiile de intensitate
psihotică şi sunt cel mai adesea congruente cu dispoziția depresivă.
La nivelul gândirii apar atât tulburări de formă, cât şi de
 conţinut.
• Ritmul ideoverbal este încetinit, subiectul îşi organizează cu dificultate ideile, are
sentimentul de „gânduri încurcate", neclare, greu de sistematizat şi de expus. Exprimarea verbală
este lentă, lipsită de spontaneitate, cu perioade de latenţă între întrebare şi răspuns.
• Conținutul gândirii este monoton, sărăcit, centrat pe suferinţa actuală sau pe
evenimentele care nu i-au făcut plăcere. Pacientul este indecis, ia hotărâri cu dificultate datorită
neîncrederii în propria judecată. Viitorul este privit cu pesimism şi lipsă de speranţă.
• Tematica ideativă este depresivă, apărând cu precădere:
e

-idei de neputinţă şi de devalorizare, scăderea autostimei: pacientul se simte incapabil să

trăiască, să-şi desfăşoare normal activitatea, îşi consideră viaţa un eşec şi pe sine ca fiind lipsit de
calități. Trăieşte totul ca pe o povară extremă, de nedepăşit, se consideră „un nimeni şi un nimic".
-idei de vinovăție: sunt de obicei delirante, pacientul se simte vinovat în mod absurd pentru
starea de
are se află, pentru că este o povară pentru familie". În depresiile psihotice ideile de
vinovăţie sunt delirante, pacientul considerându-se vinovat în mod aberant pentru catastrofele
familiale sau mondiale etc.
-idei de sinucidere: în cele mai multe cazuri sunt gânduri recurente despre moarte (,,ar fi mai
bine să mor", „viața nu merită trăită" etc.); alteori sunt planuri specifice de sinucidere, iar în 15% dintre
cazuri pacienţii se sinucid.
Tulburări psihomotorii
La nivelul activității există două modificări importante ale activităţii: retardarea psihomotorie
şi neliniştea sau agitaţia psihomotorie asociate de obicei cu anxietate.
Cel mai frecvent simptom întâlnit este retardarea psihomotorie. Toate sistemele de
clasificare includ acest simptom ca un criteriu de diagnostic datorită importanţei lui diagnostice şi
predictive. Se consideră că depresiile cu inhibiție psihomotorie răspund mai bine la tratamentul cu
antidepresive triciclice şi la terapia electroconvulsivantă.
Retardarea se manifestă la nivelul activității motorii: mişcările sunt lente, timpul necesar
răspunsului motor este prelungit, vorbirea este lentă, reflectând încetinirea ritmului ideativ.
Retardarea extremă se manifestă prin stupoare (catatonie) depresivă, stare în care activitatea
motorie a subiectului este practic anulată.
Lipsa energiei sau fatigabilitatea este unul dintre simptomele cele mai
nespecifice ale depresiei. Activitatea cea mai simplă sau cel mai simplu gest devine o povară, iar
efortul pe care pacientul îl face este resimțit mult mai puternic de către acesta decât cel efectuat înainte de
instalarea depresiei. Depresivul afirmă că îi este greu să se spele, să se deplaseze sau să rezolve activități
cotidiene, chiar uşoare. Fatigabilitatea este resimţită ca stare de oboseală, de lipsă de putere, greu de
diferenţiat de fatigabilitatea prezentă în afecţiunile somatice severe. De altfel, subiectul depresiv
afirmă că se simte „epuizat fizic", „bolnav" în sensul somatic al cuvântului. În urma unor
cercetări recente se consideră că retardarea psihomotorie ar putea avea semnificație
fiziopatologică, şi anume că aceasta ar putea indica anomalii concomitente la nivelul căilor de
transmitere şi structuri ale creierului legate de sistemul dopaminergic.
Tulburările de apetit alimentar sunt reprezentate de inapentență sau ceva mai rar, de
creşterea apetitului. Inapentenţa conduce la scăderea în greutate, care în depresiile severe poate lua
aspecte dramatice. Creşterea apetitului se întâlneşte de obicei în depresiile cu trăsături atipice,
alături de hipersomnie.
Insomnia sau hipersomnia. Pot exista atât insomnii de adormire, insomnii mixte, cât şi insomnii
tardive, ultimele fiind cele mai frecvente şi mai specifice pentru episodul depresiv major. În
această din urmă formă subiectul se trezeşte cu câteva ore înainte de ora obişnuită şi nu readoarme.
Somnul este superficial, cu coşmaruri, neodihnitor. Insomnia amplifică tulburarea funcţionării
sociale prin accentuarea fatigabilităţii şi a tulburărilor de concentrare.
Depresia poate avea următoarele comorbidități: anxietate și atacuri de panică,
abuzul de substanțe frecvent alcool, suicidul.

