ÎNFLORIREA. POLENIZAREA.

FECUNDAȚIA
Reprezintă trei procese care au loc în floare și care conduc la formarea organelor de răspândire și
înmulțire ale plantelor – semințe, fructe.

Înflorirea (Anteza)
Este procesul fiziologic prin care are loc desfacerea mugurilor floriferi sau micști și deschidere
a învelișurilor florale.
Desfacerea mugurilor florali se produce datorată
creșterii în volum a pieselor florale: caliciul (sau piesele aflate
pe primul verticil); corola (sau piesele de pe al doilea verticil),
care continuă o perioadă de creștere și apoi se desfac de la bază
spre vârf (excepție – la vița de vie petalele rămân unite la vârf a

și corola este ridicată prin creșterea staminelor); staminele; b

carpelele.
Deschiderea învelișului floral permite evidențierea
organelor reproducătoare – stamine, carpele și realizarea
etapelor înmulțirii sexuate (fig. 1).
Procesele morfologice externe ale înfloririi sunt Figura 1: Deschiderea florilor la
însoțite de modificări interne ce au loc la nivelul anterelor, Vița de Canada și evidențierea staminelor (a) și
a carpelelor (b)
ovarului, respectiv ovulului prin care se asigură formarea
gameților.
A. Fenofaza înfloririi la pomii fructiferi
Modificările au loc în decursul a 3 etape, desfășurate în succesiune:
1. Umflarea mugurilor. Reprezintă etapa în care are loc creșterea în volum a mugurilor și
îndepărtarea catafilelor externe; în antere se desfășoară procesul de microsporogeneza iar în ovar se
formează ovulului.
2. Dezmugurirea. În această etapă se produce desfacerea catafilelor interne, foliacee și creșterea
(evidențierea) bobocilor florali (la unele specii acesta este numită și „faza de buton roz”); în antere are
loc formarea polenului iar în ovar se desfășoară procesele de arhesporogeneză și macrosporogeneză.
3. Înflorirea propriu-zisă. Este etapa în care deschiderea petalelor permite etalarea organelor de pe
cercurile interne (stamine, carpele); polenul este eliberat din antere iar în ovul are loc formarea sacului
embrionar.
B. Fenofaza înfloririi la speciile de poacee (graminee)
Procesul înfloririi se desfășoară în 3 etape, numite astfel:
1. Fenofaza de burduf. La partea terminală a tulpinii, inflorescența este protejată de teaca ultimei
frunze; în antere au loc procesele de formarea celulelor mamă ale grăunciorului de polen și
microsporogeneză iar în ovar cele de formarea ovulului și a arhesporului.
 2. Înspicarea. Reprezintă momentul în care inflorescența iese din
teaca frunzei (fig. 2); în antere microsporii sunt eliberați în sacul polenic iar
în ovul se desfășoară procesele de macrosporogeneză și
macrogametogeneză.
3. Înflorirea propriu-zisă. Formarea grăunciorilor de polen și a
microgameților este încheiată și are loc eliberarea polenului din antere
(procesul de polenizare) (fig. 3).

Există specii care nu își deschid florile,

numite cleistogame (grec.: cleistos=închis;
gamos=unire, căsătorie) ca de exemplu unele
specii de toporași (Viola), amăreală (Polygala),
măcrișul iepurelui (Oxalis) sau alunele de
Figura 2: Etapa de
pământ (Arachis hypogaea) a căror fructe se
înspicare la costrei formează în sol
Procesul de înflorire este influențat de
factorii de mediu - temperatură, umiditate, lumină, substanțe nutritive.
Temperatura – plantele înfloresc atunci când suma gradelor de Figura 3: Etapa înfloririi
temperatură înregistrate zilnic depășește pragul biologic. Acesta este diferit, în la pirul tâtor
funcţie de specie – ex. la porumbar Crataegus monogyna acesta este de 9 C . o

În funcție de perioada din an când are loc înflorirea deosebim:

✓ plante cu înflorire de primăvară – vernale; ex.
Adonis vernalis (Ruscuța de primăvară), Crocus vernus
(Brândușa de primăvară) (fig. 4), Galanthus nivalis
(Ghiocelul), Corylus avellana (Alunul).
✓ plante cu înflorire de
vară – estivale; ex. Adonis
aestivalis (Cocoșeii de câmp),
Campanula sp. (speciile de
Clopoței), Salvia sp. (speciile de
Salvie).
Figura 4: Crocus vernus
✓ plante cu înflorire de
toamnă – autumnale; ex. Colchicum autumnalis (Brândușa de toamnă) (5ig.
5), Tanacetum morifolium (Tufănelele).
Între momentul înfloritului și cel al înfrunzitului există o corelaţie
în funcție de care distingem următoarele categorii de plante:
Figura 5: Colchicum autumnalis
✓ protante – înflorirea are loc înaintea înfrunzirii (fig. 6 a): Forsythia
suspensa (Ploaie de aur), Cornus mas (Corn), Ulmus campestris (Ulm), Helleborus purpurascens
(Spânz);
 a) b)

