“Floare albastră” de Mihai Eminescu

-comentariu-

Poezia “Floare albastră”, scrisă de Mihai Eminescu, este una dintre cele mai
reprezentative poezii din epoca marilor clasici, înscrisă în romantism, care tratează
atât tema iubirii, cât și tema condiției omului de geniu.
Tema iubirii este îmbinată cu tema naturii, aceasta fiind evidențiată prin
dorința fetei de a-i prezenta bărbatului elementele fascinante ce îi înconjoară. Poezia
este împărțită în două planuri: planul femeii și planul bărbatului (foarte scurt, trei
strofe). Planul femeii o prezintă pe aceasta care își exprimă doleanțele, bărbatul fiind
cu gândul undeva departe, aceasta simțind că el este prezent doar fizic, dar care în
același timp îl invită să-i acorde și ei atenția pe care o acordă gândurilor sale, să
petreacă timp doar ei doi. Poezia este structurată sub forma unei poezii în ramă, și
anume: prezentul, în care bărbatul vorbește despre o iubire apusă, pe care acum
regretă că a pierdut-o și conținutul propriu-zis, trecutul, în care este prezentată
inițiativa fetei și dorința ei de a fi cu el, acestea rămânând trecute. Titlul reprezintă un
motiv literar romantic, simbolul florii albastre apărând pentru prima oară la scriitorul
german Novalis, în romanul Heinrich von Ofterdingen și reprezentând iubirea ideală,
infinită, semnificând astfel nevoia eului liric de perfecțiune, dar care mai apoi
eșuează, sfârșind neîmplinit. Eul liric apare sub forma a două voci: a femeii și a
bărbatului. Vocea feminină este reprezentată de adresările la persoana a II-a (“te-”),
fata încercând să îl determine pe bărbat să îi răspundă sentimentelor ei. Vocea
masculină răspunde dialogului cu anumite comentarii, folosind pronume la persoana
I și verbe la timpul trecut (“eu stam”), amintindu-și doar de un episod de iubire deja
consumat, ce nu mai există.
Planul femeii este împărțit în două părți. Prima parte este introdusă de prima
replică a femeii (“Iar te-ai cufundat în stele…?”), aceasta exprimând un reproș,
femeia dorindu-și să își “trezească” iubitul, care era cu gândurile la altceva, dorindu-
și cunoașterea absolută. Tânăra simte că din cauza preocupărilor sale abstracte, iar
bărbatul nu vede că ceea ce îi este lui necesar se află chiar lângă el, ci nu în “câmpii
asire” (preocupări ce țin de domeniul istoriei vechi) sau în “piramide-nvechite”
(preocupări ce țin de domeniul elementelor piramidale din care s-a născut lumea).
Toate aceste obiecte (“nori”, “ceruri nalte”, “câmpii”, “întunecata mare”) reprezintă
spații deschise care se înalță, sugerând idealul, libertatea de gândire, dorința de
cunoaștere, și anume, elemente la care bărbatul visa. A doua parte este prezentată
de a doua replică a femeii, care este o invitație pentru bărbat. Aceasta încearcă să îi
prezinte elementele care îi înconjoară și care impresionează prin măreții (“codru”,
“izvoare în vale”, “stânca”, “prăpastia măreață”, “balta cea senină”), în speranța că el
va acorda atenție. Aceste elemente sunt prezentate de fată sub forma unor cercuri
concentrice, aceasta înccepând cu un spațiu grandios și deschis pentru a-l atrage pe
bărbat și continuând să restrângă încet spațiul, mai pe placul ei, și să-l introducă în
lumea ei restrânsă, jucăușă, umană și plină de iubire. Întâlnirea dintre cei doi o
prezintă pe fată în încercarea de-al cucerii cu gesturi tandre și gingașe (“Voi fi roșie
ca mărul”, “Mi-oi desface de-aur părul”), aceste detalii făcându-l pe bărbat să o
considere copilăroasă și cumva prea diferită de el, prea departe de lumea lui. Deși
fata trage de el și nu se dă bătută, dar propunerile ei nu sunt luate în serios, acesta
considerând ideile ei inferioare față de gândirea lui. În prezent, acesta își amintește
vorbele fetei și realizează, târziu, că nu cunoașterea absolută la care visa însemna
fericirea, ci momentele pe care putea să le trăiască din plin alături de persoana
iubită, aceste sentimentele de regret, de disperare că ceea ce a fost nu va mai fi, de
suferință fiind exprimate în ultima strofă cu ajutorul repetiției “Floare-albastră! Floare-
albastră...!”.
În concluzie, se observă faptul că poezia “Floare albastră” nu prezintă doar o
simplă idilă, ci și contemplarea omului cu condiție de geniu, absorbit de regretul unei
iubiri pierdute, astfel fiind una dintre cele mai valoroase creații eminesciene.