Episodul depresiv uşor (ICD

10)
Este valabil doar pentru primul episod. Se manifestă prin fatigabilitate crescută apărută
precoce, dispoziţie depresivă. Durează minim 2 săptămâni şi evoluează prin pierderea interesului şi
a plăcerii, reducerea elanului vital, dificultăți în îndeplinirea activităţilor profesionale.
Simpotomatologia descrisă se încadrează în episodul depresiv uşor fără simptome
somatice. În cazul asocierii de simptome de tip somatic luăm în discuție episodul depresiv uşor cu
simptome somatice care au intensitate variabilă şi localizări multiple.

Episodul depresiv mediu sau

moderat
Simptomele au un grad mai mare de severitate, cu un număr mai mare de simptome, care evoluează
minim de 2 săptămâni. Se caracterizează prin apariţia invalidării sociale şi familiale. Și aici discutăm
de episodul depresiv mediu fără simptome somatice, dar şi de episodul depresiv mediu cu simptome
somatice care au intensitate mai mare, număr crescut de organe afectate.

Episodul depresiv sever fără simptome

psihotice
Simptomele depresive sunt elocvente şi se materializează prin: sentimente de
culpabilitate, devalorizare, agitaţie psihomotorie sau lentoare marcată, scăderea capacităţii de
concentrare a atenției; memoria este afectată prin scăderea capacităţii de fixare a informaţiilor.
Cenestopatiile sunt prezente mai ales la nivelul capului; cefaleea este frecvent incriminată. Apar
invalidarea profesională, socială şi familială, riscul suicidar. Acest episood presupune prezenţa
sindromului somatic.
 Episodul depresiv sever cu simptome psihotice Simptomele depresive sunt asociate cu
ideație delirantă cum sunt ruina, sărăcia, negaţia, culpabilitatea,
pacitatea şi cu halucinaţii auditive: comentative negative care îl acuză, il condamnă, îl
batjocoresc, halucinații olfactive cu miorosuri dezagreabile. Apare bradikinezie până la stupoare.

Tulburarea depresivă
recurentă
În această afecţiune vârsta de debut, severitatea, durata şi frecvenţa episoadelor
depresive sunt variate. Cel mai des debutul este în a 5-a decadă de viaţă, mai frecvent la femei, iar
durata unui episod este între 3 şi 12 luni, în medie 6 luni. Remisiunile sunt complete iar perioada
interepisodică este de bună calitate.

Tulburări persistente ale

dispoziției Ciclotimia
Se caracterizează prin alternarea unor stări de depresie cu episoade hipomaniacale, stări care nu
sunt în concordanţă cu evenimentele trăite de pacient. Intensitatea simptomatologiei are aspect
subclinic ceea ce face dificil diagnosticul. Debutul apare la adultul tânăr şi are evoluție îndelungată
care alternează cu intervale de dispoziție normală. Tulburarea apare mai frecvent la femei.

Distimia
Se defineşte ca fiind o tulburare a dispoziției depresivă persistentă manifestată printr-o stare
de tristeţe, cu greutate în iniţierea unor acţiuni, fatigabilitate precoce, tulburări ale somnului cel mai
adesea insomnii, modificarea apetitului cel mai frecvent inapetenţă, nu se mai pot bucura de lucruri
care înainte le făceau plăcere. Orice activitate pare un obstacol de netrecut, iar inițierea unei
activități este foarte dificilă. Perioadele de boală se intercalează cu perioade de afectivitate
normală.
Formele de distimie se clasifică după vârsta de debut:
Forma precoce are debutul până la 21 de ani.
Forma tardivă în care debutul apare după 21 de
ani.
Susținerea diagnosticului de distimie se face pe durata simptomatologiei de cel puţin 2 ani,
iar evoluţia este uneori indefinită.