Figura 6: a) Corylus avelana (plantă protantă); b) Sambucus ebulus (plantă metantă)

✓ mezante – înflorirea are loc o dată cu înfrunzirea: Robinia pseudacacia (Salcâm), Fagus sylvatica
(Fag), Malus domestica (Măr);
✓ metante – înflorirea are loc după înfrunzire: Ornithogalum divergens (Cepa ciorii), Vitis vinifera
(Vița de vie), Tilia tomentosa (Tei), Sambucus ebulus (Boz) (fig.6 b).
Momentul deschiderii florilor, durata înfloritului, numărul de deschideri ale florii sunt caractere
specifice: la specii de Hibiscus (Zămoșiță), Oxalis (Măcrișul iepurelui), Portulaca (Flori de piatră) –
florile se deschid o singură dată = flori efemere; la specii de Crocus (Brândușă) florile se închid pe timpul
nopţii sau pe timp nefavorabil şi se redeschid când condiţiile devin optime.

Polenizarea
Reprezintă procesul de transport al polenului din antere pe stigmat.
Se produce prin mecanisme diferite şi/sau cu ajutorul unor agenţi.
Poate fi: directă (autoploenizare) sau indirectă (încrucişată).
1. Polenizarea directă
Are loc cu polen propriu, format pe același individ sau în aceeași floare (autogamie).
Autopolenizarea este posibilă în cazul florilor: a) hermafrodite, homogame (gineceul şi androceul
ajung în acelaşi timp la maturitate) – ex. Centaurea cyanus (Albăstrele); b) cleistogame – ex.: florile
formate mai târziu la Viola sp. (Toporași), Polygala (Amăreală), Panicum (Mei), Festuca (Păiuș),
Phaseolus (Fasole) etc.
Adaptări ale plantelor la autopolenizare
- Berberis vulgaris (Dracila) – La baza staminelor se găsește o zonă sensibilă care, atinsă de
insectele atrase nectar, determină arcuirea filamentelor staminale și lipirea anterelor de stigmat; anterele
se deschid prin clapete și eliberează polenul.
- Parietaria (Paracherniță) – filamentele staminale sunt strânse sub forma unui arc la baza
carpelelor iar anterele sunt prinse între baza ovarului şi cea a sepalelor; filamentele se destind ca un resort
şi proiectează polenul din antere care va fi receptat de un stigmat stelat.
 - Viola (Toporași) – spre toamnă se formează flori mai mici care au corola redusă şi necolorată, 2
stamine și un gineceu cu ovarul continuat cu un stil nedezvoltat. Polenul nu este pus în libertate, el
germinează în anteră; în zona de contact între anteră și peretele ovarului există un ţesut cu proprietăți
asemănătoare ţesutului conducător al stilului ce poate fi străbătut de tubul polenic care intră astfel direct
în ovar.
Autopolenizarea este relativ puţin răspândită iar florile au diferite mecanisme prin care este
împiedicată:
❖ Plantele cu flori unisexuate dispuse dioic (ex. salcia, plopul) sau monoic, cu florile bărbăteşti şi
femeieşti în aceeaşi inflorescenţă (ex. Arum maculatum, Ricinus communis)
❖ Prezenţa unor dispozitive anatomice care nu permit contactul între stamine şi stigmat sau
transportul spontan al polenului (ex. unele orhidee sau plante din familia Asclepiadaceae).
❖ Dichogamia (nesincronizarea maturizării androceului şi gineceului); există – protandria (are loc
întâi maturizarea androceului – ex. Epilobium, diferite Lamiaceae); protoginia (are loc întâi maturizarea
gineceului – ex. Aristolochia, diferite Araceae). Uneori acest fenomen are loc la scara întregii
inflorescenţe ex. Scabiosa – florile trec toate printr-un stadiu mascul, apoi se dezvoltă şi gineceul. În
cultură, la plantele de avocado s-a observat că unele au polenul maturizat dimineaţa iar stigmatele seara,
în timp ce la alţi indivizi fenomenul are loc invers.
❖ Autosterilitatea (autoincompatibilitatea): polenul viabil germinează, dar creşterea tubului polenic
este inhibată de substanţe produse de stil; sau chiar dacă dezvoltarea tubului polenic este normală,
fecundaţia nu are loc – acest proces are cauze genetice.
❖ Heterostilia – ex. Primula (Ciuboțica cucului)– are 2 tipuri de flori, ambele bisexuate – unele cu
stile scurte şi stamine inserate în partea superioară a tubului corolei, altele cu staminele în partea
inferioară a tubului iar stilele lungi care ridică stigmatele. De asemenea, unele produc grăunciori de polen
cu diametrul mai mare decât cel al papilelor stigmatului, altele grăunciori mai fini, care cad de pe stigmat.
2. Polenizarea indirectă
Se realizează cu polen produs pe tulpini diferite ale plantelor din aceeași specie. Procesul necesită
transportul polenului pe distanțe mari fie prin mecanisme de deschidere explozivă ale anterelor (ex.
urzica), fie cu ajutorul unor agenți de transport, cum ar fi insectele (plante entomofile), vântul (plante
anemofile), apa (plante hidrofile).
Adaptări ale plantelor pentru polenizarea prin vânt
✓ Staminele sunt în număr mare, produc cantități mari de polen (alun, stejar, nuc) sau sunt alcătuite
din antere oscilante, prinse pe partea dorsală de filamente lungi, subţiri (plantele graminee).
✓ Grăunciorii de polen – uşori, de talie mică, formați în cantităţi mari.
✓ Stigmatul – are o suprafaţa de recepţie mare, fie datorită unor apendici plumoşi (porumb) sau
unor lobi (nuc).
✓ Inflorescenţa – tip ament (alun).
Polenizarea cu ajutorul vântului este caracteristică plantelor care pot constitui populaţii pure şi
dense, dintr-o singură specie (asociaţii de pădure sau de pajişti, savanele). Se reduc astfel pierderile iar
grăunciorii de polen eliberaţi au şansa de a ajunge pe stigmatul corespunzător.

