În nuvela „Alexandru Lăpușneanu” de Constantin Negruzzi, protagonistul

Alexandru Lăpușneanu întruchipează tipul domnitorului tiran, crud, cărui îi sunt

caracteristice acțiuni extrem de violente.
Pentru a întregi imaginea acestei personalități, Negruzzi îl caracterizează
direct, prin intermediul naratorului omniscient, care ilustrează brutalitatea sa,
declarând că „Vodă continuă să se afirme ca un domnitor tiran”. Totodată,
comportamentul său dement încarcă celelalte personaje cu o frică nebună, care
îi determină să pună capăt tiraniei sale prin omor, fapt afirmat de Stroici și
Spancioc, care vede în ferocitatea sa o amenințare pentru propriul fiu(„De nu
va muri omul acesta, viața Măriei-tale și a copilului acestui este în primejdie.
Destul a trăit tatăl și destule a făcut. Moară tatăl ca să scape fiiul”).
Degradarea sa morală este accentuată de modul său de a acționa în raport
cu celelalte personaje, indirect. Dorința sa copleșitoare de a se revanșa față de
cei care l-au trădat îi atribuie o aură haotică, prefăcându-l într-un conducător
smintit, fapt evidențiat de relația sa cu Moțoc, care în ultimele clipe ale vieții
sale, observă nebunia ce i-a acaparat cumpătul domnitorului („..se traseră lângă
o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce începuse. El râdea;”).
Prin urmare, acesta înglobează trăsăturile unui domnitor specific acelei
perioade medievale, care din cauza responsabilității majore ce erau puse pe
umerii săi, cădea pradă emoțiilor negative, devenind o persoană impulsivă,
căreia îi era dificil să se încreadă în alți oameni.