Tratamentul episodului depresiv

De obicei depresia este o afecţiune recurentă, şi uneori cronică. Riscul de recurenţă creşte
cu fiecare episod, motiv pentru care depresia trebuie considerată o tulburare potenţial viageră.
Tratamentul se adresează astfel episoadelor acute, iar după remisiunea acestora prevenirii
recăderilor şi recurenţelor bolii.
Medicamentele antidepresive sunt grupate în mai multe clase în funcţie de mecanismul
de acţiune: riciclice (imipramină, clomipramină, amitriptilină, doxepină), inhibitori selectivi ai
recaptării serotoninei (escitalopram, sertralină, paroxetină, fluoxetină, fluvoxamină), inhibitori ai
monoaminoxidazei (fenelzină) sau antidepresive cu acţiune duală (venlafaxină, mirtazapină).
În depresia uşoară indicaţia terapeutică este
psihoterapia.
Depresia moderată-severă se tratează cu antidepresive, la care se poate asocia un
tip de psihoterapie (cele mai bine rezultate sunt obținute cu ajutorul terapiei cognitiv-
comportamentale).
În cazul unei depresii cu simptome psihotice, la medicaţia antidepresivă se adaugă un
antipsihotic, de cele mai multe ori din clasa celor atipice.
Episoadele depresive din tulburarea afectivă bipolară se tratează cu
asocierea antidepresiv - timostabilizator.
Terapia adjuvantă include medicamente cu efect hipnoinductor
(zolpidem, zopiclon, midazolam) sau sedativ/hipnotic (benzodiazepine sau non-
benzodiazepine).
Efectele adverse ale antidepresivelor triciclice sunt anticolinergice
(uscăciunea mucoasei bucale, retenţie urinară, constipație, vedere neclară),
cardiovasculare (hipotensiune arterială ortostatică, creşterea alurii ventriculare), sedare sau
creştere în greutate.
Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei prezintă risc pentru apariția disfuncțiilor sexuale,
efectelor adverse gastro-intestinale (greaţă, diaree, creştere ponderală), anticolinergice sau
efectelor la nivelul sistemului nervos central (anxietate, insomnie, sedare).
Terapia electroconvulsivantă este rezervată cazurilor cu simptomatologie severă (agitaţie sau
stupor marcate, risc acut de suicid sau homicid, simptome psihotice).
PENTRU UZ
 TULBURĂRILE DE PERSONALITATE
(PSIHOPATIILE)

O definiție medicală a personalităţii ar fi următoarea: sistem de trăsături generale şi relativ

stabile care definesc un anumit individ, făcându-l să se deosebească de ceilalți.
Tulburările de personalitate au fost cunoscute o perioadă îndelungată de timp sub
numele de psihopatii. Dicţionarul Larousse caracterizează tulburările de personalitate prin
“iritabilitate, impulsivitate şi o mare varietate de trăsături de caracter, manifestându-se prin
conduite antisociale şi care nu asociază o culpabilitate conştientă”. Modelele de
comportament care persistă sunt inflexibile; indivizii nu se pot adapta la cerinţele vieții şi
la normele societăţii.
În secolul al XIX-lea francezii le numeau dezordini; 30 de ani mai târziu în Anglia ele
purtau numele de deranjamente mintale. Freud este cel care va elabora teoria
personalității.
Actualmente ICD 10 defineşte tulburările de personalitate prin modele
comportamentale
sistente, înrădăcinate adânc care se manifestă ca răspunsuri inflexibile la o gamă largă
de situaţii personale şi sociale. Trăsăturile de inadaptabilitate sunt stabile, durabile şi
inflexibile. Aceste tulburări de personalitate apar în copilărie sau adolescenţă şi se
continuă în viaţa adultă. Modificările de comportament nu se datorează unei alte afecţiuni
psihice sau boli organice cerebrale. Persoanele cu tulburări de personalitate au simptome
alloplastice - încearcă să se adapteze la mediu pe care doresc să-l adapteze după dorinţa
lor (D. Prelipceanu). Ei nu se consideră niciodată vinovați, nu îşi consideră
comportamentul anormal. V. Predescu afirma despre persoanele cu tulburări de
personalitate că ,,suferă din cauza societății dar şi societatea suferă din cauza lor".
Adresabilitatea la medicul psihiatru e mică deoarece psihopaţii nu consideră ca au un
defect de adaptare, îşi neagă simptomele şi refuză ajutorul medical.
Psihopatiile : grup polimorf de dezvoltari patologice ale personalitatii
caracterizate clinic printr-o insuficienta capacitate, sau printr-o incapacitate episodica
sau permanenta de integrare armonica si supla in conditiile obisnuite ale mediului familial,
profesional sau in general social (Predescu V)
P. Branzei introduce notiunea de aspect dizarmonic al personalitatii care se refera la
functii de cunoastere bine dezvoltate, insa cu insuficienta capacitate frenatorie asupra
pornirilor instinctive emotionale;