Adaptări ale plantelor pentru polenizarea cu ajutorul apei

 ✓ Vallisneria spiralis – plantă dioică. Florile femeieşti prezintă pedunculi alungiţi, + răsuciţi, care
le ridică şi le susţin la suprafaţa apei unde acestea se deschid; florile bărbătești sunt grupate într-o
inflorescenţă protejată de o spată;
când spata se deschide, florile
bărbătești sunt eliberate şi urcă spre
suprafața apei datorită unei bule de
aer pe care o conțin; staminele produc
granule de polen mari, glutinoase care
sunt eliberate la contactul cu florile
femele.

Adaptări ale plantelor pentru

polenizarea cu ajutorul insectelor
Mărimea și culoarea florilor sau
gruparea lor în inflorescențe (efectul
de grup):
De obicei, florile plantelor
Figura 7: „Floarea biologică”= inflorescența de tip antodiu la Cosmos bipinatus
(Asteraceae) – în centru se găsesc florile tubuloase, fertile iar pe margine cele entomofile sunt mari și viu colorate;
ligulate, sterile, cu rol în atragerea insectelor cele de dimensiuni mici sunt dispuse
în inflorescențe ușor vizibile de la
distanță formând o „floare biologică” (ex. plantele din familia Asteraceae formează inflorescența de tip
antodiu) (fig. 7).
Uneori, florile pot atrage și prin forma și culoarea staminelor (ex. Caesalpinia gilliesii sau Pasărea
paradisului, specie originară din Argentina și Uruguay) (fig. 8).

Forma florilor (mimetismul):

Floarea speciilor din familia Orchidaceae reprezintă un
exemplu de evoluție împreună cu
speciile de insecte polenizatoare:
învelișul floral de tip perigon
petaloid, format din 6 tepale
dispuse pe 2 cercuri, are tepala
mediană de pe cercul intern mai
Figura 8: Floare de Caesalpinia mare, de regulă pintenată şi de altă
gilliesii formă decât celelalte, numindu-se
label; prin răsucire, ocupă la înflorire o poziție inferioară și are un
desen caracteristic fiecărei specii și are rolul de a atrage insectele (fig.
9).
Mirosul caracteristic:
Este produs de diferiți compuși cum ar fi cei aromatici benzoici Figura 9: Floare de Epipactis
heleborine (fam. Orchidaceae)
(salcâmul), parafinoizi (teiul), uleiuri citralice (roinița) etc., care atrag
în special albinele; există specii, cum ar fi bozul sau porumbarul care emană mirosuri neplăcute datorită
unor compuși ai amoniacului atrăgând alte tipuri de insecte.
Glandele nectarifere:
Secrețiile zaharoase lichide sau semilichide produse de plante asigură insectelor hrana pentru care
acestea pot vizita un număr impresionant de flori (de ex. pentru un kg de miere o albină trebuie să viziteze
cca 2000 de flori la salcâm).
Structura polenului:
Polenul, alături de alte părți ale florii poate fi o sursă de hrană pentru insecte
Alte tipuri de polenizare: cu ajutorul furnicilor (polenizare mirmecofilă), păsărilor (polenizare
ornitofilă) - florile sunt mari, viu colorate și pot prezenta mimetism – ex. Strelitzia reginae (Pasărea
paradisului); cu ajutorul liliecilor – ex. baobabul înfloreşte noaptea; cu ajutorul animalelor marsupiale –
eucaliptul; cu ajutorul unor agenţi ocazionali – melcii.