În esenţă, mecanismele patogenice derivate din viața

familială ar putea fi:
1 carenţa afectivă – în special în timpul copilăriei şi dezechilibrul permanent al
 familiei;
2 "modele comportamentale” parentale alterate, tulburări de personalitate sau chiar
afectarea stării de sănătate mintală a părinţilor;
3 atitudini educative extreme, excesiv permisive sau dimpotrivă, rigide, cu creşterea
intensității sistemului punitiv (matratarea copilului). Atitudinile educative neadaptate
particularităților temperamentale ale copilului pot fi de asemeni nocive;
4 familii conflictuale, cu probleme existenţiale: sărăcie, rivalitate între soţi,
alcoolism cronic, părinți divorțați, etc. (V. Vladuţă, G. Pasca).
Prevalența în populažia generală este situată între 11 și 23% (D.
Prelipceanu) fără a fi implicat mai mult nici unul din cele 2 sexe.

Tulburarile de personalitate sunt impartite in trei grupe pe baza asemanarilor

descriptive. Clusterul A include tulburarile de personalitate paranoida, schizoida si
schizotipala. Indivizii cu aceste tulburari apar adesea ca bizari sau excentrici. Clusterul B
include tulburarile de personalitate antisociala, borderline, histrionica si narcisistica.
Indivizii cu aceste tulburari apar adesea ca teatrali, emotionali sau imprevizibili.
Clusterul C include tulburarile de personalitate evitanta, dependenta si obsesiv-
compulsiva. Indivizii cu aceste tulburari apar adesea ca anxiosi sau tematori. Trebuie
mentionat ca acest sistem de grupare, desi util in unele situatii de cercetare si
educationale, are limite serioase si nu a fost validat intr-o maniera consecventa.

Tulburarea de personalitate (în general) –

criterii:
A. Un pattern durabil de experienta interna si de comportament care deviaza
considerabil de la asteptarile culturii individului. Acest pattern se manifesta in doua (sau
mai multe) din urmatoarele domenii:
1. cunoastere (adica, modurile de a se percepe şi interpreta pe sine, alte
persoane şi evenimente);
2. afectivitate (adica, gama, intensitatea, labilitatea si adecvarea
raspunsului emotional);
3. functionare interpersonala; 4. controlul
impulsului.
B. Patternul durabil este inflexibil si pervasiv in raport cu o gama larga de
situatii personale si sociale.
C. Patternul durabil duce la o detresa sau deteriorare semnificativa clinic in
domeniul de functionare social, profesional sau in alte domenii importante de
functionare.
 D. Patternul este stabil si de lungă durata, iar debutul sau poate fi trasat
retrospectiv cel putin pana in adolescenta sau la inceputul perioadei adulte.
E. Patternul durabil nu este explicat mai bine ca manifestare sau consecinta a unei alte
tulburari mentale.
F. Patternul durabil nu se datoreaza efectelor fiziologice ale unei substante (ex.,
un drog de abuz, un medicament) sau altei conditii medicale (ex., traumatism cranian).

Tulburarea de personalitate paranoidă – ”acuzator"

Tabloul clinic se compune din următoarele trăsături: o sensibilitate excesivă la eşecuri
și atitudini neprietenoase, tendinţa de a purta ranchiună permanent, refuzul de a ierta
insultele, loviturile, eventualele aprecieri negative venite din partea colegilor,
prietenilor, cunoştinţelor. Există suspiciunea şi tendinţa de a distorsiona trăirile, un grad
de interpretativitate, prin care consideră în mod eronat acţiunile neutre drept acte ostile.
Se manifestă prin combativitate şi tenacitate în susținerea drepturilor
personale, care nu sunt adecvate situaţiei prezente. În privinţa relaţiilor familiale
există o suspiciune recurentă privind fidelitatea partenerului chiar şi atunci când nu
există motive care să susțină această impresie. Privitor la propria persoană are o
tendinţă de stimă excesivă față de sine şi de calitățile pe care le are. Peste tot în jur
explică prin ,,conspirații” lipsite de substanță evenimentele cu legătură la propria
persoană.
Alte trăsături asociate: dificultăți în relaționare, slabă toleranță la frustrare, tendinţa de
autonomie, incapacitate de cooperare. Din aceaste cauze sunt persoane solitare care rar
se înconjoară de prieteni, sau îşi întemeiază cu dificultate o familie; sunt acceptați doar
de familia de provenienţă. Prevalenţa este mai înaltă la bărbaţi.

Tulburarea de personalitate schizoidă – ”detaşat, departe"

Se caracterizează prin răceală emoţională cu detaşare sau afect tocit. Persoanele cu
acest tip de tulberare de personalitate au puține activități care le produc plăcere, ei fiind
adepţii unor activităţi solitare. Au o capacitate scăzută de a exprima căldură sau
sentimente tandre; din această cauză nu caută să stabilească relaţii apropiate cu
persoane străine; au puțini prieteni. Sunt indiferenți față de lauda sau critica adresate
de ceilalți. Există un interes scăzut față de stabilirea relațiilor sexuale cu un partener
şi implicit faţă de întemeierea unei familii, iar în cazul
întemeierii ei implicarea afectivă este minimă. Au preocupări excesive pentru introspecţie
şi reverie, nu pun mare preţ pe respectarea normelor sociale, pot fi conideraţi de anturaj
sau familie ca fiind nişte persoane mai ciudate.
Este mai frecvent întâlnită la bărbați.
 CAP

Tulburarea de personalitate schizotipală -

"incomod”
Un pattern pervaziv de deficite sociale si interpersonale marcat de disconfort acut
in, şi capacitate redusa pentru, relatii apropiate, precum si prin distorsiuni cognitive sau
de perceptie si excentricitati ale comportamentului, incepand precoce in perioada
adulta si prezent intr-o varietate de contexte, indicat de cinci (sau mai multe dintre
urmatoarele:
1. idei de referinta (excluzand ideile delirante de referinta);
2. credinte ciudate sau gandire magica ce influenteaza comportamentul si nu se
potrivesc cu normele subculturale (ex., superstitiozitate, credinta in clarviziune, telepatie
ori in al „saselea simt"; la copii si adolescenti, fantezii si preocupari bizare);
experiente perceptuale neobisnuite, incluzand iluzii
corporale;
gandire si limbaj bizar (ex., vagi, circumstantiale, metaforice, supraelaborate sau
stereotipe);
suspiciozitate sau ideatie paranoida; afect
inadecvat sau constrictionat; comportament sau
aspect ciudat, excentric sau neobisnuit;
lipsa prietenilor sau confidentilor apropiati, altii decat rude de gradul l; 9. anxietate
sociala excesiva care nu diminua odata cu familiarizarea si tinde a fi asociata mai
curand cu frici paranoide decat cu judecati negative despre sine.
Prevalenta este mai crescută in randul barbatilor si mai ales la rudele pacientilor cu
schizofrenie. Sub factori stresanti, pacientii se pot decompensa micropsihotic (tranzitoriu).
Noo

Tulburarea de personalitate disocială (antisocială) –

"sălbatici”
Trăsătura esenţială a acestui tip de tulburare de personalitate este diferenta dintre
comportamentul individului şi normele sociale şi morale. Apare în copilărie sau
adolescență când tabloul cuprinde următoarele aspecte: copiii sunt mincinoşi, fug de
acasă, fură, iniţiază bătăi, la şcoală nu pot fi atenţi şi nu respectă disciplina şcolară,
chiulesc. Ei perturbă orele, sunt obraznici cu profesorii, inițiază farse de prost gust
atât profesorilor cât şi colegilor. Găsesc o plăcere deosebită în a chinui animalele,
asociază la vârste mici fumatul, consumul de alcool dar şi consumul de droguri (în
accepția clasică). Odată cu înaintarea în vârstă persoanele cu acest tip de tulburare
de personalitate sunt în conflict permanent cu societatea prin violarea legilor, au
manifestări clastice (spartul obiectelor, geamurilor, trântitul uşilor) sau agresive, în special
heteroagresive. Pot lovi pe oricine la contrarieri minime. O altă trăsătură este
incorectitudinea: minţitul repetat şi manipularea celor din jur pentru profitul personal.
Vin în contradicţie cu legea şi din această cauză sunt adesea persoanele care
populează penitenciarele. Au incapacitatea de a învăța din experienţele negative; din
această cauză pot repeta experienţele negative şi deveni recidivişti. Sunt incapabili
de a menține un comportament stabil şcolar, profesional, familial. Pentru ei
importantă este plăcerea personală (plăcerea de a consuma alcool, absentarea de
la serviciu, şcoală) şi nu se gândesc la consecinţele profesionale sau familiale. Deşi
pot întemeia cu uşurinţă o familie o mențin cu mare greutate, nu sunt interesaţi de
responsabilitățile care le revin.
Asociază frecvent consumul de alcool sau
droguri.
Tulburarea de personalitate disocial pare a fi asociată cu mediul urban şi nivelul
economic precar. Este mai frecvent întâlnită la bărbaţi: raportul este de 3/1 faţă de
femei.
Aproximativ 70-75% din persoanele întâlnite în penitenciare au tulburare de
personalitate disocială.