Fecundația
Numită și amfimixie, reprezintă procesul de unire al gameţilor din punct de vedere morfologic,
fiziologic și biochimic. Gameţii bărbăteşti sunt formaţi din nucleul generativ al grăunciorului de polen
iar cei femeieşti se găsesc în sacul embrionar din ovul.
Fecundația se desfășoară în două faze:
a) faza progamă în care au loc o două evenimente consecutive: 1. germinarea polenului şi
creşterea tubului polenic; 2. pătrunderea tubului polenic până la nivelul sacului embrionar;
b) faza gamogamă sau fecundaţia propriu-zisă când se produce unirea gameţilor.
A. Faza progamă
1. Germinarea polenului şi creşterea tubului polenic
Grăunciorul de polen ajuns pe stigmat este reținut de papilele acestuia și poate germina. Procesul
de germinație constă în formarea tubului polenic prin ieșirea peretelui intern -intina prin unul dintre porii
germinativi ai exinei; după inițierea sa, tubul polenic înaintează prin canalul stilar.
Polenul îşi poate păstra puterea germinativă o perioadă scurtă de timp (până la 24 de ore); el
conţine o serie de hormoni, vitamine, carotenoizi, săruri minerale care favorizează germinaţia. Alți
factori implicați în germinația polenului sunt temperatura (valorile optime sunt situate între 20-30oC) și
pH-ul (pH-ul optim este de 5-6).
Stigmatul reprezintă suprafaţa de recepţie a polenului; este alcătuit din celule specializate, aflate
în legătură cu celulele canalului stilar; morfologia stigmatului este variabilă, în funcţie de tipul florii şi
tipul de polenizare. Stigmatul îndeplineşte funcţii diferite: recepţia polenului, facilitarea germinaţiei
acestuia, furnizarea nutrienţilor necesari granulei de polen pentru germinare, direcţionarea creşterii
tubului polenic.
Stilul poate fi, în funcţie de structura internă, de tip:
a) fistulos – caracteristic plantelor monocotiledonate: în interior este constituit dintr-un canal
tapetat cu celule glandulare;
b) solid, compact – caracteristic plantelor dicotiledonate: în interior prezintă un ţesut alcătuit din
celule specializate în conducerea tubului polenic.
2. Pătrunderea tubului polenic până la nivelul sacului embrionar
 Sacul embrionar este protejat de două integumente şi de ţesutul nucelei, cu grosime diferită în
funcţie de specie. Tubul polenic poate ajunge la nivelul sacului embrionar trecând prin:
- spaţiul lăsat de cele două integumente, respectiv prin micropil – procesul numindu-se
porogamie,
- zona chalazei – chalazogamie sau lateral,
- integumente – mezogamie.
Mai rar, sacul embrionar poate ieși prin micropil şi întâlni direct tubul polenic. Direcţionarea
creşterii tubului polenic poate fi asigurată de diverse structuri de conducere de la nivelul ţesutului
placentar, al stilului sau al integumentului intern al ovulului, iar atracţia către ovul este datorată activităţii
chemotropice a acestuia şi cu precădere a sinergidelor.
B. Faza gamogamă
Tubul polenic intrat în sacul embrionar, eliberează gameţii masculi la nivelul sinergidelor. Aceştia
se îndreaptă către oosferă şi celula secundară a sacului embrionar, respectiv către gameţii femeli. În
celulele gameţilor femeli pătrund numai nucleii gameţilor masculi, astfel având loc cariogamia (unirea
nucleilor).
La angiosperme, fecundaţia este dublă, cei doi gameţi femeieşti sunt fecundați de cei doi gameți
bărbăteşti, conform următoarei scheme:

Oosfera (gametul femel principal)

+ → zigotul principal (2n) → Embrion
Un gamet mascul

Celula secundară a sacului embrionar (gametul femel secundar

+ → zigotul accesoriu (3n) → Endosperm
Al doilea gamet mascul

În urma fecundației la plantele angiosperme rezultă:

- sămânța (din ovulul fecundat)
- fructul (prin transformarea peretele ovarului)