Tulburarea de personalitate borderline (emotional

instabila)
Un pattern pervaziv de instabilitate a relatiilor interpersonale, imaginii de sine si
afectelor, si impulsivitate marcata, incepand precoce in perioada adulta si prezent
intr-o varietate de contexte, indicat de cinci (sau mai multe) dintre urmatoarele:
1. eforturi frenetice de a evita abandonul real sau imaginar.
2. Un pattern de relatii interpersonale instabile si intense caracterizat prin
alternare intre extremele de idealizare si devalorizare;
3. perturbare a identitatii: imagine de sine sau constiinta de sine marcat si
persistent instabila;
4. impulsivitate in cel putin doua domenii care sunt potential autoprejudiciante
(ex., cheltuieli, sex, abuz de o substanta, condus imprudent, mancat compulsiv).
comportament, gesturi sau amenintari recurente de suicid ori
comportament automutilant;
instabilitate afectiva datorata unei reactivitati marcate a dispozitiei (ex., disforie,
iritabilitate sau anxietate episodica intensa durand de regula cateva ore si numai rareori
mai mult de cateva zile);
 7. sentimente cronice de gol launtric;
8. manie inadecvata, intensa sau dificultate in a controla mania (ex.,
manifestari frecvente de furie, manie constanta, batai repetate);
9. ideatie paranoida sau simptome disociative severe, tranzitorii, in legatura cu
stresul.
6.

Totodată, tulburarea de personalitate de tip borderline are si următoarele caracteristici

în care sunt incluse instabilitatea emoțională asociată cu imaginea de sine, preferințele
(chiar şi cele sexuale) neclare sau tulburate. Relaţiile interpersonale sunt rapid
schimbătoare, iar reacţiile impulsiv-agresive la incitații minime, asociate cu sentimentul de vid
interior. Comportamentul este imprevizibil, iar acreditarea afectivă este exclusivă (univoc
pozitivă sau negativă). Fac eforturi excesive pentru a preveni un eventual abandon
din partea partenerului. De menţionat posibilitatea comiterii de tentative de suicid sau
acte de autovătămare.
Prevalenţa este de 2-3% din populația
generală.

Tulburarea de personalitate narcisistică –

"grandiozitate"
Un pattern pervasiv de grandiozitate (in imaginatie sau comportament), nevoie de
admiratie si lipsa de empatie, incepand precoce in perioada adulta si prezent intr-o
varietate de contexte, indicat de cinci (sau mai multe) dintre urmatoarele:
1. are un sentiment grandios de importanta de sine (ex., isi exagereaza realizarile si
talentele, asteapta sa fie recunoscut ca superior fara realizari corespunzatoare); 2.
este preocupat de fantezii de succes nelimitat, de putere, stralucire, frumusete sau
iubire
ideala; 3. crede ca este ,,special" si unic si poate fi inteles numai de, sau ar trebui sa se
asocieze
numai cu alte persoane sau institutii speciale ori cu statut
inalt;
solicita admiratie excesiva; 5. are un sentiment de indreptatire (adica, asteptari
nerezonabile de tratament favorabil
 special sau de complianta automata la pretentiile sale); 6. este exploatator
interpersonal (adica, profita de altii pentru a-si atinge propriile scopuri); 7. este
lipsit de empatie: nu vrea sa recunoasca sau sa se identifice cu sentimentele si
nevoile altora; 8. este adesea invidios pe altii sau crede ca altii il
invidiaza pe el; 9. prezinta comportamente sau atitudini
arogante, superioare.

Tulburarea de personalitate histrionică – "caută atenţie"

De-a lungul timpului acest tip de tulburare a purtat denumirea de isterică. S-a
renunţat la el datorită conotaţiei peiorative a acestui termen. Apare în copilărie sau
adolescență cu emoţii intens trăite şi nevoia imperioasă de a fi în centrul atenţiei,
auto-dramatizare, expresie teatrală: vorbesc tare şi mult, conţinutul discursului este lipsit
de substanţă, au labilitate dipozițională, sugestibilitate, impresionabilitate crescută.
Sunt uşor de influenţat de către alte persoane. Au un comportament seducător şi
provocator, se folosesc de aspectul fizic pentru acest lucru, îmbrăcămintea ete
intens studiată pentru a atrage atenția, pentru a fi în centrul grupului. Orice incitare
sau refuz sunt considerate drame, iar reacţia persoanei este diproporţionată. Fac tentative de
suicid demonstrative, care apar după certuri, discuții, contrarieri iar beneficiul este o țintă
obligatorie.

Tulburarea de personalitate anancastă (obsesiv-compulsivă) – "perfectionism"

Tulburarea de personalitate anancastă se caracterizează prin senti prudenţă excesivă
cu înaltă valorizare a regulilor, regulamentelor, ordinelor. Sunt performeri ai detaliilor,
înclinaţi spre perfecționism extrem, militanți ai lucrului “bine făcut” (au
răbdarea de a despica firul în patru). Aceşti indivizi sunt voluntari ai muncii şi
devotamentului, dau dovadă de conştiinciozitate, scrupulozitate, inflexibilitate;
merg până acolo încât elimină plăcerea sau relaţiile interpersonale, sunt nişte
persoane rigide. Au intoleranţă faţă de compromis, corupţie; sunt adepţi ai standardelor
înalte, autoimpuse. Manifestă exigenţă faţă de ceilalți; există tendinţa de a le impune
propriile standarde care îi fac greu de suportat pentru anturaj. Se tem de schimbare, de
locuri de muncă noi, de colegi sau cunoştinţe recente iar din această cauză au relații
interpersonale reduse.

Tulburarea de personalitate evitantă (anxioasă) – "laş"

Elementul esenţial în tulburarea de personalitate evitantă sunt sentimentele de teamă,
de tensiune şi îngrijorare cu neîncredere în forțele proprii. Apare convingerea că
sunt inferiori din punct de vedere social, evită activităţile ce implică relații
interpersonale. Au sentimentul de
oritate indiferent de rezultatele obținute şi au o preocupare deosebită privind criticile sau
rejecţia socială. Comportamentul este de autodevalorizare, preferă activităţi
solitare tocmai pentru a preveni eventualele respingeri. Nu doresc să se asocieze cu
persoane decât dacă sunt apreciaţi şi nu îşi exprimă părerile în public pentru a
nu deranja. Îşi impun restricţii în stilul de viață din cauza nevoii de a avea securitate
fizică.
Ezită în momentul în care trebuie să-şi asume responsabilități, refuză orice activitate nouă care
îi poate pune în dificultate, intră în panică în orice context ce dă sentimentul
insecurităţii, care aduce orice element de noutate.
ave

Tulburarea de personalitate dependent – ”lipicios"

Acest tip de tulburare de personalitate se caracterizează prin dorinţa şi autorizarea
altora de a lua decizii importante pentru viața sa. Pacientul este de acord să
subordoneze interesele personale faţă de nevoile celor de care este dependent. Are o
stimă de sine redusă, îşi subestimează proriile calități. Orice acţiune intreprinsă are
nevoie de aprobare şi suport. Nu doreşte sş formuleze nicio dorinţă personală
sau o cerere neimportantă. Are nevoie de ataşament, motiv pentru care se simte
prost dispus când este singur de teama că nu își poate purta singur de grijă. Are o
teamă continuă de a nu fi abandonat de persoana cu care se află în relaţii
apropiate. Îşi limitează relaţiile sociale la cei de care este dependent. Are
capacitate limitată de a lua decizii în viaţă dacă nu primeste asigurări repetate din partea
celorlalți; acordă altora girul propriilor responsabilități.
Evoluția este continuă.

Există adesea situații când la un pacient întâlnim mai multe trăsături fără a fi
specifice pentru o anumită tulburare de personalitate, cu un set specific de simptome. În
această situație se pune problema tulburărilor mixte de personalitate.
pentru uz didactic